
Recunosc, am descoperit-o în 2017, mult mai târziu decât ar fi meritat. Își lansa prima carte exact în perioada în care eu începeam a II-a facultate, motiv pentru care îmi propuneam atunci să citesc, timp de 3 ani, doar cărți despre istoria artei, artă bizantină și istoria Imperiului Bizantin. Doi ani am reușit să nu mă abat, dar într-o zi am văzut în vitrina unei librării „Hanul lui Manuc”. Sedusă fără scăpare de acuarela de pe copertă, am cumpărat-o. Cea care m-a făcut să nu-mi respect obiectivul preconizat, ați ghicit, este scriitoarea Simona Antonescu. Cu cartea ei, am deschis o „cutie a Pandorei” și din acel moment, am decretat oficial anul 2017 eliberat de… arta bizantină. Îmi era dor și de alt gen de cărți.
Pe Simona am declarat-o, într-un articol mai vechi pe blog, revelația anului 2017. Prietena mea, Loredana, o cititoare împătimită a cărților ei, mă întreba tot mai des în ultima vreme: „Când o să citesc pe blogul tău un interviu cu Simona Antonescu?” Încercam să îmi fac curaj să o contactez, dar apoi am recitit Hanul lui Manuc și m-am panicat. Ca să înțelegeți amploarea fenomenului: eu am un blog, iar ea scrie cărți care îți fură inima. Dar Loredana a insistat, a insistat și… a învins.

Simona mi-a specificat, încă de la începutul întâlnirii noastre, că nu se cenzurează când dă interviuri. „Oamenii simt când spui adevărul și nu-l înfrumusețezi. Sunt surprinși și mesajul ajunge la ei. ”
Emilia Chebac: Când ai început să scrii?
Simona Antonescu: La 8 ani am început cu poezii, pe care, nu avea răbdare să le asculte decât bunicul meu. De atunci, am scris tot timpul. Aveam caiete întregi. Inițial, părinții mei erau încântați. Pe vremea aceea, se lua curentul seara. Bunica aprindea lumânări, ca să ne putem vedea, iar eu decretam seară de cenaclu și le citeam din povestiri. Nu cred că m-au luat în serios până în casa a VII-a. Se punea problema la ce liceu dau. Trăiam cu impresia că toată lumea știe, din moment ce de atâția ani făceam cenaclu. Am spus că eu o să fiu profesoară de română, învățătoare, jurnalist sau avocat ca să pot să-mi scriu cărțile. De aici, a început o adevărată poveste.
Emilia Chebac: Să înțeleg că părinții tăi s-au opus?
Simona Antonescu: La liceu nu am reușit să-i conving. La fel am pățit și la facultate. Mă loveam de un zid. Credeau că, urmând o specializare legată de limba română, am să ajung într-un sat la sute de km de oraș, iar lor le va fi greu să mă ajute. Cu chimia (Simona a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București) aveau deja harta marilor combinate care erau toate în orașe. Nici eu nu am avut suficientă încredere în mine,ca să mă opun, pentru că nu știam dacă voi avea succes cu romanele. Mă gândeam că aș vrea să-mi petrec viața scriind. La facultate, chiar m-am supărat. Foarte bine, nu o să mai scriu până la pensie, când o să am timp suficient! Și mi-am văzut de viață. Mi-am crescut copilul, din nefericire, singură.
Emilia Chebac: N-ai așteptat pensia. De ce te-ai întors la scris?
Simona Antonescu: M-am hotărât să mă întorc la scris, când fiul meu a terminat liceul și nu mai avea nevoie de mine. Nu mai voia să meargă cu mine în concediu, iar eu m-am trezit cu vacanțe libere. Așa m-am reapucat de scris, la început despre mine, ca o rezolvare a rănilor din copilăria mea. Vreo 400 de pagini. Inițial nu m-a preocupat stilul, dar spre final deja îmi plăcea să cizelez fraza. M-am oprit la vârsta de 10 ani.
Emilia Chebac: Te-ai remarcat de la primul concurs de manuscrise?
Simona Antonescu: Am găsit pe net un concurs de manuscrise – povestire scurtă. Nu m-am evidențiat deloc. Asta m-a speriat, am crezut că m-am apucat prea târziu de scris. Și iarăși, am avut o perioadă când m-am supărat pe toată lumea. Am renunțat și să mai intru pe net. M-am reîntors găsind 2 fotografii vechi (care apar și în „Fotograful Curții Regale”) despre care am scris 2 povestiri. Când au fost gata le-am postat pe un site și am stârnit un pic de vâlvă.
Emilia Chebac: Când ai terminat prima carte, Fotograful curții regale, cum ai procedat?
Simona Antonescu: Recunosc, am făcut un lucru pe care lumea m-a sfătuit să nu-l fac. Am trimis manuscrisul la mai multe edituri. Am intrat pe net și mi-am scos primele 5 edituri. Editura Cartea Românească a decis: romanul câștigător al Concursului de Debut este „Fotograful Curții Regale”. Eram la serviciu când m-au sunat și exact așa mi-au spus. Mă gândeam că va avea nevoie de 4-5 ani să apară pe piață. După 4 luni am primit un telefon. După „bună ziua”, primul lucru a fost: „veniți să semnăm contractul pentru că o să se publice.”

Emilia Chebac: Cum a fost la prima lansare?
Simona Antonescu: Prima lansare a fost la librăria Humanitas Kretzulescu. A devenit un loc foarte drag pentru mine și simt că îmi aparține, de aceea am căpătat un sentiment de proprietate față de el. A fost prima lansare din viața mea și nu am cum să uit așa ceva.
Doamne cât de frică îmi era! Căutam pe youtube lansările de carte. De teamă, cred că am vorbit foarte tare. Atunci când îmi este frică sunt foarte curajoasă. Eu vorbesc în public, dar în fața oamenilor cu care lucrez. Cel mai tare îmi era frică de cititori, nu de criticii literari. Părerea unui critic aș accepta-o spusă în public, dar să-mi zică un cititor că nu i-a plăcut cartea… asta m-ar dărma. După ce s-a terminat lansarea, cred că mi s-a vărsat în sânge o cantitate mare de adrenalina, pentru că îmi tremurau genunchii foarte tare, la fel și vocea. Am avut noroc, atunci la prima lansare, au venit toți prietenii din București. S-au organizat și au stat în sală în puncte diferite, în așa fel încât, oriunde mă uitam să văd pe unul din ei.
Emilia Chebac: Inspirată alegere pentru coperta ultimei cărții, Hanul lui Manuc. O acuarelă a artistului Corneliu Drăgan-Târgoviște pe care am înțeles că tu ai ales-o. Ai văzut originalul?
Simona Antonescu: Originalul este acum la mine. L-am primit cadou. Să îi cauți tablourile pe net să vezi cât de frumos pictează. Doamne, o să rămâi impresionată!
Emilia Chebac: E adevărat că ai un ritual al scrisului?
Simona Antonescu: Poate că unii vor râde de ce voi spune, dar mi se întâmplă, câteodată, ca personajele să nu mă primescă printre ele și atunci stau la ușă și aștept până când le trece supărarea pe mine. Acopăr ceasurile pentru că mă ajută să mă rup de prezent. Nu am nevoie să fac asta când scriu un articol în care folosesc un limbaj contemporan, dar dacă renunț la limbajul contemporan le acopăr și mă înconjor de fotografii din perioda respectivă. Îmi creez tot cadrul, care ar putea să-mi potolească un pic conștientul, să mă cred eu pe mine că am ajuns în 1802. În momentul în care decretez că mă apuc de o carte, anunț familia și prietenii pentru că nu mai sunt de găsit. Când scriu îmi închid telefonul.
Emilia Chebac: E greu să te izolezi?
Simona Antonescu: Nu-mi este greu, pentru că îmi place să stau în cartea pe care o scriu. Foarte mult îmi place! N-am avut concedii. Le folosesc pentru scris și pentru a merge în turnee cu cartea. O fac cu mare drag! Nici nu mă așteptam să fiu atât de dorită de cititori și să rezist 4 ani fără nici o rupere de ritm. După ce am terminat „Hanul lui Manuc”, am simțit că numai pot, de aceea, tot anul trecut am stat degeaba. Mi-am vizitat familia, prietenii și am citit.
Emilia Chebac: Te-ai gândit vreodată că vei ajunge la un așa succes?
Simona Antonescu: Nu. Nici acum nu realizez că sunt printre scriitorii țării, de aceea, scriu în continuare pentru mine. Eu duc povestea așa cum mi-ar plăcea mie să o citesc, nu cum aș fi învățat la cine știe ce facultate. Am avut parte de recenzii apreciative, iar cei care m-au criticat nu m-au afectat foarte tare, pentru că domnii respectivi nu mi-au fost profesori. Țin cont de critica cititorilor.
Emilia Chebac: Cum ai defini relația ta cu cititorii?
Simona Antonescu: Cea mai mare bucurie, chiar de la prima carte, a fost faptul că oamenii m-au căutat pe facebook în privat și mi-au vorbit. Asta a ridicat facebook-ul foarte mult în ochii mei. Este un mod, prin care interacționez cu oameni pe care nu am cum să-i întâlnesc. O doamnă din Germania, o doamnă din Paris mi-au vorbit exact așa cum ar trebui să vorbească un cititor autorului preferat. Cel mai mult mă interesează în discuțiile cu cititorii, ce a stârnit în sufletul lor un anumit deznodământ. Omul întotdeauna se identifica cu personajul și are niște așteptări. Dacă îi sunt îndeplinite asta îmi spune ceva, dacă nu, iarași îmi transmite ceva. Asta mă ajută să realizez cum mă receptează. Dacă de la mine pleacă mesajul, iar în cealaltă parte nu e cineva care să-l recepteze, nu are nici o valoare. O carte are 2 autori: unul care o scrie și unul care o receptează. Dacă autorul care o recepționează nu reușeste să înțeleagă corect mesajele, cartea este ca și cum nu a fost scrisă.

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?
Simona Antonescu: Nu. De abia am timp să scriu. Scriu doar în weekend-uri pentru că ajung acasă foarte târziu. Lucrez în Bucureși, dar locuiesc în Ploiești. Până acasa fac o oră și jumătate. Stau foarte mult în trafic. Ajung acasă la 7:30, iar puținul timp rămas îl petrec cu soțul meu.
Emilia Chebac: La 14 ani citeai Dostoievski, acum mai timp de citit? Cum citește scriitoarea Simona Antonescu?
Simona Antonescu: Nu mai am timp să citesc atunci când scriu. Recent am citit „Viață după viața” de Kate Atkinson. Mi-a plăcut foarte mult. Caut într-o carte modul în care este scrisă, nu acțiunea. Dacă tu ca scriitor reușești să amesteci cuvintele, în așa fel încât să mă faci pe mine, cititor, să trăiesc sentimente, atunci m-ai cucerit. Este cel mai interesant lucru din lume, cum prin niște cuvinte scrise pe o bucată de hârtie, pentru că inflexiunile vocii te fac să ai mai ușor trăiri, autorul reușește să scoate din tine sentimente. Citești și este ruptă orice barieră dintre tine și scriitor. Asta mi se pare fabulos! Mă farmecă subiectul acesta. De aceea, când îmi place foarte mult o carte, nu mai reușesc să o termin, pentru că rămân pe o pagină foarte mult timp.

Emilia Chebac: Fiecare dintre noi avem momente grele, tu cum le depășești ?
Simona Antonescu: Pe mine, mă ajută foarte mult în momentele grele, să mă gândesc că sigur am ceva de învățat din această experiență. În loc să mă concentrez „pe vai de mine ce viață grea am și uite altul ce viață frumoasă are”, mă concentrez pe „ce ar trebui să învăț de aici de îmi este atât de greu”. Imediat senzația de autocompătimire dispare.
Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?
Simona Antonescu: Regina Maria este și pusă în valoare de conjunctură, dar și avem ce să scoatem în evidență. Ea nu s-a sfiit, să-și arate părțile acelea pentru care toată lumea o critica. Chiar și acum sunt oameni care încă o mai judecă. A știut foarte bine care este misiunea ei. Se tragea dintr-o familie (nepoata a Reginei Victoria) care nu era obișnuită să piardă, care atunci când își propunea ceva obținea. În momentul în care și-a propus să aibă o țară, a avut o țară și a făcut-o cât a vrut-o ea de mare! Cred că se răsucește în mormânt, că noi sărbătorim România Mare și nu avem Basarabia și Balcicul. Dar cel puțin, a stabilit un precedent pentru niște granițe corecte ale țării, iar noi știm acum ce vrem. Eu știu ce vreau: vreau Balcicul și Basarabia.

Emilia Chebac: Oameni care au intrat în viața ta prin intermediul cărților publicate?
Simona Antonescu:
• Alexia Udriște – Olteanu mi-a fost prezentată de Laura Câlțea și a fost omul potrivit pentru un proiect la care lucram. Îmi place felul în care vorbește despre cărțile citite, are o intransigență amuzantă. Chiar dacă nu îi place cartea, parcă îl înțelege pe om. Ilustrațiile ei au foarte mult umor. Când am început să lucreaz cu Alexia pe carte, a fost pentru prima data când cineva îmi arăta o ilustrație. Personajele ei au gest, un ceva care stârnește râsul. Reușește dintr-o tușă să transmită asta.
• Laura Câlțea este un om care a intrat în viața mea prin „Fotograful Curții Regale”. Când am văzut semnalul la ea pe blog, mi s-a părut că am atins maxim-ul celebrității posibile, atunci pentru mine Laura Câlțea și blogul ei erau ceva de neatins. A venit la mine la Bookfest-ul din 2015. Nu vorbisem deloc cu ea, nici măcar pe net. Credeam că este mult prea sus, ca să mă trezesc eu dintre 50 000 de debutanți, să o caut pe net. A venit la Bookfest, m-a tras de mânecă, mi-a spus că „Fotograful Curții Regale” este o carte nemaipomenită, că i-ar plăcea să stăm de vorbă și am devenit prietene foarte bune.
• Mădălina Ghiu (pe vremea aceea era redactor-șef la Cartea Românească, ținea Concursul de Debut) am empatizat una cu cealaltă de la prima întânire, iar apoi relația a trecut în zona personală. Ne înțelegem foarte bine.
• Și sunt foarte mulți oameni. În 4 ani am cunoscut o lume întregă.

Emilia Chebac: Să presupunem că aș avea o agenție de turism și doresc să fac un tur cultural după cartea ta, Hanul lui Manuc. Recomandă-mi 3 locuri de vizitat.
Simona Antonescu:
• Rusciuc – actualul Ruse
• Istanbul – fostul Constantinopol
• Conacul Hâncești – Basarabia Am înțeles că a fost restaurat. Trebuie văzut. Se știe că intrând în spațiul geografic al unui om îi simți vibrațiile. Îmi doresc să ajung acolo. Aș descoperi lucruri despre Manuc, fără să citesc nimic, doar umblând prin locurile prin care el s-a plimbat. Eu știu ce planuri avea acolo, voia să facă un fel de megalopolis. Poate sperii lumea, dar cred că planurile lui plutesc deasupra zonei, iar dacă m-aș plimba cu siguranță le-aș simți.
Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?
Simona Antonescu: Nu am refuzat nici un interviu până acum. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii. Pe mine discuțiile cu un cititor, pentru că tu ești în primul rând un mare cititor al cărților mele, mă ghidează într-un fel în care nu prea pot să explic.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?
Simona Antonescu: Cristina Andrei a scos acum o carte la Nemira. Matriarhat – 8 femei, 8 povești, 8 vieți – proză scurtă. Mie îmi place cum scrie.
Emilia Chebac: Ți-ai ocrotit visul, nu ai renunțat la el și l-ai realizat la 45 de ani. Un îndemn pentru persoanele trecute de 40 de ani care au o pasiune, dar nu au curajul să o facă publică?
Simona Antonescu: Nu știu dacă e bun sfatul meu. Personal, mi-a fost greu să încep cu grupul de prieteni. Ei nici nu au știut că scriu. În momentul în care îți deschizi tu singur perspectivele și îi cauți pe cei mai buni în domeniul tău, lucrurile se schimbă. Unei persoane pasionate de un anumit domeniu, îi recomand să meargă să caute pe cel mai bun și să ceară un sfat, pentru că astfel dispare orice teamă de eșec. Orice feedback îi va da, să-l primească cu brațele deschise.
În vara asta, am fost invitată să țin un scurt curs de scriere creativă. Am avut surpriza ca jumătate din cursanți să-mi spună: „eu nu scriu ca să arăt cuiva, eu scriu pentru mine”. Dar atunci de ce scrii? Ca artist, indiferent care este arta ta, ai nevoie de un feedback, nu se poate să nu îți dorești să fie receptată de cineva. Pe mine m-a surprins lucrul asta. (cursanții care au dat acest răspuns aveau peste 40 de ani.)
Emilia Chebac: Și totuși, talentul este suficient?
Simona Antonescu: Nu, este nevoie de foarte multă muncă. Dacă scopul este publicarea unei cărți, cred că 30% este talent și restul de 70% este muncă. Iarăși mă întorc la cursul de scriere creativă, primesc foarte multe mesaje pe facebook: „Îmi place să scriu, ce-aș putea să fac.” Cel mai bun sfat. Scrie o carte! Cei care sunt foarte tineri, nu au o carte scrisă. Trebuie să sacrifici un an din viața ta și să scrii o carte. Nimeni nu-ți va spune că ai talent, dacă tu dai 5 pagini. Într-o populație normală sunt 50% talentați, dar câți merg mai departe? Dacă ai tăria ca un an de zile, să stai lipit de scaun și să scrii o carte, atunci se trezește și talentul și spune: „o, stai că am treabă!”
Emilia Chebac: Într-o viitoare carte, acțiunea va fi amplasată în prezent sau tot în trecut?
Simona Antonescu: Am primit multe provocări să scriu o carte despre prezent. Consider că am mult mai multă treabă de făcut cu istoria noastră și nu cred că a venit momentul să mă apuc de prezent. Să scriu despre prezent, mi se pare o pierdere de vreme. O poveste ușoară cu un domn și o doamnă face să dispară o mare parte din miză cărții. Recunosc, îmi doresc ca lumea să știe care este istoria, fiindcă mi-e frică că o să ne ia și cealaltă parte din Moldova, mi-e frică că nu o să ne-o dea nici pe asta pe care ne-au luat-o. Mă tem că dacă vine cineva să ne atace verbal: pământul asta nu este al vostru, noi nu știm că este al nostru. Vreau ca oamenii să aibă argumente. Noi altă putere nu avem, decât să ne cunoaștem foarte bine istoria.
Emilia Chebac: Mi-a plăcut foarte mult un personaj, Despina Agopian, din Fotograful Curții Regale. Cine te-a inspirat?
Simona Antonescu: În Despina, am pus multe din sentimentele care mă încercau atunci când eram copil și familia se opunea planurilor mele de a deveni scriitoare.
Într-un moment în care nu mai voiam să aud de literatură română contemporană, cărțile Simonei Antonescu m-au convins să-i mai dau o șansă. Și cum nu poți să ai o conversație despre cărți, fără ca cineva să-i amintească numele, încep să-i dau dreptate Loredanei (prietena mea care m-a rugat forțat să fac acest interviu) care este de părere că romanul, „Hanul lui Manuc”, are toate atributele pentru a fi introdus în manualele de limba şi literatură română din licee.
Simona Antonescu a mai scris și „Darul lui Serafim” și cărți pentru copii
Fotografiile sunt din arhiva personală a Simonei Antonescu.
2 Replies to “Simona Antonescu este dovada că visurile ocrotite pot deveni realitate”
Simona Antonescu este scriitoarea mea de suflet, o admir şi o iubesc!
Toate cărțile Simonei Antonescu sunt absolut minunate, povesteşte incredibil de frumos despre oamenii vremurilor trecute şi tainele lor, într- un stil cald, degajat şi poetic,încărcat de multă emoție, metafore şi simboluri. Recomand din toată inima tuturor să o citească pe Simona, romanele ei se citesc cu nesaț şi te surprind în cel mai frumos mod. Eu m-am bucurat de fiecare filă citită!
Citind interviul tău, draga mea prietenă, am descoperit-o pe scriitoarea Simona Antonescu, extrem de hotărătă în tot ceea ce face, tenace şi foarte ambițioasă, un om care îşi iubeşte țara şi valorile ei(sper să scrie în curănd un roman în care să o regăsesc pe Regina Maria).Sunt absolut convinsă că făntăna inspiraționala a Simonei nu va seca niciodată, sunt multe sertare de deschis a acelor lumi trecute, iar scriitoarea Simona Antonescu, ştie să valorifice personalitatea şi specificul național al poporului romăn!
Răspund cu întârziere. Am abandonat lumea on-line-ul pentru a te întâlni offline. Cine spunea că distanța este un impediment? „ The distance is nothing when one has a motive” – Jane Austin