Doamna în negru

27152656_2065104390400225_435307390_n

Zilele astea am trecut printr-un loc pe care, mulți ani, am încercat să mi-l șterg din memorie. O trecere de pietoni. De data asta, eram în mașină lângă cel care conducea. Te grăbești? Îl vedeam că își pierde răbdarea. Nu, dar uită-te la oamenii aștia abia se mișcă! Avea dreptate unii abia se mișcau, iar eu m-am văzut deodată în acea intersecție în urmă cu ceva ani.

Era vară. Deși era în jur de ora 9, căldură începea să fie de nesuportat. Asta îmi accentua starea de iritare. Îmi dădusem întâlnire cu o persoană cu care îmi doream să încep un proiect. Întârzia. Mă suna din 10 în 10 minute să îmi spuna că ajunge. Cum nu mai puteam îndura căldura mi-am propus să intru într-o ceainărie și să beau ceva rece. Nu cunoșteam zona. Ca să ajung la locul dorit trebuia să traversez o trecere de pietoni nesemaforizată. Iarăși motiv de tensiune. Când eram însărcinată un nebun era să dea cu mașina peste mine. De atunci le ocolesc. Nu m-am aventurat singură. Așteptam să se mai adune lume. Nici o mașină nu oprea deși din sens opus era un domn care dorea să traverseze.

Am simțit că mă apucă cineva ușor de braț. Vă rog, ajutați-mă să traversez strada! Lângă mine stătea o doamnă în negru cu privirea desprinsă din lumea asta. Sincer dupa aerul pe care îl afișa o suspectam de un episod de senilitate. Părea rătăcită, temătoare și total desprinsă de realitate. Cred că a înțeles într-o secundă ce gânduri îmi treceau prin minte. Nepotul meu a fost accidentat pe o trecere de pietoni. Avea 28 de ani. Asta justifica dintr-o dată comportamentul ei. Doamna vorbea la trecut. Am realizat că era mort. Iar mie mi s-a făcut brusc frig. Într-o zi toridă de vară, eu am început să tremur.

Cu doamna în negru la braț am traversat strada. Mergea foarte încet. Nesigură, ușor împleticit. Ca un om care suferise o intervenție chirurgicală și abia se dăduse jos din pat. Se sprijinea de brațul meu. A fost necesar să-mi sincronizez ritmul de mers cu al ei. În timp ce încercam să fac asta s-a petrecut ceva ciudat. Nu am mai auzit nimic în jur. Privirea înregistra doar mișcările oamenilor. Îi vedeam pe cei din sens opus, șoferul care deschidea geamul, gesturile care îi trădau nerăbdarea, coada de mașini formată, doamna care plimba câinele undeva în fundal, persoanele agitate care stăteau cu telefonul lipit de ureche, un grup de adolescenți cu fețe zâmbitoare, 2 copii până în 7 ani care nu aveau răbdare să o aștepte pe bunica, o tânără mămică cu un bebeluș în brațe. Iar eu cu atâta lume în jurul meu aveam senzația că sunt singură cu doamna în negru. Când am ajuns pe trotuarul celălalt lucrurile au revenit la normal. Tăcerea dispăruse.

Am văzut o bancă. Nu vreți să stați jos? S-a așezat. Mă simțeam aiurea să îi pun întrebări. Vreți  să sun pe cineva? Nu mi-a răspuns. Apoi a început să vorbească. Nu puteam să o privesc. Era atâta durere acolo încât aveam senzația că dacă întind mâna o pot simți și eu. Ceva ce nu aș vrea să mai trăiesc niciodată. Și a început să-mi povestească: acum 3 luni nepotul meu a fost lovit pe o trecere de pietoni de un șofer care se grăbea. Avea doar 28 de ani. În septembrie ar fi trebuit să facă nunta. După 2 săptămani de spitalizare a murit. Era singurul copil la părinți. De ce nu a dat mașina peste mine? Eu ar fi trebuit să mor, nu el!

Ce puteam să îi spun? Cu toate astea mă rugase să o ajut să treacă strada. Deci nu își dorea să moară. Ciudat? Și-a reluat povestea: aștept moartea, dar nu așa. Nu vreau să dea o mașină peste mine pentru că îmi este frică. Îmi este frică să simt și eu groaza și durerea lui când i s-a întâmplat asta. Groaza unui tânăr care avea viața înainte, care urma să se căsătorească cu iubirea vieții lui, care avea vise și care vroia să se stabilească în Canada să le realizeze. Îmi este frică să duc cu mine în mormânt  momentul în care a văzut că mașina aceea intră în el.

