Categorii
Diverse

Pe Camino pentru Rareş cu Andra Crăciun

22215069_1620228568008733_1928356799_n
Sahagun – la jumătatea traseului Camino Frances

Un articol care m-a solicitat emoţional. Atât de mult, încât timp de o săptămână, în fiecare zi, îmi propuneam să mă apuc de el şi sfârşeam doar notând nişte idei. M-am lăsat doborâtă de teamă. Teamă că nu voi putea valorifica suficient povestea de interes uman din spate, teamă că nu mă voi  putea ridica la nivelul subiectului, teamă că nu voi putea reda intensitatea trăirilor Andrei.

Spre ruşinea mea nu ştiam ce înseamnă Camino. Pe scurt, Camino de Santiago sau Calea Sfântului Iacob este o rută de pelerinaj prin Spania, ce are ca punct final Santiago de Compostela unde se află rămăşiţele Sf.Iacob. Pentru cei care iubesc topurile este al 3-lea traseu de pelerinaj creştin după Ierusalim şi Roma. Camino cuprinde mai multe trasee. Cel mai cunoscut, dar şi cel mai aglomerat este El Camino Frances care pleaca din oraşul francez Saint-Jean-Pied-de-Port şi are 799 km. Pe acest traseu a mers Andra. Atât că ea a continuat cu Finisterre şi mai departe până la Muxia, adică un total de 900 de km străbătuţi pe jos într-o lună. Real, Andra a parcurs peste 1000 km.

Pe Andra o ştiu de copil. De mică vroia să descopere lumea și să cunoască mai mult. Încă de atunci știa să-şi susţină un punct de vedere cu argumente potrivite. Fizic era fragilă şi vulnerabilă. N-aş fi crezut că se va încumeta vreodată singură pe Camino. Omul din spatele Andrei, cea care a încurajat-o, a ajutat-o să-şi depăşească limitele şi care îi repetă mereu că poate realiza tot ce îşi propune este Adriana, mama ei. Când plecăm de acasă la studii, în lumea largă sau cine ştie unde ne mai poartă destinul, toţi primim sfaturi de la mama. Andra primea sfaturi sub formă de scrisori. A adunat un teanc substanţial.

Dragostea mea, aş vrea să te bucuri nespus de primăvara care a venit, de tinereţea şi frumuseţea ta, de bunătatea ta. Îmi doresc să fii iubită aşa cum meriţi. 

Draga mea dragă, te rog dacă îţi găseşti puţin timp liber, scrie-mi puiul meu ce vrei să-ţi fac de mâncare sau de ce ai nevoie. Mă bucur că ce ţi-am trimis a fost bun. În compoziţia fiecărui fel preparat am presărat pe lângă ingrediente, dragostea mea pentru tine şi plăcerea cu care le fac.

22119349_1617797534918503_604636281_n.jpg
Andra cu Adriana (mama ei)

Cum era Andra înainte de Camino? Mergea la mare pentru 4 zile cu 2 trolere, nu putea dormi cu mai multe persoane în cameră, nu stătea decât la hoteluri cu un anumit standard, nu ştia la ce foloseşte sacul de dormit, nu bea decât apa plată, nu mânca nici un fruct până nu se convingea că este perfect spălat. Şi într-o zi Andra a plecat pe Camino cu un rucsac în spate de 7 kg, cu hainele de pe ea şi cu încă un rând de schimb în cea mai mare aventură pe care avea să i-o rezerve viaţa.

Ce înseamnă Camino?

  • bocanci şi un rucsac în spate,
  • să străbaţi munţi, păduri, câmpii, sate, oraşe, meseta (o porţiune plană doar cu lanuri de cereale şi umbră foarte puţină. Pare o zonă uşoară fiindcă nu ai de urcat sau coborât. Pare…dar nu e, în faţă ai permanent acelaşi peisaj, iar vara e infernal de cald. Motiv pentru care trebuie să cari multă apă cu tine. Sunt porţiuni de până la 17 km unde nu există nici o sursă de apa.
  • în primele zile te doară tot corpul, fiecare muşchi, fiecare fir de păr, chiar şi atunci când te mişti foarte puţin,
  • să mergi 7-8 ore/zi,
  • să dormi în albergues (hosteluri) unde sunt cazaţi doar pelerinii de pe Camino de Santiago,
  • odată ajuns, deşi eşti rupt de oboseală (25-30 km/zi), îţi speli hainele în care ai mers, le pui la uscat, îţi cumperi ceva de mâncare şi te masezi contra durerilor,
  • plecarea dimineaţa devreme la ora 6 ca să nu te răpună căldura, după ora 12 apa de băut este fiartă,
  • să ai un motiv pentru care mergi. Pentru unii religios, spiritual, sportiv sau pur şi simplu pentru a vedea locuri. Motivul Andrei a fost Rareş, un băieţel care suferă de sindromul Allan-Herndon-Dudley. A luat legatura cu cei de la Galantom, o platforma de fundraising, dând astfel posibilitatea celor interesaţi să facă donaţii pentru cauza susţinută de ea. Scopul era strângerea de fonduri pentru a permite părinţilor lui Rareş achiziţionarea de echipamente specializate adaptate nevoilor fiului lor. S-a adăugat şi  un ajutor material pentru o parte din plata şedinţelor de terapie, la care Rareş participă zilnic, dar care nu sunt decontate de asigurarile medicale. Urmărind-o pe Andra pe FB oamenii au donat banii necesari,
  • să urmezi scoica – simbolul principal ale drumului, indicator care apare pe toata ruta pelerinajului.
22207170_1620194211345502_2124822254_n.jpg
Rareş –  motivul Andrei
22127300_1618056421559281_210212349_n.jpg
Scoica – simbolul principal ale drumului

Ce a speriat-o? Frica de cantitatea de durere fizică pe care va trebui să o îndure, frica de a rămâne singură pe drum, frica că nu va putea căra singură rucsacul datorită unei probleme de sănătate mai vechi.

Ce i-a lipsit? Parfumul. A renunţat la el pentru a nu-şi îngreuna inutil bagajul. Îsi dorea cu disperare să nu se lipească de ea ,,mirosul de pelerin”. La întoarcerea în ţară, Loredana (verișoara ei) a aşteptat-o la aeroport cu un parfum. În ziua a 5-a a jurnalului Camino pe FB, apare un episod simpatic cu un neamţ care nu s-a putut despărţi de parfum.

Cu toate astea, niciodată nu şi-a pus problema să renunţe. Rareş locuieşte deja în sufletul meu şi va fi acolo pentru a alunga orice gând de renunţare atunci când poate drumul va deveni mai greu, scria Andra pe profilul ei de pe Galantom. Experienţele din fiecare zi erau relatate pe contul personal de FB, sub forma de scrisori către Rareş. Aşa îşi exprima ea dragostea pentru micuţ, o prelungire a dragostei pe care ea a primit-o tot prin intermediul scrisorilor de la Adriana.

22185012_1618050398226550_829140808_n
Andra pe contul Galantom purtând tricoul pentru Rareş

Ce a experimentat Andra?

  • o viaţă fără stres şi făra nervi,
  • să trăieşti cu puţin, fericirea nu înseamnă mult,
  • pentru că sunt mulţi pelerini şi e greu să reţii atâtea nume, acolo nu era Andra, era Romania. Era mandră să fie strigată astfel. Prin oameni ca ea, Romania începe să-şi recapăte onoarea. Camino e locul unde nu contează ţara de unde vii, toţi sunt egali, atât că aici ai nevoie de o anumită structură sufletească, suflet deschis, să nu judeci şi oferi ajutor necondiţionat,
  • depaşirea fricilor, a trecutului care o eroda încet pe interior,
  • o sesiune de shopping finalizată cu un tricou şi o pereche de colanţi. În mod normal, erau haine în care ar fi stat în casă, sub nici o formă nu s-ar fi afişat cu ele pe stradă. Pe Camino însă au echivalat cu valoarea unei poşete de designer în lumea civilizată,
  • a agăţat tricolorul acestei ţări în toate locurile unde au purtat-o paşii.

Cu ce a rămas Andra?

  • acum apreciază altfel oamenii, lucrurile, vorbele şi faptele,
  • Am puţin. Aproape nimic. Şi totuşi am mai mult decât am avut toată viaţa. Am venit pe Camino sperând ceva şi am primit mult, mult mai mult decât am cerut şi mi-am dorit…
  • Trebuie să laşi oamenii să plece, deşi te-ai ataşat de ei. Dacă e scris să te revezi cu ei, cu siguranţă momentul va aparea,
  • dragostea celor dragi care au susţinut-o: mama, Loredana – verişoara ei (care a ţinut un jurnal pe toata perioada cât Andra a făcut Camino),
  • prietenii Camino,
  • oamenii excepţionali pe care i-a întâlnit pe drumul Sf. Iacob,
  • Camino i-a arătat cum poate trăi cu mai puţin. A plecat dintr-o societate unde a fost învăţată că este mai important să ai succes. Pe Camino a înţeles că nu succesul unui om este important ci…valoarea lui.
  • Compostella – un certificat de pelerin oferit de Catedrala din Santiago de Compostela scris în limba latină.
22155055_1618060321558891_1104900894_n.jpg
Compostella – certificatul de pelerin

Mi-aş fi dorit din tot sufletul să transmit ce a însemnat Camino pentru Andra şi ce a însemnat ajutorul ei pentru familia lui Rares. Am reputaţia, atunci când scriu un articol despre cineva că îl fac fericit. Acum e invers, întalnirea cu Andra şi să scriu despre Camino m-a făcut pe mine fericită. Ca să poţi exprima spiritul Camino nu e suficient să citeşti sau să scrii despre asta, trebuie să fii acolo să experimentezi, să suferi, să cunoşti oameni noi, dar mai  mai presus de toate să încerci o fericire cum nu ţi-a mai fost dată până atunci.

N-am invidiat niciodată oamenii pentru bunurile care le poseda, am înţeles la timp că dacă le pierzi nu rămâi cu nimic. Dar în timp ce o ascultam pe Andra am fost invidioasă pe curajul ei, pe trăirile pe care le-a experimentat, pe emoţiile pe care le-a transmis pe FB, pe povestea de care a avut parte. Am supus-o unui test. Să îmi povestească despre cea mai impresionanta zi petrecută acolo. În timp ce îmi citea din jurnal cu o vocea tremurândă a început să plângă, iar eu am avut sentimentul ca ea era din nou acolo…pe Camino. Nu pot să nu mă gândesc la intensitatea emoţiilor pe care  le-a trăit parcurgând drumul Sf.Iacob. Viaţa pe Camino e o poveste, zi de zi e o altă poveste mi-a spus după ce a închis jurnalul. Copleşitor de frumoasa, de intensă, de provocatoare…tocmai de aceea de neuitat.

Mulţumesc pentru tot ce mi-ai împărtăşit Andra. Camino i-a creat dependenţă. Deja îşi face planuri pentru un alt Camino.

Acum când republic acest articol Andra este, din nou, pe Camino.

Pe Andra Crăciun o găsiţi aici.

22155456_1618049678226622_321372534_n (1).jpg
Fotografia mea preferată
22192922_1620193624678894_684908156_n
Emoţii captate pe Camino 1
22127491_1618057868225803_594453060_n
Emoţii captate pe Camino 2
22185076_1618058254892431_1958138563_n
Emoţii captate pe Camino 3
Categorii
Diverse

De ce cred în continuare că oamenii trebuie încurajaţi?

22156915_2012259062351425_2028137569_n

Eram în clasa a X-a. Pe colega mea D.S. o știam din generală. Se ținea departe de grupurile populare care monopolizau atenția tuturor. Nu provenea dintr-o familie cu relații, nu era înzestrată cu acea frumusețe care îți taie respirația, dar mie îmi plăcea pentru că era un om bun care nu ar fi făcut rău nimănui. Și era și foarte timidă. Întotdeauna m-am simțit atrasă de persoanele care nu sunt populare. Stăteam binișor cu flerul la oameni…intuiam calitațile dincolo de aparențe.

Începuse perioada cu nebunia olimpiadelor. Eram mândri dacă erau astfel de elevi în clasa noastra și profesorii ne felicitau. Era plăcut să te scalzi și tu puţin în succesul lor. D. luase premiul I pe județ la istorie și mergea mai departe. Ne bucuram pentru ea. Până într-o zi, când un profesor a ridicat-o în faţa clasei:

– S.( bineințeles pe numele de familie, cum altfel), am auzit că mergi la faza pe țară?

– Da, i-a raspuns timid. Cred că se aştepta să o felicite…

– Ai avut noroc, de acum încolo nu o să mai obții nici un premiu, oricum nu ești în stare de nimic!!!

În clasă, râsete, chicoteli de la lingușitorii care se aliau cu profesorul și …tăcere de la restul. Mă rog, mai erau și aierieni care oricum nu observau nimic. Și eu tăceam…dar clocoteam. Nu-mi plăcea cum preda, nu-mi placea obiectul, iar ca om nu mă impresionase cu nimic, deci îmi era indiferent.

D. stătea alături de mine, ne despărţea coridorul dintre banci. Era în picioare, roșie la fața și îi ieșia umilința prin toți porii. Era legată la stâlpul infamiei fără nici o vină. Atunci, cu mine s-a petrecut ceva ciudat, am început să privesc pe fereastră că să nu-l mai vad. Și aveam să fac asta constant un an de zile. Nu mai puteam să mă mai uit la el. La pauză au alergat toți afară. Sincer nu cred ca era vreunul extaziat de materia lui. Cei cu note mari învățau atât cât să nu-și strice media. In clasa mai erau 5 – 6 elevi. Am privit-o. Dumnezeule cât o rănise! Tristeţea aia care te năucește…nu poţi nici să plângi…pentru că nu întelegi ce se întamplă de fapt. Pe față i se citea neputinţa, umilința și încet-încet în sufletul ei câştiga teren neincrederea.

– D. e un tâmpit! am spus aproape țipând. Orice era permis ca să îi distrag atenția.

– Știu, dar ai văzut cum a spus-o…și în fața clasei…

– Nu merită! Gândește-te ce o să faci de acum încolo. De când îți place ție istoria? În generală nu te omorai…

– Imi place profa…și acum și istoria…(mai târziu aveam să aflu ca profa de istorie făcea meditaţii gratis pentru olimpiadă și a sprijinit-o mereu). Modul în care a spus-o m-a convins că nu e un moft.

– Atunci demonstrează-i că nu are dreptate. E vorba doar de determinare. N-am plecat de lângă ea până n-am simțit-o că și-a mai revenit.

Iar D. a obținut premiul III pe țară. Nu am devenit prietene, dar ne placeam și-am admirat-o pentru puterea cu care a reușit să lupte. Am terminat liceul și ne-am văzut fiecare de viața ei … până într-o zi.

Eram la mătuşă-mea în vizită. M-a întrebat dacă cunosc pe cineva D.S.?

– Da, am fost colege de liceu…și de generală.

– E profesoară la mine la școala. De istorie. Ne-a povestit că o fostă colega C.C. a încurajat-o să aleagă acest drum.Târgurile de provincie. Așa a aflat mătușă-mea, așa am aflat și eu. M-am bucurat enorm.

Cu acel profesor am avut un razboi numai al meu, în clasa aXI-a. Nu mă mai uitam la el. Indiferent de ce spunea. Îl dispreţuiam. Priveam pe geam, mă zgâiam aiurea pe pereți. Normal că a observat. Nu cred ca a știut vreodată ce m-a determinat să procedez așa. Mi-a spus ca am devenit…obraznică. Aici era o problemă, pentru că aveam reputaţia unei eleve destul de cuminți. Îl enervam cumplit. Atât de tare încât era să mă lase corigentă. Exasperat într-o zi a venit în clasă furios și a urlat la mine:

– Nu înţeleg cum nu poţi învăța de un amârat de 5 la mine și eşti olimpică pe ţara la geografie?!?! Îți bați joc de mine?

– Nu…numai că nu înţeleg nimic din ce predați. Ca să vezi îl făcusem… incapabil …în fața clasei…Călăul se transformase în victimă. D.era razbunată!

Nu mai contează ce s-a spus după. Puteam să o pățesc rău de tot. Când ai 16 ani curajul învinge rațiunea, dreptatea e normă morală capitală, iar riscul nu intră la categoria fapt divers ci este un mod de a trai.

Mă gândesc că sunt exonerată de a fi judecată, aveam 16 ani …și lumea mea era doar în alb si neagru. Atunci credeam ca oamenii trebuiesc încurajați…și ca să vezi, chiar dacă multe s-au schimbat pe parcurs, şi lumea adulţilor m-a învăţat să gândesc mai nuanţat … cred în continuare că oamenii trebuie încurajați.

De ea sunt sigură că nu îşi umileşte elevii. Îi împarte în 2 categorii: care învaţă şi care nu învaţă, dar nu în capabili şi încapabili.

O întâmplare adevărată!

Categorii
Viața mea

Cum să gestionezi diabetul fără să acumulezi frustrări

Toată lumea se aşteaptă să scriu cum m-am „împrietenit” cu diabetul și să dau sfaturi. Nu încurajez sfaturile medicale făcute de un amator, deoarece consider că sunt apanajul medicilor specialişti care, categoric, își fac treaba mult mai bine decât mine. În timp, mi-au dovedit-o!

29 septembrie 1998, un buletin de analize validat de un medic diabetolog mi-a confirmat diagnosticul – diabet tip 1 insulino-dependent. Am fost atât de bulversată, încât nici să mă revolt nu eram capabilă. Mă internam într-un spital pentru prima oară în viaţa mea. Nimerisem cu patul lângă o doamnă, de aproximativ 55 ani (ulterior aveam să aflu că avea doar 42), care privindu-mă în ochi, mi-a aruncat nişte cuvinte pe care nu le-am putut uita : „eşti tânără şi eu am fost tânără odată, dar în 20 de ani ai să ajungi o ruină… o ruină, mă auzi?” Normal că o auzeam. Am privit-o și eu: neîngrijită, cu dinţi lipsă, o voce agresată de ţigări şi o ură în privire care m-a năucit. Speriată mi-am făcut un calcul rapid. Nu cred că o să trăiesc mai mult de 20 de ani. Bun, deci o să am atunci 48 de ani. Rezonabil, nu am timp să ajung chiar o ruină… Am adormit plângând, previziunile ei mă purtau deja într-un scenariu de coşmar. Astăzi, dacă cineva ţine, morțiș, să mă atenţioneze ce catastrofă va deveni viaţa mea, din cauza diabetului, nu mai are putere. Refuz, să-mi dau acordul, să-mi stăpânească viața un om plin de resentimente.

Dimineaţa, încet-încet, am început să-mi mai revin. Înceram să-mi fac curaj repetându-mi că noaptea predispune la exagerări. Mi-am început ziua cu o analiză a pacientelor din salon. M-am lăsat cucerită de o doamnă de peste 70 de ani, încă frumoasă, cu nişte ochi albaştri superbi, plină de energie, voie bună… şi parfumată cu Chanel 5. Pentru mine, a rămas parfumul care, dincolo de rafinamentul absolut, îl asociez cu o atitudine de… învingătoare. Pe noptieră, lângă pat, avea 3 cărţi al căror titlu trădau că posesoarea lor avea o cultură peste medie. Găsea un cuvânt bun pentru fiecare dintre noi, ştia să asculte, dar şi să impună limite atunci cînd îi era invadată viaţa personală. Și am mai fost cucerită de ceva: era cea mai elegantă dintre toate pacientele. Instinctiv m-am întrebat, dacă într-un salon de spital poate să arate așa, oare cum arată când iese la un spectacol, la un vernisaj, la restaurant sau la o plimbare în parc? Doar într-un astfel de cadru o vedeam ducându-şi existenţa. Să poți fi elegantă în spital, ţine de magie. Ei bine în cazul ei funcţiona. Avea diabet de foarte mulţi ani. Cât am stat în spital, am urmat-o peste tot ca un căţeluş. Discutam, majoritatea timpului, despre cărţi. Doamna Chanel 5 m-a învăţat că trebuie să am 2 hobby-uri pe care să le cultiv şi la care să excelez în timp.

Lectura, am exclamat!

Draga mea, lectura e un stil de viaţa nu un hobby! mi-a răspuns amuzată de ,,revelaţia” mea. Caută, cu singuranţă ai să găseşti. Simt asta. Și întregul meu planul psihic a fost resetat de doamna parfumată cu Chanel 5.

La ieşirea din spital mi-am propus să încurajez, să susţin oamenii diagnosticaţi cu diabet. Indiferent unde îi întâlneam. Când merg să-mi iau insulina, reperez imediat cazurile noi. Au aşa un aer de abandon. Indiferent cât sunt de ocupată, obosită sau angrenată în propriile mele probleme, încerc să îmi fac timp pentru ei. Trag de mine şi le arăt cea mai fericită faţă posibilă. Nu vreau să permit celor care au acumulat frustrări de pe urma acestei boli, să deţină controlul şi să îi încarce negativ. Fac asta pentru ei, pentru mine şi pentru doamna minunată care m-a ajutat în spital.

Deşi fizic odată cu trecerea anilor diabetul îţi impune anumite limite, intelectul nu este afectat. La vârsta doamnei care îmi spunea că am să ajung o ruină, am început a 2-a facultate. Îmi  amintesc că, începând cu primul an, dormeam câte 4-5 ore pe noapte. Ziua birou şi facultate, noaptea desenam. Asta timp de 3 ani. Şi cu programul asta infernal nu m-am simţit niciodată o… ruină. Apoi, am început să scriu pe blog şi evident nu mă simțeam o ruină. Am ajuns să-mi pot cultiva pasiunile, pentru că cineva mi-a spus, acum 20 de ani, că dacă vreau să am o relaţie civilizată cu diabetul e necesar să-mi găsesc 2 hobby-uri. Încerc să le cultiv, mă străduiesc și chiar îmi doresc să excelez. Pictura şi blogul. Mă rog, ordinea reala este acum blogul şi pictură. Împortant este să-mi respect dieta și orele de insulină, dar şi să-mi antrenez zilnic hobby-urile. Aşa ca pentru maraton.

22091707_2010919462485385_172940531_n

Daca ai diabet nu eşti cu nimic mai prejos decât restul oamenilor. E adevărat diabetul este o boală care îţi aduce suferinţă, dar suferinţa are şi o latură bună, îţi rafinează mintea şi şlefuieşte sufletul. Devii mai profund, empatizezi mai uşor cu cei din jur, şi vine o zi în care te trezeşti că ai căpatat nişte abilităţi la care nici măcar nu aveai curaj să visezi. Oamenii îţi spun că eşti talentat. Nu e talent, ai acumulat experienţe pe care vrei să le transpui în ceva: în scris și pictură în cazul meu.

Nu obișnuiesc să-mi expun viața personală pe blog, dar astăzi 14 noiembrie este Ziua Internațională a Diabetului. Dacă mesajul acestui articol va ajunge chiar și la o singură persoană diagnosticată cu diabet tip 1 insulino-dependent, obiectivul meu este atins.

Pe 29 septembrie 2018 am făcut 20 de ani de când am diabet. Previziunile sumbre ale primei doamnei nu s-au îndeplinit, dar cele 2 pasiuni care mă ajută să am o relație civilizată cu acestă afecțiune, există și sunt o constantă în viața mea.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Diverse

3 Lecţii pe care le-am învăţat de la profesoara de istorie

22014658_2010084469235551_1728932400_n
Sursa: Pinterest

A fost un coupe de foudre. Dacă aş fi notat tot ce ne spunea, cu siguranţă aş fi putut scrie o carte. N-am memoria organizată, uit ani, amănunte, am doar…memorie emoţională. Îmi rămân în minte oameni şi momente.

Flash – uri de la ora de istorie:

Ştia să povestească, îşi tempera tonul, capta auditoriul într-un mod firesc, normal. Ne întorcea într-un timp în care conversaţia era o artă.

Ne-a relatat despre darul ei de suflet. „Un serviciu de cafea kitschos, pe care îl ţin în vitrina din sufragerie cu cele mai de preţ cristaluri ale mele.” Perioada comunistă, anii `80 şi moda vitrinelor cu cristaluri. Darul era făcut de elevii de la seral. Nu i-a păsat cum arată şi nici cât a costat. Importantă era dragostea cu care a fost oferit. Ceva trebuie să fi fost acolo dacă avea ochii umezi când ne spunea asta. Cuvintele care l-au însoţit şi emoţia din vocea acelor oameni aveau să îi pătrundă în suflet pentru totdeauna.

Lecţia nr.1: Faceţi daruri din suflet. Alegeţi să oferiţi un strop de bucurie unui om.

Ora când ne-a vorbit despre Dictatul de la Viena. Ne-a citit din memoriile lui Mihail Manoilescu. Dupa ce a terminat, în clasă s-a aşternut o linişte apăsătoare. Nimeni nu a mai scos o vorba. Ne confruntam cu noţiunea de patriotism, dar altfel de cum ne învăţase Ceauşescu. Modul cum a citit m-a bântuit toată viaţa şi cred că nu numai pe mine. Ce n-am înţeles atunci era faptul că profa noastră de istorie se sinucidea în direct. O fi fost Manoilescu născut la Tecuci, dar totuşi murise în 1950 la închisoarea din Sighet. Închisoarea elitelor romaneşti care pentru comunişti erau doar bandiţi, ori bandiţii trebuiesc eliminaţi.

Lecţia nr.2: Pe care am înţeles-o mai tarziu. Pe oameni îi atrage modul în care comunici. Dacă ne-ar fi ,,recitat” tot ce scria în manualul de istorie, astazi nu mi-aş mai fi amintit nimic. Puţină implicare nu strică niciodată.

Orele când a refuzat să ne povestească despre congresele partidului. A venit  în clasă şi ne-a anunţat că nu obişnuieşte să predea genul asta de lecţiei. Ne-a întrebat dacă cineva doreşte să înveţe despre aşa ceva. Nimeni. Da, am avut această şansă. Un profesor de istorie care îndraznea să sfideze regimul. Curaj dus la extrem.

Lecţia nr.3: În viaţă trebuie să rişti şi să crezi în tine. Degeaba îţi spun o sută de persoane că nu e bine ce faci, nu e bine cum gândeşti. Dacă simţi ca ai dreptate şi asta îţi este drumul, îţi asumi şi  lupţi pentru crezul tău.

Dna P. a fost omul care m-a făcut să înţeleg că puterea unui om este în a fi nu în a avea. Ceea ce eşti nu pierzi niciodată.

Fetelor ne strecura printre noţiuni de istorie şi noţiuni de stil. Noţiuni care mai tarziu m-au ajutat să nu pic în penibil, urmând trenduri care nu mă definesc. Adopta un stil vestimentar minimalist şi iubea perlele.

Avea o livadă minunată. Treceam prin faţa casei ei, numai ca să simt acel miros unic izvorât din dragoste pentru natură, simţ estetic peste medie şi disciplină de fier. Când am văzut-o pentru prima oară era primăvară. Toţi pomii erau înfloriţi. Am rămas mută de uimire, părea ireală pentru acele timpuri. Copacii aveau toţi aceeiaşi mărime, erau aliniaţi la milimetru. Cel care o îngrijea părea că se apropie  mai mult de misiunea unui arhitect peisagist decât de cea a unui horticultor.

Avea şi zile când se retrăgea într-o lume a ei. Cred că erau acele ore când nu mai putea să ocolească programa şcolară, când trebuia să predea istoria atât de barbar modificată.

Pentru mine rămâne unul din profesorii mei de suflet.

Ne-a învăţat să gândim, să facem alegeri, să ne susţinem punctul de vedere, să nu renunţăm niciodată, să credem în noi indiferent de ce spun cei din jur. Dar şi să pierdem cu demnitate, să nu ne risipim energia în lupte cu adversari inferiori, şi mai presus de toate, peste ani aveam să înţeleg că femeia asta stăpânea perfect arta de a se bucura de viaţă.

Categorii
Cultură

Cum am ajuns de la Omul obsedat de cărţi la … un master în restaurare carte

22014786_2009207799323218_788795127_n.jpg
Sursă: Pinterest

Cartea Omul obsedat de cărţiAllison Hoover Bartlett începe cu un prolog despre un tom vechi, un Krautterbuch (atlas botanic de plante medicinale al lui Hieronymus Bock, botanist şi medic), tipărit în 1630. Cântăreşte 5 kg şi jumătate, coperta este din lemn de stejar îmbrăcat în piele de porc, are modele concentrice în emboss  (gravate, imprimate în relief), cu flori şi frunze. Desenele demonstrează stângăcie, dar asta garantează autenticitatea cărţii.

Ca să înţelegeţi în ce grad m-a captivat cartea asta, când m-am apucat de ea ar fi trebuit să vizitez  Castelul Huniazilor, dar eu nu m-am mişcat de pe una din băncile din incinta castelului. Oricum îl văzusem de 2 ori, iar cartea era de-a dreptul spectaculoasă. Aşa am pătruns în lumea cărţilor rare guvernată de anticari, ediţii princeps şi bibliofili rafinaţi. Aşa m-am  familializat cu termeni ca incunabule (volume de la începuturile tiparului 1450-1500), manuscrise cu anluminuri (pictură de manuscrise medievale).

M-a fascinat descrierea Târgului anticarilor de la New York unde hoţii erau atraşi ,,ca fluturele la lumânare”.  Este locul unde îşi dau întalnire cei care cumpără şi cei care vând cărţi rare, cu standuri unde proprietarii de anticariate subjugă audienţa cu poveşti, unde oaspeţii pot fi trataţi cu şampanie, unde poţi cumpăra ,,falsul unui fals”, unde îl poţi zări pe Al Pacino printre colecţionari, unde prima ediţie a unui roman valorează cam cât un Porche roşu, unde ,,raritate” înseamnă altceva pentru fiecare colecţionar şi anticar în parte. E o chestiune subiectivă, la care se adaugă gustul personal şi tendinţele. Târgul anticarilor este locul unde colecţionarii adulmecă cărţile pentru a depista mucegaiul, care este un factor important în distrugerea unei carţi, locul unde colecţionarii vin pentru a-şi bucura ochii, mâinile, dar şi …inima, unde cărţile devin mult mai atractive când au un trecut.

Pe acest fundal evoluează autoarea şi un hoţ de cărţi vechi, pe care ajungem să îl cunoaştem mai bine din dialogul care se leaga între cei doi. A.H.B. ne transpune în lumea hoţilor de carte veche prin John Gilkey. De ce fură John Gilkey? Fură din iubire de carte … iubire – obsesie, crede că o colecţie de cărţi rare îl va înălţa pe o poziţie privilegiată în societate, că va deveni bogat, erudit şi mai cultivat, că va câştiga respectul oamenilor şi totul va culmina cu un însemn de nobleţe. Faptul că John Gilkey preferă să fure cărţi din clasamentul Modern Library arată dorinţa lui de a fi apreciat. Cum cărţile sunt validate de specialişti, crede că îşi asigura în felul ăsta admiraţie şi respect. Un paradox…atracţia lui pentru rarităţi nu îi confera nimic din ceea ce îşi doreşte…pentru că ajunge, de fapt, doar un infractor.

Tot ce am citit în cartea de mai sus, m-a urmărit nepermis de mult comparativ cu alte cărţi. Iubesc cărţile, atât de mult încât nu mă mulţumesc doar să le citesc, sunt vrăjită şi de farmecul estetic al volumelor vechi. Cartea asta, m-a făcut pentru prima oară, să-mi pun întrebarea dacă am făcut alegerea corectă la începutul facultăţii? Categoric, nu. Am ajuns la concluzia că un master în restaurare carte este mult mai potrivit pentru mine. Trebuie să te obsedeze cărţile … atât de mult, încât să îţi doreşti ca o pagină de carte veche să nu rămână o enigmă, să vrei să găseşti povestea din spatele fiecărui volum.

E emoţionant să vezi toate acele pete care trădează vechimea unei cărţi, pete ce apar de obicei din lipsă de ventilaţie şi datorită umezealii, pete provocate de fungi şi bacterii, pete de ceară care te fac să te întrebi oare cine s-a aplecat asupra ei…poate şi pete de lacrimi picurate pe vechile cărţi de rugăciuni. Însemnări, autografe, semnăturile posesorilor, informaţii ascunse sau din contra poate prea expuse. Iar eu din prea multă dragoste pentru ele, doresc să mă transform într-un …doctor de cărţi, aşa pot să le dau o nouă viaţă.

Pe mine, iubirea pentru cărţile vechi nu m-a condus la furt … m-a determinat însă, să urmez un master în  domeniul restaurării de carte.