Etichetă: cărți

N-am mai intrat într-o librărie de 3 săptămâni. Pentru mine este periculos să mă aflu într-un astfel de loc. Caut o carte, nu o găsesc și plec de acolo cu alte 3. De aceea, prefer să cumpăr cărți online. Nu e la fel de păgubitor. Teoretic așa ar trebui să stea lucrurile, în realitate e cu totul altă poveste. Cărțile pentru mine sunt echivalentul narcoticelor pentru toxicomani. Nu rezist. Standul cu noutăți se dovedește un fel de „cutie a Pandorei” pentru portofelul meu.

Căutam o carte și am plecat din Cărturești cu alta. Cină cu Picasso de Camille Aubray. Rezultatul, am avut parte de un week-end de vis. Un pictor, lumea artei, 2 perioade diferite de timp legate printr-un secret, un tablou misterios. Un scenariu deja cunoscut. Toate cărțile de care am scris până acum pe blog, respectă aceeași tematică. Cartea se adresează iubitorilor de artă și de gastronomie provensală. Ne plimbă pe Riviera franceză și pe urmele unui tablou pictat de Picasso. Bineînțeles, nu putea lipsi „excentricul” Picasso și nici poveștile de dragoste. Cartea este un roman de ficțiune, structurat pe 2 planuri trecut și prezent. Fapt absolut obligatoriu atunci când la mijloc este un tablou.

Franța 1936. Ondine are 17 ani și este fiica proprietarului unui mic restaurant, Cafe Paradis, din Juan-les-Pins. Într-o zi apare un client misterios, care nu va dori să ia masa la restaurant. Ondine îi va duce mâncarea la vila „din vârful dealului”. Clientul misterios se dovedește a fi Picasso. Ondine, cu inima frântă după tânărul Luc, pătrunde în „labirintul Minotaurului” și în lumea artei. Artistul o copleșește cu forța lui creatoare și cu personalitatea lui originală. Începe să creadă că Picasso îi va aduce lumea cea mare la ușă. În tot acest timp Ondine scrie într-o agendă meniul zilnic cu care îl răsfăță pe P. (nu apare cu numele întreg), notează preferințele personale ale clientului și modul cum adaptează fiecare rețetă în funcție de așteptările lui.

Ondine se implică cu tot sufletul la prepararea bucatelor poftite de Picasso. Devine expertă în a anticipa orice extravaganță gastronomică. Este mereu la înâlțime. Ajunge bucătarul personal al lui Picasso, care spune despre Ondine că este printre puținii chefi care nu l-au dezamăgit. Dovadă va avea mână liberă pentru a  pregăti meniul pentru 2 oaspeți importanți: Henri Matisse și Jean Cocteau. Cu trecerea timpului, cei doi ajung să fie din ce în ce mai apropiați. Este sedusă de stilul agresiv a lui Picasso de a picta. Devine model pentru „Femeie cu ceas” și „Fata din fereastră”. Maestrul îi promite ultimul tablou  lui Ondine. Măgulită și copleșită de atenția lui îi devine  amantă. Ondine se dovedește a fi doar un capriciu pentru Picasso, dar întreaga ei viață va fi puternic amprentată de întâlnirea cu marele artist.

2013 New York. În ajunul Crăciunului Celine, un make-up artist de la Hollywood, revine la casa părintească. Mama îi dezvăluie ascunzătoarea ei secretă, de unde scoate cadoul  de Crăciun. O agendă care a aparținut bunicii Ondine. Așa află că bunica ei i-a gătit odată lui Picasso, iar el i-a dăruit un tablou. În 2014 Julie, mama lui Celine suferă un AVC. Frații vitregi preiau controlul asupra averii familiei și vând toate lucrurile din casă. Mai puțin pe cele din ascunzătoarea secretă de care nu știau. Celine descoperă astfel că mama ei se înscrisese la un curs de artă culinară pe Coasta de Azur, împreuna cu Matilda. Nu este pasionată de gătit, dar își dorește cu disperare să găsească tabloul misterios. Pentru asta plecă în Franța cu mătușa Matilda, o pasionată profesoară de istoria artei. Cursul de gătit se dovedește un fiasco pentru ea. Își folosește toată energia făcând investigații pentru a găsi tabloul. Care s-a aflat tot timpul sub nasul ei. Îi ia  însă ceva timp să își dea seama de asta. Goana după tablou și dragostea care plutește în aer sporesc ritmul alert al romanului .

Rolul acestui articol este de a incita la lectură, nu de a deconspira conținutul cărții. Ce va descoperi Celine despre bunica Ondine întrece orice imaginație. Cum ajunge Ondine în America, de ce, cu cine? Asta va trebui să descoperiți. La fel și povestea de dragoste pe care o trăiește Celine în Franța. O lectură captivantă de Craciun. Asta dacă sunteți genul care preferă un Crăciun liniștit. Dacă iubiți arta, atelierele pictorilor, bucătaria provensală acestă carte va fi o încântare. Camille Aubray descrie gastronomia provensală în maniera în care Picasso își picta pânzele. Picasso și Ondine trăiesc fiecare pentru pasiunea lui. Fiecare vrea să ducă ceea ce iubește spre perfecțiune. Pasiunea mistuitoare care îi devoreaza pe amândoi se simte. Rezultatul se vede în tablourile lui Picasso și mâncărurile fără egal ale lui Ondine.

Cartea te plimbă prin cromatica fără cusur a Rivierei Franceze: Juan-les-Pins, Antibes, Moungis, Vallauris. Bucătăria franceză te răvășeste pur și simplu. Nu înțeleg cum francezii transformă această activitate, care mie mi se pare de-a dreptul istovitoare, în ceva extrem de senzual. Supă bouillabaisse, bouquet garni, cassoulet care fierbe 4 ore, miroton de vita preparat cu sos din unt, ceapă și oțet, rissole crocante din aluat franțuzesc, vol-au-vent, gavotte au chocolat, tartă cu cireșe. Preparate care îți răvășesc simțurile. Cei care rezonează cu bucătaria provensală pot citi cărțile lui Peter Mayle unde se vor delecta cu un regal gastronomic și cu un ghid plin de pitoresc al regiunii Provance.

Picasso, artistul înzestrat cu un ego la fel de mare precum faima lui, pictează cu o vitalitate care îi amețește pe cei din jur. Toți care vin în contact vor suferi metamorfoze.  Depinde de personalitatea lor. Cei puternici îi rezistă, cei slabi se supun. Ondine rezistă, dar pentru asta plătește un preț.

Totuși, așa tăcut cum era, Maestrul muncea din greu. Mirosul de vopsea ajungea până la parter. Mai mult decât atât, puterea de concentrare și ambiția lui de oțel erau palpabile, de parcă ar fi un cuptor masiv, imposibil de oprit, care, odată aprins, putea încălzi toată casa și ilumina fiecare încăpere. Ondine simțea cu toată ființa ei că în vila aceea se petreceau lucruri minunate.

– Și atunci, unul dintre ofițeri – cel mai în vârstă – vede pe masă o fotografie a tabloului meu, Guernica, acela care înfățișează bombardamentul fasciștilor, zise Picasso. Nazistul se uită la acel carnaj și apoi îmi spune „Tu ai facut asta?”. Iar eu îi răspund: „Nu, tu ai făcut-o”.

Mi-au trebuit 4 ani pentru a picta ca Rafael, dar o viață întreagă pentru a picta ca un copil, zise Picasso.

Nu putem obține întotdeauna ceea ce vrem, dar putem învăța să ne sacrificăm unele visuri ca să ne asiguram că viețile noastre nu se vor transforma în coșmaruri.

Lumea a fost sedusă de un bărbat puternic, așa cum a fost și va fi mereu.

Atunci când ajungi la sfârșitul funiei tale, faci un nod și reziști.

Nu am putut să nu mă întreb la finalul cărții: oare merită să te legi de lucruri, fie ele chiar și tablouri faimoase? După mine locul capodoperelor este într-un muzeu. Altfel devine obsesie, nu te lasă să dormi, te împovărează securitatea lor, nici măcar nu poți muri liniștit dacă știi numai tu de el. Asta pentru oamenii obisnuiți. Cei foarte bogați nu se confruntă cu astfel de temeri. Acolo este vorba doar de egoism și orgoliu. Cu cât pictorul este mai celebru, tabloul mai valoros cu atât orgoliul este mai satisfăcut. Faptul că te bucuri singur de un tablou valoros te face să crezi că aparții unei rase superioare.

Cartea se citește ușor. Cele mai mari dileme le-am întâmpinat în domeniul gastronomic. În rest, o lectura lejeră de sfârșit de săptămână.

Cartea asta a ajuns la mine fără să-mi propun. Inițiativa îi aparține F. pe care am cunoscut-o la un curs. Printr-un e-mail îmi propunea o carte, Muza de Jessie Burton, motivând că o să-mi placă. O să regăsești în ea 2 pasiuni pe care le ai și tu: pictura și scrisul. Am căutat-o cu înfrigurare. Cum lansarea era peste câteva zile nu aveam ce altceva să fac decât să aștept. Poate de aceea mi-am dorit-o atât de mult. La o săptămână de la lansare am intrat în posesia ei, asta după ce i-am exasperat pe cei de la Cărturești timp de câteva zile cu telefoanele. Cred că după ce finalizau convorbirea spuneau: iar  tipa disperată care caută Muza. N-am lăsat-o din mâna până n-am terminat-o. M-a fascinat subiectul de la prima pâna la ultima pagină.

Acțiunea romanului este structurată pe 2 planuri. Spania anilor`30 și Londra anilor`60. Numitorul comun al acestor 2 perioade este un tablou.

Londra 1967. Romanul începe cu prezentarea lui Odelle Bastien dactilografă la Institutul de Artă Skelton. Originară din Trinidad,  tânăra cochetează cu scrisul, dar pentru a supraviețui în marele oraș își abandonează pentru o vreme visul. Întâlnirea cu Marjorie Quick sofisticata directoare de la Skelton, care îi intuiește talentul, o determină să se reapuce de scris. Se îndrăgostește de Lawrie Scott și așa apare în viața ei tabloul cu trecut misterios. De cum îl vede aruncat în portbagajul mașinii lui Lawrie, Odelle îi intuiește valoarea. Expertiza solicitată de Lawrie, declanșeaza din partea lui Quick o reacție imprevizibilă la vederea tabloul.

Lawrie a săltat tabloul, ținându-l sprijinit de corp, ca să-l vedem eu și Quick. Iată-l, a zis. Quick a stat vreo 4, 5 secunde cu privirea pironită pe pânză, la leul auriu, la fete, la peisajul care se desfășura în depărtare. Umbrela i-a scăpat din stânsoare și a căzut cu un bufnet pe podea. Quick? am intrebat. Te simți bine? M-a privit, a  făcut brusc stânga-mrejur și a ieșit pe ușă. 

Reacția lui Quick mută acțiunea romanului în al 2-lea plan. In 1936, într-un sat din Spania, Arazuelo, trăiește Olive o tânără de 19 ani pasionată de pictură. Tatăl, Harold Schloss este un renumit dealer de arta, iar mama Sarah, o frumusețe răpitoare care se luptă cu depresia. Familia este trezită din monotonia în care trăia de apariția lui Isaac Robles și a Teresei sora sa. Isaac este revoluționar dar și un pictor mediocru. Pătrunderea acestor personaje în universul deja instabil al familiei Schloss se va finaliza cu consecințe dramatice. Pe Teresa o vom întâlni în ambele planuri ale romanului. Tablourile fiicei lui Harold Schloss ajung într-o galerie de arta din Paris. Printr-un furt de identitate îi vor fi atribuite lui Isaac Robles, furt la care Olive își dă acordul deoarece altfel Harold n-ar fi crezut niciodată în talentul ei.

Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînțeles, să pună mâna pe-o pensulă și să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi niște artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferența. De când era mică, jucându-se prin colțurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienții lui, bărbați și femei, și adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbați tineri decât în cineva de același sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un barbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până și Olive ajunsese să creadă în ea uneori. Ca fată de 19 ani, era plasată într-o zonă inferioara; mascota perseverentă și îndrăzneață a amatorismului.

Olive și mama ei se îndrăgostesc de același barbat Isaac Robles. Părăsită de acesta pentru Sarah, în lipsa iubirii nu mai poate picta. Muza ei era Isaac.

Nu-mi pasă de asta. Habar n-ai ce spui. Poate să nu-i placă deloc ce fac, dar nu pot crea dacă e supărat pe mine. Pur și simplu, nu pot.

Teresa în timp se va metamorfoza în Marjorie Quick. Tereza din 1936 se dovedește un personaj complex chiar dacă avea numai 16 ani. O anticipează deja pe rafinata Marjorie Quick din 1967.

Muza este o carte care pe mine m-a sedus. La fel și grafica copertei. La o primă privire te atrage cromatică turcoaz și exoticul dat de o vegetație luxuriantă, apoi observi cum se detașează din plan îndepărtat o mașina de scris, pensulele și un revolver, lucruri care trimit la acțiunea acestei cărți. Coperta: Angela Rotaru. Întotdeauna mă uit să văd cine s-a ocupat de copertă. Nici nu vreau să mă gândesc câtă documentare a presupus această carte. Chiar dacă este ficțiune, bibliografia atașată la final este dovada că subiectul a fost abordat cu maximă responsabilitate.

Mereu mi-au plăcut cărțile care au subiecte legate de lumea artei. Ce am aflat eu din Muza?

Povestea Rufinei și a Justei. Rufina a trăit în secolul al II-lea în Spania. Era creștină și avea ca ocupație olăritul. Când autoritățile vremii îi ordonă să facă vase păgâne refuză. Ca pedeapsă o trimisă în arenă să se lupte cu un leu. Cum leul refuza să se apropie de ea, i se taie capul. Justa este sora Rufinei. Se spune despre ea ca a fost aruncată într-o fantână unde a fost zvârlit apoi și capul Rufinei.  Justa a fost  lăsată să moară de foame în fântână.

Am aflat că mitul Rufinei și al Justei a fost subiect de studiu pentru 4 celebrii pictori spanioli. Rufina și Justa au fost pictate de Murillo și Goya, iar Velaszquez și Zurbaran au pictat-o pe Rufina singură. Și cum am gasit tablourile m-am gandit să le integrez în acest articol.

Multumesc F. acest articol este pentru tine. Dacă nu primeam acel e-mail nu citeam Muza.

Articol similar găsiți aici.

Dacă aş fi psiholog, când mi-ar intra un pacient pentru prima oară în cabinet l-aş ruga să îmi spună ce cărţi a citit în ultimul an. Nu neaparat titlul, nu toţi sunt obsedaţi de liste ca mine, mai degrabă genul pe care îl lecturează şi de ce îl preferă. Aşa aş putea să înţeleg omul din faţa mea prin, intermediul cărţilor, ce anume îl pasionează şi cum evoluează cu ajutorul lor. Alegerea unei cărţi spune foarte multe despre un om.

Am decis să o citesc pe Michelle Gable – „Un apartament la Paris” inspirată  mai întâi de copertă, dar şi de povestea din spate. Pentru mine copertele unei cărţi sunt foarte importante. O copertă bine aleasă te face să îţi doreşti să descoperi conţinutul, nu ar trebuie să se abată de la text, iar dacă îți dezvăluie lucruri noi cu atât mai bine. Cu copertele e la fel ca într-o poveste de dragoste, o copertă frumoasă cere obligatoriu un conţinut de calitate. Una fără alta nu prea funcţionează. Consider coperta tuşa finală, care alături de un  bun conţinut arată că acea editură îşi respectă cititorii. În cazul de faţă fotografia cu pictura lui Giovanni Boldini îşi face foarte bine treaba.

Povestea este inspirată de un caz real. În 2010, la Paris este descoperit un apartament în care nu mai intrase nimeni timp de 70 de ani. Îmi amintesc că la vremea respectivă am citit pe net. Se făcuse ceva senzaţie în jurul ştirii. Că cineva avea să o pună într-o operă de ficţiune nu aveam de unde să ştiu atunci. Care recenzie m-a convins să cumpăr cartea? Nu îmi mai amintesc. Sigur una de încredere, eram şi am ramas destul de selectivă cu sursele de unde îmi iau informaţiile.

Eu, 2016. A fost anul în care am citit tot ce mi-a căzut în mână despre vieţile pictorilor (non-ficţiune şi ficţiune). Îmi doream să aflu poveştile din spatele unui tablou, ce însemnă pentru artist pictarea lui… să cunosc cât mai mult despre tehnica în care a fost pictat, materialele folosite, atelierul în care pânzele prindeau viaţă, despre muzele şi modelele artistului, lumea care l-a inspirat. „Un apartament la Paris” m-a dus într-o astfel de lume.

Romanul este structurat pe 2 planuri: trecut şi prezent. Epoca Belle Epoque în care a trăit  frumoasa curtezană Marthe de Florian şi perioada contemporană unde trăieşte April Vogt, expert în mobilier european la casa de licitaţii Sotheby`s. Nu ştiu care mi-a plăcut mai mult, viaţa tumultoasă a celebrei curtezane care a frecventat lumea boemă a vremii unde îşi dădeau întâlnire poeţi şi artişti, care s-a lăsat adorată de importanţi oameni politici francezi, dar şi de pictorul italian Giovanni Boldini. Relaţia lor a atins punctul culminant în 1888 cu pictarea portretul Marthei, tablou care se va vinde ulterior la licitaţie cu suma record de 3,4 milioane dolari. Talentul pictorului, frumuseţea modelului la care se adaugă şi povestea descoperită în urma redeschiderii apartamentului îi creşte spectaculos cota. Prin jurnalul ei, această demimondenă de la sfârşitul secolul al XX-lea ne transpune într-o epocă plină de strălucire creionând personaje pline de viaţă ca Giovanni Boldini, contele Robert de Montesquion dar şi Parisul Belle Epoque: Opera Ganier, Maxim`s, Folies Bergere, Cafe Zephyr, Pigalle.

Ori îmi place mai mult viaţa lui April Vogt, trimisă la Paris de casa de licitaţii Sotheby`s ca să evalueze obiectele descoperite în apartament. April este cea care identifică prima tabloul lui Boldini. Hotarâtă ca toate americancele, cu ajutorul cărților de de vizită ascunse în interiorul mobilelor şi având acordul avocatului care se ocupa de moştenire de a citi scrisorile şi jurnalul faimoasei curtezane ajunge să o descopere pe adevărata Marthe de Florian. Pentru April munca la acest proiect e un prilej de a-i testa sentimentele fiind nevoită astfel să ia o hotărire care în final îi va echilibra viaţa personală.

Cu ce am rămas eu după cartea asta? Cu…picturile lui Boldini, imposibil de uitat, imposibil de confundat, imposibil să nu ţi se lipeasca de retina pe veci culoarea şi unicitatea tuşelor. Inimitabilul şfichiuit. Un detaliu care nu mai are nevoie de nici un comentariu.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.