De ce cred în continuare că oamenii trebuie încurajaţi?

22156915_2012259062351425_2028137569_n

Eram în clasa a X-a. Pe colega mea D.S. o știam din generală. Se ținea departe de grupurile populare care monopolizau atenția tuturor. Nu provenea dintr-o familie cu relații, nu era înzestrată cu acea frumusețe care îți taie respirația, dar mie îmi plăcea pentru că era un om bun care nu ar fi făcut rău nimănui. Și era și foarte timidă. Întotdeauna m-am simțit atrasă de persoanele care nu sunt populare. Stăteam binișor cu flerul la oameni…intuiam calitațile dincolo de aparențe.

Începuse perioada cu nebunia olimpiadelor. Eram mândri dacă erau astfel de elevi în clasa noastra și profesorii ne felicitau. Era plăcut să te scalzi și tu puţin în succesul lor. D. luase premiul I pe județ la istorie și mergea mai departe. Ne bucuram pentru ea. Până într-o zi, când un profesor a ridicat-o în faţa clasei:

– S.( bineințeles pe numele de familie, cum altfel), am auzit că mergi la faza pe țară?

– Da, i-a raspuns timid. Cred că se aştepta să o felicite…

– Ai avut noroc, de acum încolo nu o să mai obții nici un premiu, oricum nu ești în stare de nimic!!!

În clasă, râsete, chicoteli de la lingușitorii care se aliau cu profesorul și …tăcere de la restul. Mă rog, mai erau și aierieni care oricum nu observau nimic. Și eu tăceam…dar clocoteam. Nu-mi plăcea cum preda, nu-mi placea obiectul, iar ca om nu mă impresionase cu nimic, deci îmi era indiferent.

D. stătea alături de mine, ne despărţea coridorul dintre banci. Era în picioare, roșie la fața și îi ieșia umilința prin toți porii. Era legată la stâlpul infamiei fără nici o vină. Atunci, cu mine s-a petrecut ceva ciudat, am început să privesc pe fereastră că să nu-l mai vad. Și aveam să fac asta constant un an de zile. Nu mai puteam să mă mai uit la el. La pauză au alergat toți afară. Sincer nu cred ca era vreunul extaziat de materia lui. Cei cu note mari învățau atât cât să nu-și strice media. In clasa mai erau 5 – 6 elevi. Am privit-o. Dumnezeule cât o rănise! Tristeţea aia care te năucește…nu poţi nici să plângi…pentru că nu întelegi ce se întamplă de fapt. Pe față i se citea neputinţa, umilința și încet-încet în sufletul ei câştiga teren neincrederea.

– D. e un tâmpit! am spus aproape țipând. Orice era permis ca să îi distrag atenția.

– Știu, dar ai văzut cum a spus-o…și în fața clasei…

– Nu merită! Gândește-te ce o să faci de acum încolo. De când îți place ție istoria? În generală nu te omorai…

– Imi place profa…și acum și istoria…(mai târziu aveam să aflu ca profa de istorie făcea meditaţii gratis pentru olimpiadă și a sprijinit-o mereu). Modul în care a spus-o m-a convins că nu e un moft.

– Atunci demonstrează-i că nu are dreptate. E vorba doar de determinare. N-am plecat de lângă ea până n-am simțit-o că și-a mai revenit.

Iar D. a obținut premiul III pe țară. Nu am devenit prietene, dar ne placeam și-am admirat-o pentru puterea cu care a reușit să lupte. Am terminat liceul și ne-am văzut fiecare de viața ei … până într-o zi.

Eram la mătuşă-mea în vizită. M-a întrebat dacă cunosc pe cineva D.S.?

– Da, am fost colege de liceu…și de generală.

– E profesoară la mine la școala. De istorie. Ne-a povestit că o fostă colega C.C. a încurajat-o să aleagă acest drum.Târgurile de provincie. Așa a aflat mătușă-mea, așa am aflat și eu. M-am bucurat enorm.

Cu acel profesor am avut un razboi numai al meu, în clasa aXI-a. Nu mă mai uitam la el. Indiferent de ce spunea. Îl dispreţuiam. Priveam pe geam, mă zgâiam aiurea pe pereți. Normal că a observat. Nu cred ca a știut vreodată ce m-a determinat să procedez așa. Mi-a spus ca am devenit…obraznică. Aici era o problemă, pentru că aveam reputaţia unei eleve destul de cuminți. Îl enervam cumplit. Atât de tare încât era să mă lase corigentă. Exasperat într-o zi a venit în clasă furios și a urlat la mine:

– Nu înţeleg cum nu poţi învăța de un amârat de 5 la mine și eşti olimpică pe ţara la geografie?!?! Îți bați joc de mine?

– Nu…numai că nu înţeleg nimic din ce predați. Ca să vezi îl făcusem… incapabil …în fața clasei…Călăul se transformase în victimă. D.era razbunată!

Nu mai contează ce s-a spus după. Puteam să o pățesc rău de tot. Când ai 16 ani curajul învinge rațiunea, dreptatea e normă morală capitală, iar riscul nu intră la categoria fapt divers ci este un mod de a trai.

Mă gândesc că sunt exonerată de a fi judecată, aveam 16 ani …și lumea mea era doar în alb si neagru. Atunci credeam ca oamenii trebuiesc încurajați…și ca să vezi, chiar dacă multe s-au schimbat pe parcurs, şi lumea adulţilor m-a învăţat să gândesc mai nuanţat … cred în continuare că oamenii trebuie încurajați.

De ea sunt sigură că nu îşi umileşte elevii. Îi împarte în 2 categorii: care învaţă şi care nu învaţă, dar nu în capabili şi încapabili.

O întâmplare adevărată!

2 comments on “De ce cred în continuare că oamenii trebuie încurajaţi?”

  1. Florenta spune:

    „Când ai 16 ani curajul învinge rațiunea, dreptatea e normă morală capitală, iar riscul nu intră la categoria fapt divers ci este un mod de a trai.” Cu fraza asta m-ai intors in timp, dar nu-mi pare rau. Cat despre incurajari, cati mai cunosc azi cuvantul „altruism”, desi este o notiune care ne face atat de mult bine in suflet.

  2. Extrem de emoționantă și plăcutăe istoria ta…Cred că poate încuraja multe persoane…E nevoie doar să citească postarea …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *