Drum lin către stele!

Îmi doream tare mult un articol cu Roxana Cavaliotti. Dar cum să abordezi o femeie, să o rogi să-ți povestească, într-un articol pe blog, despre cea mai traumatizantă întâmplare din viața ei? Nu găseam un pretext să-i propun asta, suficient de delicat ca să nu o rănesc. Deși mă confruntam cu acest neajuns, nu am abandonat ideea articolului. Îmi repetam mereu: voi scrie atunci când v-a veni momentul! Și într-o zi astrele s-au aliniat. Roxana nu numai că a acceptat, dar mi-a permis să-i dezvălui și identitatea.

Cine nu o cunoaște, cu adevărat pe Roxana, spune că face parte din categoria celor răsfățați de soarta. A venit pe lume într-o familie unde a fost mult timp așteptată, de aceea în copilărie a fost înconjurată de multă iubire. Tatăl a susținut-o de mică să-și cultive personalitatea rebelă. Pe măsură ce au trecut anii, partea rebelă a fost temperată printr-o bună educație. Acest mix între latura rebelă și sofisticarea rezultată din educație au dezvoltat o personalitate aparte. Una din marile calități ale Roxanei este autenticitatea. Trăiește fiecare moment cu intensitate: dacă merge la înmormântare plânge și este cu tot sufletul alături de cei în suferință, la nuntă râde și dansează, la birou stă peste program dacă are un proiect de finalizat, iar la Ateneu se transpune total sub magia muzicii lui Enescu. Un alt punct forte este charisma. Eu una nu prea cad, ușor, sub vraja celor din jur, dar Roxana m-a făcut, de multe ori, să încalc acest principiu. La fiecare întâlnire cu ea mă simt minunat. Fie că râd în hohote la descrierea unor întâmplări amuzante, a unor personaje pitorești, fie că învăț ceva nou din fiecare proiect care o pasionează în acel moment, fie mă încurajează să cred în mine și să-mi urmeaz visele. Are o inteligență ascuțită, tăioasă chiar, taxează defectele celor din jur cu umor dar nu cu ură sau ranchiună. Are un simț aparte de a găsi „scânteia aceia” din oameni. Scânteia pe care mulți o ignoră. Spuneți voi cum poți să nu o placi?

Oricum aș întoarce frazele am senzația că nu sunt suficient de inspirată pentru acest articol. Dar povestea Roxanei am simțit că trebuie spusă. Sunt convinsă că va ajuta! Subiectul este încă tabu. Multe femei nu au suficientă tărie să o facă, de teamă de a nu fi judecate. Roxana a avut curajul să treacă peste prejudecăți, și-a dezgolit sufletul și a vorbit.

Roxana 100%

Q: Crezi că te poți întoarce în trecut să povestești cum a fost?

A: Pe toată durata sarcinii analizele au fost ok. Am avut contracții, ca la o sarcină normală și m-am dus să nasc la spital. La plecare Mugur (soțul Roxanei) a spus părinților: „Plecăm 2 și ne întoarcem 3!” „Aiurea, ne-am întors fix tot 2!mi-a punctat Roxana. În momentul în care m-am urcat pe masă mi-au pus un aparat care lua pulsul copilului. Era 00. Asistenta s-a panicat și l-a chemat pe medic. Văzusem 00 și nu mai credeam într-un miracol, acum eram îngrozită de nașterea în sine. A venit și medicul. S-a schimbat la față. I-a scăpat ceva de genul: „Situația e nasoală rău de tot!” Nu mai știu exact! O expresie în argou. Mereu folosise un limbaj elegant, ori asta demonstra că este depășit emoțional. S-a întâmplat într-o miercuri. Marți noaptea am avut contracții. Cu o săptămâna înainte, joi, am fost la control și medicul a considerat că nu mai este cazul să fac ecografie, deși eu i-am spus:
– Nu mai simt copilul!
– Grasul nu mai are loc să se miște! a fost replica medicului.
Cumva atunci reușise să mă liniștească, dar când am văzut pulsul 00 și panica din privirea personalului medical, am știut că bebelușul meu era mort.

Q: Primul gând cu care a trebuit să lupți după decesul copilului ?

A: Te întrebi de ce ți se întâmplă ție? Pasul următor este să învinuiești pe cineva: medicul. Apoi am stat și m-am gândit. Deși în 2003 erau puține ecografe performante, în familia soțului meu fiind mulți medici, am avut acces la un cabinet care să îmi permită o monitorizare de calitate. Ultima ecografie a fost pe făcută pe 2 aprilie. Medicul ecograf chiar mi-a cerut permisiunea să îl înregistreze pe copil pentru că era expresiv. Nu exista nici un indiciu ca soarta ne va pregăti pentru altceva.

Q: Ai aflat motivul decesului?

A: S-a făcut o analiză patologică de laborator. Medicii mi-au comunicat ce au constatat: insuficiență placentară, adică placenta nu se mai hrănește cu sânge, fătul intră în suferință și moare.

Q: Cum s-au comportat cei apropiați la aflarea veștii?

A: Tata a fost tare de drăguț, a venit imediat la spital. Mama nu a putut ajunge, a făcut un atac vascular la ochi. Mi-a trimis mâncarea preferată: rizotto. Tata era bucureștean get-beget, născut la începutul secolulul trecut. Cunoștea istoricul vilelor boierești, al parcurilor și al statuilor. A început să-mi povestească despre casele întâlnite în drumul spre spital. Mi-a ținut un curs despre arhitectura Bucureștiului Interbelic. Nu s-a exprimat în legătură cu pierderea mea. Doamne cât a fost de drăguț! Când am ajuns acasă, mama a continuat ce a început tata la spital. M-au ajutat enorm. Ei 2 au fost puternici pentru mine și Mugur.

Mugur în prima săptămâna a stat, zi și noapte, cu mine la spital. Nu aș fi putut trece singură peste această tragedie. A venit de la el, nu a fost nevoie să îl rog. Știu că m-am trezit într-o noapte și l-am văzut plângând. L-am întrebat de ce ? „Măcar tu ai comunicat cu el, eu abia așteptam să îl văd. Mi-a fost răpită toată frumusețea momentului.” (Roxana știe că sunt fan Mugur. Îmi place să cred că am intuit acestă latură a lui, dincolo de discursul inteligent și incisiv cu care îi păcălește pe cei din jur.)

Q: Cum a decurs viața ta după moartea copilului?

A: Timp de 1 lună, chiar 1 lună și jumătate am plâns zilnic. Făceam ceva apoi plângeam. Nu mai ținea de mine. Parcă eram programată să fac asta. Cred că ceva era necesar să se golească acolo. A fost traumatizant să pierd acest copil. Aveam un statut și eu și Mugur, o anumită vârstă și am considerat că e momentul să vină și copiliul. Am vrut să am acest copil asumat, responsabil. De aici frustrarea. Am simțit ca o palmă puternică primită de la cineva fără să o merit! Apoi m-am gândit că așa a fost să fie! O fi fost o deficiență acolo, poate ar fi fost un copil cu probleme și nu aș fi rezistat. Trebuie să fii puternic să gestionezi așa ceva. Nu oricine poate crește un astfel de copil. Îi admir foarte mult pe părinții care fac asta.

Educația pe care mi-a dat-o mama, văzând cât sunt de ambițioasă, m-a făcut să merg mai departe. Mereu îmi repeta că sunt oameni mult mai rău decât mine. „Dacă te vei compara tot timpul cu cei de deasupra ta vei suferi. Nu poți să le ai pe toate. Uită-te și în spate!”

Când mi-a murit copilul am învățat să mă uit și în urmă. Mi-am luat ca reper pe o doamnă dintre cunoștințele mele. Mama i-a murit la 7 ani printr-o întrerupere de sarcină (era pe vremea lui Ceaușescu). Tatal îi moare într-un accident feroviar când avea 14 ani. Deși foarte tânără, avea 30 de ani, soțul se sinucide. La aproximativ 50 de ani îi moare fiica, de 21 de ani, într-un accident de mașină și rămâne doar cu băiatul. Atunci am realizat că dacă femeia asta nu a înnebunit, cum să nu pot eu trece peste ce mi s-a întâmplat.

Primul lucru pe care mi l-a spus Mugur atunci când dădeam semne că mă întorc la o viață normală „Acum nu o să începem să dezvoltăm fobii față de oamenii care au copii mici!” Simțeam în continuare o tristețe nesfârșită. Formidabil a fost că, deși trecusem printr-un necaz mare, nu simțeam ură împotriva lui Dumnezeu. Îmi părea rău, dar nu simțeam ură. Am simțit nevoia să învinovățesc oameni (medicul), dar nu pe Dumnezeu. Apoi am renunțat să mai caut vinovați.

Q: Cum s-a comportat medicul când a realizat gravitatea situației?

A: Sunt convinsă că s-a simțit vinovat. A încercat să îmi explice că dacă joi făceam ecografie, și constatam că bebelușul e mort, începea stresul cum îl scoatem. Aici i-am dat dreptate, dar mai târziu. Când mi-a spus asta l-am acuzat de cinism, când de fapt el voia doar să se scuze. Cred că există un destin pentru fiecare!

Q: O persoană pe care ai simțit-o alături de tine în acel moment?

A: Moașa a fost excepționala,Cornelia. Nu o pot uita! Mi-a spus să mă urc pe masa de nașteri. M-am trezit că spun: Dacă tot a murit eu ce mai caut aici, de ce mai nasc? A fost un moment de blank! Atât era în mintea mea. Nu-mi doream decât să fug cât mai departe de acel loc. Ea mi-a explicat cât de diplomat a putut. „Păi nu trebuie să îl scoatem? Ce facem îl lăsăm acolo? Câtă dreptate avea!

Nu am vrut să depun reclamație. La ce bun, nimic nu mi-l mai aducea înapoi.

Q: Cât de important este ajutorul celor din jur?

A: Pentru ceilalți care vor să ajute este important să se armonizeze cu cei în suferință. Am să vin cu niște exemple, pe care le privesc acum detașat, dar atunci mă dezechilibrau emoțional. Un capitol interesant sunt vecinii. Majoritatea mă cunoșteau de mică. Toți voiau să mă susțină, toți țineau să-mi spună că e vina medicului. Nimeni nu înțelegea că eu nu aveam nevoie de vinovați. Tot ce voiam era să îmi continui viața, iar suferința mea să nu se transforme într-o povara peste care să nu pot trece. Ori comportamentul lor nu mă ajuta deloc. Cum mă vedeau, nu îmi spuneau nici bună ziua și începeau așa: „Știi, îmi pare atât de rău!”. Simțeam că nu mai suport! Căutam să îi evit, dar nu îmi reușea întodeauna.

Mi-a rămas în minte o vecină. „Stai puțin, stai puțin să-ți zic ceva!” Nu mai voiam să discut același lucru. Voiam să fiu lăsată în pace! În timp ce spunea asta, fugea după mine. Am început să fug și eu. Era ca într-un scenariu de film prost. O auzeam cum striga în spatele meu: „A fost vina doctorului! El este vinovat!„ Nu înțelegeau, din atitudinea mea, că asta nu se discută tot timpul, oricând și cu toată lumea. Vecina poate te simpatizează, dar nu este atât de apropiată încât în loc de bună ziua să-ți zică:
– Ce faci dragă?
– Bine!
– Cum bine? Nu ți-a murit copilul?
– Și ce vrei să mor și eu? A fost momentul în care am considerat că era deja prea mult.

Din păcate după șocul pierderii am avut de luptat și cu asemenea oameni. Empatia este importantă. Când cei din jur știu să se poarte, te pot ajuta să depășești momentul sau din contra te pot ajuta să te prăbușești.

Cel mai bine au știut să mă consoleze persoanele care au trecut prin asta. Când ți se spune. „Îmi pare rău, știu ce înseamnă și mie mi s-a întâmplat mult mai rău. Mie mi-a adus copilul, l-am ținut în brațe, și a II-a zi nu l-am mai avut. A murit peste noapte!”, realizezi că nu ești singura în această situație. Oricât ar fi de dureros, femeia din fața ta este dovada că poți trece peste această traumă.

Roxana s-a întors la birou peste 3 luni. Cât a stat acasă cunoștințe, colegi, rude au telefonat, dar ea nu era pregătită să vorbească. Era în faza în care nu simțea nimic. Sentimentele ei erau paralizate. Nu simțea nici supărare, dar nici bucurie. Consilierea psihologică era pe atunci o necunoscută. Timpul a vindecat rana, dar durerea nu a dispărut niciodată. A rămas încătușată în sufletul ei. E ceva cu care a învățat să trăiască, devenind parte din ea.

Pe tot parcursul interviului am încercat să-i menajez sentimentele, dar știam că într-un final emoții vechi vor erupe la suprafață. La început vocea i-a tremurat, apoi a început să plângă când mi-a mărturisit: „Faptul că a trebuit să mă confrunt cu așa ceva m-a făcut să am mai multă iubire pentru toți copiii. Până atunci nu dădeam atenție decât celor speciali. E foarte ușor să-i iubești pe cei frumoși, deștepți și educați. După pierderea copilului meu am rămas cu mult mai multă iubire pentru toți copii în general.”

După aproximativ 3 ani Roxana a rămas din nou însărcinată. Știind prin ce a trecut prima dată și-a făcut toate analizele, iar parcursul sarcinii a fost supravegheat cu mare atenție. În ultimile 2 săptămâni de sarcină a fost monitorizat zilnic ritmului cardiac al fătului. Cu toate astea până în luna a 5-a nu și-a dat voie să se bucure de sarcină. Când a făcut amniocenteza și a primit un verdict favorabil, s-a relaxat și din acel moment și-a luat revanșa pentru toată suferința îndurată în trecut. Era radioasă, se îmbraca și se farda de parcă se pregătea să mergă la o întâlnire, de parcă dragostea plutea în aer. De fapt chiar plutea, dar o altfel de dragoste! Roxana se pregătea de întâlnirea cu micuțul Luca.

Cu toate măsurile luate când s-a urcat pe masa de nașteri tensiune i-a crescut la 17. A născut un băiat sănătos de 4,100 kg. A preferat altă maternitate. Nu se mai putea întoarce în locul în care și-a lăsat o parte din suflet. A schimbat și medicul. Primul medic avea referințe bune. Era un om ok. În familia Roxanei 2 persoane au născut cu el. „Pentru mine pur și simplu așa s-au aliniat astrele!”

Articolul asta nu este o reglare de conturi cu lumea medicală. Este despre experiența Roxanei. O femeie care a avut tăria să povestească despre ce faci atunci când naști un copil mort. Cum mergi mai departe, cum îți revii și ce faci cu viața ta? Să vorbească despre oamenii care i-au fost alături, dar și despre oamenii care au sufocat-o cu mila lor. Roxana a îndrăznit să-și spună povestea pentru a ajuta persoane care au trăit experiențe asemănătoare.

Am o rugăminte, vă rog nu comentați nepoliticos la adresa medicilor. Ea nu îi acuză. Nu am dat numele celor 2 maternități și nici al medicilor. Fiecare om are modul lui de a se raporta la suferință. Articolul asta este despre Roxana Cavaliotti, despre durerea ei, nu despre medicul care i-a monitorizat sarcina. Dacă după pierderea copilului ea a găsit puterea să depășească momentul, îmi să place să cred că din respect pentru suferința ei, nu va apărea nici un comentariu negativ despre medici. Nu mi-aș ierta asta niciodată, și nici nu aș mai putea expune oameni cu astfel de povești pe blogul meu.

Fundația Calea Victoriei

5 comments on “Drum lin către stele!”

  1. Loredana Sandu spune:

    Ai avut curajul să prezinți un subiect dureros, greu, rupt parcă dintr-o carte! Cănd viața te loveşte atăt de crunt, cuvintele sunt goale şi puține. Ce pot să-i spun Roxanei, poate doar atăt:”Da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
    Curajul de a schimba ceea ce-mi sta in putere
    Si intelepciunea de a face diferenta dintre ele…”

    1. emiliachebac spune:

      De mult îmi doream să scriu despre povestea Roxanei. Îi sunt recunoscătoare că a avut incredere în mine și mi-a permis să public acest articol.

  2. Ingrid spune:

    Nimeni nu este vinovat de ce ni se întâmpla.. asa ca-i respect si-i admir pe cei care înțeleg asta.
    Mult timp am crezut ca oamenii din jur erau vinovați de cele întâmplate in propria-mi viața. Au trecut mulți ani pana am înțeles asta si n-am mai dat vina pe alții. Înaintând in vârsta, ideal este sa acumulam înțelepciune, nu frustrare, dar fiecare acumulează ce poate. Vreau sa cred ca pot mai mult mereu.
    Iubesc mult oamenii si-i apreciez sincer pe cei de la care am ce sa învăț.
    O zi ușoară alături de oameni frumoși!

    1. emiliachebac spune:

      De la Roxana aveem cu toții de învățat.

  3. Antonia spune:

    Inteleg cumva pe Roxana, desi experienta mea a fost mult mai usoara…am schimbat si eu medicul si maternitatea, insa nu am acuzat niciodata medicul, desi cei din jur au facut-o…m-am gandit ca nici un medic nu face rau cu buna stiinta si oricui dintre noi i se poate intampla sa greseasca… desi m-am intristat, ma bucur mult ca am citit despre o doamna curajoasa! Si ma bucur mult si pentru Luca!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *