Emilia Chebac: Biografia „Pallady. Ulise legat de catarg” trădează nu doar o bună documentare ci și o scriitoare pasionată de artă. Care este relația ta cu arta?
Anca Vieru: Relația mea cu arta a pornit de la pasiunea familiei. Nici unul dintre noi nu a avut studii în domeniul artei, niciunul nu a desenat sau pictat, dar ne-a plăcut această lume. Părinții mei cumpărau albume de artă, mă duceau la expoziții și muzee și așa, treptat, a devenit o pasiune împărtășită.
Emilia Chebac: Theodor Pallady a fost un caz aparte. Deși a trăit la Paris mai bine de 50 de ani, lucrările lui s-au vândut în România. De ce crezi că l-au apreciat românii?
Anca Vieru: Bine, au existat mai multe etape în receptarea artei lui. N-aș zice că a fost apreciat de la început. Pallady a avut o evoluție mai lentă ca pictor, nu s-a grăbit. Prima dată a expus în 1900, când avea aproape 30 de ani, în cadrul Pavilionului României de la Expoziția Universală de la Paris. Prima expoziție personală a fost în 1904, la Ateneul bucureștean. Apoi a expus regulat în țară. Tablourile lui au început să fie discutate, unele apreciate, altele nu. Nudurile lui, mai ales, au stârnit controverse. A apărut un articol în ziarul Rampa, în care o jurnalistă spunea că nudurile lui Pallady par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii. Alții vorbeau de nudurile lui ca de niște năluci și apreciau feminitatea lor poetică și bizară. Lumea a început să fie atrasă și dintr-un fel de snobism. Un pictor despre care se vorbește, chiar dacă nu îți place, te face curios. Pallady era un personaj ieșit din comun în lumea românească, iar tablourile interesau: unele prin frumusețea lor, altele prin aspectele mai controversate. Recunoașterea adevărată a venit pe la 45 de ani.
Emilia Chebac: Theodor Pallady renunță la studiile de inginerie și se dedică picturii. De ce nu a putut trăi Pallady, fiu de boieri, în lumea lui sigură și prosperă?
Anca Vieru: Aș împărți răspunsul în două.
• La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, lumea vechii boierimi devenise o lume în crepuscul și nu mai era atât de sigură și prosperă. Așa că fiii de boieri se îndreptau către o meserie. Profesori, ingineri, doctori, arhitecți, fiindcă a fi moșier nu mai era suficient.
• Pallady a plecat și el la studii la Dresda, unde a realizat că ingineria nu e pentru el. Și-a dat seama că își dorește să fie pictor, iar familia nu a reușit să-l abată de la drumul lui.
Emilia Chebac: Pallady a pus pictura pe primul plan, dar a avut și o viață pasională. Cine crezi tu că a fost marea lui iubire?
Anca Vieru: Pallady a avut idile și aventuri toată viața. Iar iubirea e diferită la vârste diferite. A avut o poveste de dragoste tumultuoasă cu soția lui Jeanne, dar, până la urmă, nu s-au potrivit. Au rămas însă prieteni. A urmat apoi relația cu Yvonne, care i-a fost iubită, prietenă, model. Prezența ei discretă l-a ajutat să se concentreze pe pictură. Mi-e greu să aleg una dintre ele, fiindcă au fost prea diferite. Când a murit Yvonne, Pallady a fost distrus. Jeanne și Yvonne au fost două femei importante în viața lui Pallady: o iubire de tinerețe, înflăcărată, dovadă divorțul cu scandal al Jeannei de soțul ei. Și apoi o iubire de maturitate, care s-a întins pe mulți ani, în care cei doi parteneri au știut să-și lase spațiu personal, dar și să se protejeze unul pe altul.
Emilia Chebac: Era cult, educat și de familia bună, dar avea și vicii. Pallady era un cartofor renumit. Se spune că orice dependență în viața unui om indică o lipsă. Ce crezi că încerca Pallady să suplinească prin jocul de cărți?
Anca Vieru: Da, dependența încearcă să compenseze o lipsă, dar aici aș detalia puțin:
• Pe atunci, jocul de cărți era ceva care intra în cutumele mediului pe care îl frecventa Pallady. Până la un anumit nivel, jocul de cărți era un apanaj al bărbaților din lumea aristocrației.
• Jocul de cărți devine o dependență atunci când depășești posibilitățile. Pallady a început să joace, oarecum depășind posibilitățile, după 1940, când a revenit în țară. Pentru că războiul nu-i mai permitea să se întoarcă la Paris, Ivonne murise, totul îl îndrepta către mizantropie, iar el avea nevoie de ceva care să îl distragă dincolo de pictură. Eu nu am simțit că a fost viciu. Era ceva ce practicase dintotdeauna, la fel ca vânătoarea, de exemplu, la care a renunțat după un timp, motivând că nu mai vrea să aducă moartea. Și la jocul de cărți a renunțat în ultimii ani de viață, când a dus-o foarte greu.
Emilia Chebac: Dar în același timp, Pallady renunță la un viciu. De ce s-a lăsat Pallady de fumat?
Anca Vieru: Pallady era pasionat de cărți vechi și, într-o zi, a văzut la un buchinist de pe cheiul Senei o carte de Villiers de L’Isle-Adam, un scriitor pe care îl iubea. Lui Pallady, ca oricărui boier, îi plăceau lucrurile de calitate, însă lucrurile de calitate costă. Chiar dacă era ajutat financiar de părinți și primea și o bursă de la Ministerul Românesc al Instrucțiunii Publice, nu a avut suficienți bani să cumpere cartea. În noaptea aceea s-a tot gândit cum să facă rost de bani. Și i-a venit ideea asta, să se lase de fumat. „Am renunțat la fum”, așa zicea.
Emilia Chebac: În 1944, în timpul bombardării Bucureștiului de către germani, au ars 180 dintre lucrările lui Pallady. „A trebuit să rămân eu și să dispară tablourile”. Unde putem vedea astăzi picturi și desene Pallady?
Anca Vieru:
• În țară, în majoritatea muzeelor de artă.
• În București la: MNAR, la Muzeul Colecțiilor de Artă în mai multe colecții, dar aș menționa-o în special pe cea a lui Garabet Avakian, la Muzeul Pallady (unde se află tablourile lui Pallady rămase la Paris, în grija prietenului său Gheorghe Răut, dar și colecția personală de tablouri și obiecte ale familiei Răut), la Muzeul Zambaccian. Și mai sunt, nici eu nu le-am văzut pe toate.
Emilia Chebac: În carte apare un episod despre doi ofițeri germani, care la restaurantul Continental doresc să se așeze la masa cu Pallady, dar el nu le permite. Mi se pare un fragment minunat despre puterea prieteniei.
Anca Vieru: Da, atunci Pallady nu le-a permis să se așeze la masa lui spunând că are nevoie de spațiu personal, iar cei doi ofițeri au înțeles aluzia către acel Lebensraum în numele căruia Germania nazistă își justifica războiul. Și atunci a apărut Apostol Apostolide, chelner la Continental, dar și colecționar al picturilor lui Pallady, un personaj foarte interesant. El i-a dus pe ofițeri într-un separeu luxos și a reușit să le potolească furia și să aplaneze conflictul. Când am fost la MNAR am văzut un tablou de Pallady din colecția lui Apostolide. Era cel mai mic, pentru că atât își permitea, nu avea banii lui Zambaccian. M-am uitat cu multă duioșie la el.
Emilia Chebac: Cum vezi tu, autoarea unei biografii dedicată lui Pallady, singurătatea lui Theodor Pallady?
Anca Vieru: Cele mai multe surse documentare sunt despre partea a doua a vieții lui Pallady, despre prima parte se găsește mai puțin. În prima parte a vieții, Pallady a fost un om plin de viață și deloc singuratic. Se vede din iubirile lui, din felul cum își petrecea timpul. Mai târziu a realizat că cel mai mult își dorește să picteze, iar pentru asta avea nevoie de spațiu și de singurătate.
Emilia Chebac: În notele de la sfârșitul volumului, ai menționat că în timp ce lucrai la biografia lui Pallady, ai citit biografia lui „Luchian” scrisă de Veronica D. Niculescu. Ai spus „Pallady nu stârnește aceeași simpatie ca Luchian”. Care a fost lucrul cel mai dificil când ai scris această carte?
Anca Vieru: N-am vrut să fac din el o pastișă și n-am vrut nici să-l edulcorez. N-am dorit să adun toate glumele spuse de contemporani pe seama lui Pallady, de prin presă sau interviuri. Am vrut să creez un personaj coerent, chiar dacă contradictoriu. A scrie o biografie este o mare responsabilitate. Dacă aș fi înșirat o serie de glumițe, lumea așa l-ar fi perceput, dacă îl făceam un personaj antipatic și atât, lumea așa îl vedea. Pallady avea replica acidă, urâcios uneori, alteori arogant, dar era și un om bun. Era un om care ținea cu dinții de timpul lui și de spațiul lui pentru a putea picta. Mi-am dorit ca cititorii să-l simtă pe Pallady ca pe un om viu, un om cu bune și rele. Și am încercat să-i apropii de pictura lui. Să arăt cum picta, ce picta, care era crezul lui artistic. Pallady căuta să atingă perfecțiunea și, în același timp, era conștient că așa ceva nu este posibil.
Emilia Chebac: Celebrul tablou al lui Matisse „La blouse roumaine” are în spate o poveste. E corect să spunem că fără Pallady „La blouse roumaine” n-ar fi existat?
Anca Vieru: Cu siguranță, Pallady are un rol important. Matisse a fost dintotdeauna pasionat de tapiserii și țesături. Provenea din Le Cateau-Cambrésis, un orășel renumit pentru țesăturile de lux. La Expoziția Universală de la Paris din 1900 a fost impresionat de pavilioanele cu țesături turcești, persane și marocane. Colecționa obiecte de îmbrăcăminte, atras de motivele decorative. Primele au fost bluze rusești, dar i-au plăcut mai mult bluzele românești (aduse de Pallady), ademenit de motivul frunzei de stejar. Fără Pallady, Matisse nu ar fi pictat „La blouse roumaine”. Poate, cine știe, ar fi pictat „La blouse russe”
Emilia Chebac: Ai avut un ritual de scriere?
Anca Vieru: Mi-a plăcut mult partea de documentare, care a continuat și pe parcursul scrierii cărții. Mi-am propus să scriu unul, două capitole pe săptămână. Nu am reușit tot timpul să mă țin de planificare, așa ca săptămânal ajustam programul. A fost și o perioadă de șase săptămâni când m-am întrerupt, dar nu a fost timp irosit. În aceea perioadă s-au așezat lucrurile și ulterior totul a mers mult mai bine.
Emilia Chebac: Cu ce actor l-ai asocia pe Pallady?
Anca Vieru: În timp ce scriam biografia, am recitit „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, am simțit că acel roman despre crepusculul unei societăți mă aducea într-o atmosferă care se potrivea cu cea din vremea copilăriei și tinereții lui Pallady. În rolul lui Pallady l-aș vedea pe Burt Lancaster. Chiar am găsit undeva un articol în care Pallady era numit „ghepard”.
Emilia Chebac: Hai să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ar fi contemporan cu noi, cum ar arata o zi din viața lui Pallady?
Anca Vieru: Ceva ce am observat în timpul documentării este că Pallady nu folosea mai deloc descoperirile moderne. Eu nu am citit despre el să apeleze la telefon. Pallady scria scrisori. La Paris avea radio, dar în București nu. Se ducea la Căminul Artei ca să asculte știrile BBC. Astăzi, l-aș vedea pe Pallady ca pe un om care nu folosește Social Media. Care însă este vegetarian. Pallady nu mai consuma carne din timpul liceului, influențat de profesorul lui de desen Fidelis Walch. Tot de la el luase și pasiunea pentru scrimă, pe care a practicat-o până târziu.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să mai scrii o biografie, ce personalitate ai alege?
Anca Vieru: Aș alege-o pe Cella Delavrancea. Când am citit cartea ei de memorii, ca să aflu ce a scris despre Pallady, am realizat ce personalitate interesantă a fost. Cu siguranță, ar fi la fel de dificil de scris despre ea ca și despre Pallady.
Emilia Chebac: Ce carte citește acum Anca Vieru? Autori preferați?
Anca Vieru: O lungă perioadă autorul meu favorit a fost Julio Cortázar. Îmi plac foarte mult lumile pe care le construiește în povestirile lui. „Autostrada din sud” este povestirea lui pe care am iubit-o mereu. Aveam un volum mai vechi, care luase titlul chiar de la povestirea asta, și l-am împrumutat celei mai bune prietene. Ea citea mereu altceva și nu ajungea deloc la cartea asta, așa că, până la urmă, când cartea a fost reeditată la Editura Polirom sub titlul „Toate focurile, focul”, mi-am cumpărat-o din nou. N-am mai avut răbdare.
Mi-a plăcut mult „Theodoros”, de Mircea Cărtărescu, un roman la care am tânjit când lucram la Pallady, dar n-am vrut să mă întrerup, mai ales că știam că mă va absorbi. După ce am terminat „Theodoros” nu am mai putut să citesc ficțiune o perioadă, am preferat să citesc jurnale, memorii, apoi corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu.
M-am întors la ficțiune cu o carte tradusă de Veronica D. Niculescu: „Oase solare”, de Mike McCormack și cu o carte de povestiri scrisă de Veronica D. Niculescu: „Quilt”.
Urmează „Chiajna din Casa Mușatinilor”, noua carte a Simonei Antonescu. Tot de curând am citit „În umbra ei” și mi-am amintit cât de minuțios își documentează scrierile și cât de captivante sunt poveștile ei.
Emilia Chebac: Când s-a apucat de scris Anca Vieru?
Anca Vieru: M-am apucat cam târziu, după 40 de ani. Am fost de multe ori întrebată de ce și cum m-am apucat și m-am întrebat și eu același lucru. Dar n-a fost un singur factor, ci acumulări treptate, de care poate nu mi-am dat seama, și care la un moment dat s-au cristalizat într-o dorință de a scrie.
• Am fost mereu înconjurată de povești. În copilărie, de la părinți, bunici, profesori, apoi mai târziu prin cărțile pe care le-am citit.
• La un moment dat, la un curs de engleză de la serviciu, mi s-a dat o poezie de William Carlos Williams și mi s-a spus să compun o poezie similară. Am scris o poezie banală pe care toată lumea a lăudat-o. Această întâmplare a venit la câteva luni după ce citisem „Eseu despre orbire” a lui Saramago. A fost prima carte care m-a făcut să simt că a scrie e ceva extraordinar și m-a făcut să doresc să scriu și eu.
• A rămas doar un gând, dar după ceva timp, în timp ce așteptam într-o cafenea, pe o coală de hârtie, am început să scriu câteva gânduri. Din acele câteva gânduri și după aproape zece ani, a apărut romanul „Spulberatic”. Este o poveste pe care mi-am dorit să o scriu. Am început-o, dar m-am oprit pentru că era ceva mult prea complicat pentru un om care nu mai scrisese până atunci. Am cumpărat de pe Amazon un teanc de cărți despre scriere creativă, le-am citit, am mai scris la carte, am mai lăsat-o, am scris o povestire, mai multe, între timp am fost și la cursul de scriere creativă ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, organizat de „Revista de povestiri”.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Anca Vieru: Îmi place cum privești literatura română și mă uit la ceea ce recomanzi. Am simțit că ne potrivim la ceea ce ne place. Și atunci, cum să nu accept acest interviu?
Emilia Chebac: O provocare de interviu?
Anca Vieru: Veronica D. Niculescu, o scriitoare de o sensibilitate aparte.
Emilia Chebac: Cum te-ai simțit după ce ai terminat biografia lui Pallady?
Anca Vieru: În timp ce scriam, am crezut că la final voi fi ușurată, dar, când am încheiat-o, am avut o senzație de gol. Iar faptul că s-a sfârșit cu moartea lui Pallady m-a făcut să simt că parcă l-am pierdut.
Emilia Chebac: Cum ai vrea să rămână romanul tău „Pallady. Ulise legat de catarg” în memoria cititorilor?
Anca Vieru: Dacă biografia scrisă de mine îi va face pe cititori să meargă la muzeu să vadă tablourile lui Pallady, înseamnă că și-a îndeplinit scopul. Dacă, atunci când cititorii găsesc în carte descrierea unui tablou, deschid internetul și îl caută, iarăși mi-am atins scopul. Dacă cei care deja îl știau pe Pallady îl găsesc în biografie așa cum și l-au imaginat, consider că mi-am atins scopul. M-aș bucura ca biografia scrisă de mine să-l mențină pe Pallady în atenția publicului.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
