Etichetă: trăiește frumos

Ioana recomandă

Despre Ioana Găurean am scris într-un articol mai vechi pe blogul meu. Îmi amintesc că, după ce am publicat interviul cu ea, am regretat că nu i-am pus mai multe întrebări despre cărțile care au format-o. Cum îmi doream să aflu, cât mai mult, despre relația ei cu lumea cărților, i-am propus să-mi răspundă la întrebările pentru această rubrică. Este destul de evident că Ioana ocupă un loc aparte în inima mea. De ce, o să vă întrebați? Pentru că citește enorm, mai ales memorii și jurnale, pentru că e pasionată de istorie, pentru că o adoră pe Regina Maria și nu în ultimul rând, pentru că are o eleganță în gânduri cum rar am mai întâlnit la persoană atât de tânără. Deși totul se bazează pe o temelie solidă, educația primită în familie, cred că tușa finală, cea care i-a rafinat personalitatea, este rezultatul cărților citite. De aceea, nu am putut să mă limitez doar la un singur articol cu Ioana.

Și mai are ceva deosebit. Ioana a reușit să adune, în jurul ei, o comunitate legată printr-o conexiune emoțională cum rar mi-a fost dat să văd. Îmi amintesc un comentariu la primul articol despre ea: „Ioana – o prințesă reîntoarsă în timp. Vorbele ei fac să pară totul foarte ușor: în realitate, în spatele lor stă o muncă neîntreruptă și o mare pasiune.” Și cum prințesele reușesc să facă lucrurile să se întâmple mai repede și mai ușor, prin ea am avut acces la 2 persoane minunate. Bineînțeles aceste întâlniri au fost materializate în 2 articole publicate pe blog. Fară legătură cu cărțile, dar simțeam nevoia să îi mulțumesc. Să revenim acum la subiectul acestui articol.

**Citind pe Kindle „The Cursed Child”, de J.K. Rowling**

Emilia Chebac: O poveste legată de o carte?

Ioana Găurean: Oh, am multe povești despre cărți și lectură, dar mă voi opri asupra unei povești generate de cartea cu codul 1.5.3. din biblioteca mea personală. O carte citită în decembrie 2009, o carte subliniată și adnotată cu cel puțin 3 carioci diferite, o carte din a cărei conținut nu-mi amintesc prea multe, dar a cărei poveste o știu bine, fiindcă este o poveste despre prietenia la distanță, un tip de prietenie cu care eu am avut mult de-a face.

Deschid cartea, iar pe interiorul coperții de început este lipită o poză făcută în oglindă, un bliț orbitor reflectându-se peste fețele a 2 adolescente; un sărut cu ruj roz, iar alături cuvintele „Dragi nepoți, ea este L., prietena bunicii voastre” sunt scrise în roșu. Pe paginile următoare, înainte ca romanul să înceapă propriu zis, pe oriunde se găsea un petic de hârtie albă, au fost mâzgălite dedicații și glume codate – atât de codate încât acum, 9 ani mai târziu, nici măcar nu le mai înțeleg, dar sunt convinsă că au fost amuzante la vremea lor! Se distinge însă urarea: „Merry Christmas darling! Friends are friends, no matter the distance – friendship works with magic!”

Oh, prieteniile la distanță, presărate cu magie, sunt o trăsătură comună a noastră, a tinerilor din generația Harry Potter, de asemenea, prima generație care a beneficiat (aproape) la discreție de internet. Așteptând, an după an, următoarea carte, ne petreceam multe ore pe forumuri și alte platforme, discutând teorii și împrietenindu-ne. Mi-am cunoscut unele dintre cele mai dragi prietene în acest fel; am trimis scrisori în lungul și în latul țării; mi-am petrecut vacanțe de vară în locuri în care nu aș fi crezut; și am învățat cum să nu renunț la oameni la primul semn de venire a toamnei. Eram inventive, întotdeauna găseam noi modalități de a fi aproape una de alta. Deloc surprinzător, ne lega pasiunea pentru cărți.

**În apartamentul din Glasgow, citind Jurnalului de Război al Reginei Maria (Ioana a terminat facultatea în Scoția)**

În acea iarnă, în 2009, eu și L. am avut ideea de a ne face un cadou de Crăciun încrucișat. Am ales o carte pe care să ne-o cumpărăm una alteia – aceeași carte; fiecare a citit, a subliniat și a adnotat cartea care urma să fie dată cadou. Ne-am întâlnit câteva săptămâni mai târziu, pentru a schimba cărțile. Ne-am închis în biblioteca ei și am început să comparăm cărțile, citind cu amuzament ce adnotase cealaltă și vânând citatele pe care le subliniasem amândouă – pe principiul „mințile geniale gândesc la fel”. Ne-am așezat apoi la birou, una lângă cealaltă, fiecare având în față cartea primită cadou – și pagină cu pagină am copiat adnotările și sublinierile dintr-o carte în alta, pentru a avea fiecare un „comentariu complet”, gândurile proprii și ale prietenei. Ne-am lăudat multora cu cartea noastră, dar – cum se întâmplă mereu – timpul a trecut și am uitat de ea.

Mi-a căzut din nou în mână, la începutul acestei veri, când mi-am reorganizat biblioteca. I-am făcut imediat câteva poze în ideea de a le pune într-un email, pe care am uitat însă să îl trimit. Pe vremea când citisem acea carte, nu am fi uitat niciodată să trimitem un email sau o scrisoare unei prietene, însă între timp am devenit „adulți ocupați”. Din fericire, „adulții ocupați” sunt adesea dependenți de cafea, și nu a durat mult până am reîntâlnit-o pe L. la o ceașcă supradimensionată. Povestind una alta, îmi spune: „Vai, îți mai amintești de cartea aia pe care ne-am făcut-o cadou de Crăciun?!” Tresar instant și fac ochii mari: „Da! Am găsit-o de curând și chiar am făcut niște poze să ți le trimit…” (scot telefonul pentru a demonstra veridicitatea cuvintelor mele). Râde. „Vai ce tare! Doamne cum arătăm în poza aia! Mi-am amintit de carte când eram cu A. în București. Auzi, dar despre ce era cartea aia?” Râd și eu, ridicând din umeri. „Habar nu am…”. Poate nu mai știu despre conținutul acelei cărți, poate nu mai știu ce poveste spunea, dar știu despre ce era: „cartea aia” era despre prietenie, despre momente frumoase împărtășite cu cineva drag, fiindcă puține lucruri în viața aceasta se compară bucuria de a citi aceeași carte cu o prietenă.

**Pe tren, împreună cu Sherlock. Citind Jurnalul Marthei Bibescu din 1915**

Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Ioana Găurean: De departe, cel mai interesant și neașteptat lucru pe care l-am aflat dintr-o carte a fost povestea amantei Țarului Alexandru al II-lea. O altă prietenă foarte bună mă rugase insistent, luni la rând, să îmi fac timp să citesc romanul Marthei Bibescu, Katia – Demonul albastru al Țarului Alexandru al II-lea. Abia ajunsesem în Scoția, la facultate, și mă simțeam îngropată în bibliografia de la cursuri, dar la un moment dat am cedat și i-am făcut prietenei pe plac. Am devorat cartea pe nerăsuflate! Am adorat-o și urât-o cu pasiune – sentimente foarte contradictorii pe care Marthe Bibescu avea un dar aparte de a le provoca în jurul său.

Ekaterina Dolgorukova, alintată Katia, a devenit imediat preferata mea dintre toate faimoasele „regine din umbră”. Înainte de romanul Marthei, nu mai auzisem de ea și nu știusem că bunicul matern al Reginei Maria avusese cu această Katia o relație de lungă durată și o familie secundară pe care o iubea enorm, poate chiar mai mult decât își iubea familia oficială. Și totuși nu povestea de curtezană m-a atras la Katia, ci incredibilul său fler politic, modul în care această femeie a gândit, în care a acționat și pasiunea cu care a susținut și încurajat gândirea liberală, democrată chiar, a Țarului. „Demonul albastru” mi-a stârnit un mare interes pentru Țarul Alexandru al II-lea și reformele sale, dar mi-a lăsat și un gust amar. Povestea Katiei este una dintre poveștile nedrepte ale istoriei – dacă Alexandru al II-lea nu ar fi fost asasinat în 1881, Ekaterina Dolgorukova ar fi avut marea șansă de a fi devenit prima Țarină a unei Rusii constituționale – proiect la care visase și lucrase toată viață… dar Țarul a fost asasinat, așă că ea, Katia, a rămas în istorie doar ca o amantă celebră, în timp ce Rusia Țaristă nu avea să devină niciodată constituțională.

**Sherlock dormind lângă Outlander, vol 1, de Diana Gabaldon**

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești ? Primele cărți citite, un ritual al cititului, un loc special, ce gen preferi?

Ioana Găurean: Prea târziu! Sunt o late bloomer, cum ar spune politicos englezul… sau o întârziată, cum am spune noi mai verde în față. Până în clasa a VII-a, cu o singură excepție pe care o voi semnala, nu îmi citisem niciodată lecturile obligatorii de vară, să nu mai spun că termenul „lectură de plăcere” nu exista în vocabularul meu. Excepția a fost romanul La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, citit în 2003, așadar la vârsta de 11 ani. Cele 3 volume ale romanului au fost primele cărți pe care le-am terminat vreodată de citit. Nu pot spune că mă prinsese microbul cititului, că descoperisem pasiunea de a avea o carte în mână, fiindcă nu a fost deloc așa, dar mă fermecase o anumită fată bondoacă. Olguța a fost primul meu personaj preferat… oh și cât de mult am iubit-o! M-am „sacrificat” să citesc până la capăt doar pentru a-i afla povestea… o greșeală de calcul, aș spune, fiindcă povestea ei mi-a devastat sufletul de copil atât de tare încât nu am vrut să mai citesc ani buni. Și acum, după atâta timp – fără a mai fi recitit vreodată romanul – pot vizualiza în detaliu scena sinuciderii Olguței. E întipărită în memoria vizuală a imaginației mele!

La Medeleni nu face parte propriu zis din povestea mea de cititor. La Medeleni este prefața. Ceea ce m-a transformat pe mine într-un cititor înrăit a fost seria Harry Potter, pe care am început să o citesc cu puțin timp înainte ca volumul al 6-lea să fie lansat în România. Eram așadar în clasa a VII-a, iar experiența mea de lectură se limita la romanul lui Ionel Teodoreanu și la enciclopedii despre Egiptul Antic sau animale acvatice – deoarece visam să devin fie arheolog, fie biolog marin. Cărțile Harry Potter mi-au deschis în față o lume întreagă. Am început să citesc și nu m-am mai oprit. De atunci am citit carte după carte și adesea câte 2-3 în paralel, ca o plantă însetată care era într-un final udată. Mi s-a creat astfel și un ritual foarte simplu al cititului: oriunde, oricând!

Nu aș putea spune că am un gen preferat – deși în ultima vreme am citit aproape exclusiv memorialistică și cărți de istorie – defect profesional deja bine înrădăcinat, și nici măcar nu am „profesia” de atât de mult timp!!! Trebuie să menționez însă că genul fantasy va avea mereu un loc special în sufletul meu, iar lista mea de romane fantasy „pentru citit la pensie” este foarte lungă.

**În avion, a ales o lectură ușoară, „The Grand Duchess of Nowhere”, de Laurie Graham, un roman despre viața Victoriei Melita, sora Reginei Maria.**

Emilia Chebac: De ce îți place să citești? Cum crezi că ar arăta lumea fără cărți?

Ioana Găurean: Îmi place să citesc fiindcă nu îmi place epoca și lumea în care trăiesc. Secolul XXI nu este secolul meu, așa că citesc să îl (re)găsesc pe al meu.

Din păcate, nu trebuie să fac un exercițiu mare de imaginație pentru a-mi da seama cum ar arăta lumea fără cărți. Știu cum arată lumea fără cărți – lumea în care trăim e în vasta sa majoritate chiar asta! Este destul să deschizi televizorul sau – Doamne ferește! – să citești commenturi online pentru a vedea cum arată lumea fără cărți. Lumea fără cărți e peste tot și înghite încet „lumea cu cărți”.

**Pelișor, răsfoind Jurnalul Reginei Maria**

Emilia Chebac: Recomandă 5 cărți!

Ioana Găurean:

• Una pe subiectul meu de suflet: Ultima Romantică, Hannah Pakula. De ce? Fiindcă în an centenar ar trebui să ne plecăm capul în fața celei care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca Marea Unire să devină realitate și să fie recunoscută ca atare – Regina Maria.
• Una de suflet: Ioana, Anton Holban. De ce? Fiindcă „se poate să fi fost nedreaptă cu tine, să te fi chinuit, să-ți fi distrus viața, dar un adevăr se desprinde sigur: eu te-am iubit, iar tu nu!”
• Una de istorie: Romanovii 1613-1918, Simon Sebag Montefiore. De ce? Fiindcă puterea corupe, dar puterea absolută e un blestem.
• Una de memorialistică: Lumea era toată a mea, Ana-Maria Callimachi. De ce? Fiindcă e un fel de „Lumea de ieri” a lui Stefan Zweig transpusă în universul aristocratic românesc și la feminin.
• Una fantasy: seria Culorile magiei (Shades of Magic), V.E. Schwab. De ce? Fiindcă mai toată lumea are o pasiune pentru Londra, iar patru Londre în lumi paralele sună chiar mai bine decât doar una.

**Citind Romanovii, de Simon Sebag Montefiore**

Am o slăbiciune emoțională pentru oamenii care citesc. Îmi place, la nebunie, să interacționez cu astfel de persoane. Când povestesc, despre cărțile citite, ochii încep să le strălucească, poți simți bucuria care le inundă sufletul, lângă ei aerul din jur devine mai luminos și cumva reușesc, cât durează conversația, să împingă brutalitatea cotidiana undeva într-un fundal tare îndepărtat.

Dacă aș scrie o carte, eroina principală ar avea multe în comun cu Ioana.

**Învelită cu păturica coadă de sirenă, citind Jurnalul de ocupație al lui Cancicov**

Etichete cărți, educație, inspirație, recomandare, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Izabela Pănescu: „Vreau ca mesajul meu să educe și să ajute oamenii, nu să le facă rău”.

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 2 octombrie 2018
4 comentarii la Izabela Pănescu: „Vreau ca mesajul meu să educe și să ajute oamenii, nu să le facă rău”.

Izabela Pănescu a ales Ceainăria Infinitea. Știu că este o locație care apare obsesiv pe blogul meu, dar se pare că este în topul preferințelor celor intervievați. Pe Izabela am văzut-o, pentru prima dată, la o întâlnire organizată de Alexandra Giula, fata care administrează grupul de facebook Bloggerite. Nu cunoșteam pe nimeni. A venit împreună cu Dana Gonț. Amândouă lucrează la Digi24, dar au și bloguri. Inițial, am crezut că sunt surori, dar de fapt sunt doar prietene. Mi-a plăcut de cum am văzut-o. Modul cum vorbea, seriozitatea cu care trata fiecare subiect abordat, eleganța din gesturi, manichiura impecabilă, vestimentația, dar mai presus de toate zâmbetul care îi lumina fața. Acasă, uitâdu-mă pe blogul ei, am realizat cât este de autentică. Articolele scrise sunt o prelungire a personalității ei. La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am rugat-o să-mi acorde un interviu.

Este primul meu interviu, pe blog, cu o persoană care lucrează în televiziune. Și primul meu interviu, cu o persoană publică, în care nu am avut emoții. Deși sofisticată, Izabela are o naturalețe aparte care nu te lasă să te simți inconfortabil. Purta o cămașă albă din in și o fustă maxi cu un print tropical. Dar punctul de atracție al ținutei erau bijuteriile din porțelan pictat Wagner. Păreau create pentru ea. De ce spun asta? Pentru că le-am văzut și la alte persoane, dar niciodată atât de bine puse în valoare.

Emilia Chebac: Ai visat de mică să devii jurnalist?

Izabela Pănescu: Când eram mică, prin clasele I-IV, îmi doream să devin medic, dar în generală m-am hotărât că vreau jurnalism. Sincer, nu mai țineam minte de când aveam această dorință, dar acum câțiva ani am reîntâlnit-o pe colega mea de bancă din generală și ea mi-a zis că de atunci îmi doream asta. Ce știu sigur este că nu îmi doream neapărat să apar la televizor, nu de asta am ales jurnalismul. Și chiar am lucrat mulți ani în spatele camerelor, ca reporter. Știu că și reporterii apar la televizor, dar eu nu mă simțeam confortabil în fața camerelor.

Primii doi ani am fost reporter de noapte la Știrile ProTV, iar apoi la emisiunea „Ce se întâmplă, doctore?”. În 2011 am plecat la Digi24, tot pentru a fi reporter, la emisiunea de sănătate (pe atunci postul nu emitea încă și emisiunea nu avea nici nume, nici format), dar viața, soarta, Universul sau cum vrei să-i spui se pare că îmi pregătise altceva. Dar să știi că, și acum, cel mai mult îmi place să merg pe teren, nu să prezint sau să fiu producător. De câteva luni chiar am reînceput să fac asta și e atât de bine! Nici nu știi câtă bucurie îmi aduce faptul că ies din redacție, că întâlnesc medici sau oameni simpli care au într-adevăr ceva de spus și pe care îi poate cunoaște o țară întreagă. În plus, este o satisfacție enormă când știu că prin munca mea pot educa și inspira oamenii să facă o schimbare în stilul lor de viață sau să meargă să facă niște analize preventiv.

Emilia Chebac: Cum a apărut blogul, înainte sau după emisiunea „Tinerețe fără bătrânețe”?

Izabela Pănescu: La început a fost blogul, dar se numea „Bucătar începător”. Pe atunci lucram la ProTV. Era axat pe rețete sănătoase, deoarece îmi schimbasem stilul de viață. L-am lăsat baltă când am început lucrul la Digi24, pentru că am vrut să mă implic total în emisiune. Ca în orice proiect, începutul e mai greu, cu multă muncă, așa că nu mai aveam absolut deloc timp de blog. Am început ușor, ușor să îi reacord atenție după 2 ani de emisiune. www.izabelapanescu.ro este acum un blog care promovează un stil de viață sănătos cu tot ce presupune el, așa că pe lângă rețete sănătoase, veți găsi și articole sau interviuri cu medici, despre diverse boli și cum pot fi ele prevenite și tratate, despre alimentație sănătoasă, produse naturale, obiceiuri sănătoase, despre psihic și sănătate emoțională.

Emilia Chebac: Nu știu povestea din spatele emisiunii tale, dar am senzația că ți se potrivește mănușă?

Izabela Pănescu: Da, aud asta mereu, că mi se potrivește, pentru că eu chiar fac ce transmitem noi prin intermediul emisiunii. Dar să știi, mai întâi a fost ideea emisiunii și apoi decizia ca eu să fiu realizator, nu invers. Inițial am fost reporter, dar pentru că totul era la început, practic când m-am angajat eu, Digi24 nu emitea încă, iar emisiunea nu avea format, nu era încă nimic clar. Am venit cu idei, am construit un format, am făcut filmări, i-am dat o formă finală care a fost aprobată, doar că nu aveam prezentator. Eu mi-am dorit să o prezinte fie un medic, fie o persoană publică ce avea un stil de viață sănătos. Au fost mai multe persoane la probe, dar nici una nu s-a potrivit și atunci a venit propunerea șefilor mei să dau eu o probă. Mie nu mi-a plăcut deloc cum a ieșit, pentru că sunt perfecționistă, iar eu aveam mult prea puțină pregătire pentru așa ceva, dar ei au avut mai multă încredere în mine decât am avut eu, iar acum le mulțumesc pentru asta, căci am avut foarte multe de învățat datorită acestei schimbări.

Emilia Chebac: Ce a adus în viața ta această emisiune?

Izabela Pănescu: O, foarte multe! Oameni de la care am avut multe de învățat și mă refer atât la colegi din televiziune, care mi-au dat sfaturi și m-au ajutat, cât și la oameni pe care i-am filmat eu sau colegele mele și care au schimbat ceva în mine. Mi-a adus mai multă încredere în mine, mi-a adus satisfacții, dar și multe provocări, mult stres, însă cu ajutorul provocărilor am evoluat! În același timp a adus și mai multă responsabilitate. De altfel toți ar trebui să fim mai responsabili, nu doar dacă ești om de televiziune. În condițiile în care ne punem toată viața pe rețelele de socializare, cu toții ar trebui să fim mai responsabili. Am și scris un articol despre asta pe site: fie că avem 10 oameni care ne urmăresc sau un milion, să ne gândim dacă nu cumva prin acea postare putem face rău cuiva, pentru că da, poți face rău dacă postezi video-uri/poze în care fumezi, mănânci nesănătos, bei alcool. Ești liber să ai stilul de viață pe care ți-l dorești, e alegerea ta, e sănătatea ta în joc, dar haideți să nu îi influențăm și pe alții să facă la fel (mai ales că sunt mulți copii și adolescenți care au acces la rețelele de socializare).

Emilia Chebac: Cine și ce te face să uiți de griji?

Izabela Pănescu: Ionuț, soțul meu. Nu ai cum să nu râzi când ești cu el. Mă încarcă și natura. Ador să petrec timp în aer liber, iar de când am început să fac mișcare petrec și mai mult timp în natură, pentru că fac sport în parc.

Emilia Chebac: Cine te inspiră?

Izabela Pănescu: Mă inspiră orice, poate fi o postare pe facebook, o discuție cu un prieten, un om de pe stradă, o călătorie. Îmi vin idei de oriunde.

Emilia Chebac: Ceva care ți-a îmbunătățit viața ?

Izabela Pănescu: Am învățat să fac mai mult ce simt și ce am nevoie, nu ce trebuie. Și e tare bine!

Emilia Chebac: Ce anume te motivează?

Izabela Pănescu: Mesajele oamenilor. Fie că sunt de la telespectatori, de la cititorii site-ului meu, de pe rețelele de socializare sau de la rude, prieteni, medici și colaboratori, toate mă ajută să merg mai departe. Chiar e incredibil Universul, pentru că fix atunci când îmi e mai greu, când simt că nu mai pot și că vreau să renunț la ceva, fix atunci primesc un mesaj, un telefon sau mă întâlnesc cu cineva care îmi spune că apreciază ce fac și că îl ajută. Nu e ușor, pentru că eu practic am aproape două joburi, unul full time la Digi24 și unul part time pentru site-ul meu și conturile de social media. Din păcate nu reușesc să mă ocup așa cum aș vrea de cel de-al doilea job, nu reușesc să scriu atâtea articole câte idei am sau să fiu constantă în postări pe social media, căci ziua tot 24 de ore are, iar pentru mine somnul e foarte important și am nevoie să dorm 7-8 ore pe noapte. Așa că mai rămân 16, dintre care 9 sunt la serviciu. Cert este că îmi place mult tot ce fac! Altfel nu aș rezista. Plus că e o satisfacție foarte mare să știu că inspir oamenii să facă schimbări în stilul lor de viață.

Emilia Chebac: Colecționezi ceva?

Izabela Pănescu: Elefănței. Cumpăr din călătorii, încă nu știu de unde vine acestă atracție, dar știu că îmi plac foarte mult.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Izabela Pănescu: Alexandra Ușurelu. Îmi place mult nu doar cum cântă, ci și ca om.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Izabela Pănescu: Pentru că mi-ai plăcut. Atunci când ne-am cunoscut am intrat pe site-ul tău, după ce am aflat că e făcut de Alexandra. Am vrut să văd cum arată. Apoi am văzut interviul cu Ina și mi-a plăcut cum scrii.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața ta?

Izabela Pănescu: Îmi amintesc de cea mai grea, dar și cea mai frumoasă noapte de muncă de la ProTV. Eram reporter de noapte la Știri. Am plecat pe teren și cum ninsese foarte mult am rămas înzăpeziți în Giurgiu, dar am reușit într-un final să ne întoarcem și să dăm prima știre. Apoi am plecat pe teren și în București. Pe la 10 dimineața am ajuns acasă, și deși eram după multe ore nedormite, aveam o grămadă de energie, așa că am plecat cu prietena mea Cris să deszăpezim mașina ei. Am luat o lopată și o mătură și am pornit spre bulevardul Iuliu Maniu, unde o parcase, doar că am ajuns acolo și ne-am dat seama că toate mașinile erau acoperite complet de zăpadă! Așa ca le-am luat la rând, cam pe unde știa ea că este. Am deszăpezit câte puțin la fiecare ca să o identificăm. Și nu era simplu, stratul de zăpadă era foarte gros, iar noi două fete slabuțe de 20 și ceva de ani. Într-un final am găsit-o. Am râs în dimineața aia cum nu mai râsesem de mult!

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de jurnalist?

Izabela Pănescu: A fost recent, în august, când filmam promo-ul emisiunii la un complex rezidențial din Balotești, care are casele chiar lângă pădure și unde ne-am împrietenit cu… o vulpe. Da, ne-am trezit cu ea acolo și nu mai pleca. La un moment dat rămăsesem doar eu cu un coleg care îmi spune: „A luat ceva! Am văzut-o cu ceva roz în gură!”. Inițial am crezut că mă păcălește, dar mi-am dat seama că îmi furase un pantof. Și nu orice pantof, ci pe cel mai scump! Aveam 2 perechi de pantofi, unii mai scumpi și alții foarte ieftini. L-a preferat pe cel mai scump și l-a ascuns prin stufăriș. Din fericire, colegul meu l-a gasit, dar „încolțit”. Mi-a lăsat semne pe el, ca sa îmi amintesc de ea.

Emilia Chebac: Personalități pe care le admiri?

Izabela Pănescu:
• Antoni Gaudi pentru pasiunea și dedicarea lui, dar și pentru faptul că mereu s-a inspirat din natură, iar eu iubesc natura!
• Oprah pentru tot ce face și pentru tot ce este. Chiar este un exemplu!

Emilia Chebac: Oameni care ți-au marcat viața?

Izabela Pănescu:
• părinții mei, care m-au susținut mereu, chiar dacă le-a fost greu, mai ales financiar. Și chiar vreau să le mulțumesc cu ocazia asta.
• mulți dintre profesorii mei, oameni din ProTV și de la Digi24 care au avut încredere în mine mai mult decât aveam eu și care au văzut în mine ce eu nu am văzut.
• terapeuții cu care am lucrat în ultimii ani și care m-au ajutat să conștientizez multe lucruri și astfel să evoluez.
• prietenii și bineînțeles soțul meu, pe care îl iubesc enorm!

**Bijuteriile Izabelei sunt create de Ana Wagner**

Emilia Chebac: Observ că porți bijuterii create de Ana Wagner. Îmi place parcursul acestui brand, bijuteriile lor s-au rafinat pe măsură ce a trecut timpul, iar acum duc totul spre excelență. Brațara și colierul tău au o poveste?

Izabela Pănescu: Le știam doar de pe Facebook și Instagram, dar când am ajuns în atelierul lor am realizat că în realitate obiectele sunt infinit mai frumoase decât în fotografii. Cred că e vorba de energia locului. Brățara este cadou de la soțul meu. Mi-a plăcut atât de mult, încât peste ceva timp am vrut și un colier. M-am dus setată pe unul anume, dar Ana și Irina Wagner au insistat să probez și un choker. Știam că se poartă, că sunt la modă, dar mi se părea că nu mi se potrivesc. Când l-am pus la gât, n-am mai putut să îl dau jos. Așa am și plecat de la ele, nu le-am lăsat să îl mai împacheteze. Apreciez mult munca oamenilor care fac obiecte handmade și îi susțin cât pot de mult.

Emilia Chebac: Ce au în comun blogul tău și emisiunea „Tinerețe fără bătrânețe” pe care o faci la Digi24?

Izabela Pănescu: Blogul meu promovează un stil de viața sănătos, dar cel mai important este că fac totul cu responsabilitate. Din păcate, din ce în ce mai puțini oameni fac asta în societatea noastră. Așa cum am mai spus, mi-aș dori ca orice om care postează pe facebook sau instagram să realizeze responsabilitatea acestui gest, să conștientizeze cât de mulți oameni pot fi influențați de o postare, mai ales copiii și adolescenții. Vreau ca mesajul meu să educe și să ajute oameni, nu să le facă rău. Nu spun că eu dețin adevărul suprem sau că sunt atotcunoscătoare în ale sănătății, dar tot timpul, am grijă ca ceea ce public să fie de folos și să inspire.

Și în emisiune ne ghidăm după aceleași principii, iar responsabilitatea și credibilitatea sunt cele mai importante. Alegem cu grijă invitații și subiectele pe care le abordăm și nimic nu e mai presus de informarea corectă a telespectatorilor.

Dacă există un loc, în București, unde înserarea este cu adevărat spectaculoasă, acela este fără îndoială Ceainăria Infintea. După o zi toridă de vară, parcă nicăieri nu este mai plăcut decât pe terasa răcoroasă, unde lumina amurgului înnobilează totul, luminile discrete te trimit într-un timp în care viața avea un alt ritm, iar tu te răsfeți cu o ceașcă parfumată de ceai. Sedusă de farmecul acestui loc am stabilit întâlnirea cu Izabela la o oră aglomerată. Acasă, ascultând înregistrarea, am constatat că zgomotul de fond era mult mai puternic decât vocea Izabelei, iar chestia asta m-a frustat îngrozitor. M-am luptat, la propriu, să separ din dialog tonul „înspăimântător de educat” al Izabelei de cel „minunat de zgomotos” al altor clienți. Oricât de atractivă este ambianța, niciodată interviuri după ora 6 pe terasă. Pentru socializare rămâne un loc minunat și îl recomand la orice oră.

Etichete inspirație, interviuri, jurnalism, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Octav Drăgan: România necosmetizată

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 10 septembrie 2018
1 comentariu la Octav Drăgan: România necosmetizată

Pe Octav Drăgan îl urmăream de ceva timp pe contul lui de facebook. Este cunoscut pentru imaginile cu fulgere și instantaneul făcut în Gara de Nord, copilul care își sărută tatăl. Fotografiile cu care am rezonat și care m-au ghidat spre acest interviu au fost cele de la funerariile Regelui Mihai. Deși imortalizate de mulți fotografi, imaginiile captate de el au fost printre cele mai reușite. Atunci când am scris articolul pe blog despre Regele Mihai, fotografiile lui au fost prima opțiune. Dar nu le-am folosit…

Emilia Chebac: Când ai realizat că nu poți trăi fără fotografie?

Octav Drăgan: În 2015 am decis că vreau să mă dedic 100% fotografiei. De atunci, nu mai am alt job, trăiesc doar din fotografii.

Emilia Chebac: Cum influențează personalitatea fotografului imaginea rezultată?

Octav Drăgan: Personalitatea ține de suflet. Nu poți face fotografie fără suflet. Cum să apari cu ceva, când tu nu ai nimic de spus ca individ? Imaginea poate fi foarte bine realizată tehnic, dar e moartă, fără mesaj. Mi-a spus cineva „tu și când fotografiezi străzi goale, ele vorbesc” . La mine se nasc povești chiar și în locuri unde nu apar oameni. Simt povestea unui loc.

Emilia Chebac: Ce preferi să fotografiezi?

Octav Drăgan: Instantanee. Fotografie de stradă și peisaj urban. Îmi doresc tare mult să fac o fotografie cu o mare de blocuri și o singură fereastră luminată. N-am găsit așa ceva până acum.

Emilia Chebac: O locație preferată?

Octav Drăgan: Peisajul rural îmi place foarte mult. Satele rupte de realitate.

**Când tensiunea atinge niveluri îngrijorătoare…**

Emilia Chebac: Un motto după care te ghidezi?

Octav Drăgan: Nu am.

Emilia Chebac: Ce te-a făcut să accepți acest interviu?

Octav Drăgan: Ai scris despre mine, fără să mă cunoști, într-un articol pe blogul tău. Ar fi fost drăguț dacă aș fi știut atunci.

Emilia Chebac: Fotografi pe care îi admiri?

Octav Drăgan:
• Lucian Baraitaru are pagina de facebook – Dincolo de Fațade. Ne-am cunoscut pe stradă în „exercițiul funcțiunii”.
• Cornel Pufan

Emilia Chebac: Studio sau aer liber?

Octav Drăgan: Nu am încercat în studio, dar nu aș spune nu dacă apare un proiect interesant.

Emilia Chebac: Fotografiezi la nunți?
Octav Drăgan: Da.

Emilia Chebac: Există locații în Romania (hoteluri) unde am văzut fotografii total neinspirate. Ce părere ai de asta?

Octav Drăgan: Și mie mi-ar plăcea să nu mai regăsesc peste tot aceleași imagini cu Bucureștiul interbelic. Sunt locuri frumoase peste tot în țara asta. Ce rost are să vezi în Craiova fotografii din București? Trebuie să promovăm zona în care ne aflăm. Vine cineva din Madrid, se cazează la un hotel din Alba Iulia, și pereții sunt plini cu imagini din Paris. Oameni care fac asta produc un deserviciu țării, zonei dar și afacerii lor.

Emilia Chebac: Mai ai timp de un alt hobby?

Octav Drăgan: Nu.

Emilia Chebac: De ce fotografiile cu fugere au avut atât de mult succes?

Octav Drăgan: Pentru că este ceva inedit. E un recital al naturii. Îmi place să fotografiez cerul, fenomenele naturii și apusurile. Am un singur răsărit. Nu sunt o persoană matinală și orientarea geografică a locației unde stau îmi permite să fotografiez doar apusuri.

Emilia Chebac: Ce recomanzi unei persoane care vrea să se apuce de fotografie?

Octav Drăgan:
• Să înceapă cu un aparat modest și încă 2 obiective. Nu cu telefonul. Este mai ușor, dar nu încurajez asta. Nu știu cum poți surprinde emoția cu telefonul, în afară de peisaj. E complicat să faci instantanee cu telefonul.
• Să învețe funcțiile. Pentru asta să trebuie să fotografieze zilnic, măcar 1 oră/zi, tot ce vede. Apoi dacă simte că fotografia este povestea lui, poate trece la un aparat mai performant. Trebuie să persevereze. Ce poate face un aparat ieftin poate face și un aparat scump. Degeaba ai un aparat bun, dacă nu știi să lucrezi cu el. Va fi un aparat bun care va face fotografii proaste.
• Când a ajuns să stăpânească tehnic aparatul să fie original, să nu copieze pe alții. Instantaneele sunt mai greu de copiat, locațiile pot fi reproduse cu ușurință. De multe ori mi s-a întamplat, să mi se arate o fotografie de cineva și să mi se spună ca este a mea. Era doar copiata. De aceea nu mă uit la alți fotografi, tocmai pentru nu a ajunge să cad în păcatul asta. Pentru că este un păcat.

Emilia Chebac: Dacă îmi place o fotografie de a ta și îmi inspiră o poveste îți dai acordul să scriu un articol?

Octav Drăgan: Da.

Emilia Chebac: Ce actor din România ți-ar plăcea să fotografiezi?

Octav Drăgan: Victor Rebengiuc

Emilia Chebac: Internațional?

Octav Drăgan: Anthony Hopkins

Emilia Chebac: Fotografia care a stârnit cele mai multe emoții?

Octav Drăgan: Tatăl și fiul din Gara de Nord

Social media înseamnă mult mai mult decât ce se vede. De când scriu pe blog, am înțeles că în spatele fiecărui om este o poveste. Îmi place să cred că nu întâlnesc persoana care primește mii de like-uri. Prefer să cunosc omul care stârnește emoții, care îmi deconspiră, departe de lumina expunerii, procesul prin care ia nașterea totul. Fotografiile lui Octav au un parcurs curios. Categorii diverse de oameni au intuit mesajul și valoarea fotografiilor lui. Au reușit să intre în poveste. Cunoscători sau nu, toți au ceva în comun cu el: o legătură emoțională. Fotografia „Tatal și fiul” este dovada.

Pentru mine va rămâne întotdeauna fotograful care, la funerariile Regelui Mihai, a surprins momentul când îngerii au coborât printre oameni. Fotografiile lui au reușit să redea această conexiune. Cei care au participat atunci, în 16.12. 2017, știu că așa a fost. Chiar dacă amintirile se vor estompa în timp, fotografiile lui Octav vor dăinui. Privindu-le ne vom aminti acele clipe solemne în care oameni cu lacrimi în ochi își luau rămas-bun aici pe Pământ de la Regele lor. Asta în timp ce îngerii deschideau larg ușile pentru sosirea M.S. Regele Mihai I într-o lume mai bună!

Îl puteți urmări aici și aici.

Fotografiile folosite pentru acest articol îi aparțin lui Octav Drăgan.

**Momentul în care îngerii au coborât printre oameni**

**Una din pasiunile Regelui Mihai era… fotografia**

**Sursă: Octav Drăgan, chiar dacă ați văzut-o peste tot**

**Cu mâna pe inimă, ce clădire îți place mai mult?**

Etichete fotografie, interviuri, pasiune, regalitate, trăiește frumos

Cultură Interviuri

Roxana Lupu: „Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 3 septembrie 2018
11 comentarii la Roxana Lupu: „Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă”

Nu era fardată, avea părul strâns într-un coc simplu care îi punea admirabil în valoare linia gâtului, iar ochii verzi atrăgeau atenția mai mult decât și-ar fi imaginat. Purta o vestimentație lejeră și o poșeta care mi-a făcut inima să suspine (nu brandul, ci cartea și revista tezaurizate acolo). Așa arăta Roxana Lupu în ziua în care ne-am cunoscut. Cum am reușit să-i iau acest interviu? Am primit un mesaj de la ea pe instagram. Mă felicita pentru blog.

Este actriță și deși este implicată în mai multe proiecte, este cunoscută mai ales pentru rolurile regale. După ce și-a finalizat studiile în România (licență, master, doctorat la UNATC), Roxana a ales să plece la Londra, unde a experimentat mai multe joburi până să ajungă să facă doar actorie. Cum a izbutit să joace rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar BBC? A câștigat audiția pentru Inside Buckingham Palace alegând un discurs de Crăciun al Reginei, dar nu unul oarecare ci unul de impact care comemora eroii celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că documentarul s-a bucurat de succes a continuat cu Inside Windsor Palace.

În timp ce juca rolul Reginei Marii Britanii, i-a spus actriței care o interpreta pe Prințesa Margaret „tu ai partea cea mai amuzantă!”. Și la ceva timp, a ajuns să fie distribuită în serialul Private Life în rolul… Prințesei Margaret. O provocare interesantă având în vedere că Regina Elisabeta a II-a și Prințesa Margaret sunt personalități total opuse.

„A părăsit” Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.

La Londra a jucat și teatru pe West End la Trafalgar Studios. BU21 este povestea unor supraviețuitori ai unui atac terorist.

În prezent, în România lucrează la un film artistic (coproducție) în rolul principal.

Emilia Chebac: De mică ai vrut să fii actriță?

Roxana Lupu: Nu. De mică mi-am dorit să cânt și să dansez. Îmi plăceau foarte mult musichall-urile.

Emilia Chebac: Un proiect preferat?

Roxana Lupu: Îmi este greu să aleg. Dacă nu le iubești, nu ai cum să lucrezi la ele. Fiecare rol e unic. E drept că unele presupun mai multă muncă și introspecție. Sunt recunoscătoare pentru fiecare rol pe care l-am avut.

Emilia Chebac: Cum vezi tu actoria?

Roxana Lupu: Refuz să mă las definită de rolurile mele și meseria asta. Am terminat cu faza când idealizam actoria. Când făceam asta aveam parte de tristețe și nemulțumire. Nu poți să-ți faci un idol dintr-o meserie, dintr-o carieră și nici din oameni. Noi ca oameni suntem mult mai complecși.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la filmări?

Roxana Lupu: Când am filmat Private Life, proiectul cu Prințesa Margaret. Eu nu am studiat pianul. A trebuit să joc într-o scenă în care Prințesa Margaret cânta la pian. Regizorul dădea indicații. Cântam sinistru, iar el spunea: „și acum îți imaginezi că plutești pe aripile muzicii.” Publicului din scena respectivă la fel: „și acum când o ascultați sunteți emoționați până la lacrimi.” Toată echipa a murit de râs când am filmat scenă. Trebuia să transform ceva sinistru în ceva sublim, iar sunetele pe care le scotea pianul nu mă ajutau deloc.

Emilia Chebac: Lucrezi cu un agent?

Roxana Lupu: Da. Am avut 4 agenți în Anglia, dar am decis să merg cu cineva din Germania de un an.

Emilia Chebac: Actori preferați?

Roxana Lupu: Marlon Brando îl admir pentru modul cum a reușit să transpună credința pe care o avea vis-a-vis de actorie, roluri și teatru. Așa ceva nu mai întâlnești în ziua de astăzi. A avut nebunia în sensul bun să refuze un Oscar. Susținea că este o tâmpenie să faci concursuri pentru a vedea ce actor este mai bun.

Stella Adler – I-am citit cartea și-i urmăresc cursurile de actorie pe internet. Era o femeie care nu venera meseria asta. În ziua de astăzi venerăm statutul de actor pe care îl asociem cu faima și vedetismul. Stella credea în muncă, atât!

Emilia Chebac: Cu ce regizor ți-ar plăcea să fimezi?

Roxana Lupu: Quentin Tarantino și Woody Allen. Actrițele care lucrează cu ei au dat la o parte faima, frumusețea și carisma. Se implică și muncesc din greu în aceste proiecte.

Emilia Chebac: Un motto?

Roxana Lupu: „Îmbunătățirea continuă este mai bună decât perfecțiunea amânată” Mark Twain

Emilia Chebac: Cât de important este să nu renunți la visuri?

Roxana Lupu: Terminasem UNATC-ul în Romania. Licență, masterat și un doctorat în pedagogie tearală: „Triada: persoană, personaj și public”. Cu toatea astea, când am ajuns în Londra, am lucrat în alte domenii. Dar dacă nu ai o pasiune în viață și te gândești numai la bani, ajungi să trăiești degeaba. Câștigam, aveam confort, dar simțeam că îmi pierd sufletul. Era oribil. Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă.

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Roxana Lupu: Eu nu ființez unifuncțional. Când lucrez la un film sau o piesă de teatru am nevoie de ocupații secundare. Alerg, merg cu bicicleta, cu rolele. Îmi place să citesc:
• cărți de dezvoltare personală – Jordan Peterson un clinician psiholog de la Universitatea din Toronto este eroul meu în ultima vreme. Recomand o carte: 12 reguli de viață
• cărți de teatru: Nașterea actorului – Liviu Lucaci
• acum citesc Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt

Emilia Chebac: Știi despre pușcăriile comuniste?

Roxana Lupu: Da. M-a fascinat fenomenul din perioada respectivă. Am început să citesc Petre Țuțea și am aflat despre fenomenul Pitești și ce a însemnat reeducarea. Este bine să cunoaștem despre regimurile totalitare și să nu mai repetăm greșelile. Fie că suntem aici sau în străinătate, sâmburii totalitarismului sunt în orice timp și în orice loc.

Emilia Chebac: Ce rol ocupă Dumnezeu în viața ta?

Roxana Lupu: Tot ce am realizat a fost cu ajutorul Lui. Chiar dacă nu ajung prea des la biserică, îi simt permanent prezența și nu pot trăi în lipsa Lui. Am modele ca: Petre Țuțea, Constantin Noica, Nae Ionescu, Nicolae Steinhard, oameni care aveau o credință în Dumnezeu asumată și documentată.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine România?

Roxana Lupu: Acasă. Oriunde m-aș duce, orice aș face, cu oricine aș interacționa aici e sufletul meu, aici mă încarc. Nu aș fi putut face nimic în străinătate dacă nu aș fi avut experiențele de aici.

Emilia Chebac: Colegi pe care îi admiri?

Roxana Lupu: Vlad Vîlciu lucrează mult teatru. Este un om tare fain, deschis cu dorință de a cunoaște, fără prejudecăți și un partener de scenă foarte bun.

Șerban Pavlu este om de cultură care nu-și idolatrizează meseria. Muncește din greu își face treaba 100%, dar are timp și de familie și copii. Îl iubesc din tot sufletul. Nu am lucrat foarte mult, dar asta nu m-a împiedicat să am niște discuții foarte interesante cu el.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăce să citești pe blogul meu?

Roxana Lupu: Șerban Pavlu

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Lupu: În viață e bine să te întâlnești cu cât mai mulți oameni, din medii cât mai diverse și să nu te gândești constant la ce câștigi. Din ce am citit pe blogul tău și ce am văzut pe pagina de instagram mi s-a părut că ai niște ocupații foarte interesante legate de cultură. E un domeniu care mă interesează. Nu sunt axată pe comercial, iar genul de proiecte ca cele pe care le ai tu au nevoie să fie susținute.

Emilia Chebac: Cum se înțeleg 2 parteneri care activează în același domeniu?

Roxana Lupu: Cred că este mai ușor, pentru că te poate înțelege mai repede. În meseria asta ai proiecte și grade de ocupare diferite. Cel care este mai liber îl susține moral pe celălalt. Încercăm să nu aducem acasă proiectul și să dormim cu el. Ne detașăm pe cât se poate.

Emilia Chebac: Un proiect comun?

Roxana Lupu: Arts Now este un centru europen de arte creative, cu workshopuri/ateliere în Londra și București. Este fondat de mine și soțul meu, Nicholas Lupu muzician, actor și trainer. Mottoul nostru este „Îmbunătățirea continua este mai bună decat perfecțiunea amânată” – Mark Twain. Workshopurile sunt dedicate mediului corporate, oamenilor obișnuiți, elevilor și studenților. În general ne axăm pe life coaching si dezvoltare personală, dar avem și cursuri de actorie și muzică. În Londra lucram cu Learning Performance, am ținut workshopuri pentru Rotary Londra, Capgemini, Nespresso. (care s-au bucurat de mult succes)

Emilia Chebac: Fiind actriță, mesajul tău ajunge automat la mai mulți oameni. Cum crezi că te responsabilizează asta?

Roxana Lupu: Când ești cunoscut și transmiți anumite mesaje ai o mare responsabilitate. Să folosești ce ți s-a oferit. Nu ți s-a dat ca să te bucuri doar tu de glorie și atât. Ți s-a dat să transferi mai departe. Ai învățat lucruri, ai trăit niște experiențe, nu este normal să le ții doar pentru tine. Fluxul asta de energie trebuie să circule. Informația este putere. Este important ca tot mai mulți oamenii să înțeleagă acest lucru. Eu așa văd normalitatea în lumea mea.

Emilia Chebac: O personalitate care te-a marcat?

**Pentru acest rol Michael Attenborough a vrut să o cunoască…**

Roxana Lupu: Michael Attenborough. A venit să vadă BU21, piesa pe care o jucam la un teatru independent. Abordarea rolului meu era diferită comparativ cu cea a colegilor britanici. Personajul era imobilizat într-un scaun cu rotile. Piesa avea și un umor negru, pe care eu nu prea îl puteam exprima și eram frustrată din acest motiv. Toată presa vorbea de colegii mei, îi lăuda. La finalul proiectului, producătoarea a venit la mine și mi-a prezentat pe cineva :
– El este Michael Attenborough.
– Am venit să te felicit personal, este extraordinar ce ai făcut, ești una din cele mai bune actrițe pe care am văzut-o în ultima vreme, ai o putere extraordinară să captezi audiența și o naturalețe aparte. (Iar eu nici măcar nu știam cine era, mi-a mărturisit Roxana.)
– Multumesc, dar toată lumea mă întreba dacă sunt actriță?
– Ce știu ei !?
Omul asta atât de simplu, prietenos și inteligent a reușit să-mi dea în 5 minute încredere cât pentru toată viața. A venit special la mine să mă felicite, or asta nu fac britanicii decât dacă le place cu adevărat ceva. Am rămas prieteni, mi-a dat recomandări, îmi răspunde imediat când îl caut. Sunt flatată de atenția lui.

Cu Roxana am colaborat extrem de ușor. Când am ajuns la întâlnirea cu ea nu eram în cea mai bună formă, dar la plecare situația era complet diferită. Începea să se întunece. Am decis să fac o plimbare. Bucureștiul parcă era altul. Nu mai simțeam tensiunea aceia care atinge niveluri amețitoare în timpul zilei. Poate chiar în momentul acela, când luminile începeau să se aprindă la ferestre, cineva a hotărât că nu mai vrea să muncească pentru visul altor oameni. Cineva despre care o să aflăm peste ceva ani! Ajunsă acasă, înainte de culcare am recitit câteva pagini din cartea lui Seth Godin „Și tu poți să zbori”.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, film&teatru, interviuri, regalitate, trăiește frumos, visuri

Cultură

Raluca recomandă

E o mare bucurie când reușesc să aduc pe blogul meu oameni care iubesc cărțile. Să povestească despre impactul cărților în viața lor.

Emilia Chebac: O poveste legată de cărți?

Raluca Grecu: Povestea mea legată de cărţi se continuă până în prezent datorită locului în care lucrez: Biblioteca Centrală Universitară. Cu toate acestea, omul drag de care îmi voi aminti mereu este prima mea şefa. După ce am terminat facultatea, am lucrat la o bibliotecă cu domeniu tehnic. Nu voi uita niciodată prima zi acolo aşa cum nu o voi uita nici pe ea. Trecând peste emoţiile primului loc de muncă, cu oameni necunoscuţi ce uneori pot părea înfricoşători, această doamnă a avut grijă ca pe noul meu birou să găsesc o vază mică cu flori. Un fel de încurajare că totul va fi bine, chiar dacă începutul pare mai dificil. Am rămas surprinsă de gestul ei, iar după ce mi-am ridicat privirea de pe buchetul de flori, am văzut-o în prag cum îmi zâmbea. O femeie caldă, blândă, care căuta să aducă frumuseţea din sufletul ei în jurul fiecărui om cu care se întâlnea… o adevărată doamnă. Tot ce ştiu acum i se datorează ei. Am dus mai departe ce m-a învăţat într-un loc cu o încărcătură istorică deosebită (BCU), un loc unde îi onorez influenţa asupra mea.

Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Raluca Grecu: Din fiecare carte citită am ocazia să aflu ceva nou legat atât de lumea ficţională, cât şi despre mine, în postura de cititoare şi de om dornic să se dezvolte continuu în acelaşi timp. Trecând de la aventuri, poveşti de dragoste tumultoase, despărţiri, regăsiri, mistere de elucidat, prefer uneori să mă opresc şi asupra unui alt tip de cărţi (ca un hobby) – cele de bucate. Uneori pot găsi chiar în interiorul unei opere literare o reţetă ascunsă de secolele care produc schimbări majore sau pot căuta inspiraţia în cele dedicate artei culinare. Mă simt de parcă aş transpune cuvintele în arome, gusturi şi senzaţii inedite.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești?

Raluca Grecu: Am început să citesc de la 12-13 ani. În anii ’80 nu aveam prea aveam multe alternative. Cartea care mi-a rămas întipărită în memorie se numeşte „Fiul risipitor”, scrisă de Radu Tudoran ( pseudonimul fratelui poetului Geo Bogza). Mă fascinează și în ziua de azi faptul că personajul principal nu are nume (parcă retrăiesc suspansul cu care aşteptam să mi se dezvăluie adevărata identitate!). Sora mea mai mare nu îmi dădea voie să o citesc, invocând pretextul că sunt prea mică pentru astfel de lecturi. Îmi tot repeta că trebuie să mai cresc ca să o pot înţelege, dar nu am ascultat-o. Am luat-o din biblioteca personală şi am început să o citesc pe ascuns. Peste ani, când am pomenit în treacăt de ea, mi-a spus că am vârsta necesară şi că îmi dă „permisiunea” să o citesc. Am fost foarte fericită să-i spun că deja o făcusem, iar ea a fost foarte dezamăgită şi mândră în acelaşi timp de fapta mea.

Emilia Chebac: Ce gen preferi?

Raluca Grecu: Memorii și beletristică.

Emilia Chebac: De ce îți place să citești?Cum ar fi lumea fără cărți?

Raluca Grecu: Îmi place să-mi imaginez, să derulez un film în mintea mea şi să întru eu însămi în poveste. M-am îndrăgostit de secolul XIX şi de toate romanele (mai mult sau mai puţin realiste) pe care am avut ocazia să le citesc până acum. Din acest motiv – mi-aş fi dorit să trăiesc în acea epocă, iar „realităţile” regăsite în cărţi sunt cu adevărat magice. Îmi permit să trăiesc doar cu ajutorul cuvintelor pentru câteva momente, în imaginaţia mea, ceea ce mi-ar fi plăcut să fiu: o femeie din secolul XIX.

Lumea fără cărţi ar fi ca şi cum bucatele ar fi preparate fără sare (ca în povestea lui Petre Ispirescu).

Emilia Chebac: Recomandă 5 cărți. De ce îți plac?

Raluca Grecu:
• Tracy Chevalier – „Albastru pur” şi „Făpturi uluitoare”. „Albastru pur” – Un vis care se repetă mereu. Căutarea identității o va duce pe Ella la descoperirea unei tragedii ascunsă în albastrului visului. „Făpturi uluitoare” – Pasiunea pentru fosile şi lupta pentru recunoașterea meritelor femeilor sunt temele principale ale romanului. Diferența de vârstă dintre cele două personaje feminine principale nu reprezintă un impediment în calea prieteniei adevărate care poate învinge totul.
• Erich-Emmanuel Schmitt – „Femeia în fața oglinzii” – Trei femei, trei destine, trei epoci diferite. Poate fii vorba despre aceeași femeie?
• Oana Pellea – „Jurnal 2003-2009” – O carte despre Omul Oana Pellea, nu actorul pe care îl vedem cu toții pe scenă.
• Simona Antonescu – „Fotograful Curţii Regale” – Este un roman precum un caleidoscop – mâna scriitoarei ansamblează fotografiile alb-negru sub emblema secolului al XIX-lea (un secol de care m-am îndrăgostit şi după care suspin nostalgică, ştiind că nu se va mai întoarce) în modele colorate de cuvinte.
• Ileana Vulpescu – „Preludiu” – Despre perioada comunistă. O mamă rămasă văduvă de tânără. Fata ei, provenind de la ţară, încearcă să învețe să se descurce singură în București. Iubiri, pasiune, întâlniri tulburătoare.

Etichete cărți, educație, recomandare, trăiește frumos

Viața mea

Lost Splendour – readuce frânturi ale unei splendori pierdute

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 august 2018
5 comentarii la Lost Splendour – readuce frânturi ale unei splendori pierdute

Urmăresc de aproximativ 2 ani o pagină de instagram. Lost Splendour readuce frânturi ale unei splendori pierdute, prin imagini ce deschid o ușă către o lume pe care o credeam uitată. Multe fotografii cu Romanovii, multă istorie, multe palate, mult rafinament și mult prea mult… frumos. Câteva postări cu Regina Maria m-au pus totuși pe gânduri. Cine este în spatele contului? O fi din România? Nu, nu cred! Regina Maria fiind descendenta Romanovilor, nepoata țarului Alexandru al II-lea este normal să apară pe acest cont. Imaginile cu Regele Mihai mi-au stârnit și mai mult interesul. Iarăși întrebarea: o fi din România? Și într-o zi m-am trezit cu peste 20 de likuri la contul meu de instagram de la… Lost Splendour. Am un cont mic, rătăcit într-o galaxie de conturi mega-urmărite. Atunci am știut că este din… Romania. I-am trimis un mesaj, ne-am văzut și iată rezultatul.

Cum m-a descoperit? Bianca Dimian a citit articolul meu publicat despre Ioana și început să-mi urmărească blogul.

Ne-am întâlnit la Infinitea. În decorul ceainăriei manierele și timbrul din vocea Biancăi m-au transpus într-un timp în care eleganța era normalitate, conversția era ridicată la nivel de artă, un timp când existau repere morale și oameni care te făceau să plângi de frumos. Purta o rochie neagră cu buline albe, lungă până în pământ. Vântul adia ușor, iar rochia se străduia din răsputeri să-mi atragă atenția. Adăugați apoi niște cercei cu perle și un inel vintage cu piatră turcoaz. Modelul aducea izbitor de mult cu inelul de logodnă al prințesei Diana (achiziționat dintr-un anticariat românesc). Tot ansamblul era rafinat cu o pereche satinată de balerini negri și o poșetă de aceiași culoare, de unde la final scos o carte, un dar pentru mine.

Pe o scară de la 1 la 10, Bianca primește 10+ pentru povestea rochiei cu care a venit îmbrăcată. Era în Japonia, cu o bursă, atunci când s-a anunțat decesul Regelui Mihai. Pentru ea a fost o experiență traumatizantă. „ Și când a murit Regina Ana eu eram în Hong Kong. Am avut o baftă!” Din momentul în care a aflat și până în ziua funerariilor a plâns în fiecare noapte. Suferea enorm pentru că nu avea cu cine să împărtășească această pierdere. Nu era cu nimeni din România. Avea însă o bună prietenă chinezoaică care a scos-o la o sesiune de shopping. A cedat fără chef la insistențele ei. Micuța chinezoiacă sub influența unui film cu Monica Belucii, pe care Bianca o adoră, i-a aratat o rochie pe care scria… „Made in Romania.” „ Rochia a sărit pur și simplu pe mine. Era o părticică de acasă, iar eu eram disperată să mă agăț de ceva. Ne-am cumpărat amândouă acea rochie.”

Emilia Chebac: Povestea din spatele paginii de instagram?

Bianca Dimian: Contul a fost mai mult terapeutic. Cum Cioran gândea terapeutic la fel am pornit eu acest cont. Eram în anul II de facultate într-un mediu în care nu mă regăseam. Colegii mei erau preocupați de manga și anime. Exista și prototipul care stătea numai cu nasul în cărți, ceea ce nu este neaparat un lucru rău, dar cu care nu rezonam, nu aveam aceleași idei, aceleași interese. Am simțit nevoia să-mi creez un spațiu al meu, unde să întâlnesc persoane cu aceleași preocupări. Nu mă așteptam la așa succes. Contul meu a depășit 2 ani și are urmăritori fideli. Deși am postări diverse, oamenii mă cunosc pentru fotografiile cu Romanovii.

Emilia Chebac: Ce studii ai?

Bianca Dimian: Limbi străine: engleză – japoneză. Nici o legătură cu contul.

Emilia Chebac: Ce oameni ai cunoscut prin acest cont?

Bianca Dimian: Am avut conversații cu prinți, prințese, conți, contese, oameni din domeniul culturii, istorici și designeri de bijuterii. Toți sunt oameni din afara României. Ai noștri nu m-au contactat niciodată. În cazul nobilimii bijuteriile au stârnit cele mai numeroase reacții. A fost cazul Taniei de Bourbon nepoata pe linie maternă a Reginei Ana. Prințul Dimitri al Iugoslaviei designer de bijuterii a ajuns la mine printr-o piesă care a aparținut familiei. Cred că este subapreciat mediul online. Poți cunoaște oameni minunați. Eu nu îi privesc ca pe niște urmăritori ci ca pe o comunitate. E un loc unde ne strângem și vorbim despre pasiunile comune. Este un hobby, dar prin tot ce fac îmi doresc să contribui la binele societății. Consider că este mare nevoie de așa ceva. Mi-am dorit să îi informez pe străini mai mult despre noi. În afară avem o imagine mai puțin romantică. La început am vrut, ca persoana din spatele contului, să fie un mister. România am promovat-o prin imagini cu Regina Maria, Regele Mihai și Castelul Peleș. Mesajele primite m-au bucurat tare mult. Prin ele aveam acces la o lume în care mă regăseam.

Emilia Chebac: De unde te inspiri?

Bianca Dimian: Inspirația îmi vine în mare parte din cinematografie, albume de artă și fotografii cu bijuterii. Partea estetică deține un rol important în postările mele. Din filme aleg costume și decoruri reușite. Am și o miniserie „Visually attractive movies” („Filme atractive vizual”), prin care încerc să recomand urmăritorilor mei filme istorice care excelează la capitolul costume, decoruri, bijuterii etc. Mă inspiră și evenimentele istorice aniversate în ziua postarii, nașteri/decese ale unor personaje importante sau față de care am un interes aparte (mulți ani de zile am avut o obsesie pentru împarateasa Sisi și îi dedicam multe). Majoritatea postarilor de acest gen, inspirate de evenimente ale zilei respective, rămân totuși cele cu familia regală a României (aniversarea monarhiei, regatului, construirea Peleșului, abdicarea Regelui, moartea Reginei Maria etc.- „favoriții” sunt Regina Maria și Regele Mihai ). Îmi doresc prin postarile mele pe Lost Spendour să readuc frânturi ale unei spendori pierdute.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine Regele Mihai?

Bianca Dimian: Îl iubesc pe Regele Mihai. Înglobează toate valorile la care țin: onoare, demnitate, sacrificiu și iubire față de țară. A fost un om care a suferit mult, dar care a știut cum să sufere. De fiecare dată când se muta cu familia, primul lucru pe care îl făceau era să asculte muzica lui George Enescu: Poema Română ca o binecuvântare muzicală casei. Abia apoi despachetau. E și piesa mea preferata. Se termină grandios. Punctez asta pentru a înțelege cu adevarat ce înseamnă să iubeștu un loc. De suferința Regelui se leagă și suferința unei țări. Este sfârșitul unei lumi. A fost înlăturat, iar noi am intrat atunci într-un tărâm al întunericului și terorii.

Am vizitat Memorialul de la Sighet. În camera Monarhie versus Comunism există o imagine în mărime naturala cu Regele Mihai și un steag. Când am intrat am izbucnit în lacrimi. Am realizat că atunci s-a rupt totul. Să ne imaginăm unde ar fi fost astăzi Romania fără comunism!

Emilia Chebac: Oameni pe care îi admiri?

Bianca Dimian: Regele Mihai (am început să râd, mi-a amintit de Ioana. La ea totul se învârtea în jurul Reginei Maria. La Bianca Regina Maria a fost înlocuită… cu Regele Mihai. În rest aceiași sclipire în ochi, aceiași admirație, același patos când când îi evoca personalitatea.) În an electoral se vedea preferința colegilor mei pentru Regele Mihai. Spuneau „Eu l-aș vota pe rege, așa nu am pe cine”. Se pare că nu aveau cum să fie imuni la ceea ce transmitea. Majestatea Sa transcede politicul. Regele Mihai a fost și va rămâne mai mult decât va fi vreodată un președinte. Nici un șef de stat, indiferent cât ar fi făcut pentru Romania, nu m-ar fi făcut să sufăr atât de tare.

Dintre personalitățile contemporane o admir pe Oana Pellea. Pentru că acolo în Japonia, singură fiind, urmărind imagini de la funeraliile Regelui Mihai am văzut un prim plan cu ea plângând în hohote. A fost ca un fel de consolare. Brusc nu m-am mai simțit singură. Cineva suferea la fel de mult ca și mine. Vreau să ajung să îi mulțumesc! Să afle cât de mult m-a ajutat!

Emilia Chebac: Un loc din București care îl iubești?

Bianca Dimian: Opera Națională. Merg foarte des. Unii ar spune că sunt complet nebună. Uneori merg și singură. Am bifat cam toate locurile din sală cu excepția celor 2 loje oficiale. Acolo nu am fost… încă.

Emilia Chebac: Un motto după care funcționezi acum?

Bianca Dimian: Mă ghidez după ideea că: poți face orice dacă vrei și crezi în tine.

Emilia Chebac: Ce gen de cărți preferi?

Bianca Dimian: Anul trecut, tata mi-a făcut observație că citesc numai cărți istorice. De atunci le alternez cu beletristică și filozofie. Îmi plac foarte mult Dostoievski și Cioran. Dostoievski are o religie pentru suferință. Fără închisoarea din Siberia nu ar fi creat așa capodopere și nici nu ar fi existat personajele lui unice.

Emilia Chebac: Îți plac muzeele?

Bianca Dimian: Aș dormi într-un muzeu. Îmi plac muzeele de artă. Le prefer pe cele din afară. Emitajul este preferatul meu. Am urmat un curs de istoria artei și am învățat să apreciez și arta contemporană.

Emilia Chebac: Ce perioadă preferi din istorie?

Bianca Dimian: Asta variază în funcție de starea și evoluția mea. În antichitate, zona Orientului Mijlociu avea un oarecare exotism. Dacă ar fi să fiu puțin mai rațională perioada victoriană (1837-1901) și perioada edwardiana ( 1901-1910). Aș alege Rusia, Anglia Reginei Victoria mi se pare prea rigida. Belle Époque (1871-1914) la Paris și București.

Emilia Chebac: Personalități din Rusia țaristă care te-au fascinat?

Bianca Dimian: Marea ducesă Elisabeta Feodorovna, sora ultimei țarine Alexandra. Am descoperit-o prin memoriile Reginei Maria care o descria superb. Țarul Nicolae al II-lea m-a fascinat prin cât de multe greșeli politice a putut face. Era un om slab care nu avea puterea de a refuza.

(Bianca are un punct comun cu ducesă Elisabeta Feodorovna. Nu este fotogenică. Se spunea despre ducesă Elisabeta Feodorovna că nici o fotografie sau tablou nu i-au putut reda frumusețea. Când am primit de la Bianca fotografiile pentru acest articol, am realizat că imaginile nu au putut capta nimic din spatele chipului ei: educația, cultură, estetica din gânduri și estetica din gesturi. Mi-ar plăcea să dau această provocare unui fotograf.)

Emilia Chebac: Colecționezi ceva?

Bianca Dimian: Toată lumea îmi dă cadou bijuterii și cărți despre regalitate. Îmi plac bijuteriile cu perle, mai ales cerceii. Colecționez albume de artă. Am un album cu bijuteriile Romanovilor. E superb. Cartea asta e un fel de biblie pentru mine. Apare și Regina Maria în el.

Emilia Chebac: O destinație preferată?

Bianca Dimian: Orașul meu de suflet este Sankt Petrersburg. În sufrageria mea am un desen cu Neva și o biserică în fundal, cumpărat de acolo. Nu este doar un oraș spectaculos din punct de vedere arhitectural, Sankt Petrersburg este o senzație. Posibil că am simțit-o numai eu, dar tot îl recomand celor care iubesc istoria Romanovilor. Prefer oricând acest oraș decât o destinație ca Maldive sau Tenerife.

Emilia Chebac: Mi-ai descoperit blogul prin Ioana. Cum v-ați cunoscut?

Bianca Dimian: Cu Ioana am „semi-colaborat” pentru o postare a mea cu Regina Maria. Mi-a oferit ajutor și de atunci îi sunt recunoscătoare. Vorbim des și ținem legătura pentru evenimentele organizate de Casa Regala. E bine să știi că mai există o româncă pe câmpul de luptă!

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre ce personalitate, pe care o admiri, ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Bianca Dimian: Oana Pellea

Bianca Dimian prin contului de instagram Lost Splendour readuce frânturi ale unei spendori pierdute. La doar 23 de ani are un simț estetic și o cultură extrem de solidă. Or asta derutează și induce ideea că stai de vorbă cu o persoană mult mai matură. Așteptați o rețetă miraculoasă despre un cont de instagram de succes? Bianca este total atipică și nu plictisește cu multe postări. Pentru ea este mai importantă calitatea comentariilor și a urmăritorilor. Postează când se simte inspirată, își seduce publicul cu imagini de impact și povești mai puțin cunoscute. La final rafinează totul cu o tușă de mister.

Am șansa ca prin blogul meu să întâlnesc oameni care își prețuiesc viața și nu o irosesc aiurea. Pentru că sunt destui cei care îți desfășoară activitatea într-un mediu neprietenos, apare tot mai des nevoia de a elimina acest neajuns. Orice pas, oricât ar fi de mic, făcut atunci când simți că îți pierzi identitatea este de preferat decât nimic. Pentru Bianca acest pas a însemnat un cont de instagram. Lost Splendour i-a adus o comunitate de oameni cu care a rezonat. Urmăritorii ei sunt dovada că nu este singura procupată de… splendori pierdute.

Bianca Dimian, care prin pagina de instagram Lost Splendour readuce frânturi ale unei spendori pierdute, a fost în Piața Victoriei în 10 august 2018. Pentru demnitate și din dragoste de țara (valorile pe care i le-a transmis Regele Mihai). Cea mai frumoasă postare pe insta stories a fost a ei. O carte a domnului Gabriel Liiceanu – România. O iubire din care se poate muri. Fără comentarii care să instige la ură, fără manifestări exaltate peste care apoi se așterne praful, doar o carte. A participat decent la manifestație și nu a devenit grosolană în postări. Prin Lost Splendour promovează Romania și decența. Târziu în noapte, după ce a inhalat gazele împrăștiate în Piața Victoriei, se gândea că Romania moare în fiecare zi câte un pic… în Anul Centenarului.

Și totuși, în Romania mai există oameni care au lumină în ei. Un astfel de om este și Bianca. Am întrebat-o dacă vrea să plece din țară. M-a privit în ochi și mi-a spus: Nu! Aș pleca să ajut și să promovez Romania, dar tot m-aș intoarce! Pe parcursul interviului a fost un moment când lumină din ochii Biancăi a dispărut. Atunci când mi-a spus: „Eu cred că pentru trădătorii de neam și țară este rezervat un loc acolo… jos, în iad.” Dar lumina a revenit! În astfel de oameni lumina este mereu mai puternică.

Bianca a fost una din cele mai speciale prezențe de când scriu pe acest blog. Au trecut puțini ani de când s-a desprins de adolescență, iar asta mă face să realizez rolul părinților. Toată admitația mea pentru modul în care au crescut-o și educat-o!

Fotografiile sunt din arhiva personală a Biancăi și din contul de instagram Lost Splendour.

Etichete cărți, istorie, online, regalitate, trăiește frumos

Cultură Interviuri

Daniela Nane: „Aștept un Cehov!”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 august 2018
20 de comentarii la Daniela Nane: „Aștept un Cehov!”

Pentru că nu o cunoșteam, în mintea mea, Daniela Nane era un mix al personajelor interpretate pe scenă și în filme. În realitate, este o femeie plină de naturalețe, cu un aer prietenos și surâzător. Are însă ceva cu totul special! O voce armonioasă prin care imprimă poveștilor un plus de farmec, face ca ironia să nu sune coroziv, iar critica atenționează fără a jigni.

Ne-am întâlnit la Teatrul Bulandra. Purta o vestimentație lejeră: ie albă, pantaloni de culoare neagră și încălțăminte fără toc. Tenul nu era fardat, cu excepția unui ruj roșu mat. Orice femeie știe că nu e deloc simplu să porți așa ceva. E nevoie de o anumită atitudine și o stăpânire a detaliilor, pentru a nu depăși limita, atât de fină, între natural și vulgar. Când a început să vorbească, spațiul din jur s-a mutat în plan secund. Mi-au rămas în memorie, vag, câteva imagini din cabină: un rucsac negru aruncat pe unul din scaune și un pistol (recuzită, evident) pe un colț al canapelei. Pentru o persoană expusă în atenția publicului de la vârsta de 19 ani, Daniela Nane a știut să-și construiască succesul bazându-se pe un set de reguli care au respectat întotdeauna bunul simț.

Emilia Chebac: Când te-ai hotărât să te faci actriță?

Daniela Nane: Dintotdeauna am vrut să fiu actriță. Mama îmi spunea că pe la aproximativ trei ani repetam încontinuu: „eu vreau să fiu actriță și educatoare.” Nu sunt convinsă că știam ce înseamnă „ actriță” la vârsta aia. Dar uite că am fost actriță 20 ani și de 10 ani m-am apucat și de profesorat. Mama își dorea să fiu medic. Am terminat liceul Emil Racoviță din Iași, specializarea fizică-chimie. Acest liceu era o pepinieră pentru mediciniști. Mergeam la olimpiade la chimie, ca majoritatea colegilor mei, care sunt acum medici; câțiva sunt IT-iști sau profesori universitari în SUA, iar eu actriță.

După ce am trecut cu bine examenul de treapta a II-a, care era foarte dificil în acea vreme, i-am spus mamei cu lacrimi în ochi: Mama, uite, am intrat unde ai vrut tu, dar te rog frumos, lasă-mă să dau la Facultatea de teatru! Îmi amintesc că nu-mi spunea „Nu”, ci „ Sunt doar câteva locuri acolo, iar noi nu cunoaștem pe nimeni în domeniu, care sa te ajute!” Erau 3-4 locuri pe an și mulți oameni talentați care dădeau examen ani de zile până intrau. La insistențele mele, m-a dus la un actor al Teatrului Național din Iași, Constantin Popa, să mă testeze și să ne spună dacă am sau nu șanse, iar el i-a spus: „Lili, îți dau o veste proastă, fata ta are talent, las-o să mergă la București!” Am fost șocată. Abia mai târziu am înțeles că „îți dau o veste proastă” era pentru mama, care spera că el o să-mi spună că nu am sorți de izbândă în teatru și o să-mi văd de medicina. Am un mare respect și recunoștință pentru mama! Din acel moment m-a susținut, m-a ajutat și a avut încredere în drumul meu.

Aveam 16 ani. Mama a căutat un profesor în București care să mă pregătească pentru facultate. Prin Adrian Vâlcu și Ștefan Bănică jr., care erau deja studenți, am ajuns la celebrul pedagog Petre Gheorghiu. M-a ascultat și mi-a dat diverse teme pentru aproximativ 15 minute, apoi a spus: „Da, am s-o pregătesc și o să intre, veniți când va fi în clasa a XII-a!” Așa a început „calvarul” drumurilor mele la București de două ori pe lună. Când am făcut 18 ani, nici petrecere de majorat n-am avut când să fac, pentru că în luna noiembrie m-a chemat în fiecare săptămână la București și n-am avut niciun week-end liber. Plecam vineri, după ore, la ora 14:00 din Iași, stăteam sâmbătă în București, iar duminică pe la 17:00 aveam tren spre Iași, ajungând acasă pe la 23:00, noaptea. Dacă mă ținea mai mult duminica, mai aveam un tren la 23:00 din București și ajungeam luni la 6:30 la Iași. Și la 7:30 eram la liceu.

