
O oră matinală. În cafeneaua micuță în care îmi dădusem întâlnire cu Alice eram singura clientă. Era prima oară când experimentam asta și am descoperit că îmi place. Urmăream agilitatea cu care barista manevra aparatul de cafea. Mirosul pătunzător al boabelor proaspăt măcinate plutea în aer. Clienții comandau și plecau cu doza de cofeină la pachet. Am o preferință pentru fețele expresive, oamenii politicoși și cei care se străduiesc să „livreze” la prima oră o atitudine optimistă indiferent de povestea de viață pe care o au în spate. Se pare că dependența de cafea și astfel de preferințe rezonează. Aveam senzația că mă uit la un film. Că nu e viață reală. Dar era. Poate că erau de vină razele soarelui care băteau în geam, poate oamenii care stăteau la coadă. Sau poate eu care refuzam cu înverșunare să mă las copleșită de problemele cotidiene în timp ce îmi savuram cafeau. Sau poate energia locului în care eram.
Încercam să-mi notez câteva idei pentru o recenzie de carte. Se pare că mă lovise inspirația. Am ratat momentul când a intrat Alice. Venea spre mine zâmbind. Purta un tricou și o eșarfă roz prăfuit, blugi, un mantou camel și un rucsac. O ținută temperată cromatic. Eram obișnuită să văd la ea o vestimentație mult mai colorată. Outfitul era potolit, dar inelele mari din argint o deconspirau și dezvăluiau artistul ( nu unul clasic, mai grabă unul multi-media).
Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am urmat cu ea un curs de Scriere Creativa și un Atelier de Blogging. M-a cucerit aerul ei poznaș, relaxat (nu vă lasați păcăliți, în spatele lui e o persoana profundă) și zâmbetul care nu i-a dispărut pe toată durata cursului. Genul de persoană pe care o plac din prima. Trebuie să recunosc că uneori mă lăsa mută de admirație. Am sufocat-o cu întrebările. Legate de curs și nu numai. Pur și simplu eram curioasă să îi cunosc părerea legată de un anumite subiecte. Cel mai mult apreciam la ea modul cum încuraja pe toată lumea să-și exprime personalitatea, mai ales la cursul de scriere creativă.

Alice este o consumatoare avidă de cafea. Când spun asta nu mă refer numai la cantitatea de cafea consumată. Este vorba de tot ceremonialul cafelei. Momentul acela când ți se aduce cafeaua, când te simți inspirat, când te copleșesc amintirile, când iau naștere conversații seducătoare, când întâlnești oameni care știu să aprecieze un loc liniștit sau când îți dai ultimii bani pe un aparat sofisticat de cafea. Când i-a adus „lichidul magic” am văzut cum se apleacă ușor asupra ceștii și i-a inspirat aroma cu un fior de plăcere. În clipa aceea am realizat ce rol are cafeaua în viața ei. Iar conversația noastră a debutat în jurul cafelei. Ritualul cafelei îi amintește de străbunica Ruxandra. Nu și-a cunoscut bunica paternă, a murit la 42 de ani, dar i-a moștenit numele. O chema Emilia-Alice. Străbunica a ținut locul bunicii. Era proprietară de terenuri în Focșani, o zonă viticolă cu tradiție. În 1948 toată averea i-a fost naționalizată. Poate că străbunica a rămas fără bunuri, dar noul regim nu i-a putut putut schimba eleganța din gesturi, manierele și valorile în care credea. Pe care le-a transmis mai departe și micuței Alice. A știut să se bucure de prosperitate, dar a știut și să piardă. Trecerea de la bogăție la săracie nu a înrăit-o și nu i-a alterat dragostea pentru oameni. Mereu a fost genul care a avut grijă de ceilalți. O lecție de supraviețuire pe care Alice nu a citit-o din cărți ci a învățat-o direct de la sursă.
Alice o face „responsabilă” pe străbunica Ruxandra de patima ei pentru cafea. Pe care distinsa doamnă o servea mereu pe o tavă argintie ( Alice mi-a mărturisit că nu e sigură dacă era argint, dar ea așa o percepea atunci) obligatoriu alături cu cheseaua de dulceață și șerbet. Alice avea drepul la dulceață și un strop de cafea peste care străbunica turna apă. Dar micuța nu știa asta!
Copil unic la părinți a fost mereu înconjurată de adulți. Se simțea extraordinar printre prietenii părinților. Nu vroia să piardă nimic din ce se discuta. Când venea ora de culcare le spunea adulților: „Gata acum plecați!” Proceda așa convinsă că adulții o ascultau și crezând că discuțiile se amânau pentru vizita următoare. Nu era nevoie să fie rugată să spună poezii. Venea singură să recite. „Simțeam nevoia să arăt cât de minunată eram.”
Nu-i plăceau locurile unde nu se discutau lucruri interesante. În autobuz plictisită că nu era nimic demn de auzit s-a gândit să genereze ea o conversație. A scris pe geam, a vorbit… Degeaba în autobuz se pare că nu erau același soi de adulți pe care îi frecventa ea. A fost dezamăgită. Nimeni nu s-a prins în discuție. La 6 ani știa să scrie și să citească. A vorbit repede și corect. Într-o excursie cu familia supărată că tatăl permitea altor șoferi să îl depășească a început să dea indicații. Tatăl nu a urmat sfaturile imprudente ale fetiței. Îmbufnată i-a spus: „Eu o să fiu prima mereu!” Avea 3-4 ani. O fraza care a rămas în istoricul familiei. Și mult timp un motto după care s-a ghidat.
Inteligența ei era neobișnuită și poate prea profundă pentru un copil de vârsta ei. Fizic nu a crescut prea mult, dar a crescut în spirit. O evoluție accelerată posibil și de compania adulților din jur. Maturizarea spirituală rapidă nu i-a alterat aerul de copil pe care îl păstrează și astăzi. Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare.
La școală Alice a fost la fel de bună la matematică precum și la română. Punea pasiune în ambele descipline. O întâmplare a făcut-o să se îndrepte spre matematică. Era perioada Dosarelor X. Se uita împreună cu părinții la serial. Scria povești cu extratereșrti. Avea fișe de autopsie. În clasa a III-a fetița care vroia să fie prima plângea de nervi când trebuia să facă o compunere despre primăvară. Scria scurt, telegrafic pentru că tema nu o atrăgea. Plus că trebuia să se întreacă cu adepții „stilului baroc” plin de dulcegării. Era competitivă, dar simțea că ea nu poate scrie așa. Și nu înțegea de ce toată clasa trebuie să scrie la fel. Nu putea scrie… afară e frumos, soarele strălucește, păsărele ciripesc. Cred că are o problemă cu tematica primaverii și astăzi. Alice este prea educată să o judece pe doamna învățătoare. A spus doar că metodele pe care le promova nu încurajau deloc creativitatea.
Când toată lumea se aștepta să aleagă matematica, în clasa a VIII-a, se hotărăște brusc pentru filologie. A renunțat la mate. De acum tot parcursul ei este îndreptat în această direcție. Facultatea de Litere, master și acum doctoratul. Nu o să scriu un CV. Ar fi prea lung.
Într-o epoca în care ne luăm notițe pe telefon sau laptop Alice folosește agendele. Și nu una ci câte 4 în același timp. Scrisul este pentru ea o formă de a se înțelege.
- agenda de la job,
- agenda de cercetare pentru doctorat,
- agenda jurnal – nu scrie constant, dar o folosește atunci când consideră că trăiește experiențe care merită notate,
- agenda de inspirație – unde noteaza idei. Mai ales pe acelea care le consideră bune și nu vrea să le lase să-și ia zborul.

Pasiuni care o împlinesc:
Japonia este „o pasiune care m-a ales!” În copilărie urmărea anime-ul Sailor Moon. Așa au pătruns personajele fantastice în existența Alicei. În clasa a VII-a părinții au înscris-o la un curs de marțiale. Un sensei a învățat-o să înțeleagă importanța echilibrului, disciplinei și educației spirituale. Mai târziu când a studiat cultura japoneză a conștientizat impactul acelor cursuri de arte marțiale și cât au pregătit-o pentru ce avea să urmeze. Alice recomandă pentru cei pasionați de cultura japoneză cartea William Samuraiul. În facultate îl descoperă pe Hayao Miyazaki, un Walt Disney al Japoniei.
Alice este fascinată de lumea Egiptului antic, pasionată de arheologie, de tehnicile de mumificare, de semnele și simbolurile egiptene. Este o împătimită consumatoare de obiecte expuse în Muzeele de Istorie Antică și Arheologie. Poate povesti ore întregi despre mumiile egiptene. Oriunde ajunge în lumea asta vizitarea acestor obiective turistice este o prioritate. Devorează informațiile noi care apar legate de aceste subiecte.
Iubește Irlanda pentru muzica și cultura celtică.
Am tot repetat pe blog că nu mă omor după interviul tip Q&A. Ca să o descoperiți pe Alice Teodorescu am ales câteva întrebări care să o pună în valoare. Nu am schimbat nici un cuvânt din răspunsurile ei.
- Dacă ai beneficia de un an sabatic ce ți-ar plăcea să faci?
Dacă aș avea un an sabatic, cel mai probabil aș profita de tot timpul pentru a pune pe picioare proiecte creative proprii, în timp ce aș călători prin lume, pentru a-mi găsi inspirația. Când spun proiecte creative, mă refer la câteva idei pe care le tot coc de ceva timp, dar care încă nu și-au găsit complet locul în poveste – un canal de eseuri video, dedicat analizelor de tip „close-reading” pentru produse popular culture, în special anime (dar nu numai) / un proiect de publishing care să combine imagine și text, alături de prietenul meu care este fotograf / o colecție de short stories, eseistică etc. Dacă mi-ar rămâne timp cred că aș testa și alte idei de workshop-uri pe care le am, aș voluntaria prin diversele țări prin care aș ajunge, m-aș pierde prin cafenele, librării și biblioteci și mi-aș reîncărca bateriile. Nu sunt lucruri atât de diferite de ce fac în mod obișnuit, însă ar avea o cu totul altă pondere în prioritățile zilnice.
- Dacă ai avea putere de decizie ce ai schimba în Romania?
Sistemul de educație. Competențe musai de dezvoltat: gândire critică, gândire transdisciplinară, lucru în echipă, debate și public speaking. Practic, grila de abilități care ne trebuie în viitorul apropiat, conform celor mai noi studii.
- O persoană publică care înțelege ca are și responsabilități civice și acționează în acest sens?
În contextul discuției noastre, menționasem de Tudor Chirilă și aș mai zice acum și trupa Taxi sau Oana Pellea, din categoria unor persoane publice care își asumă faptul că au o putere mare de influență și că asta vine cu responsabilități civice, de care nu te poți descotorosi. Nu vorbesc acum despre modul în care o fac, întrucât pot admira și critica în egală măsură, dar ce respect este faptul că iau atitudine în fața unor derapaje majore, care ating puternic educația și cultura noastră. Mi se pare că e de datoria lor să o facă. Așa cum e, de fapt, datoria fiecăruia dintre noi, însă cu atât mai mult cu cât ai la îndemână această putere de influență.
- Trei bloguri pe care le recomanzi și de ce?
Greu să mă opresc la 3, însă, în ordinea în care mi-au trecut prin minte, ele ar fi așa:
- https://waitbutwhy.com/ pentru complexitatea subiectelor abordate și cât de simplu și eficient le explică Tim Urban, autorul. Dacă vreți să citiți articole aproape exhaustiv (sic!) documentate, atunci merită să vă abonați.
- https://www.bakadesuyo.com/ pentru modul în care combină subiecte de neuroștiințe cu viața de zi cu zi, oferind sfaturi practice, pe care le poți adopta astfel încât să faci schimbări bune, care chiar să țină. Îmi place foarte tare faptul că se inspiră mult de la stoici, ceea ce nu e deloc întâmplător.
- http://www.thebookoflife.org/what-is-the-book-of-life/ – o carte în format de blog sau cum Alain de Botton și echipa lui de la The School of Life îți transformă filosofia într-o ”știință” practică, pentru a deveni o persoană mai bună. Există și varianta Youtube, dacă preferați video.
- Alice de ce crezi că moare dragostea?
Grea întrebare, nu știu dacă am un răspuns propriu-zis, dar ce cred că e foarte important, și e ceva ce mi-a fost spus când eram adolescentă și neștiutoare, și în care acum cred (după trăiri pe propria piele) este conversația. Dacă moare conversația, dacă nu mai ai ce descoperi despre omul de lângă tine, dacă nu vă mai puteți surprinde unul pe celălalt, atunci moare și ceea ce exista între voi. Cred că uneori evoluăm diferit, ne fură peisajul și ne fură drumurile, care brusc nu se mai intersectează, ci se pierd unul de celălalt. Dar mai cred și că tot la conversație ne întoarcem, bine, e mai mult decât atât, e comunicare reală – dacă vorbim deschis și constant unul cu celălalt, atunci vom merge pe același drum și vom ști încotro ne ducem.
- Cum vezi tu creativitatea?
Știu că am vorbit mult și în contexte variate despre creativitate și, într-un fel, m-a bucurat prima ta reacție legată de mine, cum că aș fi studiat un domeniu tehnic gen Poli, când eu sunt filolog din anii adolescenței, pentru că tocmai despre asta e vorba. A trece dincolo de etichete și dualitate, a-ți antrena mintea/ochiul să observe nuanțe și subtilități, a face lucrurile altfel, a-ți găsi vocea, a-ți împinge limitele de gândire, a-ți pune mereu întrebarea De ce? De ce am ales să scriu așa? De ce mi-a plăcut cartea asta? De ce am găsit soluția asta? De ce am convingerea asta? Analiza, experimentul aka curiozitatea și joaca – astea sunt ingredientele care te transformă într-un om creativ. Și toți suntem capabili să facem asta. Depinde dacă ne dăm voie să o facem sau nu.
Și să ne înțelegem bine, asta nu înseamnă că nu cred în talent, însă acela e doar ”praful de zâne” care îți dă pornirile de a crea, restul e o combinație din tot ce am zis mai sus și perseverență (sau grit, că parcă sună și mai hotărât).
Cu Alice am păstrat legătura și după ce am finalizat cursurile la Fundația Calea Victoriei. O consult de fiecare dată când am dileme legate de blog. Un domeniu în care m-am aruncat cu capul înainte fără să știu mare lucru. Își găsește timp să-mi răspundă, mă ajută, mă susține, mă încurajează și mă face să cred în drumul ales de mine. Dacă nu aveți o Alice Teodorescu în viața voastră străduiți-vă să o găsiți. Toți avem nevoie de oameni care să ne ajute atunci când încercam o pereche de aripi. Avem nevoie de oameni care să ne stimuleze să ne urmăm visele. De oameni frumoși care să rămână în viața noastră.

Vă invit să o descoperiți pe Alice aici.
Fotografiile sunt realizate de Valentin Boboc
Pe Valentin îl puteți vedea și aici.
4 Replies to “De ce rămân unii oameni în viața mea?”
Îmi place Alice a ta , îmi place cu totul si cred ca ar fi frumos s-o cunosc, măcar la un workshop de blogging. Iubesc si eu cafeaua, ador s-o adulmec exact ca intr-o reclama Jacobs, parca. Prefer s-o beau alături de sotul meu sau alături de prietenele mele, deși ma bucur de ea si singura, fără compania cuiva, ci alături de o carte sau de câinele meu, Max.
In copilărie, o matusa draga mie era mare băutoare de cafea si iubeam sa-i Pășesc pragul mergând după mirosul care ma fermeca. Cred ca ea m-a convins sa beau licoarea asta amăruie in care, demuuuult.. puneam una sau doua lingurițe de zahăr. Noroc ca m-am trezit si n-o mai stric . Procesul este unul încântător pentru mine, deși nu-mi fac o cafea la nisip, cafea care-mi place, ci la un espressor pe care-l iubesc. Iubesc sa aud cum rasneste boabele si mirosul începe sa-mi gâdile nările, apoi privesc cum se scurge lichidul fermecat si fierbinte in ceașca mea preferata. Ceașca mea preferata nu este una, ci doua cești : iarna am una elegantă din porțelan fin cu Mos Crăciun, iar in restul anului .. una fina si delicata cu oițe . Farfuria este si mai faina si are un spațiu mic pentru biscuiți sau bomboane din ciocolata. Când cafeaua e in ceașca, o privesc cu drag, apoi o sorb cu nesaț încet-încet ca s-o simt . Asa simt tot.. retrăiesc amintiri, le sorb cu ochii închiși si zâmbetul pe fata.
Cafeaua nu este o rutina, ci plăcere, savoare, viața plăcuta, amintire buna si dragoste.
La un curs de dezvoltare personala ni s-a spus despre cum i s-a administrat unui păianjen un strop de cafea. După deliciu, a sosit uitarea, păianjenului neștiind sa-si mai țeasă pânza. M-a speriat pe moment exemplul, apoi am revăzut zâmbetul minunat al mătușii mele care era o femeie lucida si deloc uituca.
Mulțumesc pentru alt articol interesant si îți doresc sa ai o noua zi frumoasa si plină de încântare! ✨
Dragă Ingrid, am văzut comentariul tau. E copleșitor! Mi-a luat ceva timp să răspund. In articolul publicat astăzi am spus că în fiecare articol al meu las fâșii de suflet. Tu ai ghicit asta. Cred că toti bloggeri și-ar dori cititori ca tine. Dacă o ții tot așa pe baza comentariilor tale ar ieși un articol grozav. Asta nu te obligă. Comentează doar cănd simți. Mulțumesc!
Mă bucur din suflet că ai apărut în viața mea. Ești un om care-mi este muză. Învăț ce înseamnă un blog adevărat, plin de emoții, profund, educativ.
Sper ca pe viitor să reușesc să-mi creez un blog care să fie măcar 10% de valoros cum este al tău.
Mulțumesc :).
M-ai făcut să realizez cine sunt eu când vine vorba de scris.
Mulțumesc mult! O să reușești. Începe și nu te compara cu nimeni. Nu degeaba se spune: „ Orice profesionist a fost la început un amator.”