Un interviu cu regizorul Lucian Sabados despre transferul de putere

Până să-i iau acest interviu știam nepermis de puțin despre omul talentat care este Lucian Sabados. Nu auzisem nici de piesa „Schimb urgent … trei surori” regizată de domnia sa la Teatrul Maria Filotti din Brăila.

Asta nu m-a oprit, acolo, în sală, să intuiesc o poveste în spatele acestei piese. Prea au jucat bine toți actorii, prea simțeam că regizorul este cu tot sufletul alături de ei. În timpul spectacolului, la scenele de mare încărcătură emoțională privirea îmi era atrasă fără să vreau de acest om. Vedeam cum între actori și regizor exista o „chimie” pe care eu una nu o mai întâlnisem până atunci. În aerul sălii vibra ceva, ceva mai mult decât fluxul emoțional care se transmite, de obicei, între actori și spectatori.

Consider „Schimb urgent … trei surori” una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultima perioadă. Ce o face atât de specială? După interviul cu Lucian Sabados am realizat că nici un regizor nu va putea ridica, prea curand, la o asemenea intensitate emoțională piesa „Schimb urgent … trei surori”.

Emilia Chebac: Ce v-a făcut să introduceți acestă piesă în repertorul Teatrului Maria Filotti din Brăila?

Lucian Sabados: Calitatea, dar mai ales tema principală a piesei – transferul de putere de la o orânduire la alta, de la comunism la o societatea liberă, democratică. Realitatea a dovedit că omul nu se poate schimba atât de ușor și nici adapta peste noapte la un sistem diferit. Lucrurile se petrec în timp. Oamenii, care au prins cele 2 perioade, se regăsesc în acest spectacol. Sunt extrem de atrași și de lumea din culisele scenei. „Schimb urgent … trei surori” este o piesă foarte iubită de spectatori.

Emilia Chebac: A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că autorul nu este rus. Cum a ajuns un american să scrie o piesă de teatru care se petrece în Rusia?

Lucian Sabados: Piesa lui Nagle Jackson m-a fascinat pentru că este teribil de apropiată de situația noastră. Autorul, profesor de dramaturgie din Chicago, a obținut o bursă Fulbright la Sankt Petersburg chiar în perioada în care s-a făcut schimbul de putere între Gorbaciov și Elțîn. A lucrat în teatru și, deși un observator neutru, a surprins cu o acuratețe extraordinară, în piesă, realitatea acelei perioade. Tocmai asta șochează.

Emilia Chebac: V-am observat cum urmăreați actorii în timpul spectacolului. Am simțit că piesa asta reprezintă mult pentru dvs. Există o poveste cu care rezonați?

Lucian Sabados: În prezent, sunt director la Teatrul Maria Filotti din Brăila, după ce am fost mult timp directorul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Într-o zi, după 22 de ani, cineva din administrația Ploieștiului a decis că eu pot fi înlocuit. Am fost nevoit să mă dau la o parte. Nu fac un caz din asta. Au fost mulți directori de teatru îndepărtați pe motive politice.

La 3 luni după ce am avut permiera piesei „Schimb urgent … trei surori” la Braila, am fost în turneu cu ea la Ploiești. La finalul spectacolului m-am reîntâlnit cu mulți dintre spectatorii care mă apreciau și mă urmăreau. Unii mai înlăcrimați, alții mai puțin, dar toți mi-au spus: „Piesă asta este despre dvs.” Nu are nici o legătură cu mine, le-am spus, dacă există anumite similitudini este o pură întâmplare!” Dar într-adevar era și situația mea.

Emilia Chebac: O întâmplare din timpul acestui spectacol care v-a făcut inima să se oprească?

Lucian Sabados: S-a întâmplat la un spectacol obișnuit, în Brăila. Un coleg mai tânăr de la lumini care a preluat spectacolul de la un maestru de lumini cu mare experiență, la final a omis să lumineze penultima scenă în care apăreau cele 2 femei din corpul tehnic împreună cu actrița Ludmila. Este o scenă mută, dar de o intensitate emoțională cu totul deosebită. Am simțit că mi s-a rupt sufletul. Probabil fiind la început, a avut emoții și a uitat să pună lumina pe cele 3 actrițe care joacă foarte bine și au roluri grele de dramă.

Emilia Chebac: O pasiune în afară de teatru?

Lucian Sabados: Jazzul este marea mea pasiune după teatru. Am făcut muzică de la 6 ani până în clasa a VIII-a. Mama mea, Viorica Sabados, a fost o minunată profesoară de pian și canto din Ploiești. A studiat la Conservatorul din București. Nu a făcut o carieră solistică pentru că s-a dedicat familiei.

Pasiunea pentru jazz am moștenit-o de la tata. Am descoperit-o la 8 ani și de atunci n-am mai renunțat la ea. Am avut un club de jazz în Ploiești (între 2003-2013). După cel de la Sibiu era cel mai important club, în acea perioada. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu cânt. La Braila, în garsoniera mea din teatru am o clapă foarte bună unde să studiez, plus alte 3 piane de concert în teatru. E o pasiune care la un moment dat a devenit și profesie.

(Lucian Sabados are o colaborare cu actrița Claudia Motea în spectacolul „Te-ai gândit vreodată?” Un recital de Jazz şi Poezie – proiect Libris Editorial)

Emilia Chebac: Numele dvs. e grecesc?

Lucian Sabados: Nu. Bunicul era român de lângă Sighetul Marmației. Îl chema Săbăduș. Bunica era nemțoaică. Dar dacă tot m-ați întrebat, soția mea are sânge grecesc. Bunicul ei a fost Nicolae Polidor un arhitect de renume în Ploiești și unul din cei mai importanți acuareliști ai țării. Asta-i Romania, cu familii mixte.

Emilia Chebac: Ați terminat Critică de Teatru la București. Nu văd la dvs. boema aceea pe care am întâlnit-o în mediul artistic. O fi de vină moștenirea germană?

Lucian Sabados: Sunt un om foarte disciplinat, punctual și riguros într-o țară în care rigoarea este una din mai micile virtuți. Talentul fără rigoare se pierde pe undeva.

Emilia Chebac: Cine vă ține pe linia de plutire în momentele grele?

Lucian Sabados: Familia evident. De 6 ani mă împart între Ploiești și Braila. Când mi se face dor merg acasa. Dar nu sunt deloc o victimă, beneficiez de o înțelegere minunată a Primarului din Braila și a colegilor mei din Teatru. Așadar familia și colegii de multe ori mă ajută să merg înainte.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți soție dvs. ce i-ați spune?

Lucian Sabados: Îi mulțumesc că a apărut în viața mea în momentul în care trebuia. Trăiesc într-o lume foarte agitată. Soția mea, Alexandra este inginer, dar cu un suflet de artist și cu o rafinată cultură. Are o mare sensibilitate și finețe, o distincție nativă, calități care o impun atunci când este prezentă la un eveniment. Se impune de multe ori fără cuvinte. Lucruri care au dispărut astăzi. Și eu am măsură, dar ca leu îmi place să impresionez asistența. Uneori chiar reușesc…

Emilia Chebac: Credeți în zodii?

Lucian Sabados: Da. Sunt leu născut pe 16 august, în aceași zi cu Bill Evans, o personalitate uriașă, un renumit pianist de jazz și cu Madonna, care în ciuda exceselor ei rămâne pe scena o mare artistă.

Emilia Chebac: De ce ați aceptat acest interviu?

Lucian Sabados: Recomandările Claudiei Motea au contat foarte mult. Dar cu fiecare interviu caut să dezvălui aspecte nu numai personale, ci și despre instituțiile și oamenii care m-au însotit în viață.

Emilia Chebac: O provocare?

Lucian Sabados: Regia de teatru și relația cu actorii din distribuții!

Emilia Chebac: Care este cel mai important lucru adus de dvs. pe scena celor 2 teatre?

Lucian Sabados: Lucrul cel mai important pe care l-am adus eu la Ploiești și ulterior la Brăila a fost cultivarea și încurajarea, cu disperare chiar, a atitudinii profesioniste a actorului față de rolul lui și după 2 ani și după 5 ani de la premiera. Sunt unele teatre care de mult au „plecat steagul”. După un an nu mai recunoști spectacolul, nu mai spun ce se întâmplă după 3 ani. De aceea, eu ca regizor dar și ca director urmăresc cu acribie să se păstreze ce am creat împreună. Când actorul uită ce a construit împreună cu regizorul, și-și permite anumite libertăți după un timp, mi se pare un act, cel puțin, laș.

Emilia Chebac: Nu întâmplător pun o întrebare care este, cred eu, firul roșu al piesei despre care discutăm. De ce răul și urâtul au o putere de seducție mai mare decât binele și frumosul?

Lucian Sabados: Pentru că este mai ușor de vândut. E mult mai simplu să faci rău decât să faci bine. Pentru că suntem cu toții relativi de multe ori, derizorii. Pentru că nu avem măsură, iar când începem să avem discernământ, deja este prea târziu, avem o vârstă înaintată și numai putem schimba lucrurile.

Emilia Chebac: Cum v-a afectat cariera faptul că nu v-ați înscris într-un partid politic?

Lucian Sabados: Consider o greșeală imensă, pentru un director de teatru, să se cantoneze politic. Este cea mai fragilă condiție să fii ancorat la remorca unui partid. De aceea, am rezistat 22 în fruntea Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Indiferent cine a venit la putere nu m-a afectat, până într-o zi când un nimeni a decis că numai este locul meu acolo.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvantare?

Lucian Sabados: Nu consider un eșec înlăturarea mea de la conducerea teatrului din Ploiești. A fost mai degrabă un șut interesant care m-a ajutat să mă reinventez. La 56 de ani, iată că se poate. În Brăila am cunoscut o comunitate la care țin foarte mult. Puțin știu ce lume bună există încă în Brăila, ce oraș cosmopolit este încă. E drept departe de strălucirea începutului de sec XX, dar totuși o lume care are timp de cluburi de istorie, de sociologie, de literatură etc. Mi se pare fabulos că într-o lume în care nu avem nici un fel de perspectivă mai există oameni care să se întâlnească pentru pasiuni comune.

Emilia Chebac: La finalul acestui interviu îmi explic încărcătura emoțională pe care am trăit-o în timpul acestui spectacol. Aș vrea să-mi spuneți dvs. în ce proporție vă regăsiți în acestă piesa?

Lucian Sabados: Mă reprezintă 100% ceea ce este foarte rar. Nu am ales-o pentru a vorbi despre povestea mea. Ar fi fost stupid și egoist. O consider una dintre cel mai puternice piese care vorbește despre un moment crucial în istoria omenirii – când ești nevoit să treci la o altă orânduire total nepregătit. Și nu știi nimic despre pârghiile sociale, politice și economice. Am fost ca niște miei duși la tăiere.

„Am fost ca niște miei duși la tăiere.” Ceea ce actorii au jucat acolo pe scenă, noi spectatorii am experimentat în viață. Am fost nevoiți să ne adaptăm. Pentru faimă și bani unii și-au vândut sufletul și și-au călcat în picioare principiile. Alții au devenit victime, fără să le treacă prin cap, să se opună. Alții au luptat, dar tot au pierdut. Învingători și învinși. Așa e construită lumea. La noi însă nu este capitalism, e mai degrabă piraterie. Granița dintre învingători și învinși e atât de fragilă încât în 24 de ore aluneci din vârful piramidei la baza ei. Până la urmă pierdem toți, iar viitorul nu sună deloc bine.

Ne plac spectacolele, filmele și cărțile în care ne regasim. Cu ce am rezonat eu în acesta piesa? Mă doare să văd cum valorile sunt marginalizate de o societate care mă sufocă cu false modele. Dar se pare că numai eu ci și Nagle Jackson a gândit la fel. Vă reamintesc că piesa a fost scrisă de un american, un martor mult mai obiectiv decât mine care am experimentat „transferul de putere”.

Vă invit să vedeți piesa „Schimb urgent … trei surori”. Nu vă place ce citiți, zguduie prea mult? Doamnelor, domnilor este lumea în care trăim! Dar viața reală oricât ar fi de grea are și momente frumoase. Plângi și râzi, cazi și te ridici, suferi, dar ești și fericit. Iar acolo unde lucrurile o iau razna de tot, în cele din urmă, justiția divină își face simțită prezența. Poate de aceea, de multe ori confundăm viața cu teatrul și teatrul cu viața. Iar interviul cu Lucian Sabados, regizorul spectacolului „Schimb urgent … trei surori”, îmi confirmă asta din plin.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Credit foto: Cornel Crătineanu