Pentru că se apropie vremea vacanțelor, pentru că tocmai m-am implicat într-o discuție pro/contra Grecia cu nişte cunoştințe, pentru că toți îşi susțineau cu vehemență punctul de vedere, m-am trezit în postura că nu mă regăseam în nici o tabără. Nu mă puteam decide, pentru că de cele mai multe ori mă las ghidată de emoții. Încercând să ignor plajele însorite, apa cu transparența de cristal, satele şi porturile pline de pitoresc, gastronomia plină de savoare , arhitectura şi cultura Eladei (aici mi-a fost cel mai greu să trec peste) mi-am impus să rezum Grecia într-o singură emoție. Cea mai puternică.
Gândul m-a purtat în urmă cu 9 ani. O călătorie cu autocarul pe parcursul a 7 zile împreună cu 50 de persoane. Personalități, tipologii umane, comportamente și vârste diferite. Nu mai spun de gradul de educație. Iar eu în prima mea aventură fără familie şi prieteni. Când m-am urcat în autocar mă gândeam constant la cei de acasă și mă întrebam ce caut eu acolo? Mi-am impus să mă relaxez dacă vreau să mă bucur de vacanță. M-a ajutat faptul că lângă mine s-a așezat o tipă cu care m-am înțeles perfect. Chiar i-am spus mai tarziu „nici dacă aş fi făcut un casting pentru o colegă de cameră nu cred că te-aş fi ales mai bine”. În spatele nostru stăteau 2 doamne în vârstă, discrete, care nu puneau niciodată întrebări deplasate. Una din ele, cea cu părul alb, avea un timbru al vocii atât cald încât părea ireală pentru timpurile furtunoase pe care le trăim. Adăugați manierele de moda veche și faptul că îmi mulțumea atât de frumos atunci când o ajutam cu bagajele sau telefonul. Gălagioasele eram eu şi I. Ne hlizeam non stop. Cu toatea astea nu ne-au atras niciodata atenția, deşi uneori cred că meritam.
Dar într-o zi le-am simțit nefiresc de agitate. Una din ele vorbea permanent cu ghidul şi în paralel ținea legătura telefonic cu cineva. Frânturi de conversație ajungeau şi la mine… am plecat… a acceptat, e în regulă putem să ne vedem… cred că ajungem în 30 min… 10 min… te văd. Pe urmă nu am mai auzit nimic. Brusc agitația s-a transmis în întreg autocarul. Primii afectați au fost cei din partea dreaptă, pentru că ei au văzut primii. Apoi s-au repezit şi cei din stanga. Începeam să mă enervez. Mă gândeam că iar trecem pe lângă ceva/cineva care capată brusc dimensiuni exagerate, așa cum se întâmplă de obicei când îți petreci un număr mare de ore într-un spațiu strâmt. Şi totuşi erau toți in picioare. M-am ridicat convinsă că nu merită efortul. Prima dată am văzut un tricolor românesc imens, apoi o mașină cu număr de Grecia. Drapelul Romaniei flutura puternic în vânt și avea în el ceva din zborul păsărilor care se înalță. Și asta hipnotizaze 50 de persoane. Doamnele mele cu maniere de „belle époque” au coborât şi au plecat spre maşină. Am realizat ca se întâlneau cu cineva special. După ceva timp s-au întors cu o tânără mămică româncă, un bebeluş româno-grec şi bunica grecoaică. Ne-au adus vreo 2-3 platouri cu dulciuri greceşti. Totul s-a petrecut rapid. Trebuia respectat programul. Ghidul ne presa să nu ne abatem prea mult, deşi emoțional… pierduse controlul.
Până să ni se despartă drumurile am mers în paralel câteva minute. O maşină grecească cu drapelul României fluturând în vânt şi un autocar românesc cu 50 de oameni făcând din mână copleșiți de întensitatea acelui moment. I-am privit. Aveau lacrimi în ochi de la doamna sensibilă care oricum plângea foarte ușor, la baiatul de 13 ani care până atunci nu avea ochi decât pentru frumoasa mea colega mea de cameră, la doamna incisivă care niciodată nu reușea să se adapteze grupului, până la domnul care mereu făcea glume deplasate. Am făcut cu mână până când tricolorul românesc s-a îndreptat spre un drum lateral, iar noi am mers înainte.
Jur că dacă în timpul campaniilor electorale un partid… ar ştii să arboreze un drapel romanesc aşa plus emoția şi sentimentul că pentru el tricolorul reprezinta ceva… i-aş vota canditatul cu ochii închişi. Nu-mi fac griji, nu exista acest pericol. Nici cel mai bun staff de campanie nu-i poate învăța asta.
Vizităm locuri, dar colecționăm poveşti şi emoții. Ni se lipesc de suflet, rămân acolo şi ies la suprafață când te aştepți mai puțin. Preț de câteva minute în acel autocar 50 de oameni cu lacrimi în ochi au fost recunoscători unui om care i-a reunit în jurul unui simbol național. Un om, care prin gestul lui, a înnobilat Romania.
Câteva minute este foarte puțin în viața unui om, dar câteodată într-o lume ca a noastră în care totul se consumă atât de rapid, câteva minute înseamnă… mult. Depinde cât și ce înmagazinează.
Vorbeam de Grecia şi de vacanțe… atât ca eu mă leg de locuri prin oameni şi emoții. De fiecare data când voi păși pe pământul Greciei știu că acolo locuiește un om care prin gestul său a emoționat 50 de oameni atât de diferiți. Se apropie timpul vacanțelor, al fotografiilor frumoase pe Instagram și Facebook. Dar și timpul când avem ocazia să adunăm sentimente în suflet.
Se spune despre mine că pun prea multă pasiune dacă cred în ceva sau cineva. Se spune că sunt prea sensibilă. Și se mai spune că sunt nepermis de atașată de trecut. Nu m-au deranjat niciodată aceste etichetări, în schimb mă deranjează teribil oamenii care au izgonit frumosul din viața lor. Și timpul irosit în dialoguri care nu duc nicăieri. De aceea am decis că e momentul să nu mă mai mulțumesc cu orice tip de socializare. Viața e prea scurtă pentru a-mi permite luxul să mă plictisesc. Așa am ajuns să interacționez cu oameni creativi și originali.
Despre Magda primeam feedback-uri pozitive de la mama. Din păcate când ajungeam la părinții mei eram mereu pe fugă. Abia reușeam să vizitez persoanele dragi. Îmi propuneam să o cunosc, dar parcă nicidată nu era momentul.
Doream să îmi transfer fiica la o altă școală. Pentru a fi admisă era necesar să susțină o diferență la limba italiană. Aveam nevoie de cineva care să o mediteze. Să învețe într-o vacanță de vară ce alți copii au studiat la școală în câțiva ani. Mama mi-a spus că Magda este persoana potrivită. Trăise în Italia un timp, știam că e psiholog, dar… nu era profesor de italiană. Am omis un lucru important. Fiica mea, Mihaela, și Magda rezonau admirabil. Așa am cunoscut-o. Timp de 2 luni, de 2 ori pe săptămână, se întâlneau pentru lecțiile de italiană. Fară să pretindă nimic în schimb. Mihaela a luat examenul, iar eu nu bănuiam atunci ce loc va ocupa Magda în inima mea. S-a instalat acolo definitiv prin sprijinul emoțional acordat mamei atunci când tata s-a îmbolnăvit și mai ales după decesul lui. Îmi doream să-mi fac timp pentru ea. Să-i arat cât o prețuiesc.
La ultima vizită în orașul natal mi-am propus să nu mai amân. Să ne vedem la o cafea. Invitația era pentru Magda. Soțul ei este destul de solicitat cu afacerea proprie așa că nu am extins invitația. Lucrurile au luat-o însă într-o altă direcție decât cea proiectată inițial. Am fost „convocați”, împreună cu soțul meu, la curte acolo unde Claudiu are atelierul de lucru. Nu sunt o pasionată a ieșirilor de acest gen, dar mi-am spus că e momentul să mă împrietenesc cu natura. Să mă bucur de vremea de afară. Cu siguranța eu și Magda vom găsi subiecte comune. Am ajuns într-un loc unde m-a întâmpinat o explozie de verde, o stare de liniște și un sentiment de siguranță pe care le-am pus pe seama energiei ambientului. Nu-mi puteam desprinde privirea de la gazonul terenului de tenis. Îmi venea să-mi arunc pantofii și să mă plimb desculță prin iarbă. Mi-a părut rău că nu-mi luasem cu mine cartea pe care o citeam. Ar fi ieșit ceva frumos pentru Instagram.
În timp se îmi savuram cafeaua și dialogul curgea, mă gândeam că Magda și Claudiu au trăit un timp în Italia. Și-au clădit o viață acolo. Financiar prosperau. Între timp se născuse fiul lor Ștefan. Și au decis să revină în Romania. A fost momentul să întreb: „De ce v-ați intors?” Răspunsul venit din partea lor m-a năucit. Mi-au răspuns amândoi în același timp. „Pentru învățământul românesc”. Așa că și-au făcut bagajele, au luat copilul, au lăsat viața care începea să se contureze cu precizie acolo și au venit acasă. Unde au luat-o de la zero. Între timp învâțământul românesc a suferit modificări majore. Nu i-am auzit să spună că le pare rău de hotărârea luată. Poate că pe undeva regretele există, atât că oamenii aștia sunt prea ocupați să schimbe ceva în domeniile în care activează. Uneori cu un centimetru, alteori mai mult. Depinde de împrejurări și de calitatea oamenilor cu care intercționează.
Magda este psiholog. Asta explică deschiderea și modul ei de a vedea lucrurile. Însă este atipică pentru România. Nu mai spun pentru un oraș de provincie. Am cunoscut în București omologi de ai ei nepermis de rigizi, deși trăiesc într-un oraș mare. Este surprinzător modul cum vorbește despre copiii de la școală. Găsește calități acolo unde alții văd numai defecte, știe să dea aripi într-o țară în care sunt atât de mulți cei care au „doctorate” în a le reteza, valorizează, motivează și încurajează indiferent de părerea celor din jur. Sunt cazuri în care intențiile ei sunt interpretate greșit. Merge mai departe și nu se lasă copleșită. Suferă enorm când un copil este pus la zid fără nici o șansă de ajutor.
Claudiu a ales să continue afacerea pe care o avea în Italia. Îi place sculptura și-l iubește pe Mighelangelo. Mi-a plăcut asta. Mulți admiră tablouri și pictori, despre sculptură și sculptori se vorbește mai puțin. În Italia a vizitat muzee, capele, catedrale, ateliere, în general cam tot ce se poatea vizita pentru a-și șlefui simțul estetic. Cum educația este un bun care nu se devalorizează, Claudiu a ales să investească în cursuri care i-au facilitat evoluția profesională. Afacerea lui are succes și în România. Îmi povestea modul în care a ales să reușească: nu a ajuns în față denigrând pe alții, aruncându-se la jugulara unui rival sau lingușind oameni importanți care să îi aducă contracte substanțiale. A făcut-o în stilul lui. Un drum ceva mai lung, dar cu nopți liniștite. Fără ascensiune peste noapte. Fară luminile rampei. Fără mașini de lux. Cu aceași parteneră de viața de 18 ani și centrat pe ce vrea să realizeze. I-a ieșit. Pentru că are o încredere extraordinară în el.
Soarele apunea. Vântul împrăștia servețele de pe masă. Seara se furișa tiptil odată cu răcoarea. Mi-am pus sacoul pe umeri și am realizat că trecuse vreo 5 ore. Ne era foame. Ne-am continuat dialogul la un restaurant. Nimic opulent în arhitectura locației. Fără conversații stridente în jur. Cadrul potrivit pentru Claudiu să ne spună despre proiectele în care este implicat. La asta a adăugat bonus povești despre oameni speciali cu care intra în contact: pasionați de arhitectură, iubitori de artă, dornici să protejeze patrimoniul cultural al acestei țări. O lume în care casele vechi sunt restaurate, frumusețea detaliilor este apreciată, o lume în care frumosul este protejat, dar mai presus de toate o lume în care trecutul și prezentul conviețuiesc cu eleganță.
Magda și Claudiu activează în domenii diferite, dar au pasiuni comune – iubesc arta. Magda mi-a vorbit de Giotto. Cunoșteam pictura lui Giotto, dar de la ea am aflat că Giotto a fost mai întâi… păstor. Cimabue, maestrul lui, l-a descoperit pe câmp în timp ce păzea oile. Impresionat de precizia liniilor cu care baiatul desena pe piatră l-a luat cu el la Florența. Astăzi omenirea întragă se extaziază în fața ciclul de fresce dedicat vieții Fecioarei Maria de la Capella Scrovegni din Padova.
Claudiu mi-a vorbit despre marmura de Rima. Dacă de Giotto am auzit despre marmura de Rima nu. Am pus o întrebarea inteligentă credeam eu: Ce culoare are? Știam de celebra marmura de Carrara albă cu striații gri-albăstrui folosită în sculptură. În Romania cea mai cunoscută este marmura de Rușchița care variază de alb, roz pâna la cenușiu. (Câți știu că marmura noastră a fost folosită la restaurarea Domului din Milano? Sau că vulturul din Birolul Oval de la Casa Alba este sculptat în marmură de Rușchița. Că a fost utilizată și la construcția vilei din Monte Carlo a lui Michael Schumacher.) Am deviat încercând să demonstrez că aveam ceva cunoștințe în domeniu, dar cu toate astea nu auzisem în viața mea de marmură de Rima.
Ateneul Român interior
Claudiu mi-a explicat ca marmură de Rima este marmură artificială. Am realizat că am văzut în multe locuri suprafețe acoperite cu acest finisaj interior, dar eram convinsă că este marmură naturală. Un truc pentru a le deosebi: marmura naturală este rece, marmura de Rima este caldă. Nu va lăsați păcăliți indiferent de ce vi se spune. Testați singuri. E simplu nu? Mă tem că de acum încolo am să ating toate suprafețele de marmură dintr-o locație.
Ateneul Român interior
În România o putem admira la: Ateneul Roman, Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, M.N.A.R, Catedrala Sf. Iosif, Primăria Capitalei, Palatul de Justiție, B.N.R, Athenee Palace, Carul cu bere. Locuințe: Monteoru, Vernescu, Turnescu.
În lume: Franța, Germania, Imperiul Austro-Ungar, Suedia, Norvegia, Elveția, Olanda, Romania, Rusia, Bulgaria, Spania, Maroc și Algeria.
Ateneul Român interior
Doi meșteri italieni Pietro și Giovanii Axerioau primit comenzi în România în sec. al XIX-lea. Veneau din Rima un sat la granița cu Elveția. O localitate foarte mică, dar cu o istorie fabuloasă. Rima este locul unde au apărut maeștrii marmurei artificiale: Axerio, De Toma, Vitto, Dellavedova. Acest tip de marmură se regăsește în palate regale, catedrale și reședințe nobiliare. Acum nu mai este la modă. Pe vremuri era un finisaj interior solicitat de cei care aveau gust și bani. Ca tehnică de preparare se realiza dintr-un amestec din ipsos, apă și adeziv. Pasta rezultată era completată cu pigmenți care îi dădeau culoarea. Aici se vedea desăvârșirea artei celui care întroducea culoarea. Apoi se așeaza orizontal, se lasa să se întărească iar la final se aplica pe suprafața dorită. După uscarea completă începea lustruirea cu pietre din ce în ce mai fine. Marmura artificială este cunoscută încă din sec. al XVI-lea folosită în mod special în arta barocă.
În lume există din ce în ce mai puțin specialiști în marmură artificială. De aceea, de multe ori patrimoniul decorativ stă în așteptare până se poate face restaurarea suprafețelor cu profesioniști. Puțini știu însă că în România există un om care a avut contact direct cu lumea marmurei artificiale. Nu este din București ci trăiește într-un oraș de provincie. A făcut cursurile chiar în Rima cu urmașii uneia dintre familiile care altădată colindau Europa înfrumusețând-o cu meșteșugul lor. Pe site-ul afacerii lui se afla o fotografie făcută în atelierul unde a fost inițiat în tainele preparării marmurei artificiale. Claudiu este deținătorul secretelor unei meserii uitate pe care a ales să o aducă acasă… în România.
Eu am aflat despre el și marmura de Rima la o cafea. Cea mai lungă din viața mea. Conversația a decurs în 2 acte alunecând în zona artei și oamenilor care militează pentru frumos. Un intermezzo despre copii, școală, profesori asezonat cu ceva politică de către domni ne-a proiectat rapid în cotidian. Trecut și prezent!
Toți îmi spun că pe blog trebuie să scriu numai despre lucruri amuzante, iar un articol despre tine nu este cea mai bună alegere. Tu însă m-ai încurajat să îmi ghidez alegerile după ce simt eu nu după ce simt alții. Aș avea remușcări toată viața să vorbesc pe acest blog despre atâția oamenii minunați, dar pe tine să te ignor. Nu pot! Pentru că nu pot uita ce am învățat de la tine și nu-ți pot uita chipul. Îl văd de fiecare dată când mă uit în oglindă. Pentru că sunt replica ta 100%.
Acum un an, pe 4 aprilie, ai plecat. Iar viața mea, dar mai ales a mamei s-a împarțit de atunci în 2 perioade: când tu trăiai și acum când nu mai ești.
Nu o să urmeze o lamentație fără sfârșit despre cât de mult am suferit. Vreau să fie un omagiu pentru tine… tata! Discursul meu de rămas bun pe care l-am citit în biserică. Întotdeauna mi-a fost frică să vorbesc în fața unui grup mare de oameni. Lacrimile îmi curgeau, vocea poate îmi tremura, dar nu am avut nici o ezitare să îl duc până la capăt. Toți îmi spuneau să mă potolesc pentru că emoțiile mă vor copleși. Pentru tine am putut și din acel moment vorbitul în public nu mai este atât de ingrozitor.
Rămas bun, tata! Închid ochii şi te văd:
În prima mea amintire cu tine. Cred că aveam 4 sau 5 ani şi o problemă medicală la mână. A fost nevoie să-mi pansezi brațul până la cot. Venise toamna şi spre seară se instala răcoarea. Mergeam să o luam pe mama de la serviciu. M-ai ajutat să îmbrac un pulover roşu din mohair. Cu atenție să doară cât mai puțin. Niciodată nu m-am simțit mai ocrotită ca în acel moment. Te purtai cu atâta grijă, de parcă eram din porțelan. O textură atât de fină ca acel pulover nu am mai îmbracat de atunci. Emoția generată de protecția ta şi moliciunea împletiturii le simt la fel de vii şi astazi.
În primul nostru apartament. Atât de mic! În sufragerie încăpea o canapea, 2 fotolii, o bibliotecă cu cărți şi televizorul. Când mă jucam mă supravegheai de pe canapea. Ridicam ochii şi te vedeam citind. Ridicai ochii şi vedeai că sunt în bine. Ne linişteam amândoi. Nimic nu tulbura micul nostru Univers. Mai târziu aveam să înțeleg ca oamenii care citesc devin mai buni, mai puternici şi suportă suferința mai uşor. Cititul a rămas o constantă în viața mea datorită ție.
În prima noastră maşină. Ai ridicat şofatul la nivel de… operă de artă. În nici o maşină nu mă mai pot simți în siguranță ca atunci când eram cu tine.
Ai înfrumusețat fiecare loc în care ai trăit. Aveai o baghetă magică cu care transformai urâtul în frumos şi frumosul în sublim. De la tine am moștenit simțul estetic și am învățat să acord atenție la detaliu. Dar mai presus de toatea astea mi-ai transmis dragostea pentru frumos. O alta constantă din viața mea.
Nu puteai trăi fără visuri. Unele păreau de neatins, altele erau de-a dreptul stranii… atât de stranii încât eu şi mama începeam prin a fi indignate şi sfârşeam mute de admirație când reuşeai să le îndeplineşti.
Îmi spuneai că unui om luxul nu îi este necesar, dar lucrurile frumoase şi de calitate da. Alături de standarde înalte şi o scară de valori. Tata, asta ți-a iesit foarte bine! De la hainele pe care le port, la oamenii de care mă înconjor şi valorile în care cred. Fiecare compliment pe care îl primesc pentru felul în care mă îmbrac, pentru ceea ce sunt astazi… este de fapt pentru tine.
Când încercam să fac pe deşteapta, îmi spuneai că ar fi suficient să mă limitez să fiu doar … inteligentă. Considerai ca deşteptaciunea nu e deloc o calitate.
Te-ai ferit mereu să foloseşti cuvinte care să-i facă pe oameni nefericiți, spuneai ca asta nu ajută. Taxai comportamente nu desființai oameni. Erai incapabil să vorbeşti de rău pe cineva. Găseai calitați şi celor care nu meritau asta. Îmi repetai mereu ca legea talionului „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu ne onorează ca oameni. Nu ne lasă să progresam. Nici omul, nici societatea.
Când erau tristă şi aveam un gol în suflet îmi sugerai să nu îl umplu cu orice. Să aşteapt oameni, sentimente, cuvinte care să merite.
Niciodată nu ai învidiat fericirea altora, erai prea preocupat să o clădeşti pe a ta.
De la tine am înțeles că important este nu cât trăim, ci cum trăim şi ce rămâne după noi. Prin tine tata, cu siguranța lumea asta a devenit mai bună şi mai frumoasă.
În ultimile tale 2 luni din viață, mi-ai dat o lecție importantă. Mie mi-a fost testată credința, iar oamenilor din jurul meu le-a fost testat caracterul.
Parcă și moartea ți-ai ales-o în aşa fel încât să ne protejezi pe mine și mama. Ai ales să suferi tu mai mult ca să ne pregătești pe noi.
Ți-a plăcut să ai oameni în jurul tău. Casa noastră era mereu plină. Pentru tine ospitalitatea era o chestie de politețe înscrisă în codul tău genetic. Mi-aș dori să poți vedea câți oameni sunt azi lângă tine tata!
Cred ca pilda regelui Solomon reflectă cel mai bine viața ta tata: „Trăieşte simplu. Nu fă rău nimănui. Nu invidia. Lasă îndoielile să treacă şi nu căuta altele noi. Dăruieşte-ți viața frumosului. Crează pentru artă, dar nu pentru recunoştere. Dă viața trecutului, uitându-l. Adu în lume ceva nou. Umple-l cu iubire. Acolo unde este iubire – este Dumnezeu.”
Sunt și acum momente în care uit că nu mai ești. Te aștept să apari de undeva, să te întorci din oraș și să-mi povestești despre ceva sau cineva. Dar știi ce îmi lipsește cel mai mult? Petrecerea de ziua noastră. Aceiași lună tu pe 2, iar eu pe 3. Atunci e cel mai greu. Știu că te aștept degeaba.
Amintiți-vă cum era acum 2 săptămâni. Deși era mijlocul lui martie afară ningea. Temperatura te ducea cu gândul la o zi decembrie, iar eu simțeam nevoia să mă uit la filme cu tematică de Crăciun. Pe o astfel de vreme, la o oră nu foarte aglomerată, circulam cu transportul în comun. Elevi de liceu, pensionari și eu. Prima categorie în grupuri compacte vocali, veseli și fericiți că vremea este ca ei… răzvrătită. Mă amuza să-i privesc. Încă nu sunt atinși de blazarea cu care se confruntă lumea adulților. Îmi plac pentru că știu încă să se bucure de orice. A 2-a categorie însă cuprinde o comunitate mai eterogenă. Două doamne se văitau, un pic prea tare după gustul meu, că nu mai vine odată primăvara. Un grup stăteau fix în fața ușii. Nu-ți permiteau să cobori sau să urci deși punctul terminus al călătoriei lor era la „n” stații distanță. Un domn relaxat ignora cu eleganță tot ce se întâmplă în jur. Era absorbit de o o carte. (Raoul Bossy – Amintiri din viața diplomatică) O bunica distrată vorbește la telefon și este atenționată de nepot „Mamaie nu aici trebuia să coborâm?” Îi bufnește râsul pe amândoi.
Îmi căutam un loc unde să stau să citesc. Julia restauratoarea din „Tabloul flamand” tocmai făcuse o descoperire. O inscripție în latina sub stratul de culoare a unui tablou din secolul al XV-lea. Abia așteptam să lecturez continuarea. Uite un loc! M-am așezat și atunci am văzut-o. Stătea exact în fața mea. Cred că tabloul Juliei putea să mai aștepte. Nu-mi vedea să cred că este reală. Poate am văzut prea multe holograme în ultima vreme. O doamnă de vreo 70 de ani butona un telefon. Părea expertă. Aveam aceiași marcă de telefon. Atât că a al ei era mai… performant. Trăiam cu senzația că se filmează o reclamă pe undeva, iar doamna din fața mea interpretează un rol. Suplă, sofisticată, total atipică. Blondă, cu un ten de porțelan și ochi de un albastru deschis. Descopeream cu volupatate firea rezervată a acestei doamne într-o mare de oameni care nu vroiau să facă un exercițiu de politețe să înțeleagă că nu este permis să vorbești cu o voce stridentă la telefon într-un mijloc de transport. Și nici să-ți expui părerile pentru tot autobuzul. A ridicat o clipă privirea și s-a uitat pe geam. Fața ei era distinsă, cu trăsături delicate pe care timpul își lasase amprenta, dar cu o privire nepermis de tânără. Cred era mai degrabă rezultatul unei străluciri interioare spirituale.
Purta o haină de blană naturală. O eșarfă din mătase și un colier de perle se întrezăreau prin deschizătura mantoului. Pantaloni negri și o poșetă elegantă din piele nude. O alegere bizară pentru o persoană de vârsta ei. Nu neagru pentru că rezistă în timp ci nude pentru că este elegant. Deși pielea mâinilor îi trăda vârsta, degetele își păstrau suplețea. Erau puse în valoare de un inel cu perlă. Un model demodat, dar cu încărcătură emoțională. Unghiile roșii și telefonul Samsung de ultimă generație erau notele îndrăznețe care o scoteau din rândul generației ei. „Pensionarii”. Deși bătrânețea e plină de vicii ea le ignora și părea că se ridică deasupra lor.
Mă gândeam că își vizualizează contul de Facebook. Era foarte concentrată. Din păcate a trebuit să cobor. Am încercat să văd ce o captiva atât de tare. Și am rămas siderată. Doamna avea cont de Instagram și se uita la… niște picturi. Cred că era contul unui muzeu. Am coborât. În primul loc în care am putut am scos carnetul, stiloul și am notat această experiență. Să nu uit amănuntele. Pentru că aveam de gând să scriu un articol despre ea.
Nu-mi reveneam. Trăiam încă cu impresia că asistasem la o reclamă Samsung. Altfel cum puteam să exprim ce mi-a fost dat să trăiesc. Eram tulburată, convinsă ca nu am să mai văd curând așa ceva. Am decis brusc: Când voi îmbâtrâni mi-as dori să fiu ca ea. M-am abținut cu greu să nu-i inventez o biografie, deși ideea mi s-a părut seducătoare.
Nu îmi place să mă las copleșită de vreme. Fac parte din categoria celor care sunt bulversați de pierderea unui om drag, o boală, dar nu de vremea de afară. Să știi să te bucuri este o calitate cu care trebuie să te naști. Îmi plac oamenii care se luptă pentru asta și nu se lasă prinși în mrejele lamentărilor celor din jur. Primăvara e în noi nu în gradele de afară. Vremea frumoasă va veni cu siguranța. Va fi acolo însă doar pentu cei capabili să simtă asta. Pentru restul va exista mereu un motiv de nemulțumire.
Într-o zi de primăvară în care ningea ca în povești batrâna doamnă, telefonul și contul ei de Instagram mi-au demonstrat că receptarea frumosului din jur e o alegere strict personală.
Am ajuns acasă și am făcut o scanare a conturilor de Instagram pe care le urmăream. Pentru cei pasionați de artă recomand: rijksmuseum, national_gallery, hermitage_museum, vamuseum, britishmuseum, museoprado, museelouvre.
Purtam o discuție cu un amic despre cum ar trebui să arate un cadou original. Prețul amețitor nu mai reflectă o garanție. De multe ori ai surpriza ca un obiect vestimentar sau o bijuterie pe care o porți să fie multiplicată pe mai multe persoane. Chiar dacă aparține unui brand celebru sfârșești prin a ți se spune: A, ți-ai cumpărat și tu Celine! Un fel de bine ai venit în club. Nu că mi-aș permite Celine. Dar îmi place să visez cu ochii deschiși. Așa a apărut întrebarea: Unde putem găsi un cadou frumos și totuși unic? Amicul meu încerca să mă convingă că doamnele și domnișoarele, din ziua de azi, își doresc doar cadouri scumpe. Eu îl contrazic, cunosc femei care își doresc daruri originale.
În timpul discuției cu el am realizat că anticariatele pot constitui o sursă de astfel de cadouri. Și cu răbdare poți găsi daruri pentru toate pungile. Fac parte din categoria celor care consideră că dacă cheltuiești bani pe obiecte vechi în loc să-i risipești pe obiecte de lux faci o investiție. Și acum un exercițiu de imaginație! Pentru domni. Avem 2 bărbați bogați. Unul investește în automobile de lux, iar altul în obiecte de artă. Primul nu depășește stadiul de parvenit, pe când al 2-lea capătă un alt statut în societate. Este văzut ca o persoană rafinată. Acum pentru doamne. Un bal de caritate, o doamnă captivează audiența cu un limbaj ales, dar și cu un inel care agită spiritele. Un inel care nu a mai fost văzut la nimeni. La polul opus, într-un spațiu destinat distracțiilor, o posesoare de poșetă Hermes pe care o are ea și încă o duzină de femei aflate acolo. Îmi plac poșetele Hermes chiar îmi plac, dar parcă sunt prea multe la cât sunt de scumpe.
Trecutul uneori te fură…
După discuția cu Alexandru m-am gândit că ar fi interesant să scriu un articol despre activitatea unui anticar. De la distanță pare o afacere care te ține în contact permanent cu lumea obiectelor de artă, o meserie boemă care îți oferă prilejul să cunoști oameni interesanți. Ok, dar cum ajung eu să cunosc un anticar? Cum v-am obișnuit, scriu mesajul, închid ochii și apăs pe trimite. Așa l-am contactat pe Anton Iorgulescu. Ne-am întâlnit undeva în zona Unirii, într-o locație destul de aglomerată. Întâlnirea era programată la 12. În fața mea, la câteva mese distanță, stătea un bărbat care aducea bine cu cel care trebuia să mă întâlnesc. Se uita la ceas și bătea nervos cu degetele în masă. O fi el? Simțeam deja fiori pe șira spinării. Sun să mă conving ! Îmi raspunde la telefon o altă persoană, în timp ce individul din fața mea dădea semne de nervozitate în continuare! Domnul care venea spre mine era relaxat, îmi zâmbea, iar asta anunța deja o conversație din care stresul era de domeniul trecutului. Menționez că ne vedeam pentru prima dată. Norocul meu că am moștenit de la mama o adaptabilitate surprinzătoare la situații și oameni. De multe ori îmi vin în minte și alte întrebari decât cele pe care le-am pregătit, inspirată de omul din fața mea. Personalitatea lui imprimă și ritmul articolului.
Anton a crescut într-o casă cu o bibliotecă uriașă, înconjurat de obiecte de artă. Trăind lângă un tată colecționar, genul care nu păstra obiectele numai pentru el, a avut acces la această lume și a început să fie interesat de ea. Așa a luat naștere o pasiune care continuă și astăzi. Este anticar din 1995. Nu mai are alt job. Nu este ușor, dar face ceea ce îi place. „Pentru meseria asta ai nevoie de nervi de chirurg, răbdare, fler să vezi potențialul obiectelor, să intuiești ce va merge și ce se va vinde.” Am înțeles de la el că trebuie să fii un bun negustor, dar și să deții cunoștințe de istoria artei. Una fără alta nu prea merge. În meseria asta există un principiu ca la Junimea „Intră cine vrea, rămânecine poate”. Depinzi mult de prosperitatea economică a clientului. Degeaba îi place cuiva un obiect dacă nu are resursele necesare să îl cumpere. Prosperitatea clienților favorizează și prosperitatea anticarilor și implicit influențează piața obiectelor de artă. Veniturile substanțiale permit achiziționarea unor obiecte din ce în ce mai rafinate și mai rare. Un connaisseeur este capabil să identifice calitatea unui obiect cu discernământ natural. Ca să ajungi să faci asta îți trebuie exercițiu. De la achiziție la achiziție gustul se educă. Nu poți să ajungi la un anumit nivel dacă nu despui de venituri. Altfel rămai un dilettante. Vorbesc aici de acea categorie rară. Unde se îmbină educația și banii.
Șampania Mott – reclamă perioda interbelică (devenită ulterior Zarea)
Moda înfluențează tendințele și în această meserie. Astăzi se caută mobilierul neoromânesc, mâine pot fi cerute oglinzi venețiene. Această „modă” poate fi generată de o singură persoană care ridică cota. Cumpără de pe piața obiectelor de artă tot ce găsește legat de un subiect de interes pentru el. „Eu cumpăr ilustrate vechi cu orașul Brașov, ori asta face să le crească cota și ele devin un obiect căutat.” Un anticar e important să fie și colecționar. Altfel nu are cum să înțeleagă psihologia clientului. „Prin natura meseriei am acces la multe obiecte. Mă bucur o vreme de ele apoi le pun în vânzare. Nu pot să le țin pe toate. Nu aș avea loc și apoi sunt anticar nu colecționar. Oricât de mult îmi plac le dau mai departe.Mă ghidez după dictonul<<De la lume adunate și-napoi la lume date>>”.
Menirea unui anticar este să descopere obiecte de valoare chiar și în cele mai neașteptate locuri, să colaboreze cu restauratorii și apoi să le redea circuitului pieței de obiecte de artă. Așa vor ajunge iarăși la oameni. În general mă aprovizionez de la moștenitori. Aceștia păstrează casa, dar renunță la obiectele vechi. O altă sursă de aprovizionare ar mai fi schimburile între colecționari.
Recomandări pentru cei care vor să achiziționeze un obiect de artă? Este bine să ceară consultanță de la un anticar pentru o evaluare onestă. Un anticar atunci când cumpără obiecte de la un vânzător este obligat să ceară și să ia datele din CI. Acționând astfel va fi exonerat ulterior de furt, în cazul în care obiectul a fost furat. În general, hoții nu prea sunt pregătiți să își dea datele personale. Piața neagră a obiectelor de arta este o lume paralelă cu lumea anticarilor. Vreți să achiziționați un obiect de artă consultați-vă cu un anticar, el vă poate spune când sursa e dubioasă. Vă asigurați astfel că nu deveniți posesorii unui fals sau a unui obiect furat. Anton recomandă celor care își doresc un obiect să nu se grăbescă. Trăim într-o lume care se ghidează după principiul „nu pierde ocazia, acționează acum, altfel o va face altul”. Răbdarea este o calitate indispensabilă în lumea anticarilor.
Reclamă bitter – anul 1930
Târguri consacrate de unde se pot achiziționa obiecte de artă:
Târgul de numismatică și filatelie din Brașov – este destinat în general ultracunoscătorilor;
Târgul de obiecte de artă și antichități – Romexpo București. Aici găsiți mobilier, artă plastică, obiecte personale de colecție, argintărie, porțelanuri.
Pe Anton meseria l-a învățat să nu judece oamenii după cum sunt îmbrăcați. „Într-o zi a intrat în anticariat o doamnă care s-a dovedit extrem de insistentă cu întrebările. Cerea multe detalii. M-a întrebat de vreo 10 obiecte și asta îmi consuma timpul. Cum credeam că nu va lua nimic, începusem să-mi pierd cumpătul. La final a cumpărat absolut toate obiectele de care întrebase. I-am făcut și reducere, iar pentru mine a fost o lecție pe care nu o voi uita niciodată”.
Harta tiparită în 1880 deși ilustrează o situație din 1744
Nu ignoră nici colecționarii care își doresc foarte mult un obiect, dar au resurse limitate. Unii i-au devenit clienți fideli și le vinde în rate. Sunt oameni care strâng bani uneori un an întreg pentru a se bucura de un obiect frumos.
O poveste interesantă de care își amintește cu drag. „M-am bucurat când un domn a venit să-mi mulțumească. Mi-a povestit că o carte poștală ilustrată cumpărată din anticariatul meu l-a ajutat să revendice un imobil. Cartea poștală reprezenta un hotel care apaținuse bunicului și avea un înscris <<imobil propritar Virgil Popescu>>. Ilustrata împreună cu alte documente au constituit dovezi în instanță. Astfel imobilul a revenit moștenitorului legal”.
În anticariatul lui, Anton, se lovește tot timpul de trecut. Ia părțile bune și ce este necesar de învățat. Trecutul nu a fost scutit de lucruri neplăcute. Mi-a păcut că nu se înregimentează in categoria celor care idealizeză perioadă interbelică. Lucreză cu obiecte care aparțin trecutului. De aceea trecutul îl fură uneori. Se aplecă asupra unei fotografii, cărți sau reviste, iar asta își cere tributul în timp. E o lume care fascinează și te seduce. Interesat de anumite subiecte s-a documentat de multe ori în Arhivele Naționale, Institutul de Istoria Artei și Biblioteca Academiei.
„Din Bucureștii de ieri” – George Potra.
Un colecționar care v-a fost model? Tata și domnul Simion Mihuță un „decan al anticarilor”. Provenea dintr-o familie de anticari bănățeni din Timișoara. Avea meseria asta în sânge. Deși nu avea decât 7 clase, clienții cu care intra în contact i-au îmbogățit și rafinat cunoștințele culturale. Erau academicieni și profesori de prestigiu ca Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti. Simion Mihuță a activat ca anticar în perioda comunistă. Rolul lui era cu atât mai important cu cât se dorea ștergerea trecutului și construirea unei „societați noi”.
L-am intrebat de anticari din trecut? Mi-a recomandat cartea „Din Bucureștii de ieri” – George Potra. Pe care am găsit-o la bibliotecă. Doamna de acolo a fost nevoită să meargă în depozit să o caute. Nu o mai solicitase nimeni din 2009. Am aflat despre anticari renumiți Leon Alcady, Pinath, Pohl, Weismann, Polach, Weinberg și Pach. Dar și clienți celebri: istoricul Nicolae Iorga, Charles Adolphe Cantacuzino, Anghel Pomescu-Gilly, prințul Scarlat Callimachi. În capitolul dedicat anticarilor puteți citi despre istoricul acestei meserii și oamenii care au lucrat în branșă. Un fragment care reflectă activitatea unui anticar:
„Negustorii de aici, din Hală sau din micile dughene din apropiere, obișnuiau să cumpere „tot podul” cum spuneau ei, adică tot felul de lucruri: mobile, case de bani, îmbrăcăminte, tablouri, cărți, etc.; pe care cei ce își renovau casele le urcau la pod și în locul celor vechi și demodate puneau mobilă luciosă și tablouri de culoare proaspătă. Dar de multe ori pe lângă mobila Biedermayer, droturi de somieră și fotolii cu piele jupuită se puteau descoperi și cărți rare, precum și tablouri de valoare, cum au găsit destui negustori de antichități din centrul orașului și unii amatori particulari printre care trebuie să îi numim pe Papazian, Lewy, Feldstein, Tetelbaum; de asemeanea pe profesorul Nae Ionescu-Barbă, care a găsit printre altele și 2 tablouri originale de El Greco, de o foarte mare valoare” („Din Bucureștii de ieri” – George Potra)
Întâlnirea cu Anton m-a făcut să mă raportez altfel la piața obiectelor de artă și la oamenii care se ocupă cu asta. O meserie uitată ar spune unii! O meserie pe care nu o poate face oricine spun eu! E nevoie să îmbini curajul, pasiunea și riscul în egală măsură. Lumea anticarilor este o lume aparte! De aceea îi admir pe acești oameni care găsesc forța să țină pe picioare o afacere proprie și să nu renunțe în momentele grele. Îi admir pentru că au cutezanța să transforme o pasiune în sursă de venit, pentru că se încăpățânează să trăiască frumos și pentru poveștile înteresante pe care le generează această afacere.
Regele Carol al II-lea, fiul său Principele Mihai și Generalul Averescu
Am pornit articolul asta căutând daruri originale. De ceva timp se poartă perlele. Unde te duci le vezi peste tot. De la marile branduri până în piața din Obor. Într-un design obositor de repetitiv. Recunosc însă că nu m-ar displăcea deloc un inel vechi cu o perlă și cu o poveste pe măsură. Cred că e timpul să mai las mall-urile și să colind mai des… anticariatele.
L-am cunoscut într-o instituție unde o dată la 2 ani se modifică organigrama. Adică schimbam biroul, activitatea și oamenii. Uneori nu cunoșteam pe nimeni. Am avut parte de colegi și întâmplări care ar putea furniza material pentru multe articole. Dar am avut parte și de oameni excepționali. Sunt rari. Iar despre ei merită să scriu. Domnu I. este prezent în gândurile mele de fiecare dată când caut o carte în bibliotecă mea. Am peste 30 de cărți dăruite de acest om.
Pasajul anterior a fost necesar să înțelegeți contextul în care l-am cunoscut pe domnu I. În noul birou eram o echipă eterogenă. Nu îmi place să generez conversații. Pot duce însă dialogul într-un punct de interes pentru participanți. Îmi place să observ oamenii, mai ales, când nu vorbesc. Uneori gesturile spun mai mult decât cuvintele.
La 3 luni după mutarea în noul departament am plecat în concediu. Eram la a n-a modificare de organigramă. Cineva m-a întrebat dacă nu e greu să o iei mereu de la capăt? Nu e ușor, te face să ieși din zona de confort. Privind în urmă realizez că acele schimbări m-au învățat enorm despre comportamentul oamenilor. Marile schimbări sunt cadrul perfect ca tu să descoperi ce îți dorești cu adevărat. Mereu mi-a plăcut să cunosc oameni noi. În fiecare birou încercam să găsesc persoana aceia specială. Nu neaparat cea mai populară, cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai sus ierarhic… Aveau suficienți admiratori și fără mine. Îmi plac grupurile mai restrânse. Unde nu ești satelit, unde cel mai… te consideră egal. Pentru că așa cel mai îți transmite din determinarea, energia și pasiunea lui. În noul birou mă intriga un coleg foarte tăcut. Vorbea destul de rar. Era altfel. La întoarcea din concediu am fost dezamăgită. Lipsea. Am aflat că îi murise soția (după ce se luptase ani buni cu o boală necruțătoare), iar el se îmbolnavise de diabet tip 1 insulino – dependent. Era internat în spital.
La întoarcerea din concediul medical s-a lovit de indiferența colegilor. După condoleanțe și un strop de milă a fost lăsat să se descurce singur. Nu pot să nu mă întreb: „De ce cred oamenii că suferința este o boală transmisibilă?De ce fugim de cei care au probleme, de ce nu realizam că o mână întinsa atunci când e nevoie poate ajuta?” Îl priveam. Îi murise soția, se îmbolnăvise. Era mult prea mult. Eu aveam boala asta de 16 ani, o familie care mă susținea și tot era greu. După ce m-am agitat vreo 2 zile mi-am gândit să cer sfatul unui tip. Genul acela superficial și care le știe pe toate. Mulți spuneau asta despre el. Eu l-am perceput altfel. Superficialitatea era mecanismul lui de autoapărare. Și-a pus o mască de dur într-o lume în care valoarea umană nu mai are căutare. Aveam încredere în el. L-am întrebat direct: Spune-mi cum să-l ajut! Tu îl cunoști mai bine ! M. s-a uitat la mine și a zâmbit: Vorbește-i despre cărți! Crede-mă e suficient!
În timp ce urcam scările spre birou mi-am amintit că în școala generală doamna dirigintă i-a spus mamei „Emilia oferă multe surprize. În spatele aerul asta cuminte sunt momente când îi înfluențează teribil pe cei din jur. Partea amuzantă este că ei nu sunt conștienți de asta” Mama a venit acasa și mi-a spus: „Este în regulă atât timp cât îți folosești puterea asta pentru a ajuta nu pentru a distruge”. I-am spus că „diriga aberează” și „nu se încolonează nimeni în spatele meu să execute tot ce spun eu”. Să înfluențezi pe cineva avea cu totul altă conotație pentru mine atunci. În timp am realizat că influența îmbracă aspecte mult mai nuanțate. Am intrat în birou spunându-mi: Pot schimba atitudinea colegilor vis-a vis de domnul I. Nu s-a realizat pe loc, a fost o evoluție în timp. A fost o strategie pe care mi-am recofigurat-o de mai multe ori în funcție de ce îmi oferea momentul. În sensul că dacă entuziasmul celor din jur scădea, era suficient să povestesc un gest frumos făcut de dnu I. Câteodată oamenii trebuie sensibilizați. Mă descurc binișor cu gesturile frumoase. Să ne ințelegem nu le fac pentru oricine!
Retrăiesc și acum momentul când am întrat în birou. Am respirat adânc. Aveam 2 alternative: ori colegii devin mai atenți cu domnu I., ori îmi devin dușmani. La 2 metri și jumătate de mine era un om la capătul puterilor, iar eu să mă împidic de câteva refuzuri? Îmi place să risc. Indiferent dacă câștig sau pierd. Sunt mai degrabă genul care mizează totul pe o carte. În timp mi-a reușit. Nu pentru că eu am calități de lider ci pentru că în biroul ala o parte din oameni au rezonat cu mine și au făcut asta posibil. Calitatea mea este să văd dincolo de ce vrea omul să arate. Sunt atentă la gesturi, la privire, la mișcările mâinilor. Pun preț pe faptele unui om nu pe vorbele lui. Și pun preț pe emoții. Pe empatie în mod special.
Când am emoții timbrul vocii mă trădează. Am început să vorbesc. Nu-mi vedea să cred cât de calmă îmi era vocea. L-am întrebat ceva legat de cărți. Nu-mi amintesc ce, dar îmi amintesc perfect privirea lui. Și mi-a fost suficient. Era prima dată când i-am văzut un licăr de interes în ochi. Am știut că sunt pe drumul cel bun. Cu domnul I. nu discutam decât despre cărți, istorie, personalități ale României interbelice, despre lumea spionajului și despre colecția lui de… mașini de scris. Tot ce era urât în jurul meu dispărea. Nu mă plictiseam niciodată. Era pasionat de istorie. Un domeniu la care eu nu excelam. Îl năuceam cu întrebările: Ce părere aveți despre Nae Ionescu, dar despre Carol I, credeți că Nicolae al II-lea putea fi salvat? Discuțiile cu el m-au făcut să-mi reanalizez sfera lecturilor. Ajunsesem să citesc și 3 cărți pe săptămână. Istorie mai ales. Îmi remediam lacunele.
După o tradiție veche în Biserica Ortodoxă se face pomenirea morților prin slujbe la anumite termene pe care Domnul I. le-a respectat cu strictețe după moartea soției. Aducea mereu mâncare la birou pentru colegi (pomană). Eu și Delia primeam… cărți. Nu știu cum făcea, dar îmi aducea numai cărți pe care le citeam cu plăcere. Cred că era foarte atent la ce spuneam. Cu omul asta am vorbit într-un interval restrâns de timp cât n-am vorbit cu alții 17 ani. Îmi pare rău că nu am notat multe din discuțiile noastre.
Un dar de suflet…
Îmi doream tare mult o carte. O istorie a evreilor – Paul Johnson. Era scoasă de Editura Hasefer. Am căutat-o. În anticariate, la editura. Imposibil de găsit! Mă obseda. Întrebam pe toată lumea. Îmi doream măcar să o pot împrumuta de la cineva să o citesc. L-am întrebat și pe el. Zadarnic! Nu o avea. Iar într-o zi în birou intră domnu I. cu un plic mare pe care il pune pe birou. L-am deschis și n-am putut să mai scot un cuvât. Nu mi-am găsit cuvintele, dar aveam lacrimi în ochi. A fost și rămâne pentru mine un dar de suflet. Pentru că a presupus un mare efort să o găsească (o comandase la un anticariat în țară, am aflat ulterior), nu a fost nici ieftină (îi crescuse cota deoarece cartea nu a mai fost editată) și mai presus de toate mi-a fost dăruită de un om care suferise o pierdere imensă, învăța să gestioneze o boală și cu toate astea și-a făcut timp să îmi caute o carte pe care nici eu nu am fost în stare să o găsesc. Între timp cei de la Humanitas au scos o ediție nouă.
A fost o plăcere să îl am coleg deși pentru un timp scurt. De fiecare dată când ne revedeam (între timp fusese mutat în alt birou) mă punea la punct cu noi apariții editoriale, lansări de carte, interiuri cu anumiți scriitori. Tot datorită domnului I. mi-am făcut o prietenă în acel birou. Delia iubește cărțile la fel de mult ca mine. Ea nu este atât de expansivă ca mine. E înțeleaptă și reținută. Delia este persoana cu care mă sfătuiesc mereu când am dileme. Chiar și pentru acest articol. Cum a rămas dnu I. în amintirea Deliei? „Perioada în care am stat cu domnu I. și cu tine în birou a fost cea mai frumoasă. Am realizat cât este de important să ai lângă tine oameni de calitate.”
Chestia cu schimbarea atitudinii a funcționat. Când vorbea domnu I. îmi urmăream colegii. Își ridicau ușor capul din calculator și îl ascultau cu drag. Ușor pentru ca farmecul poveștii să nu se spulbere, ușor pentru că așa te comporți când înălțimea sufletească a unui om te domină, ușor pentru profunzimea și frumusețea monologului. Mulți poate nu citeau cărțile, dar îl ascultau când ne vorbea. O parte dintre colegi, nu toți. Atât am putut să înfluențez. Sunt totuși om, nu duhul din lampa lui Aladin! Împreună cu 3 din acești colegi i-am scris o felicitare de ziua lui. Cu cărțile am dat-o greș. Le avea cumpărate de o săptămână, dar cu mesajul din felicitare am reușisem să-l impresionăm. Era cazul, fusese o muncă de echipă. De o săptămână ne chinuiam să ne iasă acel text.
Îmi place să descopăr o față a oamenilor care nu este vizibilă pentru toți. Un anticar are fler și descoperă obiecte valoroase acolo unde alții nici nu visează, mie îmi place să descopăr valoarea în oameni. Și cum am o preferința emoțională pentru genul asta de persoane, ele apar neașteptat în viața mea. Ei mi-au schimbat viata, mi-au transformat-o și m-au ajutat să evoluez. În bibloteca mea stau acum peste 30 de cărți. Alături de Ioan Ianolide, stă Valeriu Gafencu, Corneliu Coposu, Radu Gyr, Virgil Maxim, Nicolae Steinhardt.
Domnu I. m-a introdus într-o lume despre care cunoșteam atunci foarte puțin. Lumea închisorilor comuniste. Prin cărțile primite de la el am pătruns într-un univers al credinței, al suferinței și al oamenilor care nu au renunțat la valorile în care cred. Au preferat să plătească cu viața, cu ani grei de temniță, cu izolarea și marginalizarea. Prin acești oameni am înțeles că:
Demnitatea... nu se negociază;
Suferința… te înalță spiritual;
și Adevărul… își face loc în cotidian chiar și după 50 de ani. Pentru că adevărul are o eleganță pe care minciuna nu o poate avea niciodată. Eleganța trece testul timpului, pe când restul se uită.
Invitație într-o altă lume …
Acest articol este modul meu prin care îmi arăt prețuirea pentru un fost coleg.
Nu mai este la modă să mulțumești. Ești considerat vulnerabil și slab. Săptămâna asta m-am hotărât să mulțumesc prin intermediul articolele mele. Am decis să comunic unor oameni ce impact a avut pentru mine întâlnirea cu ei.
Proaspăt sosită, în București, la facultate. Nu vroiam să stau în cămin. Îmi plăcea să merg, dar în vizită. Odată ce mi-am anunțat părinții, mama a întocmit o listă cu cunoscuții din București care ne puteau ajuta în găsirea unei gazde decente. Telefoane, promisiuni. A fost momentul în care am realizat că lumea e plină de surprize. Dna D. nu a promis, a spus că încearcă să ne ajute. Și a rezolvat în 2 zile.
Mama vorbea frumos despre această doamnă. Știam că are o fiică superbă, Mihaela. Cuvânt pe care mama îl folosea rar. Iar dacă mama elogiază pe cineva cu siguranță merită să îl cunoști. Înainte să ne vedem am întrebat-o cum arată dna D.? Un obicei care îl am și azi. Să nu se înțelegă că sunt atrasă doar de calitățile fizice. Cine mă cunoaște știe că sunt mai atentă la atitudine, gesturi și vestimentație. O să-ți placă! mi-a spus mama. Când am văzut-o prima oară pe dna D. purta un turban din catifea gri. Un asemenea accesoriu mai văzusem doar într-o fotografie cu Henriette Yvonne Stahl. Mi-a captat atenția un ruj discret, genele rimelate ușor și cele mai frumoase sprâncene pe care le văzusem până atunci. Ignora canoanele modei, se folosea de produse cosmetice doar cât să se pună în valoare, nu să își distrugă fizionomia. Într-un București cu fețe violent fardate dna D. era o rara avis. Nu pleca niciodată de acasă fără o manichiură impecabilă și fără parfum. M-a frapat seninătatea privirii deși nu mai era la prima tinerețe. O privire care știa să se bucure de prima zăpadă, de surâsul unui copil, de faptul că au înflorit ghioceii. Mai târziu aveam să descopăr o persoană veselă, care iubea muzica, dansul și care aprecia orice clipă pe care i-o oferea viața. Dar cel mai mult m-a cucerit postura ei. Avea un aer de mare doamnă. Distinsă, încă frumoasă, îmbrăcată cu o ținută în tendințe. Mai târziu aveam să aflu că o dată pe an pleacă în Austria de unde își reînnoia garderoba. Iubea culoare mov. Dna D. părea o rasfățată a sorții. Nu era deloc așa.
Am început cursurile. O dată pe săptămână mergeam la masa la dna D. Să vă spun cum mă aștepta? Față de masă apretată, farfurii din porțelan, lumânări (da, ați citit bine) și șervețele mereu în aceleași tonuri (tonuri nu culoare, ducea atenția la detaliu mult mai departe), iar dacă vroiam sa mănâc ceva se dădea peste cap să îmi cumpere. Să nu uit, cafeaua sevită de ea avea o savoare unică! Vizitele nu erau mai scurte de 4 ore. După ce am depășit faza de acomodare totul s-a transformat într-o relație bazată pe afecțiune. Eu nu aveam ce să îi povestesc, mai târziu când m-am îndrăgostit o țineam la punct cu viața mea sentimentală, dar eram destul de rezervată. Cunoscând tot istoricul idilei, dna D. a devenit cel mai mare fan al soțului meu, deși la început a fost cam sceptică. Îmi plăcea să o ascult. Nu înceta să mă uimească, câtă forță putea să existe în doamna micuță și fragilă.
Soțul ei era basarabean. Provenea dintr-o familie înstărită care și-a permis să își trimită fiul la studii în Romania. 26 iunie 1940 Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Rămâne singur fără nici o sursă de venit. Primește o scrisoare prin care i se transmite, din partea familiei, să nu se întoarcă sub nici o formă în Basarabia. Părinții sunt deportați în Siberia. Poate o să vă întrebați ce influență are asupra acestei doamne trecutul soțului, mai ales că ei se vor cunoște mai târziu. Un asemenea trecut îți lasă amprente adânci, nu poate fi șters, mergi cu el toată viața. Avea doar 16 ani. Să experimentezi atât de tânăr săracia, singurătatea, să te gândești cum o să supravețuieşti, cum o să te descurci mâine conduc la o maturizare forțată și mult prea rapidă.
Peste ceva timp acest tânar și dna D. se întâlnesc. Se căsătoresc și apare Mihaela într-un climat familial aparte. Baiatul acela de 16 ani s-a transformat într-un tată desăvârșit. Poate și pentru a compensa singurătatea și lipsa părinților. A murit nepermis de tânar. Acel 26 iunie 1940 cred că a fost responsabil de o boala incurabilă care s-a declanșat mult prea devreme. Dna D. cred că avea în jur de 42 de ani când i-a murit soțul. Mihaela era la facultate. Nu cred că a trecut peste asta. A învățat să accepte. Era prezent în orice amintire, îmi povestea mereu de el.
Numele sunt fictive și am omis multe detalii. Încerc să protejez intimitatea acestei familii. Viața își urmează cursul. Mihaela se căsătorește, o are pe Andreea. Dna D. îmi povestea cât de mult a suferit când Mihaela a divorțat. Sunt convinsă că Mihaelei îi ridica moralul și nu i-a arătat niciodată cât era de afectată. Ce urmează poate părea ciudat și de neînțeles pentru zilele noastre. Mihaela se casătorește în 1988 cu un cetățean austric. Pe vremea lui Ceaușescu să scapi din iadul comunist era o binecuvântare. Numai că pentru Mihaela și dna D. s-a dovedit până la urmă a fi un coșmar. Chiar dacă plecai căsătoriile astea despărțeau familii. Cei care rămâneau în România de cei care plecau. Între ei „cortina de fier”. În cazul acestei familii situația era mult mai dramatică. Mihaela avea o fetiță din prima căsătorie și deși fostul soț și-a dat acordul să lase copilul să plece, se pare că statul român, securitatea a decis că mama poate pleca cu noul soț, dar nu și cu copilul.
Mihaela a vrut să renunțe, a spus că fără Andreea nu pleacă. Aici a intervenit dna D. și i-a spus: Dacă nu pleci acum nu o să te mai lase!Mizeriile cu copilul sunt făcute să te facă să renunți. Îți promit că ți-o trimit! Ai încredere în mine! Nu vezi către ce ne îndreptăm? Vrei să rămai aici, vrei să îți crești copilul aici? Pleacă! Mihaela nu ar fi plecat niciodată fără fiica ei, dar o cunosc pe dna D. și știu câtă putere de convingere are. A început o perioadă în care se lupta singură cu securitatea. Când îmi povestea privirea ei senină se întuneca brusc. Parcă și un licar de ură îi străfulgera o secundă privirea. Ea care mereu îmi spunea că răzbunarea nu ajută, te trage înapoi, nu te lasă să mergi mai departe.
Micuța Andreea a rămas în România, a fost înscrisă în clasa I. Iar doamna D. a început să bată zilnic drumurile la instituțiile care o puteau ajuta să își trimită nepoata în Austria. Se lovea de același refuz zi de zi. De ofițerul de securitate în care comunismul reușise să altereze și să deformeze gândirea umană, să degradeze și să atrofieze orice urmă de afectivitate. Venea în contact cu o Românie de care se ținuse departe. Se lovea de Romania bolnavă, inumană, înțesată de sloganuri. Romania grobiană, Romania agenților și turnătorilor, ticăloasă, coruptă, deformată, de unde autenticitatea își luase zborul. Romania de unde a convins-o pe Mihaela să plece. Cu România asta trebuia să negocieze libertatea Andreei. Mi-a mărturisit că nu s-a simțit în viața ei mai umilită, mai neputinciosă. Pleca de acolo plângând, iar a 2-a zi o lua de la capăt. Timpul trecea și ea nu putea să își respecte promisiunea. Simțea că începe să cedeze ea aici în Romania, Mihaela acolo în Austria. Și într-o zi în locul vechiul ofițer, a apărut altul. Mi-a mărturisit că nu a mai simțit aceiași repulsie ca pentru primul. I-a promis că o va ajuta și s-a ținut de cuvânt. Nu se mai ducea cu frica. La final după ce primit aprobarea pentru plecarea Andreei l-a întrebat: Ce v-a convins să mă ajutați? Răspunsul nu s-a lăsat așteptat: E inuman să desparți un copil de mamă! Dna D. a plecat cât de repede a putut. Nu erau timpuri pentru sentimente, pentru mulțumiri.
Andreea a plecat singura la 7 ani cu avionul. Cu pașaportul și o bucată de carton de gât în care erau scrise datele personale. Așa se pleca atunci din Romania. Doamna D. s-a ținut de cuvânt. A tremurat în fiecare oră, minut, secundă până când a fost sunată de Mihaela. Aventura micuței se încheiase, era bine. După 1989 s-au deschis granițele și s-au putut vedea mai des.
Am avut mare șansă să o întâlnesc. Pe durata facultății mă duceam în fiecare săptămâna la ea. Pe urmă am lăsat viața, apoi lucrurile și oamenii mai puțin importanți să îmi guverneze viața. Am ajuns din ce în ce mai rar. Deși dna D. a mai îmbătrânit, vârsta nu i-a copleșit sufletul. Energia casei este neschimbată. Ultima dată am fost la ea după Crăciun. Vechile fotografii au dispărut. Acum îmi arată totul pe tabletă. Se descurcă uimitor. Nu mi-a povestit de colesterol, tensiune și probleme de sănătate. Am povestit despre Regele Mihai, blogul meu și surprizele care ți le rezevă viața.
Doamna D. m-a învățat că viața te copleșește numai în măsura în care tu îi permiți să facă asta, că nu are rost să privești în trecut pentru că oricum nu-l mai poți schimba. Că e important să nu renunți la maniere elegante și la o conversație civilizată indiferent cum aleg să se comporte cei din jurul tău, că neuitând cei 7 ani de acasă este modul în care îți onorezi părinții. Compromisurile nu sunt necesare indiferent câte avantaje materiale îți aduc, dar oamenii valoroși și de calitate da. Scriind acest articol am realizat cât m-a influențat. Mi-a oferit enorm și nu mi-a pretins în schimb… nimic.
Articolul este modul în care aleg să-mi arăt prețuirea pentru ea, dar și cadoul pentru Mihaela, fiica ei, care își serbează în curând ziua de naștere. Cum îmi exprim mult mai bine emoțiile în scris, am hotărât că e momentul ca doamna D. să afle ce înseamnă ea pentru mine.
Mama pentru ce ar trebui să îți multumesc mai întâi? Poate pentru talentul la desen pe care l-am moștenit de la tine. Mi-a schimbat neșteptat viața, la o vârstă când majoritatea oamenilor devin blazați și nu mai au curaj să își asume nici un risc. Datorită ție eu am luat startul pentru un nou început.
Ai fost mult timp singurul meu model în viață și încă mai ești, asta până am avut acces și la alți oameni de valoare, alte personalități. M-ai încurajat să-mi găsesc și alte surse de inspirație pentru că nu-i așa, draga mea mama, o doamna are întotdeauna standardele și… tocurile înalte?
M-ai învățat că:
– deciziile importante nu se iau atunci când ai inima sfâșiată de durere sau când ești prea fericit;
– nu îți place să citești cu adevarat atât timp cât nu deschizi clasicii ruși. La 15 ani te uram când îmi spuneai asta;
– mănăstirile românești sunt fără pereche. Nu înțelegeam de ce mă plimbi prin toată țara, împotriva voinței mele, când eu îmi doream să rămân încă o săptămână la mare. Subtil mă inițiai în frumusețea artei bizantine;
– o casă fără biblioteca nu are suflet. Nu-mi plac astfel de case, iar cu cei care le locuiesc am foarte puține în comun;
– cearta cu o persoana inferioară nu este un dialog ci… o dramoletă bulevardieră, unde personajele sfârșesc prin a fi penibile fără excepție;
– în rândul oamenilor de calitate ajungi cu ce ești tu, nu te strecori cu averea din dotare;
– amabilitatea este o chestiune de caracter;
– viața îți poate fi schimbată într-un minut de oameni care nu te cunosc;
– politica e un subiect tabu între oameni civilizați. Cu toate astea m-ai învățat să surprind acea indiferență umană care este înscrisă pe fruntea oamenilor cu vocație politică;
– astazi toata lumea cumpără haine de firma încercând să dobândească stil. Tu mama m-ai încurajat să citesc cât mai mult, să văd filme (mai ales clasice), să merg la teatru, să ascult muzică, să frecventez muzee și galerii de artă. Mi-ai spus ca așa se naște stilul. Stilul mai înseamna și maniere elegante, discurs care seduce audiența, conversație rafinată, emoție și empatie;
– decât să te plângi de comportamentul unor oameni mai bine pleacă de lângă ei. De la distanță devin extrem de… atractivi;
– rasa la cai și caracterul la oameni sunt dobândite la naștere nu se cumpără cu bani;
– păstrează în inimă oameni care îți sunt alături la greu. Ei merita toată afecțiunea ta, cu restul e suficient să fii politicoasă;
– m-ai încurajat să fac un desen prost, să scriu un eseu și mai prost decât să fac o prăjitură perfectă. Dacă în fiecare zi fac un desen, scriu ceva chiar și prost cu siguranță într-o zi voi ajunge să le fac bine. Prajitura perfectă… rămâne o prajitură perfectă. Desenul, scrisul unui articol mă face fericită pe când o prăjitură nu. Tu faci desene fabuloase și prăjituri delicioase. Tu ești fericită în orice ipostază, pe când eu am limite;
– oamenii retrași sau cât mai anonimi oferă surprize neașteptate comparativ cu cei care sunt în lumina reflectoarelor;
– m-ai încurajat să transform un hobby într-un scenariu de viața din care nu mai pot ieși;
– adevărul este mai sofisticat decât minciuna;
– este necesar să fac distincție între oameni care au puterea de a iubi și cei care iubesc puterea. E tot iubire, doar că oamenii apărțin unor lumi total diferite;
– prețul și valoarea nu sunt sinonime. Prețul e ceea ce plătești, valoarea este ceea ce capeți. Am ales să prețuiesc valoarea.
Ai învațat să îmi respecți alegerile, să mă lași să îmi trăiesc viața așa cum vreau. Te-ai uitat cum aleg drumul cel mai lung către o țintă, doar pentru că nu am acceptat ajutorul unor oameni pe care nu-i respectam. Pentru ca îi consideram fără onoare. Asocierea cu astfel de persoane îmi răvășea scara de valori. Ai sfârșit prin a-mi da dreptate, iar casa noastra se transforma într-o piesă de teatru când îi imitam în fața familiei. Mă certai încercând să pari supărată. Îmi cereai să mă maturizez! Nu cred că îți doreai să mă maturizez, mama! Era prea mare distracția.
Drumul asta a fost lung. Tu ai învățat să nu mă mai controlezi, eu am început să pun tot mai multe limite.
Te iubesc mama! Atât de mult încat i-am dat unicului meu copil numele tau. La 5 ani am decis ca fiica mea se va numi Irina, furioasă că nu îl port eu. Din fericire am avut o fată. Dacă ar fi fost baiat, ce crezi mama puteam să îl botez… Irinel? Nu,cu siguranta nu!
Până pe la 10 ani cam așa îmi priveam mama. Mută de admirație. Sursa: Pinterest
Ilustrația asta nu este aleasă întamplator. Sunt eu picata în extaz de admirație:
– la grădiniță când îmi găseai întotdeauna cu cele mai frumoase costume pentru serbare. Atunci îți spuneam pe nume, iar educatoarele te întrebau dacă nu sunt înfiată?
– la școală în clasa a 4-a, când s-a făcut un top al celor mai frumoase mame și fetele au decis toate că ai 22 de ani. Nu cred că pareai chiar de 22, având în vedere că aveai 37, dar ele te percepeau așa (am să revin la sfârșitul articolului cu o explicație ce nu îți arăți vârsta). Doamne ce mândră eram! Am încercat să le spun realitatea, dar nu mă asculta nimeni. Purtai costumul acela roșu din in… și cineva ți-a făcut niște poze. Nu noi fetele cu premiile, tu mama. Nu știai că ești fotografiata… si de aceea erai atât de fermecătoare. Iubesc fotografia aia.
– la liceu când fetele veneau pentru prăjiturile tale, să se plângă la tine de părinți, de haine, profesori, frați, surori. Pe multe le suspectez că nu veneau pentru mine. Erai cea mai „cool” mamă ca să folosesc un termen de azi.
De ce am ales acestă ilustrație? Pentru florile din fotografie. Reprezintă buchetele pe care le primeam de la tata la fiecare 8 martie. A existat vreo zi de 8 martie fără flori? Pentru ca eu una nu îmi amintesc.
La mulți ani, mama!
Fără tine cum aș știi… cine sunt?
M-ai făcut să înţeleg că viața mea poate deveni mai frumoasă, mai intensă și mai colorată. Pe lângă generozitate, o aristocrație a sufletului și a gândului și niște principii pe care le-ai putea vinde cu ,,preț de cocaină” mi-ai oferit și o nesfârșită dragoste.
Prin tot ce gândești, spui și faci am impresia că ordinea lucrurilor din lumea asta a fost răsturnată. Orice grozavie își pierde din putere în fața ta, oricât de incalificabil ar fi comportamentul unui om mă convingi că așa ceva nu o să dureze la nesfarșit. Nu poți trăi numai în furtună… apare și soarele.
Te comporți de așa manieră încât parcă și suferința ți-a adus mai multă fericire decât altora luxul.
Nu-ţi arăți vârsta. Mult timp am crezut că e vorba de gene bune. Mai târziu am înțeles că pentru asta îți trebuie un suflet senin, o inimă caldă și noblețe emoțională. Poate și să stai departe de oamenii care nu te lasă să evoluezi. Poate decență şi discreție, ca regula de aur, atunci când pleci dintr-un loc sau din inima unui om. Poate și că nu mai e nevoie de vorbe grele, atunci ochii tăi deja transmit asta. (Eram datoare cu o explicație de ce maică-mea nu și-a arătat niciodată vârsta).
Mama, e suficient să știu că undeva în lumea asta exişti şi mă veghezi. Atunci, nimic nu mi se mai pare imposibil sau trist.
O știu de când avea 4 ani. Tocmai mă mutasem cu părinții într-o locuință nouă. Vis-a-vis de apartamentul nostru stătea o familie încântătoare. O fetiță blondă cu ochii albaștii și părinții ei. Eram fascinată de doamna T., mama Claudiei. Mi se părea cea mai frumoasă femeie din lume. Micuței îi era frică de întuneric, argument pentru care refuza categoric să rămână singură în casă. Când am fost rugată să mă împrietenesc cu Claudia, am acceptat imediat. Motivul? Aveam ocazia să stau în preajma mamei. Casa lor mă ducea cu gândul la un regat în miniatură. Claudia era tratată ca o mica prințesă. Cu accent pe domeniul afectiv nu material. Eu și Claudia făceam parte din generația „copiilor cu cheia legată de gât”. Asta în timp ce părinții erau ocupați să construiască „societatea multilateral dezvoltată”. În afara fricii de singurătate, Claudia era destul de matură pentru vârsta ei. Deși era o diferență de 3 ani între noi, aveam multe puncte comune. În casa Claudiei se râdea mult. Pe măsură ce creștea, a acceptat să stea singură. Eu am plecat la facultate. Ne-am mutat din bloc. Iar veștile despre ea erau din ce în ce mai puține.
Știți acea zi când sunt de rezolvat 100 de chestii, când te lovești de oameni care nu-și respectă ora de întâlnire, când parcă tot Universul conspira împotriva ta, încercând să îți decaleze programul, ca tu să nu ajungi la școală la timp să îți iei copilul? Ei bine într-o astfel de zi am reîntâlnit-o pe Claudia. Reușisem să ajung la ora convenită cu fiica mea. Ieșiam victorioasă cu ea de mâna pe poarta școlii. Nu-mi doream decât să ajung mai repede acasă, când am auzit pe cineva strigându-mă. Am recunoscut-o imediat. Nu mai avea nimic din vulnerabilitatea din trecut. În fața mea stătea o femeie frumoasă, rasată, cu o conversație elegantă și un surâs pe care nu aveai cum să-l ignori. O femeie care reușise în viața. Asta transmitea. A fost însă un moment când privirea i-a devenit nepermis de tristă, atunci când a început să-mi povesteasă trecutul ei. Acum însă părea fericită. Era. Atât că nu avea să dureze prea mult. Niciuna din noi nu știam asta.
În acel moment al vieții avea 2 copii reușiți, o carieră, un soț atrăgător, inteligent, tânăr și bogat (combinație destul de rară) de care părea îndrăgostită ca o adolescentă. O viață la care multe femei râvneau. Peste 1 an, Claudia s-a mutat cu familia în Cluj. Am pierdut legătura. Îi mai dădeam câte un like pe Facebook. De acolo nu lăsa să răzbată drama prin care trecea.
Mult mai târziu aveam să aflu că femeia asta frumoasă ducea în spate o poveste de viață care pe multe le-ar fi doborît. Provine dintr-o familia echilibrată. Părinții ei sunt împreună și astăzi. A fost un copil fermecător, nu dădea dovadă de cruzime în disputele care apăreau deseori între copii. Chiar și atunci când își apăra punctul de vedere nu ridica tonul, dar avea suficientă putere să se impună. Dacă mă gândesc bine nu a făcut niciodată crize, se mai alinta uneori, știa să profite de drăgălășenia ei, dar nimic grav. Cu toate astea Claudia a fost căsătorită de 3 ori și a divorțat tot de atâtea ori. Înainte să o judecați vă invit să o cunoașteți.
Prima oară s-a căsătorit în timpul facultății cu un coleg. A divorțat repede. Cum nu erau la mijloc copii și avere, totul s-a finalizat elegant. Nu au fost resetimente pentru că nu a suferit. A fost mai degrabă dezamăgită. Era însă tânără și convinsă că undeva Alesul o așteaptă.
Apoi îl cunoaște pe Laurențiu, al 2-lea soț. Se naște Miruna. Iubea și era iubită. Profesional, îi merge din ce în ce mai bine. I se propune o avansare. Asta însemna să lase sucursala unde lucra și să se mute în București la sediul central. Apar primele scântei, Laurențiu nu este de acord cu plecarea. Promovarea zboară, dar tensiunile din relația lor nu. Nu sunt genul care să sar din barcă la primul val! Încercă să mai ofere o șansă căsniciei. Până la urmă admite că nu este fericită și divorțează pentru a 2-a oară. De data asta nu a mai fost atât de ușor. Mă simțeam vinovată că Miruna va crește fără tată, iar eu nu eram pregătită să trăiesc singură.
Apare neașteptat o oportunitate. Un job în Viena. Aveau nevoie de un vorbitor nativ de limbă romănă și cineva… care să treacă de secretarele din România, ceea ce austriecilor nu prea le reușea. O persoană care să coordoneze relațiile cu partenerii din Romania, să organizeze și implementeze proiecte noi ale firmei pe piața românească, să participe la târgurile internaționale și la activitățile de business networking. Acceptă provocarea și se mută în Viena. La o lună o aduce și pe Miruna. Cum o pasiune se înlocuiești cu alta, iar în viața ei nu era nici un bărbat, se aruncă cu toată energia în provocările noului job. Asta o ține ocupată. A fost momentul în care a renunțat definitiv să își mai plângă de milă. Întâlnește oameni noi. Cresc responsabilitățile. A fost o perioada tare solicitantă pe plan profesional. Dar și cu multe realizări. Pe plan personal nu stătea prea grozav. Lucrurile aveau să se schimbe curând.
Este trimisă în Romania – București să susțină un workshop pentru implementarea unui nou proiect. Așa îl cunoaște pe Sebastian. Un IT-ist atrăgător care se îndrăgostește fără scăpare de Claudia. Din 2 în 2 săptămâni se urcă în avion și vine în Viena. Bărbatul simte că nu mai poate trăi fără ea. Încep să își facă planuri de viitor. Dar era o relație la distanță. Claudia nu mai era dispusa de data asta să renunțe la carieră. Firma unde lucrează deschide între timp o sucursala în Romania. Claudia este detașată în București. Rămâne însărcinată. Îl are pe Radu. Și este fericită. Cum nu mai fusese până atunci. A fost momentul când ne-am reîntâlnit la școala unde fetele noastre erau colege. Viața avea să o lovească din nou.
Între timp Sebastiam primește o promovare importantă. Pentru a beneficia de ea este necesar însă să se mute în Cluj. Claudia trebuie iarăși să renunțe la carieră. Sebastian îi spune că nu are rost să mai lucreze. E mai bine ca Radu să stea cu ea decât cu o bonă. El câștiga suficient pentru a duce o viața care depășea cu mult standardale din Romania. Deși banii nu erau o problemă, i-a fost greu. Radu avea 1 an. S-a gândit că între timp lucrurile se vor schimba. Pe Sebastian noua poziție îl copleșea. Claudia l-a sprijinit cât de mult a putut. Stresul însă și-a spus cuvântul, iar el a început să dezvolte tulburări de personalitate cu episoade maniacale. A refuzat să fie consiliat de un psihoterapeut. Relaționarea dintre ei devenise un haos. Afecțiunea de care suferea era subiect tabu. Pe lângă încăpățânare dezvolta și un orgoliu autodistructiv. Relația a degenerat, a devenit violent cu copii. Apoi Sebastian și-a găsit refugiul într-o altă relație. Claudia a fost dată afară din casă împreună cu copii.
Era deja la al 3-lea divorț și cel mai devastator. Fără nici o sursă de venit a fost momentul în care a crezut că nu mai are forță să lupte. Poate că nu ar fi reușit să mergă mai departe dacă nu erau copii. Sebastian refuză să plătească pensie alimentară și are interdicție să își vadă copiii. Războiul cu fostul partener o epuizează. Acest divorț era să o coste viața. Rezultatele la un control medical îi pun un diagnostic fără milă. Medicului care o trata i-a recomandat suportul afectiv al partenerului. A bufnit-o râsul: Pentru mineeste un lux și să mor, domnule doctor! Și nu a murit.
Acum este director de vânzări într-o multinațională. Să coordonezi o echipă de vânzări, să dezvolți portofoliul de clienți, să prospectezi piața, să identifici oportunitățile de dezvoltare a companiei și să analizezi concurența. Poate părea complicat pentru unii. Nu și pentru Claudia. După astfel de experiențe, te aștepți să nu mai creadă în dragoste. Crede. A fost învățată de mică să creadă în iubire. Îmi amintesc că la ea în casă am văzut prima dată Love Story. Mama Claudiei, ne-a făcut înainte o „recenzie” a filmului. Noi nu am făcut decât să ne așezem comfortabil pe canapea și să ne lăsăm seduse de povestea de dragoste. Și astăzi când revăd filmul, îmi reamintesc de mama Claudiei care ne-a spus la finalul filmului. Să nu uitați asta niciodată!Love means never having to say you’re sorry. N-am uitat. De fiecare dată când revăd filmul îmi amintesc de Doamna T., o romantică incurabilă.
Claudia este o femeie inteligentă, cu o carieră de succes, curajoasă, frumoasă, mamă a 2 copii minunați.Trăiește în Cluj. Sunt convinsă că timpul o să vindece rana produsă de ultimul divorț.
Am întrebat-o: Mai crezi în dragoste? Mi-a răspuns: Da, dar nu în căsătorie!
Cred în iubire! În iubirea care merge mai departe! În iubirea care iartă. În iubirea care se reclădește pe o structură de rezistență mult mai solidă ca prima dată. În iubirea care capătă putere de miracol! Viața m-a învățat că un om nu poate rezista fără iubire. E împotriva firii. De aceea ne îndrăgostim. Preferăm să suferim, dar nu putem trăi fără ea.
Cu toatea astea nu pot să nu mă intreb? De ce trebuie să doară iubirea?
Cei care avem blog ne dorim să scriem, în general, despre persoane mediatizate și cunoscute. Ne amăgim că așa părem mai profi și mai valoroși. E drept că întâlnirea cu astfel de ființe are avantajele ei. De cele mai multe ori realizezi că și ei sunt oameni. Pe lângă succes au cunoscut și ei eșecul, trăiesc drame, se confruntă cu probleme și frici. Înveți din experiența lor, iar notorietatea lor îți poate aduce mai multă recunoaștere. Dar să nu cădem în extreme, ignorând oamenii valoroși de lângă noi.
Despre Gabriela, Iulia, Zara (3 surori) și subsemnata am să povestesc în continuare. Pe cele 3 doamne le cunosc de când am intrat în familia lor (sunt verișoarele soțului meu). Toate locuiesc în Austria. M-am gândit că dacă tot îmi petrec vacanța la Viena să îmbin utilul cu plăcutul. Nu a fost simplu să ne întâlnim toate 4. Eu eram în vacanță, dar ocupată să vizitez cât mai mult, ele joburi, copii, familie. Am reușit, în cele din urmă, să stabilim o înâlnire. Când le-am spus ce vreau s-au uitat la mine ciudat. Dar cum sunt la început de drum cu blogul au spus: De ce nu, o să fie amuzant! În concluzie am fost numai noi 4, fără partenerii de viață, fără copii. În acea seară în familiile noastre a fost democrație, barbații au ieșit singuri, iar copiii la fel.
Locația a fost aleasă de Iulia. A făcut rezervări la Le Bol. Din cele 3 surori ea are cea mai intensă viață socială. Și este cel mai greu de prins pentru astfel de întâlniri. Le-am spus că îmi doresc să merg într-un loc care să nu fie frecventat de mulți turiști. Un loc intim. Eram prea fericită că au reușit să ajungă toate 3 ca să mai fiu atentă la designul bistroului. Pățesc destul de rar așa ceva. În timp ce îmi răspundeau la întrebări prin fața ochilor mi se perindau momentele când le-am cunoscut. Le priv6eam unde sunt astăzi și cât au evoluat. Mă gândeam că au adus cu ele, în Viena, o parte din Romania. Nu Viena le-a dat valoare. Au venit cu ea de acasă. Viena le-a ajutat să își vadă potențialul, și le-a crescut substanțial stima de sine. Le-a șlefuit și le-a oferit unghiul perfect în care să strălucească.
Gabriela
Gabriela, sora cea mare, este atipică pentru societatea noastră. Ce femeie mai cunoașteți, mai ales în ziua de azi, să se bucure sincer că primește oaspeți? Și nu vizite de câteva ore. Să stai în casa ei 1-2 săptămâni. Oricât de spațios ar fi apartamentul pe care îl are, totuși să mai accepți încă 3 persoane, începe să devină obositor și un pic prea mult. Ne răsfață cu un ambient primitor, mâncăruri rafinate și prăjituri instagramabile. Delicatese făcute de ea. Cum banii nu sunt o problemă, ar fi putut să comande totul, dar ei îi place să facă asta pentru noi. O admir că nu percepe totul ca pe o corvoadă. Cu un job în care stresul nu o ocolește, ar fi putut să ajungă acasă și să se relaxeze citind. Știu cât de mult îi place să facă asta. Trăiește într-o casa unde există armonie. O casă unde există iubire între soț și soție, între părinți și copii. O casă de unde îți pare rău că trebuie să pleci. De fiecare dată când merg în Viena stau la ea. La plecare mi-aș dori să iau cu mine, sau măcar să pot sigila într-un flacon atmosfera acestei locuințe. Fiecare membru al familiei e special, dar Gabriela este sufletul acestei case.
Iulia
Iulia este o boemă. Citește foarte mult. Înzestrată cu suflet de artist… pictează. Un talent pe care l-a descoperit în timp, încurajată de Zara (sora ei). Cultivat cu perseverența această pasiune a condus-o la stadiul în care este astăzi. Lucrările ei se vând. Are expoziții în Viena, dar și în România. Despre acest har al ei, am să deconspir mai multe într-un viitor articol. Mă gândeam ce diferență între adolescenta timidă din liceu care nu scotea nici un cuvânt și stătea mereu îmbufnată. Atenție mare la aceste simptome, astfel de oameni se dovedesc în timp speciali! Mă uitam la femeia care a devenit astăzi, care electizează spațiul din jurul ei cu o personalitate puternică și strălucitoare. Cu câtă eleganță își alege cuvintele și cum subjugă audiența. Promit să revin cu un articol despre ea. Deja suntem în tratative.
Zara
Cu Zara a fost un coupe de foudre. Când ne-am cunoscut aveam în comun o pasiune. Moda. Eram la vârsta când acest aspect era vital în viața noastră (și a rămas, însă cu timpul accentul s-a mutat pe stil și calitate, mai puțin pe modă). Zara știa să se îmbrace încă de atunci, dar astăzi a devenit sofisticată. A ajuns la întâlnirea noastră ultima. Ca o divă (în realitate „diva” are 2 copii care nu pot fi lăsați nesupravegheați. A fost necesar să fie „predați” soțului ca ea să poată ajunge). Când a apărut era îmbrăcată într-un mantou de culoarea cârtiței (deși sună neobișnuit, vă asigur că e o culoare tare elegantă), blugi negri, un fular și o poșetă nude. Tot ce poarta Zara, arată impecabil. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Când și-a dat jos mantoul, un medalion lung argintiu se profila pe un pulover negru de cașmir. Verigheta și un inel de platină erau puse în valoare de niște degete fine. Pe altă mâna nu cred că le-aș fi remarcat. Fardul aplicat impecabil, un păr spendid care refuză să-și piardă forma deși vântul bătea puternic. Doamne, cum reușește?
Emilia, aștept momentul când vor scrie alții despre mine. Tot ce pot să spun este că mă simțeam minunat!
Întâlnirea a fost un moment de introspecție, de săpat în viețile noastre, de râs, dar și de plâns, nostalgic și de adus în prezent amintiri uitate într-un ungher al memoriei. Un moment în care am înțeles că orice om este special. Ca valoarile materiale te fac să fii mai relaxat, dar nu te învață să traiești frumos. Cu darul asta te naști. Surorile Antonescu au fost hărăzite de ursitoare din plin cu el. Și au mai primit ceva. O legătură de iubire. Rar mi-a fost dat să văd una atât de puternică. A fost testată când Zara s-a mutat în America. Îmi amintesc privirea Gabrielei. Avea lacrimi în ochi, vocea îi tremura. A fost singura dată când s-a plâns de ceva. Îmi lipsește atât de mult! Iulia, în schimb, nu discuta de plecarea Zarei. Pur și simplu refuza acest subiect. Aș putea scrie pagini întregi despre ele. Vă invit să le cunoașteți.
Pasiuni care te împlinesc?
Gabriela: Îmi place, la nebunie, ca oamenii să se simtă bine în casa mea.
Iulia: Pictura. Din 2005 fac asta și nu îmi mai trece, din contra mă subjugă tot mai mult.
Zara: Fashion. (Singurul cuvânt pe care l-am scos de la ea. Putea să nu spună nimic. Dacă o privești intuiești imediat asta).
Emilia: Desenul și mai nou blogul. Lucrez acum la un articol. O poveste de viață despre o doamnă care mi-a spus: Ferește-te de oamenii care nu au pasiuni!
O realizare și un eșec?
Gabriela:
Realizare, sunt foarte mulțumită de familia mea. Faptul că suntem sănătoși. De viața pe care mi-am construit-o aici.
Eșecul l-am perceput atunci când am venit în Viena. Nu știam pe nimeni, nu cunoșteam limba. Între timp am început să-mi fac prieteni, care mi-au povestit din experiențele lor și am a realizat că nu eram singura care se confrunta cu dificultăți. Mi-am canalizat energia pentru a învăța limba. În acele zile dicționarul îmi era cel mai bun prieten. Îmi place să citesc, așa am reușit să mă familiarizez mai ușor cu limba.
Iulia:
Realizarea este de data recentă. Expoziția pe care am avut-o în Sighișoara, unde am vândut 14 lucrări în 2 săptămâni. Am avut confirmarea că picturile mele sunt apreciate și dorite de oameni. Acum am motivația și curajul să merg mai departe.
Eșec, acum 12-13 ani mi-am dorit să mă mut în Australia. Cazarea era asigurată de prieteni, urma să fac niște cursuri, dar persoana care s-a oferit să mă invite a tot amânat până am abandonat ideea. Atunci am considerat povestea ca pe un eșec, astăzi nu mă văd stând atât de departe de familie, de prieteni, de țară.
Zara:
Realizare: cele 2 maimuțele (are 2 copii adorabili), faptul că am avut puterea să o iau de la căpăt și să mă adaptez pe ruta Viena – Los Angeles și invers
Eșec, pe plan profesional. (Iarăși nu a spus prea mult. A trebuit să-și urmeze soțul în America. Fiind muzician a primit un contract. A fost perioda când a avut copii și cariera ei nu a mai fost o prioritate. O să recupereze rapid. O cunosc și știu cât este de competitivă. Zara este unul din acei oameni minunați pe care eu i-aș vrea cât mai des în preajma mea).
Emilia:
Realizare: deși s-au întâmplat multe lucruri bune în viața mea îmi place să cred că va urma să se întâmple.
Eșec, când m-am îmbolnavit de diabet și am început să fac insulină. Cu timpul am înțeles că dacă ai diabet nu eşti cu nimic mai prejos decât restul oamenilor. E drept diabetul îţi aduce suferinţa, dar suferinţa are şi o latură bună, îţi rafinează mintea şi şlefuieşte sufletul. Devii mai profund, empatizezi mai uşor cu suferința celor din jur, şi vine o zi în care te trezeşti că ai căpatat nişte abilităţi la care nici măcar nu aveai curaj să visezi. Oamenii îţi spun că ai talent. Nu e talent, ai acumulat experienţe pe care vrei să le transpui în ceva, în scris, în desen în cazul meu. Puteam să-mi plâng de milă și să acumulez frustrări. Am decis să acumulez frumusețe! Cred cu tărie că eșecurile se dovedesc până la urmă fertile.
O carte care te-a marcat?
Gabriela: Blake like me – John Howard Griffin. Cartea este un fel de jurnal. (în 1959 autorul urmează un tratament și pielea îi devine neagră, pentru a experimenta ce înseamnă să fii persoană de culoare în sudul SUA). Povestește cum e să fii discriminat în cafenele, mijloace de transport, toalete. Cum trebuie să suporți vorbe jignitoate, cum soția ta este considerata un bun de către bărbații albi. A fost un șoc. Era același om, dar culorea pielii i-a anihilat brusc valoarea. Când și-a căutat de lucru și a fost respins întreabă: Ok, dar noi ca negri cum să supraviețuim? Răspunsul: We’re going to do our damnedest to drive every one of you out of the state.
Zara: Toți sunt normali până ajungi să îi cunoști – John Ortberg
Emilia: Poporul cărții – Geraldine Brooks Autoarea ne plimbă pe urmele unui vechi manuscris cu anluminuri. Hagada din Sarajevo. Povestea lui începe în Sevilla anului 1480. Continuă cu exodul evreilor din Spania în 1492, apoi în Veneția anului 1609, unde este salvată de cel care ar fi trebuit să o ardă. Ajunge în Viena anului 1894 unde i se refac legăturile. Dispare în perioada ocupației naziste din Sarajevo și reapare în același oraș în timpul conflictelor interetnice. O recomand celor care iubesc cărțile.
O perioadă în care ți-ar plăcea să trăiești? O țară?
Gabriela:
În comunitatea Amish mai progresistă, adică cea care acceptă curentul electric. Îmi plac pentru că mănâncă bio, respiră un aer nepoluat, nu există trafic și oamenii par să aibă caracter. Așa îi văd eu, nu știu cum sunt în realitate nu am trăit în mijocul lor.
Insula Helgoland – Germania. Am petrecut o vacanță minunată în acest loc, de aceea mi-a rămas în suflet.
Iulia:
Perioada interbelică – civilizația de tip european, efervescența culturală, moda, progresele din unele domenii.
Croația – Istria. Am fost acolo de multe ori, dar simt că nu e suficient. De aceea îmi este greu să plec.
Zara:
Anii ’20 – încep schimbările la femei, au drept de vot, pot studia în universități, joburi interesante. Anii ’20 aduc în prim plan luxul și opulența. Părul este scurt, coafat cu bucle à la garçonne. Rochile sunt drepte, cu talia coborâtă cu broderii de margele și franjuri, fără accent pe zona bustului. Acum apare rochia flapper. Plus atitudinea rebela…
Anglia tot anii ’20.
Emilia:
Perioada interbelica – aș fi vrut să cunosc 2 mari personalități ale României de atunci, Regina Maria și prințesa Martha Bibescu. Pentru intensa viață culturală, pentru schimbările din acel timp, pentru românii care ne reprezentau cu brio în afara granițelor. Pentru vremuri de mare eleganță, cu oameni rafinați și romanii patrioți care studiau în afară, iar apoi reveneau să aplice ce au învățat.
Italia – perioada Renașterii, să trăiesc acele timpuri când Lorenzo Magnificul sprijinea artele. Să îi vizitez palatele, pentru tablouri și sculpturi. Pentru biblioteca imensă unde am înțeles că avea multe manuscrise bizantine. Dar mai ales pentru Mighelangelo. Acel timp când artele și bogăția puteau convețui împreună.
Enumeră 5 lucruri care îți plac?
Gabriela:
Armani Code,
Să experimentez în restaurante preparate gastronomice ce aparțin altor bucătarii,
Weekend-uri petrecute în afara Vienei, unde să mă bucur de liniște și natură,
Să petrec timp cu familia,
Să îi surprind cu o rețetă de prăjitură, mereu alta.
Iulia:
Teatrul românesc,
Designul interior,
Natura. Am o colecție de pietre,
Fac câte o obsesie pentru un autor,
Să ies, îmi place la nebunie agitația din Centrul Vechi. În Viena nu am parte de așa ceva. Oamenii sunt mai rezervați. (Îmi amintesc de ultima dată când ne-am văzut în București. Era vară și aveam întâlnire în… Centru Vechi. Eu și soțul meu blazați, toropiți de căldură și fără nici un chef. Ea efervescentă ca o șampanie bine acidulată. În cateva secunde ne-a schimbat brusc starea).
Zara:
Să citesc,
Să cumpăr haine, sunt consilierul vestimentar al întregii familii mai puțin a fiului meu care își alege hainele singur de la… 3ani,
Jocurile pentru copii. Îmi place să particip și eu,
Ieșirile cu prietenele,
Să petrec timp cu fetele Gabrielei. (Cele 2 nepoate o consideră o „mătușă de poveste.”)
Emilia:
Să citesc, mai ales memorii,
Să desenez,
Să călătoresc împreună cu familia, altfel nu prea are haz,
Să cunosc oameni noi, de când cu blogul am această șansă,
Bijuteriile de argint, în special inele și brățări.
Cărui cult religios aparții?
Gabriela: baptist.
Zara: baptist.
Iulia: niciunul.
Emilia: ortodox. O lecție de toleranță pe care am învățat-o împreună. Fiecare ne simțim confortabil cu religia pe care o practicăm. Niciodată asta nu a fost un motiv de dispută între noi.
Ce te inspiră?
Gabriela: Oamenii care gândesc pozitiv, care încurajează. Îmi amintesc de primul job în Austria. Am avut șansa să dau peste o doamnă care mi-a intuit calitățile și m-a motivat să le cultiv. Așa ceva nu se uită.
Iulia: Forfota orașului, fără ea nu aș putea să pictez. Dacă mâine ar disparea, aș rămâne fără… muză.
Zara: Muzica. Simfoniile lui Beethoven mai ales a V-a și a VIII-a. Muzică corală de John Rutter. For King& Country – formație de muzică creștină.
Emilia: Cărțile. M-au transformat, m-au făcut să evoluez și să pot scrie și eu. Fizionomiile interesante mă inspira de asemenea. Mă trezesc că ajung personaje într-o articol pe blog. Întotdeauna am un carnet cu mine. Dacă o să vedeți pe cineva în București, care își ia notițe, cu siguranța eu sunt.
Ești creativă?
Gabriela: Nu excelez la capitolul asta. (Elementele de design din apartamentul ei contrazic asta.)
Iulia: Enervant și obositor de creativă. Faptul că pictez reflectă asta.
Zara: Nu. (Zara, serios faptul că mă năucești mereu cu vestimentația nu ține de creativitate?)
Emilia: Da. Scriu și desenez de mică. Acum tratez totul cu resposabilitate.
O întâmplare din viața ta?
Gabriela: Într-o zi am aflat de la părinți că trebuia să mă cheme și Gabriela. Hotărâtă să îndrept lucrurile și plină de inițiativă am trecut la fapte. Mi-a luat ceva timp să găsesc aceiași culoare de stilou ca în certificatul de naștere, dar până la urmă am reușit. Am completat și Gabriela. Mulțumită l-am pus la loc. Până într-o zi când părinții au avut nevoie de el. Nu m-au pedepsit, dar a fost necesar să-l schimbe. Atunci am fost creativă… la limita legii.
Iulia: În metrou, în Viena. O zi obositoare acum 12-13 ani (pe vremea când eram babysitter la o familie de americani). Scot telefonul și butonez. În fața mea un tip se uită lung la mine și îi spune partenerei: Uită-te la asta ce moacă dură are, seamănă cu Irina Petrea (“Supernanny” era o emisiune în România). Tipa nu era interesată de ce spune el și nici de mine. Dar nu s-a lăsat. A obținut de la ea, după ce a obligat-o să mă privească, doar un: Și? Mă gândeam cum să îl anunț că înțeleg românește. Am coborât la aceiași stație. M-am apropiat de el și i-am spus: Mulțumesc de compliment! Tipa s-a pus pe un râs isteric, iar el a înlemnit. Aș fi vrut să îi vezi fața!
Zara: Eram în tabără, aveam 11-12 ani. O fată mă întreabă: cum te cheamă?Ia ghici?, îi răspund. Mai târziu o văd că vine spre mine și spune: Ianghici mergi afară? Mirată am întrebat-o: De ce îmi spui așa? Zâmbea frumos, nu părea genul afurisit. Ianghici nu e numele tău? Am crezut că ești unguroiacă. Ia ghici cu accent moldovenesc devenise nume unguresc. Așa am rămas: Ianghici. Probabil că părea mai exotic.
Emilia: Aveam 4-5 ani. Părul blond, ochii albaștrii și pielea foarte albă. De la plajă spre hotel trecem pe lângă niște tarabe cu suveniruri. Culmea prostului gust: inele, cercei, brățări și tot soiul de „obiecte de artă” făcute din scoici. Puteam să stau lejer o oră să admir „creațiile bijutierilor”. Ai mei sătui de contemplările mele s-au ascuns după un colț în speranța că mă vor învață minte să nu mai pierd vremea. Când m-am întors și m-am văzut singură m-am pus pe plâns. Un grup de nemți care treceau pe acolo, mișcați de suferința mea, au crezând că sunt de-a lor. Unul din ei m-a luat la întrebari. Ori individul era agitat, ori eu am perceput germana ca pe o limbă agresivă. Așa că m-am pus pe un urlat de m-a auzit toată Mamaia. Noroc că l-am văzut pe tata venind spre mine. Misterul se elucidase. S-a făcut haz de ambele părți, iar eu la întoarcere povesteam foarte serioasă, la toată lumea, cum un neamț a vrut să mă ia în Nemția. Pentru că unde pot trăi nemții decât în… Nemția?
Când spui România la ce te gândești?
Gabriela: Casa părintescă, anii de liceu și locul unde m-am născut. Avem o țară atât de frumoasă! Mă doare să văd un astfel de potențial, administrat atât de prost.
Iulia: Înghețată Polar, Transalpina, Teatrul Național București, Centrul Vechi.
Zara: România este țara copilăriei mele. În care nu am avut ce au copiii mei azi, dar am fost fericită. Poate pentru că nu știam că există mai mult, dar lipsurile nu m-au afectat.
Emilia: Este țara în care trăiesc și pe care am învățat să o iubesc. E România pe care o descopăr din cărți. E România pe care aleg să o promovez pe acest blog.
Zilele astea am trecut printr-un loc pe care, mulți ani, am încercat să mi-l șterg din memorie. O trecere de pietoni. De data asta, eram în mașină lângă cel care conducea. Te grăbești? Îl vedeam că își pierde răbdarea. Nu, dar uită-te la oamenii aștia abia se mișcă! Avea dreptate unii abia se mișcau, iar eu m-am văzut deodată în acea intersecție în urmă cu ceva ani.
Era vară. Deși era în jur de ora 9, căldură începea să fie de nesuportat. Asta îmi accentua starea de iritare. Îmi dădusem întâlnire cu o persoană cu care îmi doream să încep un proiect. Întârzia. Mă suna din 10 în 10 minute să îmi spuna că ajunge. Cum nu mai puteam îndura căldura mi-am propus să intru într-o ceainărie și să beau ceva rece. Nu cunoșteam zona. Ca să ajung la locul dorit trebuia să traversez o trecere de pietoni nesemaforizată. Iarăși motiv de tensiune. Când eram însărcinată un nebun era să dea cu mașina peste mine. De atunci le ocolesc. Nu m-am aventurat singură. Așteptam să se mai adune lume. Nici o mașină nu oprea deși din sens opus era un domn care dorea să traverseze.
Am simțit că mă apucă cineva ușor de braț. Vă rog, ajutați-mă să traversez strada! Lângă mine stătea o doamnă în negru cu privirea desprinsă din lumea asta. Sincer dupa aerul pe care îl afișa o suspectam de un episod de senilitate. Părea rătăcită, temătoare și total desprinsă de realitate. Cred că a înțeles într-o secundă ce gânduri îmi treceau prin minte. Nepotul meu a fost accidentat pe o trecere de pietoni. Avea 28 de ani. Asta justifica dintr-o dată comportamentul ei. Doamna vorbea la trecut. Am realizat că era mort. Iar mie mi s-a făcut brusc frig. Într-o zi toridă de vară, eu am început să tremur.
Cu doamna în negru la braț am traversat strada. Mergea foarte încet. Nesigură, ușor împleticit. Ca un om care suferise o intervenție chirurgicală și abia se dăduse jos din pat. Se sprijinea de brațul meu. A fost necesar să-mi sincronizez ritmul de mers cu al ei. În timp ce încercam să fac asta s-a petrecut ceva ciudat. Nu am mai auzit nimic în jur. Privirea înregistra doar mișcările oamenilor. Îi vedeam pe cei din sens opus, șoferul care deschidea geamul, gesturile care îi trădau nerăbdarea, coada de mașini formată, doamna care plimba câinele undeva în fundal, persoanele agitate care stăteau cu telefonul lipit de ureche, un grup de adolescenți cu fețe zâmbitoare, 2 copii până în 7 ani care nu aveau răbdare să o aștepte pe bunica, o tânără mămică cu un bebeluș în brațe. Iar eu cu atâta lume în jurul meu aveam senzația că sunt singură cu doamna în negru. Când am ajuns pe trotuarul celălalt lucrurile au revenit la normal. Tăcerea dispăruse.
Am văzut o bancă. Nu vreți să stați jos? S-a așezat. Mă simțeam aiurea să îi pun întrebări. Vreți să sun pe cineva? Nu mi-a răspuns. Apoi a început să vorbească. Nu puteam să o privesc. Era atâta durere acolo încât aveam senzația că dacă întind mâna o pot simți și eu. Ceva ce nu aș vrea să mai trăiesc niciodată. Și a început să-mi povestească: acum 3 luni nepotul meu a fost lovit pe o trecere de pietoni de un șofer care se grăbea. Avea doar 28 de ani. În septembrie ar fi trebuit să facă nunta. După 2 săptămani de spitalizare a murit. Era singurul copil la părinți. De ce nu a dat mașina peste mine? Eu ar fi trebuit să mor, nu el!
Ce puteam să îi spun? Cu toate astea mă rugase să o ajut să treacă strada. Deci nu își dorea să moară. Ciudat? Și-a reluat povestea: aștept moartea, dar nu așa.Nu vreau să dea o mașină peste mine pentru că îmi este frică. Îmi este frică să simt și eu groaza și durerea lui când i s-a întâmplat asta. Groaza unui tânăr care avea viața înainte, care urma să se căsătorească cu iubirea vieții lui, care avea vise și care vroia să se stabilească în Canada să le realizeze. Îmi este frică să duc cu mine în mormânt momentul în care a văzut că mașina aceea intră în el.
Se spune despre mine că știu să descriu oameni și emoții. Ei bine despre această doamnă nu pot să-mi amintesc decât timbrul vocii. O voce care venea din altă lume, o voce pe care nimic nu o mai ținea aici. Și rochia neagra. Nu modelul rochiei l-am reținut, ci acel negru. Nu era un negru elegant, decent și normal. Era un negru al neputinței, un negru sfâșietor care avea captat în el esența răului.
Până atunci bătrâna doamnă trăise într-o lume normală cu bune și rele. O lume cu bucurii obișnuite și necazuri care pot fi depășite. O lume în care își găsea resurse să meargă mai departe pentru că viața ei avea un sens. Se bucura pentru fiecare realizare a nepotului pe care îl crescuse cu atâta dragoste. Și într-o zi, un bolid de lux cu muzica dată la maxim, cu accelerația turată peste limitele permise strivește în cateva secunde sensul ei de a trăi. A fost momentul în care lumea normală a dispărut și în viața bătrânei doamne a pătruns tragedia. Îmi doream să înceteze, să nu mai vorbească, pentru că ce povestea era prea greu de suportat chiar și pentru cineva care care nu era implicat emoțional. Suferința ei mă tulbura. Dacă nu mi-ar fi povestit cu vocea aceea din care se ghicea dezinteresul total pentru ziua de mâine mâine, dacă ar fi plâns, poate ar fi fost mai ușor.
S-a ridicat să plece. Doamne ce frig îmi era! Vreți să vă duc undeva? am intrebat-o Nu! Mă duc la biserică și apoi acasă. Viața mea se împarte acum între cimitir și biserică. E tot ce mi-a mai rămas. Stăteam pe bancă gândindu-mă că este împotriva firii să-ți îngropi nepotul. Ne victimizăm pentru toate necazurile pe care ne este dat să le traim. Pe acea banca am înțeles că este o mare diferență între suferință și tragedie. Prima implică evenimente sau oameni neplăcuți. Dar trece. Tragedia înseamnă moartea cuiva drag sau o boală incurabilă. Peste asta nu treci așa ușor. Unii nu trec niciodată. Am urmărind-o cu privirea până a dispărut.
Îmi suna telefonul. L-am oprit. Nu aveam energie să vorbesc. Am plecat de acolo uitând să-l mai deschid, dorindu-mi să ajung cât mai repede într-un loc în care să nu mă mai urmărească suferința doamnei în negru. Bineințeles că persoana cu care aveam întâlnire m-a așteptat și încerca să mă contacteze. Ne-am întâlnit peste câteva zile. Ea nu a mai întârziat, iar eu i-am povestit despre doamna în negru și de ce am uitat să deschid telefonul. I-am relatat fără să omit detalii, fără să să-mi cenzurez emoțiile, neîndurătoare cu cel care provocase asta. Scrie. Asta îi va ajută pe cei care au trecut prin astfel de situații să nu se mai simtă singuri. N-am scris. Mi-am spus că nu am acest drept.
Dar întâmplarea zăcea ascunsă adânc într-un ungher al memoriei mele. A fost nevoie ca viața să mă poarte din nou în acel loc. Și au revenit emoțiile, doamna în negru, bancă unde mi-a povestit totul. Sper că și-a găsit liniștea. Că moartea s-a îndurat de ea și a eliberat-o. Cel care a făcut asta, care a asistat timp de 2 săptămâni la agonia acelui tânar, care a încercat să răscumpere moartea lui cu bani, nu a pățit nimic. Cred cu tărie un lucru. Cu timpul va deveni o persoană în luptă cu propria conștiința. Poate nu acum, dar pe măsură ce timpul va trece fapta asta îl va apăsa din ce în ce mai mult.
M-am hotărât să scriu. Cine știe pe lângă câte astfel de povești trecem zilnic. O scriu și pentru cei care se grăbesc și uită să ia piciorul de pe accelerație. Cel care a făcut asta avea 18 ani și carnet de… câteva zile. Așa de tânar și să fii răspunzător de tragedia a 6 oameni? Bunica și părinții băiatului. Logodnica și părinții ei. Cine ești tu ca să răpești ultimile momente de bucurie ale unei bătrâne de 86 de ani? Cine ești tu ca să obligi niște părinți să trăiască până la sfârșitul vieții cu durerea că au pierdut unicul copil? Cine ești tu ca să spulberi fericirea unei fete de 25 de ani care tocmai își comandase rochia de mireasă? Cine ești tu ca să îi condamni pe părinții acestei fetei să-și păzească zi de zi copilul de frică să nu-și piardă mințile?
Cine ești? În acel moment eu cred că ai fost esența Răului pe acest Pământ. Sunt necruțatoare? Atunci spune-mi tu cum se numește cel care omoară un om?
Mi-aș fi dorit să menționez la final că totul este ficțiune. Din păcate e o întâmplare adevărată. De obicei, îmi place să închei articolele într-o notă optimistă. Astăzi nu pot face asta.
America (corect S.U.A). Când spui America asociezi cu pământul făgăduinței. Visăm la ea, dar despre locuitorii acestei țări ne place să credem că nu sunt foarte instruiți. Cu toate astea, universitățile lor sunt căutate de studenții din întreaga lume.
În 1958 un profesor vine din Paris să predea la Universitatea din Chicago. Este renumit. Reputația lui a străbătut oceanul. Și e român. La cursurile lui (unde predă istoria religiilor) sala de curs devine neîncăpătoare. Profesorul este Mircea Eliade. Printre studenții care îi frecventau cursurile, un american plin de admirație pentru marele filozof a promis atunci un lucru. Dacă va avea un copil îl va chema Mircea. Copilul a venit pe lume, dar era fată. Tatăl și-a ținut promisiunea și ca un omagiu pentru profesorul preferat, a numit-o Mircea. Cât de mult să te impresioneze un om ca tu să nu revii asupra deciziei. Din dragoste pentru un profesor, în America este o femeie pe care o cheamă Mircea. Mircea Monroe. Este actriță și în toate interviurile aduce aminte de profesorul Eliade și povestea numelui ei.
Mircea Monroe ( Pinterest)
În 1985 Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade, Catedrei de Istoria Religiilor. Pentru prima dată în lume, unei catedre universitare i se conferă numele unei personalități în viață.
Mircea Eliade a iubit America. A venit pentru un curs de 8 luni și a rămas aproape 30 de ani. La Universitatea din Chicago avea printre colegi, laureați ai premiului Nobel. O lume întreagă îl elogia. Era cunoscut la fiecare Universitate din America și Europa de Vest.
Romania ce a făcut pentru el? Acum ce face România pentru el. Ce face românul obișnuit? Câți își mai amintesc astăzi de Mircea Eliade?
Știți ce este mai trist? Că suntem mai atrași de fotografia unei actrițe frumoase decât de marele filozof. Este Romania de azi în care plagiatul a devenit o virtute, iar a-l citi pe Eliade o rușine. Romania în care trăim. Când spun România nu face nimic, știu la ce mă refer. Nu vorbesc de statui, străzi și edificii care să îi poarte numele, deși și la capitolul asta suntem deficitari. Vorbesc de fapte concrete care să-i aducă în prim plan munca. A auzit cineva de burse date de privilegiații acestei țari? Trăim vremuri în care mecenatul aproape nu există, dar cumpărarea unei diplome a devenit un stil de viață. Ne plângem că trăim într-o țară urâtă și coruptă de unde omenia, frumusețea, gesturile elegante și vocabularul ales au dispărut.
Să-l omagiezi pe Eliade e simplu. E suficient să-i citești cărțile. Așa demonstrezi că nu îți dai acordul să trăiești într-o lume din care reperele dispar. Cum ar fi România cu oameni care citesc? Începând cu omul obișniut până la cei care ne conduc. Faceți un exercițiu de voință. Încercați numai să vizualizați o astfel de lume. Cărțile au puterea să schimbe oameni, iar oamenii au puterea să schimbe lumea. Cârcotași vor spune că nu e nevoie să citești ca să ajungi undeva. Au dreptate, dar cei care ajung undeva nu schimbă nimic, nici măcar pe ei însuși. Dacă asta îți dorești este în regulă. Asta înseamnă că ești un om fericit. Un om fericit se poartă frumos, ajută, încurajează și înțelege impactul unui om de caracter. Dar dacă tu ai ajuns undeva, dar ai o atitudine corozivă, umilești și îți este frică că mâine cineva îți va lua locul contrazici mitul omului ajuns undeva. România a devenit locul unde tot mai des se ajunge undeva, nu cineva.
Nu spun că toată lumea ar trebui să citească Istoria credințelor și ideilor religioase. Să vezi în cafenele, parcuri sau în metrou persoane citindu-l pe Eliade? Ar fi o utopie și nici nu e de dorit. Toată lumea să facă același lucru aduce a dictatură. Cred cu tărie că fiecărui român ar trebui să citească o carte scrisă de el. O carte, atât! Și pentru că nu mă pot abține, recomand 2 cărți:
Nuntă în cer, o carte scrisă în 1938. Acțiunea se petrece în România interbelică. Doi bărbați uniți de dragostea pentru aceeași femeie. Întâlnirea lor permite o radiografie a eternului feminin. O abordare mai puțin întâlnită la Eliade. Pentru devoratorii de romane de dragoste o recomand.
Romanul adolescentului miop, te poate motiva la o vârstă tânără mai mult decât 100 de cărți de dezvoltare personală. O carte despre cunoașterea de sine, o carte de unde înțelegi că disciplina și singurătatea (atât de blamate astăzi) pot pune bazele unui caracter puternic.
Erau vremuri când te numeai intelectual dacă citeai în original cărțile nou apărute, dacă știai latina și greaca veche și dacă aveai o contribuție majoră în domeniul în care activai. Astăzi te numești intelectual dacă nu te mai uiți la televizor și mai deschizi o carte din când în când.
Era o zi de vineri. O zi în care nimic nu mă mulțumea, o zi în care așteptam răspunsuri ce nu veneau, o zi în care solicitasem ajutor și nu primeam, o zi în care în jurul meu totul își pieduse farmecul, o zi în care poșeta devenise brusc prea grea, mantoul mi se părea demodat, iar eu îmi cam pierdusem busola. O zi în care simțeam nevoia să am lângă mine o prietenă. De unde să o scot, vineri la ora 13? În lipsa ei înceram să compensez cu „ am nevoie de o poșetă ”. Ori poșetele nu erau ce îmi doream, eu ori nu eram suficient de deprimată? Stăteam în mijlocului magazinului aproape gol și mă întrebam ce aș putea face? Mintea îmi era împrăștiată într-o 1000 de direcții. O poșeta nouă nu m-ar fi ajutat. Încercam să mă decid muzeu, librărie sau plimbare în parc?
Nu pot să cred! aud deodată lângă mine. Era Delia. Îmi doream atât de mult să te întâlnesc! Te-am sunat de 3 ori. De ce nu răspunzi? Am scos telefonul. Bineînțeles era pe silent. În câteva minute Delia făcuse programul. Mergem să mâncăm, apoi vizităm casa Storck. Ce zici,e bine? O zi in care am nevoie de o prietenă. Și ea era acolo, lângă mine.
Avem un restaurant preferat pe lângă Piața Victoriei. Am ajuns. Era ora prânzului. Foarte agomerat. La masa din dreapta mea o tipă citea așteptând să-i vină comanda. În scurt timp i s-a alăturat o prietenă. Conversații decente. În general oamenii serveau masa, nu erau la socializare. Câteva mese mai încolo a apărut un individ care vorbea tare la telefon, mult prea tare. Costum, ceas de firmă, aer plin de importanță. Deși era îmbrăcat cu un costum scandalos de scump, cravata de mătase de cea mai bună calitate, comportamentul lui agresiv îmi zgăria timpanele. Îl compătimeam pe cel de la capătul firului. Eu și toți din restaurant eram nevoiți să auzim despre performanțele lui profesionale și ultima vacanță. Dacă aș fi fost singură l-aș fi urmarit. Sunt convinsă că mi-ar fi ieșit un articol pe cinste. Preferam însă să mă bucur de prezența Deliei. Individul era de plâns. În spatele imaginii pe care o afișa era un om îngrozitor de singur. O om care vorbea neîncetat la telefon doar pentru a-și alunga singuratatea. Nimeni nu a venit la masa lui cât am stat acolo. Am plătit și am plecat.
Ce apreciez la Delia: citește enorm, adoră muzeele și are o capacitate, cum rar am întalnit, de organiza evenimente. Tot ce iese din mâna ei este impecabil. Are standarde, știe să negocieze, are un simț estetic peste medie, nu-și pierde măsura, bunul simț, iar dacă o enervează cineva foarte tare, adoptă confruntarea directă. În general este tolerantă. Devine inflexibilă când e vorba de prostie. Nu pot lucra cu incompetenții. Pur și simplu nu pot. Îmi amintesc cum a părăsit ultimul job din acest motiv. Când a fost întrebată de cineva din top management de ce pleacă a răspuns: Nu pot colabora cu cineva care nu înțelege nimic din activitatea asta. Nu pot găsi un limbaj comun cu astfel de persoane.
Cu Delia am vizitat palatul Cotroceni, galerii de arta, muzeul Aman, casa Storck, cu ea am fost la îmormantarea Reginei Ana. Toate astea au fost planificate. În ziua funeraliilor Regelui Mihai traficul era blocat în centrul capitalei. Toată lumea folosea metroul. Pe măsură ce ne apropiam de Palatul Regal devenea tot mai aglomerat. Ce șanse sunt să vezi un cunoscut, într-un metrou plin de oameni, cu care nu ai stabilit o întâlnire în prealabil? Nici una. Hazardul a vrut ca noi să ne vedem în marea aceea de oameni. În timp ce așteptam să înceapă ceremonia de înmormântare mi-a spus. Se confirmă, atunci când este dat să te întâlnești cu un om, lucrul asta chiar se întamplă. Fără să faci nimic. Avea dreptate. La funerariile Regelui Mihai am stat una lângă alta. Nu i-am mărturisit atunci cât de fericită eram să o am lângă mine. Nu îi plac declarațiile patetice. Și nu era nici locul și nici momentul să fac asta. Am ales să fac asta acum prin acest articol. Știu că îl va citi.
Episoadele mele de hipo. Ea era cea care suna la 112 și chema salvarea. Vizita ei la spital. Poate părea un gest firesc între prieteni. Atât că Delia era sătula de spitale și de medici. Mama ei se lupta cu o boala necruțatoare. Cu toate astea a venit. Pe atunci nici măcar nu eram foarte bune prietene, doar colege de birou care ne plăceam.
O întâmplare m-a făcut să o văd cu alți ochi. Nu eram printre favoritele managerului de atunci. Pentru că urla tot timplul am ales să mă mut în alt birou, să nu îl mai aud. Au început mizeriile. Nu a putut trece peste asta. I-a sugerat Deliei, că ar fi mai bine să mă evite dacă nu vrea să strice „prietenia” dintre ei. Replica ei mi-a fost comunicată de o persoană care a asistat la confruntare. Tu nu o cunoști deloc! Eu însă știu cum este cu adevărat. Dacă tu nu faci nici un efort să afli cum este, nu ai nici dreptul să-mi interzici să o frecventez. Delia nu mi-a spus nimic. După această discuție, devenise un obicei să treacă pe la mine prin birou zilnic. Ne despărțeau doar vreo 5… etaje. Pentru că avea interzis. Cred că asta spune mult despre caracterul ei.
Ea are o problemă cu incompetenții, eu am o problemă cu oamenii care refuză să evolueze. Cu cei care te trag inapoi. Cei care se vaită mereu, cei care își plâng de milă lovind de cele mai multe ori în alții, cei de la care nu ai ce să înveți. Eram înconjurată pe atunci de manageri „experți” în arta manipulării, ori lucru asta nu îmi doream să-l învaț. Nu puteam să mă prefac că muncesc, învățând că 1+1 fac 3 cum mi se cerea. Să fiu aplecată numai pe detaliu fără să văd în ansamblu. Fără să îmi pun întrebări. Îmi amintesc de e-mailurile pe care le primeam pe atunci de la acei „experți”. E-mailuri care reflectau lipsă de profesionalism și caracter. E-mailuri scrise cu un limbaj coroziv, deși se vroiau ferme și profi. Știu că le-am arat unei prietene psiholog care mi-a confirmat asta. Când au văzut că nu pot convinge cu amenințarile au trecut la planul B. Au cumpărat respectul. Toată lumea are un preț. Delia a plecat prima, la ceva timp am plecat și eu. Delia nu are preț. Are însă valoare, iar valoarea nu poate fi cumpărată.
Îmi plac oamenii care mă inspiră, care mă contaminează cu energia lor, care îmi transmit din pasiunea și determinarea lor. Întâlnirea cu astfel de oameni e o încântare pentru suflet. Delia m-a inițiat în istoria regalității europeane, mi-a vorbit despre cazul Arnăuțoiu și despre rezistența grupărilor de partizani din munții Fagăraș, Banat, Vrancea, Bucovina, Dobrogea și Apuseni. Delia mă bate la cap să scriu un articol despre Regina Maria și să citesc o carte abia apărută Romanovii. Delia îmi face cadou cărți cu dedicație, în care îmi spune cât de specială sunt. Este bine crescută, nu ridică vocea, și nu se laudă. Nu râde foarte des. La început o judecam că nu se străduiește să pară mai veselă. Dacă ajungi să o cunoști, înțelegi că nu e genul care să râdă cu gura până la urechi. E prea profundă. Face parte din lumea celor care încă mai cred în fapte bune, știe cum să prindă un om care este la pământ și a înțeles că partenerului de viață îi stai alături și la rău nu numai la bine. Şi mai are o calitate… foarte rară. Este prea inteligentă pentru a fi invidioasă.
Tinem legătura cât de des ne putem rupe de familii, joburi și alte proiecte care ne acaparează.
Recunosc au fost și momente în care îmi venea să o trimit la plimbare. Și chiar am făcut-o. Consideram că are idei multe și fixe. Putea să iasă urât. O persoana dragă m-a salvat atunci. Știi ceva, eu mă văd cu voi 2 „tinere” pensionare la o cafea în oraș. N-am de gând să stau acasa singură și să mă uit la seriale pentru că tu nu poți trece peste asta. În timp am înțeles că prefer un om de caracter cu idei multe și fixe, decât o persoana care să nu mă contrazică, dar cu o coloana vertebrală maleabilă.
2018 aș vrea să fie anul în care să împărtășesc oamenilor dragi ce simt pentru ei. Nu e simplu, dar cred că nici imposibil?
Iarna la Paris – Imogen Robertson (carte pentru adolescenți comandată de fiica mea, dar cum era legată de lumea artei am citit-o. Nu o recomand pentru un cititor cu standarde mai înalte, merge însă dacă ai până în 20 de ani. Prea previzibilă.)
Biblioteca umbrelor – Mikkel Birkegaard
În 2017 am citit destul de puțin. Uitându-mă pe listă, măcar nu sunt cărți de care să nu îmi amintesc absolut nimic așa cum s-a întâmplat în 2016. Dar sunt cărți care nu ar fi avut ce să caute acolo.
Favoritele anului 2017
Cartea preferată în 2017:Întoarcerea lui Vintilă Horia – Marilena Rotaru. Vintilă Horia, un prozator de referință pentru literatura exilului românesc, nu ocupă, din păcate, locul pe care îl merită cu adevărat. Acest om și-a iubit țara cu disperare, dar Romania nu l-a iubit pe el. În anul 1960 i s-a acordat premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. A fost o victimă a comunismului. Securitatea îi întocmește dosar pentru a demonstra că a fost admirator al lui Hitler, ceea ce declanșează un scandal de presă monstru. Chiar dacă cartea a cunoscut vânzări record, sufletul acestui om, atat de sensibil, a fost călcat în picioare.
Editura preferată în 2017:Vremea pentru că a continuat să publice cărțile lui Vintilă Horia, pentru că nu pică în comercial și pentru că își păstrează în continuare un standard înalt.
Autorul preferat în 2017: tot Diana Mandache. Istoric specializat în istoria regalității. Rar se întâmplă să citesc toate cărțile unui autor. Aștept cu nerăbdare să publice o nouă carte.
Autor descoperit în 2017: Simona Antonescu. Am descoperit-o citind blogul Laurei Câlțea. Chestionar de cititor de cursă lungă și Noutăți editoriale. Îmi place mult această doamnă care citea Frații Karamazov la 14 ani. De profesie chimist nu a renunțat la visul de a scrie. Serile din săptămană le folosește pentru a se documenta, iar în weekend scrie. Zi lumină, de la 8 dimineața până seara. Deși e intrată recent în aceasta lume, este dovada că visele trebuie mai întâi ocrotite și apoi realizate.
Personalitatea preferată a anului 2017: tot Regina Maria. Nu o să spun prea mult pentru că Regina Maria merită un articol întreg pe acest blog. Vreau însă să subliniez, subiecte care sunt foarte en vogue acum în social media nu îi erau străine Reginei Maria. A fost o persoană creativă și avea PR-ul în sânge.
Cărți cu subiecte legate de lumea artei, despre pictori și tablouri mă fascinează și rămân în topul preferințelor mele. E o iubire mai veche. Iar la o iubire adevărată nu poți să renunți. Încă mă las sedusă de asfel de cărți. Pe blog am recenzii aici, aici și aici.
Cărți ce descriu lumea fascinantă a cărților vechi și a bibliotecilor misterioase. Iubesc cărţile, atât de mult încât nu mă mulţumesc doar să le citesc, sunt vrăjită şi de farmecul estetic al volumelor vechi. Cu Omul obsedat de cărți – Allison Hoover Bartlett am pătruns în lumea cărţilor rare guvernată de anticari, ediţii princeps şi bibliofili rafinaţi. Aşa m-am familializat cu termeni ca incunabule (volume de la începuturile tiparului 1450-1500), manuscrise cu anluminuri (pictură de manuscrise medievale). Pe blog am recenzia aici.
Cărți despre Holocaust:Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay, tratează despre razia de la Velodrome d’Hiver. O carte care nu trebuie ratată. O pată neagră în istoria Franței, cu atât mai mult cât a fost îndreptată asupra copiilor. Supraviețuitorii – Georgia Hunter este povestea familiei Kurc, o supraviețuitoare a Holocaustului din Polonia.
Pentru cei cu aplecare spre religie: recomandMaria Sa, Neagoe Basarab. Insemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești, o carte-jurnal duhovnicesc scrisă de soția lui Neagoe Basarab. Îmbină istoria cu ficțiunea. Ne povestește despre un domn român care a trăit în mod isihast.Mi-a plăcut foarte mult. Puține cuvinte, multă iubire – Ieromonah Hrisostom Filipescu, se citește ușor. Cu toate astea te pune serios pe gânduri.
Pentru cei pasionați de istoria Imperiului Bizantin:Amanții din Bizant – Mika Waltari și Bizanț, o lume pierdută – Jonathan Harris. Lumea Bizanțului este o pasiune mai recentă. Care merită un articol separat. Nu poți vorbi despre Bizanț într-o frază. Voi continua în 2018 cu Istoria Imperiului Bizantin.
În 2017 nu prea am citit memorii, deși sunt genul meu preferat. O să recuperez în 2018.
M-au dezamagit și nu ar fi trebuit să le cumpăr. M-am lăsat păcălită de niște recenzii care nu meritau băgate în seamă :
Love & Gelato. Vacanță la Florența – Jenna Evans Welch
Biblia pierdută – Igor Bergler
Carol – Patricia Highsmith
Arhitectul parizian – Charles Belfoure
Nu am studii de specialitate. Mă las ghidată de emoții. Știu că ar trebui să fiu mai practică. De câțiva ani citesc doar ce îmi place. Nu mă interesează cărțile la modă, nu rezonez la noțiunea de bestseller. Dacă nu îmi spun nimic, trec fără nici un regret pe lângă ele. Viața e prea scurtă să citesc ce îmi propun campaniile de marketing.
Voi încheia cu o poveste legată de cărți. În clasa a V-a ne-a venit în clasă o nouă colegă. Era scundă și avea o privire pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Ochii ei albaștri te trimiteau cu gândul la candoarea unui copil, erau ochi care nu cunoscuse încă răutatea. Diriginta a așezat-o în prima bancă, lângă mine. Amândouă aveam același prenume. Privind în urmă îmi dau seama că nu a fost nimic întâmplător. Nu-mi place să mă uit insistent la oameni, dar nu puteam să mă abțin să nu o privesc cu coada ochiului. Era altfel, ceva mă încânta și nu îmi explicam ce. Luni de zile am încercat să-mi lămuresc acestă atracție. Ne ințelegeam bine. Am început să ne vizităm. Îmi placea să merg la ea acasă. Părinții ei mă făceau să mă simt specială.
Am crescut într-o casă cu cărți. Îmi amintesc și acum, cum totul în jurul meu dispărea, când mama ajungea acasă cu ultimile noutăți. Când vreo colegă sau un coleg intrau pentru prima dată în casa noastră exclamau Ce multe cărți ai! Despre cărți nu mai știu cum am început să vorbesc cu E. Cred că îi împrumutasem o carte. Și la ea în casă erau multe cărți. Părinții ei erau profesori de română. Normal să iubească cărțile. De obicei ne petrecem vremea în camera ei. Căutam o carte care nu o găsisem nicăieri. Mi-a spus că o are. Împreună am început să scotocim. Nimic. Nu cred că o ai! Ba da! mi-a spus. Stai un pic!. A început să deschidă, pe rând, toate ușile din biblioteca care inițial păreau dulapuri. Am rămas fără suflare. Erau acolo ediții princeps, multe carți din perioada interbelică și chiar mai vechi. M-am uitat la ea. Ai voie să faci asta?Stai liniștită, am acordul lor, mi-a spus zâmbind. Au văzut că îți place să citești.Te poți uita, dar nu am voie să ți le dau acasă. Am reacționat ciudat. M-am îndepărtat și am aruncat o privire de ansamblu. Într-un colț am văzut o colecție mare de reviste. Și știți ce am facut eu? O greșeală pe care o să o regret toată viața. Din toate comorile alea, eu am ales să mă uit pe o colecție de reviste Cinema din perioada interbelică. Eram vrăjită de Greta Garbo și mi-am petrecut multe zile citind despre Sfinxul suedez. Erau scrise altfel. Trăiam în anii `80 ori presă comunistă nu îngăduia luxul, starurile pline de strălucire îmbrăcate la case celebre de modă, mașini cu șofer, hoteluri de lux, conferințe de presă, sute și mii de admiratori care să-și ovaționeze vedeta favorită. Comunismul ne vroia pe toți la fel. Claritatea imaginilor și frumusețea actrițelor mă năucea. Acolo am citit despre ce a însemnat filmul „Pe aripile vântului”, despre Vivien Leight și Laurence Olivier. Erau tineri, frumoși și îndrăgostiți! Multe dintre cărți erau de la editura Socec. Erau și cărți în limba franceză dacă îi aduc bine aminte. Nu știu sigur pentru că toată atenția mea a fost atrasă de revistele Cinema. Dacă aș putea da timpul înapoi?
Fata aceea a terminat istoria. La scurt timp a început să scrie în diverse publicații. A făcut jurnalism ani buni. Într-o zi a plecat cu o bursă peste ocean. Definitiv. Mereu îmi voi aminti de ea. Pentru frumusețea deschisă în fața mea, în acea zi, printr-un simplu gest al ei. Pentru amintiri pe care le voi purta în suflet toată viața. Pentru că mi-a permis să pătrund într-o lume de care nu știam. O lume mult mai frumoasă decât realitatea în care trăiam atunci. Celor care mă întreabă de ce iubesc atât de mult cărțile le răspund. Pentru emoțiile care le provoacă, pentru că citind pot scrie mult mai ușor. Pentru că îmi place să socializez cu oameni „ciudați”, care după lectura unei carți bune simt cum le cresc o pereche de aripi. Este vorba de acei oameni care radiază frumusețe în jurul lor. De cei care au o viziune mult mai șlefuită asupra lumii.
Cred în toate formele de frumos! Pentru mine nu contează dacă sunt oameni, fapte, cuvinte sau lucruri. A fost întâlnirea mea cu cărțile… frumoase!
