Etichetă: evoluție

Curaj frate cu nebunia

Ne-am reîntâlnit în decembrie 2017. Am ajuns acasă hotărâtă să scriu articolul. Valentina Saygo este visul oricărui jurnalist. Povestește cursiv, nu uită să zâmbescă și fascinează prin pasiunea cu care se exprimă. Dacă mai adăugăm la asta și o anumită grație a gesturilor, e normal ca totul să se transforme într-un agrement. În astfel de situații articolul se scrie aproape singur. Cu toate astea, ceva mă făcea să amân. Au venit sărbătorile. Subiectul se încadra perfect pentru ianuarie. Oamenii se întorc cu forţe proaspete la birou și au nevoie de impulsuri. A mai trecut o săptămână. Nu găseam titlul potrivit. Un comentariu pe contul ei de Facebook m-a luminat.

Valentina Saygo este director general şi expert contabil în cadrul societăţii Ask for Accounting. A fost prima firmă din Romania care a implementat Tax Free (evitarea dublei impuneri). Începând acest business şi-a propus:

să facă lucrurile diferit, să schimbe modul de gândire în acest domeniu și să abordeze din cu totul alt unghi această activitate;
să folosească legislaţia în favoarea clientului, arătându-i care este cea mai bună variantă pentru el;
să apere drepturile clienţilor şi să îi protejeze. Cei mai mulți dintre ei nu și le cunosc. Ask for Accounting face posibil asta.

Drumul de la a vrea la a realiza a fost cea mai mare provocare. Nu a renunțat și a continuat să privească doar… înainte.

Am fost colege de facultate. Mă întrebam dacă succesul a schimbat-o? Dacă trebuia să mă conversez cu o „divă” expert contabil? Nu o mai văzusem de la terminarea facultăţii. Revederea mi-a confirmat că și-a păstrat nealterată energia, ușurința de a comunica cu oamenii și curajul de a înfrunta provocările. A adăugat hotărâre, dorința de a performa și intuiția că nu trebuie să aștepți schimbarea de la alții. Dacă vrei ca lucrurile să se miște într-o direcție, schimbarea începe cu tine. A pierdut din temperamentul și fricile tinereții, lăsând locul echilibrului și discernământului în situații limită.

Am pătruns într-un spațiu în tonuri deschise. Mobilierul păstra aceeași cromatică. Asta mi-a trezit o stare de bine pentru că afară se lăsase întunericul. Deși ordonat, nu era genul acela de biroul zen. Dosarele existau nu la modul agresiv, dar suficient să intuieşti că acolo se şi munceşte. Punctul de interes al încăperii era o reproducere după Marele val a lui Hokusai. Apoi privirea a reținut un portret al Valentinei în acuarelă, niște cărți undeva în fundal și un laptop burgundy (culoarea ei preferată).

Mă aşteptam să o găsesc îmbrăcată într-un taior elegant, perle şi o atitudine glacială. Valentina era într-o pereche de blugi, o ie veche şi nişte botine delicioase în picioare (burgundy cum altfel?). O vestă din blană gri şi o pereche de perle duceau ansamblul din zona casual într-un repertoriu mult mai sofisticat. Tuşa finală era dată de un inel opulent. Din ce îmi imaginasem eu, doar perlele erau prezente.

Am întrebat-o dacă s-a gândit vreodată că va avea atâta succes? Şi mai ales dacă şi l-a dorit? Răspunsul ei m-a şocat. Niciodată. Tot timpul am crezut că voi rămâne un bun executant. Apoi viaţa m-a adus într-un punct de unde nu am avut de ales. Atunci am învăţat că orice decizie e mai bună decât o indecizie.

A pornit-o empiric. Nu era familiarizată cu activitatea unui manager. Primul pas au fost cărţile (autori americani). În timp s-a dovenit că nu prea aveau aplicabilitate în România și Europa. Apoi a realizat că are nevoie de un curs de management. A optat pentru un program de trasformare organizaţională GM Masterclass Academy cu Petre Nicolae. Şi a simţit imediat schimbările. Până atunci nu ştia cum să recruteze un om de vânzări, ce să îi ceară?! Singurul domeniu în care era cu adevărat acoperită era cel contabil.

A avut parte de nopți nedormite, zbucium și lupta cu un sistem care bloca orice inițiativă din partea ei. 2014 a fost anul când şi-a permis prima vacanţa adevărată (2 săptămâni) după ani de muncă crâncenă. Dar a fost şi anul când la întoarcere şi-a schimbat întreaga echipă. A păstrat doar asistenta care astăzi este partener. A învăţat pe parcurs. A ajuns să ia decizii rapid şi nu a regretat. De multe ori contextul nu i-a permis să se gândească prea mult. A învăţat să fie radicală. Toate astea au fost ca o reclădire. Îmi subliniază că meritul nu îi aparţine în totalitate. Are şansa de a avea alături, oameni care înțeleg ce înseamnă munca de echipă. Iar acești oamenii la rândul lor se bucură de respectul ei.

Pentru că vorbea atât de frumos de proprii angajaţi, am întrebat-o cum îi alege? În primul rând mă interesează atitudinea unei persoane. Mai exact, cei 7 ani de acasă, nu cunoştinţele. Astea se învaţa. Cu educaţia e mai greu. A ajuns aici pentru că a înţeles la timp să pună preţ pe valoare. Singura care durează în timp.

Valentina este un expert contabil atipic. Pentru cine nu ştie cu se ocupă, o plasează cu siguranţă în alte zone de activitate. Este pasionată de cultura japoneză, cărţi, călatorii, fotografie şi sporturi extreme. Da aţi citit bine!

Cultura japoneză o atrăgea încă din facultate. Adoră stampele japoneze. În mod special Marele Val – Hokusai. A mers pe urma lor şi le-a găsit în marile muzee din Tokyo, Amsterdam și Londra. Nu poţi să iubeşti cultura japoneză şi să nu călătoreşti în Țara Soarelui Răsare. Am întrebat-o dacă există vreo legătură între Saigō Takamori – ultimul samurai şi numele ei. S-a eschivat cu eleganţa. Știu însă că un obiectiv turistic care a vrut neaparat să-l vadă în Japonia a fost statuia lui. Saygo nu este un nume frecvent în România şi cu siguranţa şi-a pus întrebări. Autorul preferat este Yasunari Kawabata.

Cărţile au un rol major în viaţa ei:

Eat, Pray, Love – a determinat-o să călătorescă și să spună adio unei căsătorii care nu mai funcționa,
Memoriile unei Gheişe au făcut-o să viseze. Aşa a descoperit o altă Japonie și obiceiurile ei,
cărțile de management o instruiesc profesional, le răsfoiește și recitește ori de câte ori este nevoie (preferata este Avantajul lui Patrick Lencioni),
Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus – John Gray, nu îi părăsește noptiera. Este cartea care m-a făcut să văd altfel relațiile de cuplu. Mă gândesc că dacă fiecare ar citi aceasta carte, lumea ar fi mai fericită în cuplu.

Călătoriile. Fiecare destinație de vacanță îi dă energie și posibilitatea de a se bucura de frumusețea locurilor. Destinații care au făcut-o să vibreze:

Pe primul loc retreatul de yoga din Bali, cu Andreea Pautov de la suntuncopac.ro, pentru că mi-a oferit atât de multă liniște și magie. Aș putea spune că am fost zen timp de o lună întreagă. Parcă pluteam pe nori și nimic nu reușea să mă scoată din starea aceea, nici măcar haosul Bucureștiului.
A doua a fost Londra. A văzut expoziția lui Hokusai și Marele Val (o inspiră atât de mult încât o reproducere se află în biroul personal). Concertul U2. A experimentat gastronomia în restaurantul lui Raymond Blanc, un chef pe care îl admiră și îl urmărește alături de alți 2 monștri sacri: Rick Stein cu reportajele lui absolut amețitoare și vocea aproape la fel de plăcută ca a bunicului David Attenborough. Al treilea este Gordon Ramsay.

Fotografia. Pasiunea s-a declanşat într-o excursie Foto trip în Cappadocia cu Dan Mirica, unde a plecat înarmată cu… telefonul mobil. Între timp, şi-a cumpărat o cameră serioasă. Este pregătită să exploreze, în luna mai, Zanzibarul şi Tanzania.

Sporturi extreme. Este pasionată de săriturile cu paraşuta şi scufundările sub apă. A dat dovadă de un curaj frate cu nebunia. Curajul este o prezență constantă în viața ei. Mignionă, fragilă nu te aștepți la asta din partea ei. Un paradox, nu are carnet. M-a lăsat să înțeleg că nu este o prioritate, dar sporturile extreme da.

Pe lângă activitatea de zi cu zi în cadrul firmei proprii, Valentina:

este membru în boardul Fundației Olimpice Romane, alături de Andreea Raducan și Valeria van Groningen. Fundația este înființată de Ion Țiriac. Sprijină copiii cu potențial olimpic, viitori sportivi precum și foștii sportivi care și-au încheiat cariera și au nevoie de ajutor.
s-a alăturat Consiliului Național al Intreprinderilor Private Mici și Mijlocii CNIPMMR condusă de Florin Jianu. Acest lucru îi permite să participe la dezbateri legislative pe teme fiscale. Datorită consiliului este prezentă în Comisia de dialog social a Ministerului Finanțelor sau în Parlamentul Romaniei.
și-a descoperit o calitate de care nu știa, aceea de a traduce din română în română legislația fiscală. Rezultatul, primește invitații pentru a participa la emisiuni de televiziune unde dezbate subiecte din sfera contabilității. Și cum nu ratează nici o provocare prin care să-și facă cunoscută activitatea, a reușit să depășească emoțiile vorbitului în direct.
este trainer pentru antreprenori sau contabili juniori. Referitor la traininguri, aș putea spune că sunt egoistă și că mă încarc de energie după fiecare din ele. Oamenii îmi spun că nu se așteptau ca un domeniu atât de tehnic și plictisitor să fie captivant și interactiv.
scrie articole despre legislația fiscală în presa economică. Îi place tare mult să fie trainer și să scrie. E adevarat că mi-aș dori să scriu mai des. Cu toate că subiectele sunt tehnice sau aride, mă străduiesc să le fac ușor de lecturat.

Cum a ajuns aici? Poate pentru că are ca motto: Fă rai din ce ai! Și pentru că încearcă în fiecare zi să devină cea mai bună versiune a ei. Pentru că nu se plânge, pentru că nu renunță și pentru că dă dovadă în tot ce face de un curaj frate cu nebunia.

Eu am plecat de la întâlnirea cu Valentina, mai convinsă ca niciodată, că ceea ce te sperie se poate transforma în șansa vieții tale.

Fotografii din arhiva personală a Valentinei Saygo.

Etichete evoluție, inspirație, interviuri, proiect

Viața mea

Ce poate face o scrisoare?

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 2 ianuarie 2018
4 comentarii la Ce poate face o scrisoare?

Îmi făcusem temele. Aveam în față agenda cu lista de întrebări. Îmi tot aruncam ochii pe ele. Sunt mioapă. Nu văd prea bine la distanță. În depărtare o siluetă fină îmi făcea cu mâna. Mi-am pus ochelarii. Era ea. Purta un mantou alb cu mâneci evazate trei sferturi cu terminații de blană. O pereche de mănuși fine, din piele neagră, îi încătușau brațele până aproape de cot. Cizme negre Stuart Weitzman și poșeta din colecția de designer Erdem x H&M. Eleganță pură în alb și negru. Am început bine. Cei care mă cunosc știu că o ținută armonioasă mă face să văd viața mai frumoasă.

S-a apropiat de masa unde o așteptam de parcă ne cunoșteam de când lumea. Stătea acolo în fața mea. O vedeam și totuși nu-mi venea să cred. Trecuse exact 3 luni de la acea scrisoare. O scrisoare care avea să aducă schimbări majore în viața mea. Părul îi camufla o parte din trăsăturile feței. Dar asta nu mă deranja ca la alte persoane. Din contra îi accentua misterul. Este coafura perfectă pentru ea. Am zâmbit. Oare știe că prin saloane se cere mai nou roșu Andreea Balaban?

Mi-a plăcut cum a aruncat, neglijent, mantoul pe un scaun. Cu un gest princiar. Se vede că nu e sclava lucrurilor. Un comportament care trădează imediat dacă persoana are clasă. Că să mă fac înțelesă. Am văzut femei cu blănuri fabuloase care tremurau când le așezau pe un fotoliu. Asta în locații luxoase, unde puteai foarte bine să le arunci și pe jos. Meschinăria cu care se agățau de lucruri mă deprima. Îmi era dor să văd o femeie care știe să-și scoată cu eleganță un mantou, care să se concentreze pe conversație nu pe haină. Asta arată respect pentru interlocutor și siguranță de sine. A rămas într-un pulover burgundy cu mâneci trei sferturi și o fustă amplă cu imprimeu animal print. Ansamblul era accesorizat cu o broșa opulentă și clipsuri aurii. Îmi plac persoanele care poartă bijuterii atipice. O modă lansată de Wallis Simpson și de care, din nefericire, tot mai puține femei își amintesc.

Elegant este când inviți pe cineva, cu care începi o colaborare, să achiți tu consumația. Andreea nici nu a vrut să audă. Într-o lume în care toți vor numai să primească, ea este excepția de la regulă.

Relaxarea cu care vorbește în fața camerei este prezentă și în timpul conversației cu mine. În vreme ce o ascultam îi admiram mâinile. Are degete fine și o manichiură impecabilă. O manichiură „Half Moon” cum purtau divele anilor 1930-1940. Pentru cele care nu au auzit de aceasta manichiură, este manichiura preferată de Dita von Teese. Andreea are unghii scurte. O bilă albă, detest ghearele.

De lista mea cu întrebări s-a ales praful. Conversația aluneca în cu totul altă direcție. Adevărul este că uitasem pentru ce am venit. Trebuia să fie un interviu cu Andreea, ori eu eram interesată de haine, bijuterii și o bloggerița pe care o plac mult. Secret! Andreea mi-a confirmat că acea persoană este specială. Mi-a plăcut generozitatea ei. Faptul că își apreciază colegele. La un interviu trebuie să știi să asculți ori eu începusem să vorbesc despre tehnici de pictură, muzee, filme și cărți. Asta pentru că aveam senzația că mă conversez cu o cunoștință mai veche, dar pe care nu o văzusem de mult timp.

Așa am aflat că filmul ei preferat este „Lista lui Schindler”. Când îmi spunea asta prin față mi se perinda scena magistrală de la sfârșitul filmului. Acea metamorfoză a lui Schindler de la omul de afaceri fără scrupule de la început la omul nou din final. În ochii ei se citea tristețea, apoi mi-a spus șoptit că lucrarea ei de licența a avut ca temă Holocaustul. De parcă nu avea suficiente calități acum mai trebuia să mai fie și cultă și profundă? Bine că preferă cărțile polițiste: Rodica Ojog-Brașoveanu și Agatha Christie. Ce mă făceam cu ea dacă îmi spunea că citește „Istoria Imperiului Bizantin”?

Adevărul este că nu m-am dus să cunosc influencer-ul Andreea Balaban ci omul Andreea Balaban. Când aleg să scriu despre cineva îmi place să mă documentez. În Social Media te ajută mult și comentariile celor care îl/o urmăresc. Îmi amintesc că video-ul „Cum a fost la Shop my Closet” a avut peste 1000 de comentarii. Multe pozitive. Și nu genul: superbă, 3 inimi, 3 pupici, super, etc. Mesaje substanțiale scrise din inimă. Am citit toate comentariile. Pentru că sunt autoarea acelei scrisori citită de Andreea. Pentru că aud, tot mai mult în jurul meu, că emoțiile adevărate nu mai sunt la modă. Se pare că printre urmăritoarele și urmăritorii Andreei mai sunt. Mi-au plăcut comentariile voastre prin care îi spuneați cât este de specială și cum v-a transformat viața. Multe dintre cele care nu au avut curajul să comenteze niciodată au făcut-o atunci. Mă bucur că din ce în ce mai multe persoane înțeleg cât de important este exemplul unui om de caracter. A fost un comentariu, o domișoară sau doamnă care îmi recomanda să îmi fac blog pentru că ea m-ar citi. Exact la o luna aveam blog.

În semn de mulțumire că mi-a citit scrisoarea pe vlog m-am gândit să îi fac un cadou. Ceva special. Am rugat o prietenă, Maria Mirea să îi facă un portret după fotografia ei favorită. Apoi am început tratativele cu Andra pentru că se apropia Sfântul Andrei. La mine în casă nu îi spunem Andra ci „zâna cea bună”. Andrei i-am dat scrisoarea, la „Shop my Closet”, nu Andreei. Andreea până acum 3 săptămâni nu știa numele meu, nici cum arăt. Am scris acea scrisoare pentru că fiica mea m-a rugat să o fac. Și nu credeam că Andreea va fi atât de impresionată. Scrisoarea a fost first level, era momentul pentru second level tabloul. Andra a acceptat să ne întâlnim. Să vă spun cât era de răcită? Și totuși a venit. Iar tabloul a ajuns la Andreea fix de ziua ei. Cum ascensiunea Andreei era din ce în ce mai rapidă soțul meu râdea de mine și fiica mea. Până ajungeți voi cu tabloul, o să fie prea celebră ca să vă mai bage în seamă!!!

O urmărim amândouă, atât eu cât și fiica mea. I. este mult mai receptivă. Ea e cea care mi-a spus că Andreea a citit scrisoarea pe vlog, ea m-a anunțat de postarea pe Instagram cu tabloul. M-am uitat la video-ul cu scrisoarea de vreo 10 ori, și tot de 10 ori am citit postarea de pe Instagram. De emoție îmi scăpa esențialul, acel da cu majuscule de la final. Acceptul Andreei pentru întâlnirea de care scriu acum.

Ce se ascunde în spatele unei fotografii năucitoare și a unui video de succes? Foarte multă muncă. Pentru ca noi se ne bucurăm de o poveste frumoasă, mai presupune și: cumpărarea de recuzită, perdele pentru ca lumina zilei să fie transformată în semiumbră așa cum cere scenografia momentului pus în scenă. La asta adăugați închirierea unei camere de hotel pentru o ambianță cu iz vintage. Toată lumea știe că o cameră de hotel se închiriază după ora 12, în funcție de politica hotelului. Trebuie să te miști repede, să te trezești în puterea nopții pentru make-up, condiții de stres maxim și adrenalina atingând cote alarmante, plus o putere de concentrare de fier. Și asta la o singură filmare.

Andreea nu s-a lamentat nici o clipă, mi-a spus că îi place la nebunie ce face. Mă adresez acelora care au pus presiune pe ea, uneori prin comentarii răutăcioase. Această opinie îmi aparține în totalitate, nu e prima dată când o spun pe acest blog. Persoanele care nu îți respectă munca sunt primele care îți întorc spatele. Sper că nu se încadrează nimeni în categoria asta. Îmi place să cred că Andreea a creeat un soi de „dependență”, iar în lipsa „narcoticului”, urmăritoarele intră în sevraj. Și când ești în sevraj și drogul nu e livrat la timp apar reacții ciudate. Andreea trăiește pentru voi, e păcat ca munca ei să fie călcată în picioare.

Omul magic din viața Andreei este bunica. Tot ce este astăzi, evoluția ei, persoana care a devenit se datorează acestei ființe minunate. Pentru ea bunica înseamnă acasă. Oriunde a călătorit în lumea asta, nicăieri nu a mai întâlnit savoarea supei cu tăieței, aroma cozonacilor și prăjiturilor făcute cu atâta dragoste. E universul ei, de unde își ia putere atunci când totul în jurul ei se clatină. Cu ochii în lacrimi mi-a mărturisit că nici nu vrea să se gândească cum va fi viața ei după dispariția bunicii. Îi tremura vocea, musculatura feței parcă încremenise, iar umerii pierdeau din ținuta frumoasă pe care o aveau înainte. Am realizat că nu minte, numai gândul la asta și atitudinea ei s-a prăbușit brusc. Draga mea, îți doresc ca bunica să fie alături de tine cât mai mult timp! Oricât ar fi de ocupată își face timp să ajungă la bunica, la Buzău. Felicitări bunicii pentru educația dată Andreei!

Am întrebat-o ce a impresionat-o cel mai mult de când activează în acest domeniu? O fată căruia i-a murit tatăl. Nimeni nu se gândea că tatăl care avea în jur de 40 de ani poate muri. Crezi că moartea este apanajul celor în vârstă. Și brusc lumea ta se năruie. Iar acea fată și-a găsit puterea să meargă mai departe și chiar să zâmbească uitându-se la vlogul meu.

Cu ce ne vrăjește Andreea? Tot ce face se adresează sufletului. Are carismă, are simțul umorului, acid uneori, are curaj să spună că a avut o zi proastă, are curaj să aibă lacrimi în ochi citind o scrisoare (mulțumesc, draga mea), are curaj să ne arate cum trăiește într-un apartament închiriat, cum călătorește cu curse low-cost, are curaj să citească, dar și să recunoască asta (cartea ei de suflet rămâne „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami), are curaj să se lase fermecată de muzee și operă. E iubită, pentru că nu caută să pară altcineva. Nu ne vinde un stil de viață care nu îi aparține. A înțeles la timp că adevărul este mult mai sofisticat decât minciuna. Dacă alegi falsitatea nu te salvează nici hainele de brand, nici locațiile spectaculoase, nici cea mai bună echipa de profesioniști. Iar ea face toate astea singură, ajutată de Andra și mai nou de Raluca. Știu ce și-ar dori. Nu are încă puterea financiară să facă asta. Construiește totul cărămidă cu cărămidă. Și oricum e atipică. E originală, se încăpăținează să meargă contra valului. E printre puținele care își protejează unicitatea când este vorba de reclame. Nu e perfecta, învață din mers, nu se declară expertă într-un domeniu anume. Cu toate că la modul cum se ține de treaba am senzația că va deveni. Cu toate astea are acel ceva… care o face iubită de atâția oameni. Acel ceva care este marele ei dar. Acel ceva cu care te naști. Acel ceva care este răspunzător de frumusețea care o răspândește în jur. Continuă să ne împărtășești emoții, Andreea!

Referitor la prietenia Andreea-Andra. Am vorbit cu amândouă. Andreea spune despre Andra că știe să dea la timp și mai ales atunci când e nevoie. Nu mai târziu, nu când are chef ci atunci când Andreea are nevoie de ea. Și este fidelă. O calitate pe care Andreea o apreciază enorm. Andra mi-a mărturisit că ea și Andreea sunt temperamente total diferite, de aceea se completează de minune una pe alta. Mi-a schimbat viața și sunt un om mai bun datorita ei, spune Andra. Când i-am dat tabloul pentru Andreea am văzut ochii Andrei. Sclipeau de încântare. Consider, că un om este cu adevărat evoluat doar atunci când învață să fie mai bun. Îți trebuie un caracter puternic să stai în preajma Andreei. Este greu să suporți succesul cuiva. Andra poate. Sunt convinsă că pe ele le legă un secret, o poveste pe care nu trebuie să o cunoască toată lumea, o poveste care le face de nedespărțit. Andreea reușești să faci atât de multe, n-ai putea să o clonezi pe Andra? Îți lăsam ție originalul, noi ne-am mulțumi cu o copie!

O așa evoluție trebuia imortalizată!!! (pictor **Maria Mirea**)

Nici nu știu când a trecut timpul. Eu, Andreea și fiica mea eram ultimele din cafenea. Personalul a fost nevoit să ne atenționeze că închide în 10 minute. Am să fiu în continuare cu ochii pe fata asta! Sunt convinsă că o să ne rezerve multe surprize plăcute. Sunt subiectivă, știu! Îmi place la nebunie să scriu cuvinte frumoase și să fac cadouri. Până acum, nimeni nu mi-a mulțumit atât de frumos ca ea. Va avea un loc aparte în inima mea. Mereu!

Cum sufăr de scenarită trebuie să o spun. Am în fața ochilor o imagine. O cameră în care singura sursă de lumină este o lampă cu flori de lotus Tiffany. Mobilierul curge în curbe ample. Ornamentele opulente în auriu și detaliile sculpturale numeroase se pierd în semiumbră încăperii. O tânăra îmbrăcată într-un deux pieces alb cu o pălărie neagră scrie zâmbind o scrisoare. (a se vedea ținuta din vlogul cu buclele) Lângă scrisoare, o poșeta și o pereche de mănuși negre care par aruncate acolo în grabă. Stiloul într-o cromatică ce amintește de lemnul de cireș este ghidat pe hârtie de niște degete fine. Ce enigmă ascunde zâmbetul ei? Cine ar putea fi? Dacă te apropii vezi inscripționat pe capacul stiloului un nume: Andreea Balaban. Este un stilou românesc Poenari. Poate părea ciudat să amestec Art Nouveau, Baroc și un stilou Poenari. Nu este o reclamă! Dar ar putea fi! Pentru că Andreea iubește culoarea verde (lampa), adoră mobilierul vechi și are un astfel de stilou. Iar mie îmi plac poveștile. Pentru a fi credibile reclamele au nevoie de povești… adevărate și exemplul unui om care să inspire.

Închei acest articol așa:

Mulțumesc că mi-ai citit scrisoarea pe vlog făcându-mă să văd ce impact a avut asupra oamenilor,
Mulțumesc pentru modul minunat în care ai vorbit despre tablou. În realitate arată mult mai bine decât s-a văzut pe vlog sau în fotografia de pe Instagram. Nu e meritul meu, e meritul Mariei Mirea. Meritul meu este că atunci când vreau să fac ceva pentru un om: cadou, ajutor, încurajari îmi iese. Pun niște condiții. Să fie un om care să îmi placă, în care să cred și care să nu renunțe la vise. Iar pe Andreea o place fiica mea. Și este suficient,
Mulțumesc că ai curaj să mă lași să scriu despre tine pe un blog care are… doar 3 luni și 10 zile. Mulți m-ar trimite la plimbare.

Crăciunul plutea în aer. Pentru un influencer este o perioadă aglomerată cu multe evenimente. Cu toate astea, Andreea și-a făcut timp să se întâlească cu mine. Când te gândești că totul a pornit de la o scrisoare? Cine mai scrie astăzi scrisori? Cred cu tărie că faptele bune se întorc înapoi însutit! Cred în emoții care te lasă fără suflare și cred în oamenii frumoși care le generează! Cred în toate formele de frumos! Pentru mine nu contează dacă sunt oameni, fapte sau cuvinte. Întâlnirea mea cu Andreea a fost întâlnirea cu un om… frumos!

Pe Andreea Balaban o găsiți aici și aici. Hai că e amuzant, ce încerc eu să fac eu aici? Promovare? Pentru cineva care atinge în curând 180 000 de urmăritori? Nu știu dacă mai este cazul. Mi se pare însă decent să fac cunoscută munca din spatele fetei care promovează stilul vintage în România. Fata care a ridicat reclamele la un alt nivel pe vlogul ei.

Fotografiile provin din arhiva personală a Andreei Balaban.

Etichete evoluție, online, poveste reală, stil

Diverse Păreri

Bilanț 2017

Un an solicitant, cu multe schimbări. Anul în care am pierdut o persoană dragă. Mi-am redescoperit curajul, am cunoscut oameni noi la care în trecut abia îndrăzneam să visez. Am renunțat la unele persoane. Au căzut testul. Bunica mea îmi repeta mereu „în vremuri grele îi cunoști cu adevărat pe cei din jur”. Calitatea nu cantitatea se aplică în toate, chiar și la oameni.

Pentru că nu pot trăi fără liste, în 2017 am experimentat:

– că singurul bun în care merită să investeşti este educația,

– după triumf inevitabil apare declinul, orice ai face nu poți schimba asta,

– cine nu suportă competiția şi joacă murdar, nu va respecta niciodată activitatea pe care o faci şi nici pe tine ca om,

– munca de echipa e ceva de genul „toți pentru unul și unul pentru toti”. Dacă în viața ta intervin evenimente de forță majoră, echipei îi este testat moralul. Orice ar alege căştigi. Și dacă te susține şi dacă îți întoarce spatele. Câteodată a 2-a varianta te ajută să îți depăşeşti limitele. Ajungi să faci lucruri pe care nu credeai că vei fi vreodată capabil.

– bunătatea unui om, te va urmări întraga viață, chiar şi atunci când a dispărut de pe Planeta asta,

– caracterul politicienilor nu se schimba, doar vremurile,

– există o lume în care reputația este mai importantă decât banii, o lume mică, dar mult mai specială,

– niciodată să nu spui … niciodată,

– renunță la „nu se poate” şi încearcă cu „să vedem”,

– e mai bine să te canalizezi pe un domeniu în care crezi cu adevarat, chiar dacă aparent nu ai nici o şansă,

– cu cât pui mai multă presiune pe tine, cu atât rişti să te prăbuşeşti fără să construieşti nimic,

– un om de onoare ține de miracol, atât că eu mai cred, încă, în miracole,

– poți întâlni oameni interesanți, trăi întâmplări fabuloase, avea parte de călătorii de vis atunci cănd te aștepți mai puțin,

– oamenii prea mediatizați şi extrem de expuşi încep să îşi piardă din strălucire. Ce rămăne în lumina reflectoarelor nu este neaparat de cea mai bună calitate,

– un manager nu este obligatoriu un leader. Sunt oameni într-o organizație care conduc fără titlu. Ei sunt adevărații leaderi, primii rămân o căsuță într-o organigramă,

– sunt oameni care îți bucură sufletul şi şterg într-o secunda toată mizeria pe care o aruncă cei care nu sunt capabili să se bucure de frumos,

– binefacerea trece proba timpului şi se întoarce la cel care a dat-o,

– când eşti prea copleşit poți alege: să înveți să îți gestionezi prioritățile sau să te lamentezi la nesfârşit,

– am învățat să îmi prețuiesc individualitatea, nu să depind de părerea celor din jur,

– o căsnicie de succes nu se bazează pe o aruncătură de zar. La început intervine o aripă de înger apoi cei doi renunța la egoism, dar niciodată la dragoste. Uneori e nevoie de diplomație, alteori de orgoliu bine dresat. Controlul nu are ce căuta într-un cuplu. Susținerea când unul se prăbușește este însă vitală.

– nu este important cum cazi ci cum te… ridici,

– Dumnezeu te înzestreza cu talent, de tine depinde cum îl valorifici şi îl duci mai departe,

– am înțeles că nu are rost să îmi fie frică de schimbare, schimbarea este şansa omului pentru un nou început, zona de confort o fi sigură dar nu te lasă să evoluezi,

– nu aş fi omul care sunt astazi, fără urcuşurile si coborâşurile pe care le-am trăit,

– am refăcut lista celor care vor rămâne alături de mine în 2018. I-am taiat pe cei care nu au vrut „să mă deranjeze” când am pierdut o persoană dragă. Și pe cei care nu m-au susținut atunci când am derulat un proiect foarte important pentru mine. Sunt cei care nu au nici un fel de problemă să îmi ceară consultanță gratuită în domeniile în care mă pricep. Îi anunț că în 2018 nu voi mai face asta.

– când o iau razna, veşnic o întamplare mă scutură şi mă aduce la realitate, ceva care s-ar presupune că ar fi trebuit să fi învățat până acum „Homo proponit sed Deus disponit”.

Etichete amintiri, evoluție, trăiește frumos

Diverse Păreri

Cadouri versus daruri

Decembrie. O lună în care oferim și primim cadouri, daruri. Oameni în căutarea acelui ceva… care să aducă bucurie unei persoane dragi. Cadouri sau daruri? Sunt oare sinonime? Intuiam că există o diferență substanțială între cele 2. Pe zi ce trece am confirmarea că sunt noțiuni total diferite.

Cadouri costisitoare: haine de brand, mașini scumpe, bijuterii extravagante, telefoane de ultimă generație, aranjamente florale monumentale, vacanțe exotice. Genul acela care dă bine pe Facebook și Instagram. Ne mințim că dacă le primim obținem obligatoriu statut și clasă, dar clasa şi ostentația nu prea sunt prietene.

Cadoul „dacă nu îi place îl dă mai departe”. Denotă meschinarie, mai ales între prieteni. Cine face astfel de cadouri te părăsește la greu. Am învățat asta în timp.

Cadourile din obligație, care ne ruinează, în căutarea disperată de a intra în grațiile cuiva important. Nu vom reuși. Adevarul e că nu sunt făcute din suflet, chiar dacă sunt costisitoare. Și nici apreciate. Ce oferi aia primești. Să dai ceva substanțial unui om care are deja totul? Ce lipsă de imaginație !?! Îl ridicăm pe un piedestal, îl adoram sau urâm ca pe zeitățile din Olimp. Se știe cum au sfârșit zeii. Oamenii au nevoie de iubire și apreciere, îl adoram pe Dumnezeu și cam… atât.

De fapt ne dorim cu toții daruri… nu cadouri. Darurile reflectă dorința celui care le oferă să poată atinge acea parte din noi care nu poate fi văzută, dar care e responsabilă cu fericirea sau nefericirea noastra. O rețea complicată de sentimente pe care le trăim și ne fac sufletul să aspire în timp spre mai frumos, bun și nobil.

Un buchet de flori venit din partea unei persoane dragi îți răvășește sufletul și îți crește îngrijorator pulsul.

Cărțile din lista de dorințe și altele despre care nici măcar nu știam. 3 ani le-am primit constant la fostul job. Cineva este responsabil de evoluția mea și pătrunderea într-o lume pe care nu o bănuiam că există. O lume încărcată de suferință, credință și umanitate. Mulțumesc, domnule I.!

O agendă primită acum 2 ani de Crăciun. Atât de frumoasă că nu-mi venea să o încep. Am riscat și am terminat-o. Am redescoperit o latură uitată a mea. Plăcerea de a scrie. Orice: întâmplări, idei de dezvoltat în timp, despre viața mea sau a altora. Le adun. Mulțumesc, A.!

Povestea unui om aflată, chiar de la el, într-un Ajun de Crăciun. Un destin de excepție, un traseu de viața compactat într-o singură ora, dar care a adus binecuvântare în viața mea. În acel an cadoul de sub brad nu a mai prezentat interes. Deși a fost unul din cele mai costisitoare primite în viața mea, a fost anulat de o… poveste de viață. Am înțeles că prefer să primesc emoții nu lucruri. Primele mă fac cu adevarat fericită, lucrurile îți aduc doar bunăstare. Mulțumesc, H.!

O categorie de daruri pe care le iubesc cel mai mult. Toți avem momente când ne merge prost. Și apare cineva cu un dar… simbolic. Brusc faptul că un om s-a gândit la tine îți dă forță să mergi mai departe. Pe astea le iubesc cel mai mult. Oamenii capabili de asfel de gesturi au un nivel ridicat de trăire interioară, mult curaj și pe Dumnezeu… în ei.

E plăcut să primești, dar e minunat și să oferi:

O icoană făcută unui copil de 3 ani. Mi-a mulțumit într-un fel unic, făcându-mă să simt… adiere de aripi de înger. În lumea adulților e suficient să-mi amintesc cuvintele acelui copil.

O felicitare scrisă unui om cu care viața a fost destul de crudă în ultima vreme. In ochi avea acum… lacrimi de bucurie.

Povești puse într-un context, prin care îl faci pe interlocutor să aiba o zi mai bună. Să privești cum poți schimba dispoziția unui om care până acum 2 minute era dezolantă. E solicitant, sufletește te epuizează, îți consumă ceva foarte prețios… timpul. Câteodată se întoarce împotriva ta și ești înțeles greșit, dar merită. Merită pentru acel „nici nu știi cât îmi lipsești” spus după ceva timp.

Un om care mi-a făcut mult rău. Nu va ști niciodată că eu l-am ajutat să își rezolve o problemă. Recunosc m-am ajutat întâi pe mine. Preferam să mă distrez când mă acuza de egoism. Dacă nu aș fi făcut asta l-aș fi urât. Ori răzbunarea consumă energie și scoate ce este mai urât dintr-un om.

Când ești la pământ, cea mai bună terapie este să-i surprinzi plăcut pe cei de lângă tine. Dacă te uiți cu atenție în jur o să vezi că sunt oameni care o duc mult mai rău decât tine. Reacții de genul „e pentru mine?”, „cu mine vorbiți?”. Îi spui că da, oferi și pleci. Cel care câștigă mai mult este cel care a oferit… nu cel care a primit. Asta-i egoism și îmi asum asta!

Decembrie… Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Darul făcut, acum 2000 de ani, de Dumnezeu omenirii.

În timp ce „finisam” acest articol am primit un dar. De la o persoană pe care o apreciez. De la cineva cu care îmi doresc să colaborez la un articol pe acest blog. Primit via Instagram. După ce am citit postarea de vreo…10 ori, de emoție îmi scapa esețialul deși era scris cu majuscule la final. Decembrie. Luna când magia începe să plutească în aer. Mulțumesc, A.!

Mi-aș dori, în fiecare an, Crăciunul să-mi aducă daruri nu… cadouri. Îmi doresc să ajungă la mine, în sunet de clopoței, emoții și persoane atinse de magie. Și pentru că nu mă mulțumesc cu puțin, vreau magie de tip… Aston Martin. Vreau magie pachet V.I.P. Vreau emoții care să-mi răvășească sufletul și vreau oameni care să plângă de fericire. Credeți-mă, se poate! E suficient să vă înconjurați de oamenii potriviți.