Se  spune despre mine că știu să descriu oameni și emoții. Ei bine despre această doamnă nu pot să-mi amintesc decât timbrul vocii. O voce care venea din altă lume, o voce pe care nimic nu o mai ținea aici. Și rochia neagra. Nu modelul rochiei l-am reținut, ci acel negru. Nu era un negru elegant, decent și normal. Era un negru al neputinței, un negru sfâșietor care avea captat în el esența răului.

Până atunci bătrâna doamnă trăise într-o lume normală cu bune și rele. O lume cu bucurii obișnuite și necazuri care pot fi depășite. O lume în care își găsea resurse să meargă mai departe pentru că viața ei avea un sens. Se bucura pentru fiecare realizare a nepotului pe care îl crescuse cu atâta dragoste. Și într-o zi, un bolid de lux cu muzica dată la maxim, cu accelerația turată  peste limitele permise strivește în cateva secunde sensul ei de a trăi. A fost momentul în care lumea normală a dispărut și în viața bătrânei doamne a pătruns tragedia. Îmi doream să înceteze, să nu mai vorbească, pentru că ce povestea era prea greu de suportat chiar și pentru cineva care care nu era implicat emoțional. Suferința ei mă tulbura.  Dacă nu mi-ar fi povestit cu vocea aceea din care se ghicea dezinteresul total pentru ziua de mâine mâine, dacă ar fi plâns, poate ar fi fost mai ușor.

S-a ridicat să plece. Doamne ce frig îmi era! Vreți să vă duc undeva? am intrebat-o Nu! Mă duc la biserică și apoi acasă. Viața mea se împarte acum între cimitir și biserică. E tot ce mi-a mai rămas. Stăteam pe bancă gândindu-mă că este împotriva firii să-ți îngropi nepotul. Ne victimizăm pentru toate necazurile pe care ne este dat să le traim. Pe acea banca am înțeles că este o mare diferență între suferință și tragedie. Prima implică evenimente sau oameni neplăcuți. Dar trece. Tragedia înseamnă moartea cuiva drag sau o boală incurabilă. Peste asta nu treci așa ușor. Unii nu trec niciodată. Am urmărind-o cu privirea până a dispărut.

Îmi suna telefonul. L-am oprit. Nu aveam energie să vorbesc. Am plecat de acolo uitând să-l mai deschid, dorindu-mi să ajung cât mai repede într-un loc în care să nu mă mai urmărească suferința doamnei în negru. Bineințeles că persoana cu care aveam întâlnire m-a așteptat și încerca să mă contacteze. Ne-am întâlnit peste câteva zile. Ea nu a mai întârziat, iar eu i-am povestit despre doamna în negru și de ce am uitat să deschid telefonul. I-am relatat fără să omit detalii, fără să să-mi cenzurez emoțiile, neîndurătoare cu cel care provocase asta. Scrie. Asta îi va ajută pe cei care au trecut prin astfel de situații să nu se mai simtă singuri. N-am scris. Mi-am spus că nu am acest drept.

Dar întâmplarea zăcea ascunsă adânc într-un ungher al memoriei mele. A fost nevoie ca viața să mă poarte din nou în acel loc. Și au revenit emoțiile, doamna în negru, bancă unde mi-a povestit totul. Sper că și-a găsit liniștea. Că moartea s-a îndurat de ea și a eliberat-o. Cel care a făcut asta, care a asistat timp de 2 săptămâni la agonia acelui tânar, care a încercat să răscumpere moartea lui cu bani, nu a pățit nimic. Cred cu tărie un lucru. Cu timpul va deveni o persoană în luptă cu propria conștiința. Poate nu acum, dar pe măsură ce timpul va trece fapta asta îl va apăsa din ce în ce mai mult.

M-am hotărât să scriu. Cine știe pe lângă câte astfel de povești trecem zilnic. O scriu și pentru cei care se grăbesc și uită să ia piciorul de pe accelerație. Cel care a făcut asta avea 18 ani și carnet de… câteva zile. Așa de tânar și să fii răspunzător de tragedia a 6 oameni? Bunica și părinții băiatului. Logodnica și părinții ei. Cine ești tu ca să răpești ultimile momente de bucurie ale unei bătrâne de 86 de ani? Cine ești tu ca să obligi niște părinți să trăiască până la sfârșitul vieții cu durerea că au pierdut unicul copil? Cine ești tu ca să spulberi fericirea unei fete de 25 de ani care tocmai își comandase rochia de mireasă? Cine ești tu ca să îi condamni pe părinții acestei fetei să-și păzească zi de zi copilul de frică să nu-și piardă mințile?

Cine ești? În acel moment eu cred că ai fost esența Răului pe acest Pământ. Sunt necruțatoare? Atunci spune-mi tu cum se numește cel care omoară un om?

Mi-aș fi dorit să menționez la final că totul este ficțiune. Din păcate e o întâmplare adevărată. De obicei, îmi place să închei articolele într-o notă optimistă. Astăzi nu pot face asta.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *