Interviu cu Vali Irina Ciobanu: Hai să nu le mai retezăm aripile!

Pentru interviul cu Vali Irina Ciobanu ne-am dat întânire în atelierul ei unde conversația noastră a fost monitorizată, de la distanță, de pisica Zoe. Așa cum îi stă bine unei muze nu a coborât printre noi muritorii de rând. La un moment dat, plictisită că subiectele nu se ridicau la înălțimea standardelor ei a adormit. Cu siguranță și muzică de jazz care se auzea discret în fundal a ajutat-o. Oare ce-or avea toți oamenii talentați cu pisicile? Fie că desenează, scriu sau fac ceva creativ au mereu în preajma lor o pisică. Mă gândesc foarte serios să-mi achiziționez și eu una. Să intru și eu, domnule, în rândul lumii creative!

Emilia Chebac: Când ai realizat că vrei să devii pictor?

Vali Irina Ciobanu: Eu m-am născut la Valea Popii unde nu am întâlnit nici un pictor. Nu știam că există pictori, dar știam că există scriitori. Îmi plăcea să citesc foarte mult. Scriam mici povestioare la care făceam ilustrații. Cu timpul scrisul a trecut în plan secund, în timp ce desenele au început să ocupe un spațiu din ce în ce mai mare. Mătușa mea a păstrat niște desene de atunci. Să știi că erau mega complexe! Desenez de când mă știu. Puteam sta ore în șir în fața unui desen și nu mă plictiseam niciodată.

Am realizat că există pictori la 15 ani când o prietenă de familie, Oana Belu, m-a dus în vizită în atelierul maestrului Dan Botezan. Era într-o marți după amiaza. S-a uitat pe desenele mele. Atunci am realizat că a fi pictor este o meserie. În momentul acela mi-am spus: eu pictor vreau să mă fac!

Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu maestrul Dan Botezan?

Vali Irina Ciobanu: De la 15 ani, timp de 5 ani de zile, am mers regulat în atelierul maestrului Botezan. Am fost ucenic în toată această perioada. Ani de zile am pregătit suporturi pentru pictură și am mojărit culori. Au fost ani de studii intense. Toți marii maeștri au început cu studii, au făcut reproduceri. Nu am sărit nici o etapă. Acum toată lumea vrea direct să picteze. Chiar dacă ești talentat nu e suficient. Trebuie să pornești cu începutul.

La 22 de ani am considerat că sunt pregătită să am primul meu atelier. Deși era un demisol, relativ întunecos, undeva prin Cotroceni am fost tare fericită acolo.

Emilia Chebac: Ce ți-ai cumpărat din primul tău salariu?

Vali Irina Ciobanu: Un Casio mic cu căști. Apoi mi-am cumpărat o pereche de căști imense. O achiziție destul de scumpă pentru acele timpuri. Făceam naveta cu trenul și mă cunoștea toată lumea după căști. În tren, în timp ce ascultam muzică, desenam. Căram tot timpul după mine un caiet cu schițe. Mă cunoște toată lumea ca pe un cal breaz. Făceam portrete oamenilor pe care îi întâlneam în tren.

Tati, mă fac pictor!

Emilia Chebac: Cum au primit părinții tăi această pasiune?

Vali Irina Ciobanu: Am avut foarte mare noroc. Nimeni nu s-a opus visului meu. Când am venit de la maestrul Botezan îmi amintesc că i-am spus tatălui meu:
– Tati, mă fac pictor!
– Cum măi tată să te faci pictor? Știi tu să pictezi?
– Sigur că știu! i-am răspuns sigură de mine.
A decupat din calendar o Maica Domnului cu pruncul și a spus:
– Ia și pictează!
– Pe ce să pictez?
Tata era un om tare creativ. Mi-a găsit un placaj pe care să-mi dovedesc talentul.
– Bine, dar nu am pensule
– A, nu-i problemă!
A făcut imediat 10 pensule de mărimi diferite: din părul meu, al lui și al porcului din curte. Mi-a creat condiții să-i dovedesc că pot. M-am chinuit o săptămână să pictez icoana. Am plâns de ciudă că nu-mi ieșia. Dar după o săptămână de chinuri m-am dus cu lucrarea (care și acum există la Valea Popii) la el.
– Ia uite tati!
Mânca-o-ar tata! Ce frumusețe! Pictor să te faci!

Oamenii au încercat să-l influențeze: „E greu să trăiești din pictură, pune-o să facă ceva serios. Uite ce note mari are la școală.” Irina era pe atunci elevă la un liceu de mate – fizica. Tata le spunea la toți: „Dar ei îi place să picteze!” Tata nu a cedat și a devenit cel mai bun om de PR al meu. Arăta la toată lumea ce pictez. Din momentul în care s-a convins că știu să pictez m-a sprijinit 100%.

Am avut noroc. Am eleve care ajung la mine după vârsta de 30 de ani și care spun: „mama, tata nu m-au lăsat!!!” Acum vin la mine să le ajut să-și împlinească visul.

În fundal… Harta Vinului Românesc

Emilia Chebac: În afară de talent și voință ce crezi că a mai contat?

Vali Irina Ciobanu: Generozitatea oamenilor. Am avut parte de ea atunci când m-am format. Mulți oameni au fost dispuși să mă învețe și să mă îndrume. Apoi persoanele care, la început, mi-au cumpărat tablourile. Oricât ar fi de bune lucrările, dacă oamenii nu le cumpăra, e greu să mergi mai departe.

Emilia Chebac: Ce a fost cel mai greu de gestionat?

Vali Irina Ciobanu: La inceput stăteam și 16 ore/zi în atelier. Nu aveam suficientă experiență să-mi iasă cum îmi doream. Stricam. Există un mare dezavantaj în pictură: dușmanul binelui este mai binele. Pe atunci chiar dacă-mi plăcea ce a ieșit, îmi spuneam: ce-ar fi să iasă și mai bine! Reușeam să stric lucrarea, să o îmbâcsesc din ce în ce mai tare. Asta mă umplea de nervi, iar la final nu aveam ce să mai fac decât să o joc în picioare. Asta după ce muncisem la ea 3 săptămâni.

A fost foarte greu să învăț să mă opresc. Să reușesc să las lucrarea la stadiul mai bine și să nu mă arunc după foarte bine.

Dar există și un avantaj când strici. O lucrare la care inițial am muncit 3 săptămâni, când am reluat-o de la zero, am teminat-o într-o săptămână și mi-a ieșit colosal.

În concluzie, strică cu cât strici mai mult cu atât evoluezi mai mult.

Emilia Chebac: Folosești o tehnică anume sau îți place să experimentezi?

Vali Irina Ciobanu: Sunt deschisă la orice. Îmi place să experimentez, să schimb tehnicile. Cu cât provocarea este mai grea, cu atât mă entuziasmez mai tare. De aceea sunt iubită de oamenii de la magazinele de pictură. Știu că sunt dispusă să cumpăr și să încerc materiale noi. Nu mă pot abține. Am experimentat până acum:
• pictură în ulei pe pânză/ cupru / sau orice alt suport permite.
• acuarelă, tempera, tempera cu ou pe piele, acrilic.
• tuș, guașe,
• pictură pe sticlă, mătase, bumbac.

Irina a pictat etichetele pentru vinurile Recaș

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Vali Irina Ciobanu: Când eram puștoaică îmi plăcea Dali, apoi a urmat perioada Klimt, Egon Schiele. Van Gogh este artistul care mă mișcă extraordinar de tare, artistul care mă face să am o reacție fizică la lucrările lui, atât de intensă este emoția pe care mi-o provoacă. Acum îmi place foarte mult rafinamentul lui Leonardo da Vinci. În ultima vreme îl redescopăr. Am citit mult despre viața lui, dar și despre tehnicile lui pe care le-am experimentat.

Emilia Chebac: În vacanță renunți la desen?

Vali Irina Ciobanu: Nu, am tot timpul caietul cu schițe la mine. Desenez în fiecare zi, nu pot să mă abțin. Mă trezesc mai devreme decât iubitul meu, îmi iau o cană de cafea, caietul de schițe și mă pun pe desenat.

Emilia Chebac: Desen sau culoare?

Vali Irina Ciobanu: Îmi place culoarea. Sunt pictor! În creion gândesc schițele de compoziție. Structura e mult mai clară în creion. În culoare pun impresii. Nu gândești o impresie, gândești o compoziție.

Emilia Chebac: Ce hobbiuri ai?

Vali Irina Ciobanu:
Citesc. În vacanțe recuperez cu beletristica. Și în timpul anului citesc mult, dar mai mult pentru documentare, mai puțin pentru păcerea mea.
• Și mai am o pasiune: dansez tango. Mă amuză teribil și îmi dă o stare de bine.

Emilia Chebac: O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar păcea să trăieși?

Vali Irina Ciobanu: În prezent. Ca pictor este cea mai norocoasă perioadă din toate timpurile. În trecut multe din culori erau toxice, era greu să călătorești pentru inspirație, și nu știu câtă libertate aveai dacă erai pictor la curtea regală.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali Irina Ciobanu: Mi-a plăcut din prima fotografia ta. Apoi am citit un paragraf din prezentarea ta pe blog și m-a convins. Mi-a dat Georgeta un link la blogul tău. Arată foarte serios, nu este o pițiponceală.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Vali Irina Ciobanu: Gheorghe Coman.

Hărțile Irinei la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali Irina Ciobanu: Marele meu eșec așa cum îl vedeam atunci a fost faptul că am picat la Facultatea de Arte. Am picat prima sub linie. Pe atunci erau 5 locuri/ an. A fost tragedia vieții mele. Muncisem ca un sclav. Pentru că nu am intrat, am fost un an audient la facultate. Crescând de la 15 ani în atelierul unui pictor eram obișnuită să cer păreri. Am făcut bine? Nu am făcut? De ce nu am făcut bine? Pictorii printre care m-am format erau obiectivi cu lucrările mele. Mă îndrumau. La facultate, în acel an, am descoperit că nu așa stau lucrurile, că oamenii nu-ți oferă suportul. Puneai o întrebare și ți se răspundea cu o altă întrebare.

Am hotărât să dau la filosofie, deși aveam lucrări în galerii și aveam propriul meu atelier. Am realizat că Facultatea de Arte nu este locul care să mă facă fericită. Mă frustra îngrozitor! Eram la curs desenam toți același studiu, profesorul venea, se strâmba, dar niciodată nu spunea ce nu-i place. Trecea mai departe la cel de lângă mine și spunea că este superb. Nici acum nu știu de ce nu m-am încadrat în mediul academic de la arte. Pentru că am crescut ucenic într-un atelier, eram obișnuită de la egal la egal. Nu am înțeles de ce toată clasa admira ce a hotărât profesorul că e superb. Nimeni nu știa să-mi argumenteze alegerea făcută.

Mi-a luat vreo 10 ani să înțeleg că asta a fost marele meu noroc. Când am aruncat un ochi la toți colegii din generația mea cu care mă pregăteam atunci, am realizat că sunt singurul pictor. Toți s-au angajat. E drept că s-au dus în direcții creative, dar eu sunt singura care am propriul meu atelier și trăiesc din pictură.

Emilia Chebac: Cum a apărut proiectul cu hărțile desenate pe piele?

Vali Irina Ciobanu: A început acum 8-9 ani. A fost o comandă. Mi s-a cerut o hartă cu istoria tutunului pentru un pasionat de trabuc. Era un cadou, de casă nouă, pentru fumoarul unei reședințe din străinătate. Fiind prima lucrare de acest gen, inițial nu am știut foarte clar forma finală, dar apoi lucrarea s-a conturat din aproape în aproape. M-am hotărât să o pictez pe piele deoarece era mult mai ușor de transportat.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu știu îmi poți vorbi despre tehnica picturii pe piele?

Vali Irina Ciobanu: Această tehnică nu am căutat-o. Ea ma găsit pe mine. A ieșit din paginile unei cărți „La Bella Principessa” de Martin Kemp și Pascal Cotte unde este o descriere a unei tehnici vechi de pictură pe suport de piele, o tehnică folosită și de Leonardo da Vinci. Pictez pe piele folosind atât tempera cu ou cât și acuarelă. Pielea o întind pe un sașiu, apoi o prepar câteva zile cu mare grijă pentru a asigura un suport flexibil. Este o tehnică complexă, dar când ajungi să o stăpâneșrti îți oferă o satisfacție imensă. Hărțile mele, în timp, au devenit din ce în ce mai complexe.

Hărțile Irinei expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi

Emilia Chebac: Ce hărți ai pictat până acum?
Vali Irina Ciobanu:
• Istoria Tutunului – a fost prima, apoi a urmat
• Istoria Medicinei – pentru biroul unui avocat
• Istoria Velierelor – pentru un colecționar de veliere vechi
• Istoria Șahului – pentru un pasionat de șah
• Istoria Deltei Dunării
• Istoria Vinului Românesc
• Istoria Cailor din Întreaga Lume
• Istoria Cafelei
• Istoria Automobilului

În 2017 hărțile ei au fost expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. (Un articol mai vechi despre acest muzeu am scris pe blog aici.)

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în Romania?

Vali Irina Ciobanu: Aș schimba sistemul de educație. Eu nu am copii, dar îi iubesc tare mult. Simt că ceva nu este în regulă când stau de vorbă cu cei care îmi vin la meditații. Îi descopăr frustrați. Școala nu încurajează creativitatea. Din punctul meu de vedere, creativitatea este cel mai important lucru la un om. Un copil pe care îl lași să fie creativ, îl incurajezi și îi dezvolți creativitatea va fi bun indiferent de ce domeniu va alege în viață. Creativitatea se extinde în multe domenii nu numai în artă.

Nu-l obliga să deseneze într-un pătrățel, nu-l obliga să gândească într-un pătrățel. Lasă-l! Sunt atât de minunati când sunt mici. Sunt fericiți! Au atâta imaginație! Sunt absolut colosali! Pe măsură ce cresc devin din ce în ce mai timorați. Hai să nu le mai retezăm aripile!

Emilia Chebac: Un exemplu concret. Cum distruge școală românească creativitatea?

Vali Irina Ciobanu: Meditez elevi pentru Faculatea de Arte din Marea Britanie, dar și elevi care rămân aici. Este o mare diferență și se observă ușor din modul cum își pregătesc portofoliul.

Portofoliul pentru un elev care vrea să meargă afară se bazează în special pe creativitate: pregătește câteva lucrări în care arăta că știe să construiască, că știe să facă studiu draperie, portret. Apoi restul lucrărilor au legătură cu domeniul ales de viitorul student. Portofoliul reflectă personalitatea elevului, căutările, nevoile lui și ce își dorește să facă.

Portofoliul unui elev care rămâne aici: studii de natură statică, aceeași compoziție cu personaje, aceeași valorație. Pe care trebuie să le faci perfect și nu cumva să ai inițiative și să vii cu altceva. Nu interesează pe nimeni. Creativitatea nu este deloc încurajată.

Emilia Chebac: În ultima vreme reclamă la cafeaua Kafune a făcut valuri pe facebook. Ce legătură ai tu cu acest spot publicitar?

Vali Irina Ciobanu: Lucrările care apar în acest reclamă sunt pictate de mine.

Pe parcursul interviului Vali Irina Ciobanu mi-a repetat de nenumărate ori cât a fost norocoasă: la început că a întâlnit oameni generoși care au învățat-o și sprijinit-o, apoi că are șansa să facă ce și-a dorit. M-a molipsit și pe mine entuziasmul Irinei. În compania ei ai senzația că fericirea e un lucru foarte ușor de atins. Probabil că generozitatea primita la timp o face să vadă lucrurile așa. În atelierul ei m-am detașat complet de lumea de afară, de nervi needucați, de urât și de lipsă de inițiativă. La ea totul pare frumos și armonios. Nu mai spun de curajul de a spune da provocărilor. Cu siguranță are și ea destule momente proaste, dar m-a făcut să înțeleg că sunt parte din procesul creator. Important este ce rămâne. Lucrările semnate: Vali Irina Ciobanu.

Interviul cu Vali Irina Ciobanu nu m-a făcut să mă reapuc de pictat, deși niciodată să nu spui niciodată. Conversația cu ea mi-a reamintit că indiferent de ce faci:
• Luptă pentru ceea ce crezi, nu contează ce zic cei din jurul tău. Nu renunța!
• Înarmează-te cu răbdare, nu te aștepta ca validarea valorii să apare peste noapte. De obicei, este un proces care durează cam… 10ani.
Acolo în atelierul Irinei până și Zoe m-a învățat ceva. Deloc interesată de mine, m-a ignorat complet însă a făcut-o  cu… eleganță.

Mă țin de cuvânt și continui pe blog categoria Irina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Cum pentru Irina lumea artei și literatura se intersectează, o recomandare de carte: Bucuria vieții – Irving Stone (viața lui Van Gogh).

Firește că Irina a pictat-o pe Regina Maria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *