Atelierul Mariei

E un drum lung din Flămânzi până în Bucureştiul de astăzi. Poate locul naşterii (acolo unde a izbucnit răscoala din 1907) a amprentat atât de puternic asupra Mariei curajul. O constantă care nu o va părăsi întreaga viaţă.

Mereu a iubit frumosul. Prima dragoste a fost muzica şi drumul ei părea că se îndreaptă spre asta. A urmat 2 ani cursuri de canto. Apoi a renunţat, viaţa a purtat-o spre alte căi. Dar muzica nu a mai părăsit niciodată sufletul Mariei. Este o mare iubitoare de muzică simfonică. Asta ajutat-o în momentele grele. I-a dat echilibru, i-a fost poliţa de asigurare pentru a putea merge mai departe şi o sursă de inspiraţie. Maria este nelipsită de la concertele Ateneului Român.

2006 Îi moare mama, mama cu care a avut o legătură specială. După înmormântare, pentru a fi pentru ultima oară împreună, a simţit nevoia să doarmă în patul mamei. A avut un vis…un vis în care se vedea pictand un tablou – o mama cu 2 copii. Atât că ea nu picta. Aşa i se strecoară în minte un gând, care ajunge să nu îi mai dea pace. Ce-ar fi să mă apuc de pictat? Când m-am hotărât să fac asta, nu mi-a trecut niciodata prin cap că nu o să reușesc  mi-a spus. Mai tarziu acesta va fi primul ei tablou. Avea să descopere în arhiva familiei o fotografie identică cu tabloul din vis.

2011 Primul curs de pictură – durează 3 luni. Își dă seama că are nevoie de un profesor numai al ei. Bineințeles că îl găsește. Cu tenacitate, cu credință în ea, în ce vrea să facă și unde vrea să ajungă se dedică cu adevarat picturii. Începe să expună la Cercul Militar Național – Sala Rondă, la Uniunea Artiștilor Plastici – Constanța, la Galeria Irecson din Calea Victoriei. Tablourile ei ajung în colecții particulare din țara și străinătate. Canada, USA, Egipt, Dubai, Iordania, Austria, Italia, Germania. În paginile revistei Turkish Airlines din aprilie și iulie 2013 apar și lucrările Mariei. Așa va pătrunde în lumea arabă, o lume cu o cultură total diferită de a noastra, dar care îi va aprecia tablourile.

2013 Începe cursurile la FTOUB – Secția pictură. Și începe asta la…50 de ani. Un curaj nebun pe care eu îl asociez cu energia dată de locul nașterii. Dacă ar fi să menționez cea mai mare calitate a Mariei, cu siguranță ar fi curajul, asta înainte de talent. Curajul care a împins-o să aspire cât mai sus și să fie sigură pe ea. Când am întâlnit-o acum un an, la un curs de estetică, cuvintele ei, forța cu care le-a rostit m-au urmărit mult timp: Nimic să nu te abată de pe un drum în care tu crezi. Alţii nu ştiu ce este bine pentru tine. E viaţa ta, nu le permite să o stăpâneasă. Doar tu ai acest drept!

Tablourile se adunau. A ajuns la acel stadiu în care îi trebuia un spaţiu numai al ei. Un spaţiu în care tablourile, culorile, şevaletul, pensulele şi…muzica să guverneze. Un spaţiu care să o inspire, un spaţiu în care să poată fi creativă, un spaţiu în care să poată găzdui oameni dragi care să-i vadă tablourile. Şi a reuşit. Acum are spațiul pe care și l-a dorit.

Într-o zi mi-a telefonat şi mi-a propus să începem împreună un proiect. Am acceptat să ne vedem, dar ca proiectul să poată lua naştere trebuia să văd locul unde pictează. Aşa am ajuns în atelierul Mariei, într-o dimineaţă de sâmbătă. În drum spre ea, mă întrebam cum reuşeşte să picteze, pentru că era poziţionat într-una din cele mai aglomerate şi efervescente zone ale Bucureştiului. Din artera principală se desprinde însă o straduţă care avea să mă poarte către un loc magic. Aşa am pătruns într-o încapere complet alba cu foarte multe tablouri expuse. Am experimentat o stare de admiraţie pentru că frumuseţea din jurul meu îmi rănea retina. Pereţii tapetaţi cu tablouri de sus până jos, şevalete, pânze goale, palete cu culori, pensule, tablouri în lucru şi mirosul…miros specific, pentru că tehnica preferată a Mariei este pictura în ulei. Tabloul la care lucra acum, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. Și muzica care niciodată nu lipsește. Nu poate picta fără ea.

Conversaţia s-a legat repede, poate şi pentru că e o lume pe care eu o iubesc. Vroiam să ştiu tot. Cum a început, cum şi-a ocrotit, ridicat şi înălţat acest talent deoarece unde a ajuns…vedeam şi singură. Mi-a răspuns răbdătoare la toate întrebările. Acum face zeci de tablouri pe an, expune în ţară şi străinătate, multe din ele ajung în colecţii particulare. Despre talentul, tehnica pe care o folosește, marii maeştrii care au influenţat-o cred că am sa fac un alt articol.

Acum am să spun despre omul Maria Parascan. Omul care la 47 de ani a pătruns într-o lume în care este destul de greu şi tânăr să reziști. La 47 de ani când cei mai mulţi dintre noi suntem plafonaţi de job, rutinaţi în relaţia cu partenerul de viaţă, demotivaţi pentru tot ce e în jurul nostru, înrăiţi de loviturile primite de la semeni, pe Maria… am găsit-o pictând, făcându-şi planuri de viitor, plină de pasiune, îngăduitoare (îngăduinţa aceea pe care numai o lume a frumosului ţi-o poate da) şi dornică să lege prietenii. Am întrebat-o ce reprezintă pictura pentru ea. E viaţa mea, cred că nu pot trăi fară ea şi… nici nu vreau să traiesc altfel. În timp ce spunea asta i-am privit ochii… Ochii care i s-au luminat brusc, iar trăsăturile feţei aratau o relaxare pe care nu am mai văzut-o la multe persoane. Statea acolo în faţa mea, în soarele amiezii care îi măngâia parul şi brusc am realizat un lucru. Niciodată nu a menţionat câtă muncă e în spate, nu a spus cât este de obositor, sau la câte a trebuit să renunţe ca brusc la 47 de ani să porneşti pe drum nou…Un drum în care pentru câteva minute de glorie, munceşti pe brânci ani de zile.

Cei care îmi citesc articolele, au observat cu siguranță că fiecare om despre care aleg să vorbesc pe blog are înainte de anumite merite profesionale și o pronunțată latură umană. O latură umană pe care o consider vitală ca să poți trece testul timpului. Prin ce faci și cum faci, să îți dorești să influențezi oamenii în bine, doar așa poți lăsa cu adevărat ceva în urmă. Binele se propagă mai greu, poate face mai puțin zgomot, dar în timp câștiga teren și este singurul care durează. Indiferent de domeniu. Binele capătă valoare în ani și ne place tuturor, chiar și celor care nu vor să recunoască asta.

Mariei îi place la nebunie și să predea pictura copiilor. Le împărtășește din tot ce știe. Are un crez. Elevul trebuie să-și depășească maestrul. Nu sunt vorbe în vânt. În decembrie va avea o expoziție personală la Ateneul Român, locul pe care îl iubește atât de mult.  Pe viitor își dorește o expoziție  personală unde să expună alături de elevele ei. Maria dă din suflet, dă mai ales la timp și dă atunci când este nevoie. Dă acestor copii încredere că pot și ei. Alexandra, una dintre elevele ei va participa cu un tablou la o expoziție din New York. În timp ce puneam la punct ultimile detalii pentru acest articol, îmi citea mesaje primite de la părinți. Cât de încântați sunt micuții elevi, dar mai ales cu cât drag vin în atelier. Un copil simte când dai cu dragoste, dar mai ales când dai la timp.

Pe Maria Parascan o puteți găsi:

https://www.facebook.com/maria.parasc

https://www.facebook.com/ContemporaryArtistz/

https://www.facebook.com/Maria-Parasc-ART-231754473644544/

De la data când am scris acest articol s-au scurs 6 luni. În prezent am revăzut-o pe Maria la vernisajul ultimei ei expoziții la Biblioteca Academiei Române. A ales un titlu care îi dezvăluie atât de frumos sensibilitate de artist O sută de clipe de culoare. Este o expoziție pe care o pregătește de mult timp, dedicată Centenarului Marii Uniri de la 1918.

Un an care ne-a marcat puternic istoria. Anul în care Romania a pendulat de la disperare la euforie. După Pacea de la Buftea-București încheiată în condiții atât de dramatice pentru țara noastră, 1918 se va încheia triumfător cu Marea Unire. În acele momente agonizante pentru România au existat remarcabili oameni politici și de cultură, „regina bărbat”- Regina Maria și loialul Rege Ferdinand care visau la România Mare. Iar visul lor a devenit realitate. Artista Maria Parascan omagiază acest eveniment prin tablourile sale. Alături de portretele Reginei Maria, Regelui Ferdinand găsim tablouri cu Arcul de Triumf, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia, Castelul Peleș și clădiri interbelice. Alături de peisaje desprinse din lumea țăranului român de altădată, stau portretul Regelui Mihai… dar nu vă deconspir mai mult. Vă invit să îi vizitați expoziția.

O recomand celor care iubesc istoria acestui neam atât de încercat, celor care iubesc monarhia, celor care iubesc pictura și celor care iubesc frumosul. Opriți-vă să îi vedeți tablourile chiar și pentru o jumătate de oră.

Tablourile cu portretul Reginei Maria, al Regelui Ferdinad și coroana Reginei Maria vor rămâne permanent la Academia Română. Monarhii care au înfăptuit România Mare vor veghea din acest loc generațiile viitoare. Un îndemn să ne ridicăm la înălțimea lor. O lecție de patriotism, cum să nu renunți la vise nici în cele mai negre momente, dar și cât de repede poți trece de la agonie la extaz atunci când se îndeplinesc.