Etichete amintiri, evoluție, poveste reală, trăiește frumos

Viața mea

2 evaluări psihologice, același verdict

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 noiembrie 2017
2 comentarii la 2 evaluări psihologice, același verdict

23318600_189082711651857_660099259_n (1) — sursa: MastersDegree.net

Evaluarea nr.1

Oricine este angajat într-o companie știe că o dată pe an vin cei de la Medicina Muncii. Te supun unor evaluări medicale. Astăzi o să vorbesc despre evaluarea psihologică. Se făcea individual. Personalul medical se deplasa la sediul firmei. Întrai în biroul respectiv și stăteai de vorbă cu un specialist în domeniu. Habar nu am pe ce criteriu a fost făcută acea evaluare de care îmi voi aminti toată viața, în ordine alfabetică nu, pe departamente și servicii nu. Am intrat după o persoană pe care o știam după reputație. După salutările de rigoare d-ra psiholog uitându-se pe un tabel și apoi la mine mi-a spus:

– Înțeleg că manageriați departamentul Y d-nă X? Mi se adresa cu numele persoanei care tocmai ieșise.

– Nu, mă numesc Emilia Chebac și nu am funcție de conducere. Odată lămurite lucrurile au început întrebările din partea ei și răspunsurile din partea mea. La final m-a complimentat pentru un inel pe care îl purtam pe mână. Spunându-i de unde l-am cumpărat s-a instalat un climat mai relaxat care a depășit bariera profesionlă. Cum psihologii nu m-am speriat niciodată i-am spus cât de irelevante îmi par testele din reviste. I-am dat și un exemplu și am adaugat că am aceeși părere și despre testările psihologice. Mi-a spus că pe lângă testări sunt evaluate ticurile, limbajul trupului și alte coordonate ce definesc peronalitatea unui individ. Mă măsura din priviri. O vedeam că îi stă pe buze o întrebare, pe care a și pus-o:

– Nu-mi spuneți că persoana care tocmai a ieșit vă este șefă?

– Nu, lucrez la un alt departament. Am început să fiu atentă. Tatona terenul. Oare testa conduita mea vis-a-vis de colegi și superiori? Atât că eu nu prea fac confidențe la necunoscuți, iar nemulțumirile le rezerv unui cerc mai restrâns.

– De ce întrebați?

– Pentru că am inversat numele. In tabel sunteți una după alta. M-am lăsat înșelată de aparențe. D-na X am crezut că este economist, dar sincer răspunsurile nu s-au ridicat nici la nivelul unei persoane cu studii medii. Și conduce un departament? O cunoașteți? Alerta maximă, unde vrea să ajungă?

– N-am avut de-a face cu ea nici profesional, nici personal.

– Înțeleg, mi-a spus privindu-mă direct în ochi. Iar eu nu am putut să-i susțin mult timp privirea. E drept nu avusesem contact direct cu aceea persoană, dar mulți oameni din jurul meu se plângeau de comportamentul ei. Nu numai subalternii, chiar și omologii ei. La ședințele unde participa tensiona mereu atmosfera, avea reputația că este nefiresc de inflexibilă, iar ideele ei nu trebuiau niciodată combătute. Singurul meu contact cu ea era în lift. Nu vorbea cu mine eram prea „neînsemnată”. Își alegea interlocutorii din 2 categorii:

Ori persoane din top management pe care îi ligușea la greu,
Ori persoane din subordinea ei cărora le dădea directive de la prima oră.

Ori chestiile astea nu puteam să i le spun. A observat și am apreciat că nu a mai insistat.

– Pot să vă pun o întrebare?

De ce aveam oare senzația că discuția alunecase pe o pantă prea personală?

– Ce căutați în acest loc? Mai precis ce vă ține aici? Sincer nu vă integrați deloc.

– Mă tem că nu înțeleg prea bine?

– Înțelegeți. Și este un… compliment nu o luați ca pe un afront. De cât timp lucrați aici?

– Mulțumesc. De 8 ani.

– Totuși ce vă ține aici?

I-am explicat că am boală pe care îmi este greu să o gestionez într-un climat mai competitiv, dar tensionat. M-a privit.

– Un motiv foarte serios trebuie să recunosc. Mă repet, nu vă integrați deloc. Gândiți-vă că persoana care a fost înaintea dumneavoastră v-ar putea deveni șefă într-o zi. Nu că tipa asta are o fixație! E viața mea, unde vrea să ajungă? Ce nu pricepeam atunci era faptul că ea în câteva minute depistase o realitate care mie mi-a luat ani să o înțeleg.

– Văd că sunteți optimistă asta e bine și suficient de puternică să duceți în spate cu eleganță o boală care pe mulți i-ar doborâ și transforma în victime. Dar faptul că vă încăpățânați să rămăneți aici o să vă coste. Am evaluat multe persoane și știu ce vorbesc. Dacă vreodată se va termina prost aș vrea să vă amintiți un lucru. Nu competența va fi testată atunci ci faptul că sunteți diferită, că refuzați să vă afiliați unui grup majoritar. Ori dumneavoastră vă opuneți cu îndârjire. Vă spun asta pentru că mi-a făcut placere să vorbesc cu dumneavoastră. Plecați de aici, vă risipiți! Am ieșit. Bineînțeles atunci am luat-o personal.

Evaluarea nr. 2

Evaluarea nr.1 a fost înainte de „marea infuzie de resursă umană” trimisă de partidele de guvernare, de la director până la ultimul post în organigramă. Asta s-a reflectat și în calitatea firmelor care făceau controalele medicale. S-au modificat și procedurile. În rău bineințeles. Pe repede-nainte (credeți-mă este o expresie pe care o urăsc, dar aici se integrează perfect) și fără pic de intimitate. Cineva trebuia să ia niște bani: mulți si repede. Dacă înainte era respectată cât de cât o formalitate, acum se completa fișa psihologică la grămadă vreo 35-40 de persoane, bineînțeles toate cu aceleași răspunsuri. Oricum eram toți niște super eroi. Fără emoții, fără frici, fără traume. Din răspunsuri asta rezulta. Rutină. Aceleași întrebări an de an, aceleași răspunsuri an de an. Apoi așteptam încolonați să stăm de vorba cu cu d-na psiholog. Nu în privat, la grămadă de data asta. Așa că auzeam foarte des cuvântul stres ca răspuns la întrebarea ce problemă aveți, vă supăra ceva? Oare unde au dispărut toți super eroii din fișe? În fața mea erau persoane cu fețe îngrijorate, copleșite de griji care lucrau aici pentru că aveau rate la bancă, pentru că aveau copii la școală, pentru că aveau părinți cu pensii mici, sau Dumnezeu mai știe din ce motive. Oameni care au avut vise și au fost nevoiți să le ignore. Trebuiau să plătească facturi. Toată lumea folosea cuvântul stres, suprasolicitare, au fost și curajoși care au spus că noile schimbari sunt bune doar pentru „pelerinul politic” nu pentru oamenii care lucrează în sistem de ani de zile. Se derulau niște scenarii de viață prin fața mea. Din postura de observator am fost întreruptă de o ușă trântita cu forță, de un domn director politic care venise la evaluare. Care s-a băgat în fața mea, pentru că tocmai îmi venise rândul. Era grăbit, foarte grăbit. In tot acest timp și-a pus masca „uite cât de ocupat și important sunt eu”. Repede vă rog, nu am timp de pierdut. Mesajul pe care îl afișa „dacă lipsesc 5 minute, compania asta se prăbușește fără mine”. Deci, am prioritate! Vrând-nevrând am auzit tot. Așa am aflat cât este de stresat, cum nu doarme el gândindu-se la binele companie, că este copleșit de responsabilitati, că funcția asta este o pacoste la care nu poate renunța pentru că niște oameni depind de el. M-am gândit că nu îl ține nimeni și nimic. Dacă este atât de epuizat de ce nu alege un loc unde să se simtă comfortabil?! În momentul în care a plecat, d-na psiholog a avut un schimb scurt de priviri cu un alt medic. În frenezia lui „pentru binele companiei” nu a realizat că acea ușă trântită l-a supus unei expuneri disprețuitoare pentru cei din jur. Și am realizat brusc că din partea acelui psiholog s-a bucurat de cea mai joasă considerație. Cel puțin în intervalul de timp când eu am fost prezentă acolo. În sfarșit mi-a venit și mie randul. Pentru că el nu a avut decența să se scuze a făcut-o dna psiholog.

– Ce vă supăra, probleme?

– A, nici una. Totul este sub control, vă asigur că la noi totul este… minunat. Puteți observa câtă implicare și grijă există la cel mai înalt nivel.

– Observ, mi-a spus aranjând perfect un teanc de hârtii pe care îl avea în față. Atât că insista prea mult pe fiecare colț. Ridicându-și privirea m-a întrebat. Atunci ce vă face fericită? Trebuie să recunosc inteligentă mișcare. A trebuit să-i raspund, nu mă mai putea eschiva. Mi-a fost ușor pentru că în acel moment experimentam unul din cele mai frumoase momente din viața mea (nici o legatură cu jobul). Am vorbit vreo 5 minute. Îi explicam pentru că a cerut detalii. Îi urmăream expresia feței, era uluită.

-Aveți toată admirația mea doamna. Pentru ce faceți și pentru entuziasmul cu care mi-ați expus asta. Pot să va pun o întrebare? Ce vă ține aici? Nu cred că e locul de muncă potrivit pentru dumneavoastră. Știți ce cred? Că nu o să mai rezistați mult. Era prea mult, la exact 8 ani de la prima evaluare aceiași poveste. Și acum nu se m-ai punea problema că mă testa. Aveam un deja vu. 2 persoane de vârste diferite și același verdict. Acum n-am mai luat-o personal.

– Chiar ce mă reține aici? Ajunsă în birou mi-am facut un bilanț. După 16 ani pe care îi petrecusem aici nu mă reținea absolut nimic în afară de câteva persoane de care mă atașasem. Persoane care vor rămâne alături de mine și dacă plec. În rest eram captivă într-un sistem cu care nu mai aveam absolut nimic în comun.

M-am gândit că e timpul să acționez , să fac o schimbare. Se tot vehiculau liste cu concedieri colective. Trecusem de câteva ori prin asta și am rămas de fiecare dată. Cu un preț prea mare. Îmi doream să plec. Și s-a întâmplat. Cu data de 27 decembrie, asta pentru că cineva „ veghează la interesele acestei companii”. In nopțile de „veghe” un duh i-a șoptit că de sărbători e cel mai potrivit moment să faci concedieri. Și pentru mine chiar a fost. Pentru că de Crăciun magia lucreză, este momentul când se urzesc vise. Eram plecată din țară. La întoarcere am gasit pe birou decizia de concediere. Completată greșit. Adică nulă. Un proces pe care l-aș fi câștigat imediat. Pentru ce, ca să repet aceiași greșeală a III-a oară?

Mi-au răsunat în minte cuvintele acelei domnișoare psiholog. Plecați de aici! Vă spun asta pentru că mi-a făcut plăcere conversația cu dumneavoastră. Acum venise momentul să mă îndrept spre o altă direcție. Era momentul pentru un nou început, era momentul pentru ceva care să mă reprezinte, era momentul pentru oameni noi în viața mea, era momentul acela de care îmi fusese frică mereu. Era momentul să mă desprind definitiv!

Etichete amintiri, evoluție, poveste reală

Diverse Păreri

50 de calități pe care la apreciez la un leader

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 3 noiembrie 2017
1 comentariu la 50 de calități pe care la apreciez la un leader

Se impune prin putere nu prin forță,
Poate influența decizițional o comunitate/echipă și în lipsă,
Rămâne leader și atunci când nu mai ocupă o poziție de top management,
Când dispare dintre noi lasă un gol imens, dar ecoul acțiunilor lui continuă să schimbe oameni,
Crede în bine, generează și propagă binele,
Încurajează inițiativele care ies din turmă, nu le înăbușă,
Vede potențial acolo unde alții nici nu gândesc,
Își folosește puterea pentru a ajuta și inteligența pentru a motiva,
Nu renunță atunci când crede cu hotărâre într-o idee, chiar dacă lumea este contrariată de actul său și nu îl spijină,
Câștigă nu cumpără respectul celor din jur,
Știe să-și aleaga oamenii pe criterii de competență nu după proveniența dintr-o familie influentă,
Încurajează, motivează și te face să crezi că poți și tu ,
Are rafinament în maniere, dar mai ales în gândire,
Desconsideră comportamente nu oameni,
Știe când să renunțe, chiar dacă pierde o funcție nu se agață cu dinții de ea. Asta pentru că își cunoaște valoarea și știe de ce este capabil. Valoarea lui nu este dată de o poziție de top ci de faptele sale,
Știe să-și ceară scuze și să recunoască când a greșit,
Are momente de slăbiciune, dar nu momente de răzbunare gratuită. Știe că slăbiciunea poate fi corectată, răzbunarea rămâne,
Încurajează competiția între cei mai buni nu războiul între cei mai buni,
Nu are nevoie de popularitate însă are nevoie de o de o echipă/comunitate care să-i fie alături,
Înțelege că oricâte calități ar avea, singur fără o echipă nu ar putea face nimic,
Nu-și achiziționează susținerea împărțind funcții în dreapta și în stanga, devine performant și așteaptă ca oamenii să își dorească să stea în preajma lui,
Construiește o comunitate/echipă cu oameni care emană încredere așa cum este și el,
Are vulnerabilități de ordin afectiv nu de ordin profesional,
Consideră că cea mai valoroasă resursă… este resursa umană,
Dacă se angajează într-o funcție publică o face pentru că vrea să facă ceva pentru comunitate nu pentru avantaje și bani,
Daca activează în viața politică e valoros ca om politic, partidul este doar fundalul pe care își desfășoară activitatea. Iuliu Maniu era liderul P.N.Ț, nu X-ulescu de la partidul A.B.C.,
În politică scrie istoria mare nu istoria mică,
Dacă provine dintr-o familie în care înaintașii au facut ceva pentru Romania despre el se spune că are o descendență ilustră, dacă se cațără provine doar dintr-o familie influentă,
Daca îi iei funcția și-l arunci într-un colț obscur oamenii din jur vor vedea în el tot un leader. Pentru că este vorba de ce este nu de ce are.
Își cultivă unicitatea și încurajează și pe cei de lângă el să faca asta,
Este om înainte de a fi leader,
Recunoaște munca unui om valoros, nu o fură. Asta pentru că a înțeles la timp că prin furt îți însușești doar munca nu și valoarea acelui om,
Nu îți spune ce să faci ci cum să faci,
Este acel om pe care îl urmezi de bună voie. În preajma lui ai șansa să progresezi și tu,
Construiește echipe/comunităti, nu le distruge,
Nu trăiește într-un turn de fildeș ci coboară în mijlocul oamenilor,
În tot ce face se sprijină pe acțiune nu pe poziție,
Împarte laurii succesului cu comunitatea/echipa care l-a ajutat să ajungă în acest punct,
Dă nu ia, dă din experiența lui, dă încredere, dă feedback pozitiv și dă bani,
Are simtul umorului… nu simțul omorului,
Își asumă că realizările lui pot fi incomode pentru unii și atunci va apărea și trădarea,
În condiții grele când oamenii obișnuiții se lasă guvernați de instincte primare el nu își pierde demnitatea,
Între lider și șef nu se pune semnul egal pentru că existe unghiuri diferite de abordare în… tot,
Când citește o carte, când călătorește, chiar și în momentele de relaxare îi vin idei legate de proiecte la care lucrează sau de viitor. Mintea lui este întotdeauna deschisă pentru nou,
Este atent cu vestimentația. Nu este ostentativ. Hainele sunt pentru el ca rama unui tablou. Au rolul de al pune în valoare. Accentul cade pe personalitatea leaderului nu pe ținută,
Are considerație egală pentru un superior, secretară, șofer și femeia de serviciu.
Nu pică în derizoriu punându-și pe tapet viața personală. Este suficient de inteligent să înțeleagă că subalternii te ascultă pentru că nu au ce face nu că sunt interesați de intimitatea ta,
Nu este speriat dacă apare o persoana charismatică care îi ia din „strălucire”,
Nu este doar un om cu funcție cheie, există și acel leader ale cărui păreri sunt mereu importante pentru cei din jur, a cărui idei sunt preluate involuntar, când îi este copiat stilul, când canalizează un grup de oameni spre valori la care singuri nu s-au fi gândit. Câteodată aceștia sunt cei care reușesc să schimbe oameni din grupuri mici.
Un leader rămâne leader. Cănd câștigă, dar și atunci când pierde, când este în lumina reflectoarelor, dar și în lipsă.

Articolul asta mi-a fost inspirat de o persoană cu cont pe facebook. Știți persoana aceea care postează numai inepții ascunzâdu-se în spatele unei unei funcții importante? Aceea persoană care nu este în lista ta de prietenii, dar cum lumea facebook-ului este destul de transparentă îți apare și ție pentru că ai câțiva prieteni care îi dau like-uri de lingușire. Zilnic eram bombardată cu postări ale unui personaj cocoțat într-o poziție de top prin metode nu prea ortodoxe. Sfidau lipsa bunului simț dar primea destule like-uri. Până într-o zi când am constatat că persoana a dispărut. Mă gândeam că totuși cineva a atenționat-o în legătură cu conținutul postarilor care spune mult, prea mult despre ea și a hotărât să aibă o cronologie mai profi. De fapt, a căzut în dizgrație și „susținătorii” au fugit spre alte meleaguri de unde aveau de profitat. Asta m-a făcut să îmi pun întrebarea? Oare ce calități apreciez la un leader?

Etichete educație, evoluție, inspirație

Diverse

Cineva în depresie că nu are un Rolex?

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 27 octombrie 2017
1 comentariu la Cineva în depresie că nu are un Rolex?

Cunoașteți pe cineva în depresie că nu are un Rolex, ultimul model de BMW sau că nu are agățat pe perete un Van Gogh? Eu nu cunosc.

Cunosc însă oameni în depresie pentru că:

au fost părăsiți de partenerul de viață,
și-au pierdut copilul,
sunt nefericiți la locul de muncă,
nu mai au aceeași efervescență creatoare de la începtul carierei (artiști plastici),
au făcut echipă cu oameni nepotriviți,
au acceptat compromisuri prea mari și acum sunt în luptă cu propria conștiință,
nu au puterea să înfrunte o boală incurabilă,
nu pot trece peste divorțul parinților,
sunt singuri.

Nimeni nu lasă un bilet de adio justificându-și gestul că nu poate trăi fără o poșetă Chanel sau că nu poate locui decât într-o vilă opulentă. Recurg la suicid cei care își pierd orice urmă de speranță, cei care nu mai au puterea de a lupta.

Depresia nu ține de partea materială, ține de partea spiritală a unui om. Apare în momentul când ai sufletul bolnav. Să repari asta este cel mai greu. Poate de asta psihologii susțin că depresivii nu pot fi ajutați de prieteni ci de medici. Prietenii doar îi susțin în lupta cu depresia, adevărata bătălie o duc singuri. Depresia nu este o tristețe trecătoare. Se poate trata și vindeca dacă pacientul își dă acceptul să participe la procesul de vindecare, să aibă încredere în tratament și în psihoterapeut.

Depresia te face pesimist, ai insomnii sau dormi prea mult, apare lipsa apetitului sau reversul. Te confrunți cu senzația de „vid interior”, lipsa de speranță, oboseală generată de stres. Nu accepți sfaturile celor din jur și suferi în tăcere.

Persoanele expuse:

minoritățile dintr-o comunitate, acești oameni dau cel mai ușor semne de anxietate fiind izolați și supuși adesea traumelor,
adolescenții, categoria cea mai vulnerabilă,
artiștii, persoanele creative în general. Cei care sunt sensibili și se confruntă cu respingeri din partea celor din jur, nu sunt susținuți de societate. Arta nu este considerată o carieră de viitor,
persoanele introvertite,
perfecționiștii dezvoltă un ric mare de anxietate,
femei divorțate după 45 de ani.

Două persoane dragi mie s-au confruntat în ultima vreme cu o asfel de situație, o femeie și un bărbat.

Ea nefericită la locul de muncă. Face parte din minoritatea celor cu bun simț, care mai crede în repere morale și într-o scară de valori. Este taxată pentru asta. Unde lucrează a auzit frecvent sintagma „sunt o sută la ușa care abia așteaptă să-ți ia locul dacă nu-ți convine”. Se luptă singură cu asta. Si nu-i prea reușește. Pentru ca e cam greu sa-ți câștigi de unul singur stima de sine când alții ți-au distrus-o în ani. Asta pentru că nu-și cunoaște valoarea. Nici un om nu poate înlocui pe altul. Pentru că este unic. Nu se simte încă pregatită să consulte un psihoterapeut. Trăiește în Romania.

El trăiește în altă țară. Acum un an când l-am văzut îmi spunea că îl „apasă pe piept” o greutate. Oscilam cu diagnosticul între o suferință fizică precisă și un atac de panică. Apoi când mi-a vorbit despre senzația de „gol interior” mi-a fost clar. Nu insecuritatea financiară este de data asta problema. Familia. Simte că nu sunt alături de el. Faptul că nu îl înțeleg și fac presiuni să renunțe la ce își dorește. Și să se întoarcă în țară. A lăsat România pentru o bursă de studii și nu a simțit nevoia să mai revină. Profesional își asuma riscuri. Asta nu îl sperie, dar cei apropiați da. Și asta îl face vulnerabil pentru că s-a rupt conexiunea emoțională cu persoanele care ar trebui să îi fie cel mai aproape. Cu asta este greu să trăiești. Încă nu înțelege cât este de special. Nici nu are cum. Cei apropiați nu-i prea spun asta. Este sub tratament și este consiliat de un terapeut.

Depresia i-a sarăcit de multe dar nu le-a distrus umanitatea.

Apropos, cunoașteți pe cineva în depresie că nu are un Rolex? Vreau și eu să îl cunosc!

Etichete evoluție, poveste reală

Diverse

Atelierul Mariei

E un drum lung din Flămânzi până în Bucureştiul de astăzi. Poate locul naşterii (acolo unde a izbucnit răscoala din 1907) a amprentat atât de puternic asupra Mariei curajul. O constantă care nu o va părăsi întreaga viaţă.

Mereu a iubit frumosul. Prima dragoste a fost muzica şi drumul ei părea că se îndreaptă spre asta. A urmat 2 ani cursuri de canto. Apoi a renunţat, viaţa a purtat-o spre alte căi. Dar muzica nu a mai părăsit niciodată sufletul Mariei. Este o mare iubitoare de muzică simfonică. Asta ajutat-o în momentele grele. I-a dat echilibru, i-a fost poliţa de asigurare pentru a putea merge mai departe şi o sursă de inspiraţie. Maria este nelipsită de la concertele Ateneului Român.

2006 Îi moare mama, mama cu care a avut o legătură specială. După înmormântare, pentru a fi pentru ultima oară împreună, a simţit nevoia să doarmă în patul mamei. A avut un vis…un vis în care se vedea pictand un tablou – o mama cu 2 copii. Atât că ea nu picta. Aşa i se strecoară în minte un gând, care ajunge să nu îi mai dea pace. Ce-ar fi să mă apuc de pictat? Când m-am hotărât să fac asta, nu mi-a trecut niciodata prin cap că nu o să reușesc mi-a spus. Mai tarziu acesta va fi primul ei tablou. Avea să descopere în arhiva familiei o fotografie identică cu tabloul din vis.

2011 Primul curs de pictură – durează 3 luni. Își dă seama că are nevoie de un profesor numai al ei. Bineințeles că îl găsește. Cu tenacitate, cu credință în ea, în ce vrea să facă și unde vrea să ajungă se dedică cu adevarat picturii. Începe să expună la Cercul Militar Național – Sala Rondă, la Uniunea Artiștilor Plastici – Constanța, la Galeria Irecson din Calea Victoriei. Tablourile ei ajung în colecții particulare din țara și străinătate. Canada, USA, Egipt, Dubai, Iordania, Austria, Italia, Germania. În paginile revistei Turkish Airlines din aprilie și iulie 2013 apar și lucrările Mariei. Așa va pătrunde în lumea arabă, o lume cu o cultură total diferită de a noastra, dar care îi va aprecia tablourile.

2013 Începe cursurile la FTOUB – Secția pictură. Și începe asta la…50 de ani. Un curaj nebun pe care eu îl asociez cu energia dată de locul nașterii. Dacă ar fi să menționez cea mai mare calitate a Mariei, cu siguranță ar fi curajul, asta înainte de talent. Curajul care a împins-o să aspire cât mai sus și să fie sigură pe ea. Când am întâlnit-o acum un an, la un curs de estetică, cuvintele ei, forța cu care le-a rostit m-au urmărit mult timp: Nimic să nu te abată de pe un drum în care tu crezi. Alţii nu ştiu ce este bine pentru tine. E viaţa ta, nu le permite să o stăpâneasă. Doar tu ai acest drept!

Tablourile se adunau. A ajuns la acel stadiu în care îi trebuia un spaţiu numai al ei. Un spaţiu în care tablourile, culorile, şevaletul, pensulele şi…muzica să guverneze. Un spaţiu care să o inspire, un spaţiu în care să poată fi creativă, un spaţiu în care să poată găzdui oameni dragi care să-i vadă tablourile. Şi a reuşit. Acum are spațiul pe care și l-a dorit.

Într-o zi mi-a telefonat şi mi-a propus să începem împreună un proiect. Am acceptat să ne vedem, dar ca proiectul să poată lua naştere trebuia să văd locul unde pictează. Aşa am ajuns în atelierul Mariei, într-o dimineaţă de sâmbătă. În drum spre ea, mă întrebam cum reuşeşte să picteze, pentru că era poziţionat într-una din cele mai aglomerate şi efervescente zone ale Bucureştiului. Din artera principală se desprinde însă o straduţă care avea să mă poarte către un loc magic. Aşa am pătruns într-o încapere complet alba cu foarte multe tablouri expuse. Am experimentat o stare de admiraţie pentru că frumuseţea din jurul meu îmi rănea retina. Pereţii tapetaţi cu tablouri de sus până jos, şevalete, pânze goale, palete cu culori, pensule, tablouri în lucru şi mirosul…miros specific, pentru că tehnica preferată a Mariei este pictura în ulei. Tabloul la care lucra acum, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. Și muzica care niciodată nu lipsește. Nu poate picta fără ea.

22497622_2018309905079674_1799939673_n — **Ultimul țar al Rusiei**

Conversaţia s-a legat repede, poate şi pentru că e o lume pe care eu o iubesc. Vroiam să ştiu tot. Cum a început, cum şi-a ocrotit, ridicat şi înălţat acest talent deoarece unde a ajuns…vedeam şi singură. Mi-a răspuns răbdătoare la toate întrebările. Acum face zeci de tablouri pe an, expune în ţară şi străinătate, multe din ele ajung în colecţii particulare. Despre talentul, tehnica pe care o folosește, marii maeştrii care au influenţat-o cred că am sa fac un alt articol.

Acum am să spun despre omul Maria Parascan. Omul care la 47 de ani a pătruns într-o lume în care este destul de greu şi tânăr să reziști. La 47 de ani când cei mai mulţi dintre noi suntem plafonaţi de job, rutinaţi în relaţia cu partenerul de viaţă, demotivaţi pentru tot ce e în jurul nostru, înrăiţi de loviturile primite de la semeni, pe Maria… am găsit-o pictând, făcându-şi planuri de viitor, plină de pasiune, îngăduitoare (îngăduinţa aceea pe care numai o lume a frumosului ţi-o poate da) şi dornică să lege prietenii. Am întrebat-o ce reprezintă pictura pentru ea. E viaţa mea, cred că nu pot trăi fară ea şi… nici nu vreau să traiesc altfel. În timp ce spunea asta i-am privit ochii… Ochii care i s-au luminat brusc, iar trăsăturile feţei aratau o relaxare pe care nu am mai văzut-o la multe persoane. Statea acolo în faţa mea, în soarele amiezii care îi măngâia parul şi brusc am realizat un lucru. Niciodată nu a menţionat câtă muncă e în spate, nu a spus cât este de obositor, sau la câte a trebuit să renunţe ca brusc la 47 de ani să porneşti pe drum nou…Un drum în care pentru câteva minute de glorie, munceşti pe brânci ani de zile.

