Cineva în depresie că nu are un Rolex?

Cunoașteți pe cineva în depresie că nu are un Rolex, ultimul model de BMW sau că nu are agățat pe perete un Van Gogh? Eu nu cunosc.

Cunosc însă oameni în depresie pentru că:

• au fost părăsiți de partenerul de viață,
• și-au pierdut copilul,
• sunt nefericiți la locul de muncă,
• nu mai au aceeași efervescență creatoare de la începtul carierei (artiști plastici),
• au făcut echipă cu oameni nepotriviți,
• au acceptat compromisuri prea mari și acum sunt în luptă cu propria conștiință,
• nu au puterea să înfrunte o boală incurabilă,
• nu pot trece peste divorțul parinților,
• sunt singuri.

Nimeni nu lasă un bilet de adio justificându-și gestul că nu poate trăi fără o poșetă Chanel sau  că nu poate locui decât într-o vilă opulentă. Recurg la suicid cei care își pierd orice urmă de speranță,  cei care nu mai au puterea de a lupta.

Depresia nu ține de partea materială, ține de partea spiritală a unui om. Apare în momentul când ai sufletul bolnav. Să repari asta este cel mai greu. Poate de asta psihologii susțin că depresivii nu pot fi ajutați de prieteni ci de medici. Prietenii doar îi susțin în lupta cu depresia, adevărata bătălie o duc singuri. Depresia nu este o tristețe trecătoare. Se poate trata și vindeca dacă pacientul își dă acceptul să participe la procesul de vindecare, să aibă încredere în tratament și în psihoterapeut.

Depresia te face pesimist, ai insomnii sau dormi prea mult, apare lipsa apetitului sau reversul. Te confrunți cu senzația de „vid interior”, lipsa de speranță, oboseală generată de stres. Nu accepți sfaturile celor din jur și suferi în tăcere.

Persoanele expuse:

• minoritățile dintr-o comunitate, acești oameni dau cel mai ușor semne de anxietate fiind izolați și supuși adesea traumelor,
• adolescenții, categoria cea mai vulnerabilă,
• artiștii, persoanele creative în general. Cei care sunt sensibili și se confruntă cu respingeri din partea celor din jur, nu sunt susținuți de societate. Arta nu este considerată o carieră de viitor,
• persoanele introvertite,
• perfecționiștii dezvoltă un ric mare de anxietate,
• femei divorțate după 45 de ani.

Două persoane dragi mie s-au confruntat în ultima vreme cu o asfel de situație, o femeie și un bărbat.

Ea nefericită la locul de muncă. Face parte din minoritatea celor cu bun simț, care mai crede în repere morale și într-o scară de valori. Este taxată pentru asta. Unde lucrează a auzit  frecvent sintagma „sunt o sută la ușa care abia așteaptă să-ți ia locul dacă nu-ți convine”. Se luptă singură cu asta. Si nu-i prea reușește. Pentru ca e cam greu sa-ți câștigi de unul singur stima de sine când alții ți-au distrus-o în ani. Asta pentru că nu-și cunoaște valoarea. Nici un om nu poate înlocui pe altul. Pentru că este unic. Nu se simte încă pregatită să consulte un psihoterapeut. Trăiește în Romania.

El trăiește în altă țară. Acum un an când l-am văzut îmi spunea că îl „apasă pe piept” o greutate. Oscilam cu diagnosticul între o suferință fizică precisă și un atac de panică. Apoi  când mi-a vorbit despre senzația de „gol interior” mi-a fost clar. Nu insecuritatea financiară este de data asta problema. Familia. Simte că nu sunt alături de el. Faptul  că nu îl înțeleg și fac presiuni să renunțe la ce își dorește. Și să se întoarcă în țară.  A lăsat România pentru o bursă de studii și nu a simțit nevoia să mai revină.  Profesional își asuma riscuri. Asta nu îl sperie, dar cei apropiați da. Și asta îl face vulnerabil pentru că s-a rupt conexiunea emoțională cu persoanele care ar trebui să îi fie cel mai aproape. Cu asta este greu să trăiești. Încă nu înțelege cât este de special. Nici nu are cum. Cei apropiați nu-i prea spun asta. Este sub tratament și este consiliat de un terapeut.

Depresia i-a sarăcit de multe dar nu le-a distrus umanitatea.

Apropos, cunoașteți pe cineva în depresie că nu are un Rolex? Vreau și eu să îl cunosc!