Despre roman „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este un roman istoric în care adevărul se împletește cu ficțiunea. Carlo Vecce ignoră regulile literaturii de consum, mizând pe conținut valoros, care uneori poate pune în încurcătura un cititor mai puțin antrenat. Construcția romanului este și ea atipică. Scriitorul alternează suspansul cu descrieri poetice, creează scene în care sensibilitatea abia șoptește, dar și momente în care cruzimea este greu de suportat. Apare un bărbat care se salvează prin iubire, dar și „un șmecher parfumat” care comite fărădelegi într-un mod educat. Întâlnim femei forțate să devină puternice din cauza unor bărbați slabi. Norocul pare să fie mereu de partea celor care știu să ia, fără să întrebe dacă au voie. Bărbați educați și sclave, femei rafinate și bărbați neciopliți, opulență și sărăcie cruntă. Acțiunea romanului este amplasată la apogeul Renașterii italiene, o perioadă în care arta a înflorit în egală măsură cu fărădelegea. În timp ce oamenii Renașterii revoluționau lumea, comerțul cu sclavi prospera.
Despre personajul principal
Caterina este fiica unui prinț cerchez care s-a născut într-un neam pentru care „binele suprem este libertatea”. Provine dintr-o regiune din munții Caucaz, „unde s-a oprit Arca lui Noe după Potop, unde Prometeu a fost înlănțuit de către zei, unde Alexandru cel Mare a închis prin porți gigantice trecerea hoardelor barbare și înspăimântătoare ale lui Gog și Magog”.
Capturată de tătari, dusă în colonia venețiană, Tana, vândută ca o marfă, călătorește fără voia ei de la Constantinopol la Veneția, de la Florența la Vinci. Într-o lume pe care nu o înțelege, singurul lucru care îi amintește de familia ei este un inel de care nu se va despărți niciodată. I s-a furat corpul, libertatea și viitorul, dar nimeni nu a putut-o deposeda de arta de a captura profilul unei ființe vii împreună cu sufletul ei. Acest talent îl va moșteni și fiului său, la un nivel pe care puțini l-au atins vreodată. În picturile lui va ascunde detalii doar de el știute, dar niciuna dintre operele lui nu a stârnit atâtea întrebări ca surâsul ei. Iar acest roman în loc să facă lumină, adâncește și mai mult enigma surâsului Monalisei. Dacă cea mai păzită operă de artă din lume reprezintă într-adevăr surâsul unei sclave, atunci Dumnezeu are umor.
Eroina cărții este exponenta unei categorii sociale care nu se clasifică, de obicei, pentru rol principal în literatură. O sclavă din Evul Mediu poate avea doar o apariție episodică, oscilând între o persoană ignorantă și rolul de victimă. Carlo Vecce ne prezintă viața unei sclave, văzută prin ochii unor personaje diferite, evidențiind impactul Caterinei asupra oamenilor cu care a interacționat. Societatea ne direcționează să ne încredem în liderii vizibili și vocali. Niciodată nu suntem încurajați să apreciem rolul oamenilor mărunți, al celor care schimbă lumea în bine fără a-și face un merit din asta. Aici intervine măiestria lui Carlo Vecce, arată influența ascunsă. Caterina, o sclavă, alină și ajută, iar prin fiul ei, geniul Renașterii italiene, va schimba lumea. Ca o ironie a sorții, tablourile lui Leonardo au ajuns să fie apreciate de cei care disprețuiesc arta, dar iubesc banii (probabil urmașii celor care i-au traficat mama). Dovadă dispariția Monalisei, cel mai mediatizat furt din istoria artei. Caterina, sclava cercheză, redusă la o marfă, nu și-ar fi imaginat niciodată că surâsul ei va fi disputat peste secole de barbari.
Capitolele mele preferate din roman sunt: „Mariya”, „Ginevra”, „Leonardo” și „Eu”. Toate aceste personaje au ceva în comun, se ridică deasupra oamenilor obișnuiți. Unii pierd pentru că nu se pot adapta, alții recurg la compromisuri pentru a rezista, dar și unii și alții nu se vor lăsa schimbați în rău de suferințele de care au parte. Mariya, deși sclavă, găsește resurse să aline suferința Caterinei. Ginevra este o femeie care poate speria cititori cu puterea ei, dar și cu iubirea de care este capabilă pentru un bărbat. „Eu” este capitolul în care empatia lui Carlo Vecce pentru suferințele celor exploatați, depășește epoca, ajungând la emigranții și refugiații contemporani, tot un soi de sclavi.
În prezent se scrie mult, dar calitatea pierde în fața cantității. De aceea este o bucurie să-l citești pe Carlo Vecce care pune la colț pseudoliteratura care ne îngroapă în ultima vreme. Mai are și tupeul să aloce un spațiu generos, în romanul său, unei eroine fără importanță în istoria omenirii. Ce diferență între șmecherul parfumat, bărbatul influent care îi distruge cariera lui Donato și Caterina, sclava neînsemnată, care îi va salva viața.
Simbolul cărții: Albăstreaua era un simbol al sensibilității, fidelității şi al încrederii. În creștinism, era asociată cu Fecioara Maria şi Iisus, motiv pentru care se regăsește în picturile din Evul Mediu şi ale Renaşterii. Poate nu întâmplător printre schițele Caterinei se regăsesc albastrele.
Importanța culorilor în romanele istorice
Cititorii împătimiți de romane istorice știu că menționarea unei culori în vestimentația unui personaj deconspira dacă scriitorul stăpânește epoca
• Roșul era în Evul Mediu culoarea oamenilor bogați. „o mantie roșie după moda din Brabant”, „învingându-mi sentimentul de inferioritate pe care mi-l provoca acel om în înveșmântat într-o mătase de un roșu aprins”, „ilustrul messer Ieronimo e îmbrăcat cu aceleași veșminte lungi de un roșu aprins pe care îmi amintesc că le purta tatăl său”, „șmecherul ăsta parfumat în veșminte roșii”
• Galbenul era culoarea purtată de prostituate și de evrei. Era asociată cu trădarea. „am văzut ieșind o fată cu vălul pe față, îmbrăcată într-un galben aprins”, „la Veneția nu pot rămâne mai mult de două săptămâni la rând, și mai trebuie și să poarte acel semn galben odios de recunoaștere pe manta”
• Albastru, în perioada în care se petrece acțiunea romanului, începe să capete teren în fața roșului. Devine culoarea pe care și-o permiteau cei mai bogați dintre bogați. „e îmbrăcat în veșminte lungi de mătase albastră, cum se cuvine să poarte un prinț”, „a venit la noi acasă îmbrăcat în tunică albastră de satin lucios despicată pe margini”
Carlo Vecce nu doar că nu este niciodată în ofsaid în romanul său, dar este și o bogată sursă de informații privind culorile folosite în Evul Mediu și Renaștere.
Dacă ar fi să asociez pe Caterina cu o culoare, aleg albastru. Pentru efectul ochilor ei albaștri asupra personajelor cărții, pentru discreția ei (albastru nu e o culoare agresivă), pentru că devine lider, fără să-și propună, prin influența pe care o exercită asupra celor din jur (albastru, statistic, și astăzi este cea mai apreciată culoare).
Caterina și bărbații
Un tânăr bibliotecar din Vinci, Renzo Cianchi era obsedat de Caterina (vezi capitolul „Eu” din roman). Cred că și Carlo Vecce a fost. Altfel nu ar fi descoperit actul de eliberare al mamei lui Leonardo da Vinci. Până la el nimeni nu s-a întrebat „dacă o fi având sau nu și ea un suflet, o lume lăuntrică, plină de sentimente, dureri, speranțe visuri.” Dacă unii bărbați au traficat-o pe Caterina, alții au răscolit arhivele pentru a o face cunoscută. Surâsul acestei femei l-a urmărit pe Carlo Vecce în timp ce scria biografia fiului ei. Și ca să scape de sub vraja lui, a decis să spună povestea Caterinei. A reușit un roman atât de coagulat încât e greu de spus unde se oprește fantezia și unde începe adevărul.
Atunci poate că trebuie istorisită această poveste. Pentru Caterina. Pentru toate surorile ei fără nume, care mor în marea pe care ea a reușit s-o străbată. Care încă suferă în jurul nostru.
Există un personaj în carte care spune „Ceea ce nu este scris nu rămâne.” Fără Carlo Vecce istoria Caterinei s-ar fi pierdut. Când vor închide cartea, unii cititori vor rămâne cu realitatea, Caterina, mama lui Leonardo da Vinci, a fost o sclavă cercheză, alții, deși știu că este ficțiune, de fiecare dată când vor privi un tablou semnat de Leonardo da Vinci, vor vedea surâsul Caterinei. Printre aceștia mă număr și eu.
Cine îmi urmărește recenziile pe site știe că îmi place să le scriu ca o prelungire a unor detalii din roman. Inspirată de Leonardo da Vinci am vrut mai degrabă să ascund, decât să exprim prea mult din acțiunea cărții. Ceva totuși am să spun. „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este unul dintre cele mai bune romane istorice pe care le-am citit în ultima vreme, iar Carlo Vecce nu a scris despre Caterina, ci a îngenunchiat în fața ei.
Laurence Durell a spus într-una dintre cărțile lui „Cu o femeie nu poți să faci decât trei lucruri. S-o iubești, să suferi pentru ea, sau să o transformi în literatură.” Caterina a fost iubită, Leonardo, fiul ei a adorat-o, Piero a suferit pentru ea, iar Carlo Vecce a scris un roman răscolitor. Câte femei obișnuite se pot lăuda cu asta?
„Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” și „Cronica Barbară”
Romanul „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” are în literatura română un omolog, „Cronica Barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Deși pare greu de imaginat, fiind deja familiarizată cu acțiunea „Cronicii Barbare”, pe care am descoperit-o acum doi ani, când am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” am avut impresia unui déjà-vu.
Pentru că:
• Sunt romane istorice cu acțiunea amplasată în Evul Mediu, cam în aceeași perioadă.
• Personajul principal este o sclavă/un sclav. Ambii scriitori au acordat, în romanele lor, un spațiu generos personajului astfel încât cititorul deduce ce se petrecea în sufletul unui sclav. Deși acum pare greu de crezut, în Evul Mediu se considera că un sclav era o marfă și nu avea suflet.
• Cititorul afla despre viața personajelor principale din surse scrise, jurnalele și însemnări.
• Și Caterina și Ymar/Hamid locuiesc la Constantinopol și Veneția.
• În ambele romane apare orașul de aur, Constantinopol, iar autorii scriu despre căderea lui.
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au folosit aceleași surse din arhive internaționale.
• Comportamentul barbar este taxat de ambii scriitori. Carlo Vecce nu poate trece ușor peste cruzimea bărbaților din Evul Mediu și înfierează fără milă patinarea spre primitivism. Ana-Maria Negrilă a mărturisit într-un interviu că cel mai mult detestă la un om trădarea. Dar cum trădarea face casă bună cu traficul de sclavi, titlul ,,Cronica barbară” oferă cheia în care trebuie citit romanul.
Sunt numai femei în casa asta. Se susțin și se ajută reciproc, pentru a supraviețui în această lume a lupilor. Lupii suntem noi, bărbații, grozavi numai la mârâit, la înșfăcat cu dinții și la sărit la bătaie în război. Dacă femeile acceptă, suntem stăpâni binevoitori. Poate că într-o bună zi totul se va schimba și va veni rândul lor. Carlo Vecce
• Din ambele romane răzbate, prin vocea personajelor, dragostea celor doi scriitori pentru țara lor de origine.
Închid ochii pe jumătate. Exact în clipe ca acestea amintirea orașului meu devine și mai intensă. Orașul care pare făcut din apă și din piatră, dar când colo e făcut din materia viselor, dintr-un labirint de canale, mai mari sau mai mici, din străduțe, porticuri, pasaje, piațete; piața cea mare ce se deschide spre lagună, cupolele de la San Marco, dantelăria rozalie a Palatului Dogelui; piațeta din fața casei mele, din apropierea bisericii Santa Maria Formosa. Carlo Vecce despre Italia, Veneția.
Când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră. Mă simt bine aici, la Barilla (Brăila), în acest pământ ce acum scoate capul din istorie și nu regret nimic. Ana-Maria Negrilă despre România, Brăila
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au lucrat cu manuscrise medievale, de aici rigoarea documentării de înaltă ținută.
• Într-o lume a banilor, unde totul este de vânzare, Catarina, Ymar/Hamid, au fost salvați de oamenii cărților.
• În cele două romane, chiar dacă răul își face de cap, speranța se dovedește mai puternică.
• Cele două coperte au în comun nu doar cromatica, ci și faptul că reprezintă detalii din picturi. „Surâsul Caterinei” are pe copertă un detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”.Pe coperta Cronicii barbare se regăsește un detaliu din tabloul „Vanitas Still Life”, Pieter Symonsz Potter.
Nu am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” comparându-l cu ,,Cronica barbară”, ci bucurându-mă că în România se scrie ficțiune istorică la un asemenea nivel. Consider că romanul Anei-Maria Negrilă este egalul, nu fratele mai mic al romanului scris de Carlo Vecce. Un motiv pentru care ar merita tradus.
Recenzia romanului ,,Cronica Barbară”: o găsiți aici.
Pe 24 aprilie la „Clubul de carte Emilia Chebac” vom dezbate „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci”. Pentru că romanul „Cronica Barbară” are atât de multe în comun cu cel scris de Carlo Vecce, am invitat-o pe scriitoarea Ana-Maria Negrilă să ne povestească despre sclavia în Evul Mediu.
Scriu pe emiliachebac.com și moderez „Clubul de carte Emilia Chebac”. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