Cei care îmi citesc articolele, au observat cu siguranță că fiecare om despre care aleg să vorbesc pe blog are înainte de anumite merite profesionale și o pronunțată latură umană. O latură umană pe care o consider vitală ca să poți trece testul timpului. Prin ce faci și cum faci, să îți dorești să influențezi oamenii în bine, doar așa poți lăsa cu adevărat ceva în urmă. Binele se propagă mai greu, poate face mai puțin zgomot, dar în timp câștiga teren și este singurul care durează. Indiferent de domeniu. Binele capătă valoare în ani și ne place tuturor, chiar și celor care nu vor să recunoască asta.

Mariei îi place la nebunie și să predea pictura copiilor. Le împărtășește din tot ce știe. Are un crez. Elevul trebuie să-și depășească maestrul. Nu sunt vorbe în vânt. În decembrie va avea o expoziție personală la Ateneul Român, locul pe care îl iubește atât de mult. Pe viitor își dorește o expoziție personală unde să expună alături de elevele ei. Maria dă din suflet, dă mai ales la timp și dă atunci când este nevoie. Dă acestor copii încredere că pot și ei. Alexandra, una dintre elevele ei va participa cu un tablou la o expoziție din New York. În timp ce puneam la punct ultimile detalii pentru acest articol, îmi citea mesaje primite de la părinți. Cât de încântați sunt micuții elevi, dar mai ales cu cât drag vin în atelier. Un copil simte când dai cu dragoste, dar mai ales când dai la timp.

22537896_1966149363411958_191311250_n — **Maria Parascan**

Pe Maria Parascan o puteți găsi:

https://www.facebook.com/maria.parasc

https://www.facebook.com/ContemporaryArtistz/

https://www.facebook.com/Maria-Parasc-ART-231754473644544/

De la data când am scris acest articol s-au scurs 6 luni. În prezent am revăzut-o pe Maria la vernisajul ultimei ei expoziții la Biblioteca Academiei Române. A ales un titlu care îi dezvăluie atât de frumos sensibilitate de artist O sută de clipe de culoare. Este o expoziție pe care o pregătește de mult timp, dedicată Centenarului Marii Uniri de la 1918.

Un an care ne-a marcat puternic istoria. Anul în care Romania a pendulat de la disperare la euforie. După Pacea de la Buftea-București încheiată în condiții atât de dramatice pentru țara noastră, 1918 se va încheia triumfător cu Marea Unire. În acele momente agonizante pentru România au existat remarcabili oameni politici și de cultură, „regina bărbat”- Regina Maria și loialul Rege Ferdinand care visau la România Mare. Iar visul lor a devenit realitate. Artista Maria Parascan omagiază acest eveniment prin tablourile sale. Alături de portretele Reginei Maria, Regelui Ferdinand găsim tablouri cu Arcul de Triumf, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia, Castelul Peleș și clădiri interbelice. Alături de peisaje desprinse din lumea țăranului român de altădată, stau portretul Regelui Mihai… dar nu vă deconspir mai mult. Vă invit să îi vizitați expoziția.

**Coroana Reginei Maria, Regina Maria, Regele Mihai, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia**

O recomand celor care iubesc istoria acestui neam atât de încercat, celor care iubesc monarhia, celor care iubesc pictura și celor care iubesc frumosul. Opriți-vă să îi vedeți tablourile chiar și pentru o jumătate de oră.

**Maria Parascan, alături criticul de artă dr. Marius Tița**

**Arcul de triumf, Regina Maria, Regele Ferdinand, Palatul Peleș**

Tablourile cu portretul Reginei Maria, al Regelui Ferdinad și coroana Reginei Maria vor rămâne permanent la Academia Română. Monarhii care au înfăptuit România Mare vor veghea din acest loc generațiile viitoare. Un îndemn să ne ridicăm la înălțimea lor. O lecție de patriotism, cum să nu renunți la vise nici în cele mai negre momente, dar și cât de repede poți trece de la agonie la extaz atunci când se îndeplinesc.

Etichete evoluție, pasiune, poveste reală, regina maria, visuri

Viața mea

Mindfulness cu Anca Coman

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 13 octombrie 2017
1 comentariu la Mindfulness cu Anca Coman

Astăzi vreau să vorbesc despre prietenie. Despre Anca, prietena mea care devine uneori incomodă pentru că nu mă lasă să rămân în zona mea de confort, pentru că vede în mine, mai mult decât pot eu vedea, pentru că îmi înțelege limitele atât de bine. Mereu mă aduce de la nu se poate la încearcă. Mereu mă împinge de la spate atunci când eu doresc să renunț. M-a încurajat cu cele mai importante proiecte ale mele, chiar dacă asta a însemnat să nu mă menajeze și să spună lucrurilor pe nume.

Anca a crezut în mine și mi-a demonstrat asta:

În decembrie 2015 de Crăciun când mi-a oferit în dar o agendă. Mulțumesc, dar ce să fac cu ea? am intrebat. Nu știu, e treaba ta, mi-a raspuns. În 2016 la început de an pe prima pagină mi-am trasat niște obiective, așa cum mi-aș fi dorit să se întâmple viața mea. Păreau de nerealizat. Aveam prostul obicei să mă axez pe eșecurile din viața mea. Anca m-a ajutat să mă vindec. Agenda mi-a arătat că realizările depășesc cu mult eșecurile. Și că uneori eșecurile pot fi fertile. Acum, în octombrie 2017, când revin la vechiul scenariu consult agenda. Sunt pe plus, dar mintea are o relație specială cu minusurile. Agenda mă readuce la realitate. Apropos, Anca se apropie Craciunul. Aștept agenda nr.3, nu întrerupe ritualul.
Acum 4 ani când m-am apucat de a 2-a facultate. Nu știam dacă o să o pot duce la capăt. Trebuia să fac față unui program infernal. Mi-a spus că o să mă descurc. Atunci când epuizarea și-a arătat colții m-a făcut să înțeleg că sănătatea mea nu trebuie negociată, indiferent care este miza.
Când m-am hotărât să îmi fac blog. Reacția ei a fost ceva de genul. Apucă-te odată și postează, numai aștepta să scrii articolul perfect. Până la urmă orice profesionist a fost la început doar un amator. Postează și o să vezi pe parcurs. Îndrăznește numai visele care te sperie sunt cu adevărat mari.

Cu Anca am fost colegă de serviciu. Lucram în aceeași firmă, dar în sedii diferite. Am cunoscut-o în perioada în care eu mă simțeam captivă într-un sistem cu care nu aveam nici o tangență. Atunci a devenit prietena mea. Mă suna, iar o dată pe săptămană își făcea timp să se vadă cu mine. A fost acolo tot timpul, sacrificându-și timpul ei liber (ne vedeam vinerea după-amiază când toți alergau fericiți spre casele lor) fără să ceara nimic în schimb, fără să urmărească ceva. A fost singura persoana căreia i-am permis să mă vadă așa cu sunt. Nu m-a judecat niciodată. Nu îmi place să mă răzbun. Aici eu și Anca suntem pe aceeași lungime de undă. Printre puținii de altfel, restul îmi spun că cedez prea ușor. Răzbunându-te poate îți faci dreptate, dar îți pierzi liniștea și latura umană. Îți pierzi energia în lupte inferioare, ai chef de adrenalină fă ceva spectaculos, ceva care să merite cu adevarat.

Deși împărtășim aceleași valori, ea are un alt unghi de abordare. O prietenă comuna îmi tot spunea că nu a fost mereu așa, că a evoluat mult și în bine. Îmi era greu să cred ca a fost altfel. Mă simt norocoasă ca am cunoscut-o schimbată în bine, echilibrată și gata să dea mai departe ce a experimentat. Și cum pentru Anca funcționează puterea exemplului a început schimbarea cu ea. Acum este la nivelul când poate ajuta pe alții. Mă gândesc ce șansă pentru oamenii care îi frecventează cursurile. Acolo e persoana care face totul cu pasiune, persoana care pune suflet, persoana care ajută oamenii să crească și să devină mai frumoși.

Pentru a ajunge la stadiul de a-i învăța pe alții cum să-și găsească echilibrul interior, cum să se relaxeze și cum provocările zilnice să nu le afecteze starea de bine, Anca a parcurs un drum lung care a început în 2005. Această călătorie a ajutat-o să devină un trainer aparte. A aplicat mai întâi pe ea cunoștințele acumulate. Să ai șansa să participi la un curs în care cel care stă în fața auditoriului să-ți înțeleagă atât de bine stările, să nu te judece și să fie obiectiv nu poate decât să te bucure. Cu siguranță vei pleca de acolo schimbat.

Poate că sunt zeci de cursuri de Mindfulness. Atât că eu o recomand pe Anca. Pentru autenticitate, emoții asumate și lucrul cu sine. Dacă ar fi să o definesc într-un cuvânt, este o persoana caldă. Așa o caracterizează cei care o cunosc. Cine sunt eu să îi contrazic?

Pe Anca o gasiti aici

Etichete evoluție, pasiune, trăiește frumos