Emilia Chebac: Pe atunci, la UNATC, erau doar 3-4 locuri/an. Cum a fost admiterea?

Daniela Nane: Era în primul an după revoluție și a fost prima dată când au fost mai multe locuri, dar și foarte mulți candidați buni care nu intraseră de ani de zile. Am fost foarte emotivă și am picat. Eram terminată, era primul eșec din viața mea. Întotdeauna, când îmi puneam ceva în cap și mă țineam de treabă, reușeam, de data asta nu. Apoi s-a anunțat concursul Miss Romania. Crescută lângă granița de est, vedeam în fiecare an la televizor concursul Miss URSS, care era foarte frumos. Și mi-am zis ca o astfel de experiența de scena mi-ar folosi, ca să nu mai fiu așa timidă. Și am câștigat concursul. Am fost trimisă apoi la Miss Univers, în Las Vegas. Aveam oferte să lucrez ca model la Tokio și la Milano, dar eu m-am întors repede în țară, pentru că aveam examen de admitere la facultate. A doua oară am intrat. Aveam sentimentul că merit să intru și că pot să fac actorie.

Emilia Chebac: Titlul de Miss Romania te-a ajutat în carieră?

Daniela Nane: Deloc, dimpotrivă, m-a încurcat destul de mult în profesie. Mulți mă percepeau doar ca pe o fată frumoasă și atât. Petre Gheorghiu m-a încurajat să mă duc la concurs pentru a căpăta mai multă experiență pe scenă. Aveam talent, dar eram mică, inhibată, aveam doar 18 ani și proveneam dintr-un mediu protejat, ca unic copil al unei familii de intelectuali din Iași. A fost o lecție de încredere și atât. Surpriza a fost că am câștigat concursul și a trebuit să merg la Miss Univers.

Deși în facultate eram socotită printre cei mai buni studenți, deși cei cu care am colaborat, inclusiv doamna Cătalina Buzoianu, au spus că au lucrat bine și ușor cu mine, dovadă că m-au mai distribuit și altă dată, mulți mă priveau doar ca pe o Miss care s-a făcut actriță doar pentru că era frumoasă. De asta spun că acel titlu m-a încurcat. Sunt sigură că, dacă nu aș fi câștigat acel concurs, aș fi reușit mult mai ușor în profesie. Lumea m-ar fi privit fără superficialitatea data de etichetă și ar fi fost mai puține invidii și răutăți. La început a fost flatant să fiu prima Miss Romania după 56 de ani, dar a trebuit să muncesc mult mai mult ca să mi se recunoască talentul. Frumusețea venea la pachet, să întregească calitățile de care aveam nevoie pe scenă, dar n-am făcut niciodată caz de aspect, nici nu m-am crezut vreodată „buricul pământului”. Am fost educată cu o solidă scară de valori, așa am rămas cu picioarele pe pământ.

Acum e mai simplu, mentalitățile s-au mai schimbat. Nimeni nu mai pune la zid o fată doar pentru că e frumoasă. Atunci ți se dădea fin peste nas: „Tu ești frumoasă! Vrei să mai ai și succes? Să fii și deșteapta? Să mai fii și fericită? Să mai ai și roluri bune? Lasă, ești foarte frumoasă, îți ajunge asta!” Doar că nu-ți prea ajunge, ba ți se pare și nedrept. De aceea, când găseam oameni care treceau peste bariera aspectului și priveau și în interior, era o mare bucurie. Asemenea oameni îmi sunt alături de ani de zile, cu mulți sunt prietenă de o viață. Cred în prietenie, în respect și grijă, nu am răutăți. Recunosc când greșesc și îmi cer iertare, iert și eu din toata inima. Nu cred ca sunt oameni care să poată spune că i-am rănit intenționat.

Emilia Chebac: Se spune că este o profesie unde competiția este acerbă. Ești de acord?

Daniela Nane: Am sprijinit mereu actorii tineri în care cred. I-am ajutat cu sfaturi, cu recomandari, cu promovare. Și, în general, mereu ajut oamenii. Fac asta fără să aștept de la ei ceva în schimb, e un mod de a-i fi recunoscatoare lui Dumnezeu. Sunt oameni care îmi mulțumesc și azi pentru un ajutor de acum 20 ani, dar alții nu. Și e ok așa, mereu se echilibreaza lucrurile. Știi, există un vechi proverb românesc care îmi place mult: „Binele ce-l faci la oarecine, ți-l întoarce vremea care vine. ”

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Daniela Nane: S-a petrecut în primii mei ani de teatru, pe atunci luam lecții de echitație. Era primăvară, căluțul meu nu mai ieșise de mult la goană în pădure și era greu de stăpânit. A cabrat și m-a aruncat, dar de consecințe doar eu sunt vinovată. Călăream cu ochelarii de soare, deși nu este permis. Am căzut ca la carte, nu am avut nici o fractură, nu m-au călcat copitele, dar ochelarii s-au spart și mi-au tăiat o arcada în momentul impactului cu solul. Bineînțeles că ochiul și obrazul s-au învinețit și tumefiat. Asta era duminică, iar marți aveam filmare la TVR, într-o scenetă regizată de Dan Mihăescu. Eram o fată înnebunită după presa anilor ’90. Machiajul a camuflat vânătaia, dar umflătura tot se vedea, nu mă puteau filma din niciun unghi. Soluția a fost o pereche de ochelari de vedere, care mă făceau să arat a „șoarece de bibliotecă”, dar a dat și mai bine pentru personaj. A doua zi aveam spectacol la Bulandra cu „Patul lui Procust”. M-au machiat frumos cu mult fond de ten și nu se mai vedea nimic suspect… de departe…

Emilia Chebac: Ce rămâne după un spectacol?

Daniela Nane: Bucurie și liniște. Când văd că oamenii pleacă acasă destinși, cu inima mai plină de lumină, când simt că energia lor este mult mai înaltă decât cea cu care au venit, am un sentiment bun. Mă bucur când spectacolele noastre sunt apreciate pe scena de la Bulandra, dar mă bucur mult și când plecam în afara Bucureștiului. Îmi amintesc cu drag de la Brașov un moment înălțător cu o sală plină ochi de oameni care aplaudau în picioare și nu mai voiau să plece, la spectacolul „O scrisoare pierdută”. Sunt multe momente pe care le port în suflet, probabil că le voi ține minte până la sfârșitul vieții.

Emilia Chebac: Teatru sau film?

Daniela Nane: Când joc mult teatru mi-e dor de film, iar în pauza dintre stagiuni îmi este mereu dor de teatru. Folosești mijloace de expresie diferite, dar mecanismul autenticității este același, gândul și starea din spatele cuvântului dau forță.

Emilia Chebac: De unde succesul piesei „O scrisoare pierdută”?

Daniela Nane: Așa este, varianta noastră e preferată, e tot timpul cerută la casă. E un spectacol genial, zic eu, pentru mine genialitatea ține de originalitate, unicitate și simplitate. Toți colegii jucăm cu atâta bucurie: Doru Ana, Șerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, Lucian Ifrim, Vlad Zamfirescu, Adrian Ciobanu, Nicolae Urs, Marius Florea Vizante – abia așteptăm să reînceapă stagiunea, va fi al unsprezecelea an.

Emilia Chebac: Ce ți-ai mai dori să joci?

Daniela Nane: Cehov mi-aș dori, cred că sunt la vârsta perfectă ca să pot juca marile roluri din piesele lui. Sunt texte memorabile, iar eu am resursele și experiența necesare. Da, asta mi-ar placea, aștept un Cehov!

Și mi-ar mai placea ceva, pentru că eu cânt destul de bine: un music-hall pe textul lui Alecsandri, „Chirița în provincie”, care este un text încă valabil, mai incisiv decât oricând. A fost printre primele spectacole pe care le-am văzut la Teatrul Național din Iași, copil fiind. Priveam cu emoție act dupa act și am rămas mută de admirație când a intrat în scenă Tamara Buciucenu Botez pe un cal alb adevărat. Eu luasem deja hotărârea că voi fi actriță, dar când am văzut-o, mi-am dorit și mai mult să fac aceasta profesie. O iubesc și o admir foarte mult, am avut șansa să jucăm împreună stagiuni multe în „Mamouret”, la Bulandra.

Emilia Chebac: Un actor pe care îl prețuiești?

Daniela Nane: Sunt mulți actori pe care îi prețuiesc. Îl admir pe domnul Victor Rebengiuc. El a și avut o influență în cariera mea. Era rector când am dat admiterea la UNATC, peste ani am aflat că a fost în sala de examen – candidații nu văd nimic în fața din cauza reflectoarelor – și a zis: „Eu am văzut-o pe fata asta și anul trecut și mi-a plăcut”. În acel an am fost admisă. Apoi a venit director la Bulandra, unde a făcut ordine, dar pe mine m-a păstrat în teatru. Deși îl iubesc foarte mult, pe scenă nu am jucat împreună încă. Însă am filmat la TVR în serialul „La urgență”, unde eram fiica lui. Este un artist extrem de generos la lucru. Actoria nu e o profesie în care să poți să fii bun tu singur, ideal e ca toți actorii să fie foarte buni, altfel scena nu este la intensitatea necesară. Când toți sunt la înălțime, coboară și îngerul pe scenă, cum se spune.

Emilia Chebac: Ce alegi să transmiți prin ceea ce faci?

Daniela Nane: Eu consider că în misiunea artei este necesară această aspirație către bine, frumos și adevăr, triada vechilor greci. Nu sunt adepta spectacolelor care să provoace sentimente negative: de revoltă, furie, scârbă. Discutăm și problematică dificilă în spectacolele noastre și lucruri care ne apasă pe fiecare dintre noi, dar viziunea finală aș prefera să fie luminoasă, să îl ajute pe om să devină mai bun și mai frumos, să crească în virtuți, să trăiască mai ușor. Va veni un moment în care vom da seama pentru fiecare sămânță sădită în sufletele semenilor. Fiecare din noi are un cerc de influența mai mic sau mai mare și este responsabil pentru cum influențeaza oamenii. Atunci când creezi dubii și confuzie, sentimente grele, deznadejde, poți devia pe cineva de la calea sa. Iar scopul artei mele este să fac lumea un pic mai bună și mai frumoasă și nu invers.

Emilia Chebac: Ești actriță, dar și mamă. Cum este fiul tău, Codrin?

Daniela Nane: E un copil dorit și foarte mult iubit. Sunt fericită că a venit la mine și îl admir pentru cum s-a dezvoltat. Are un puternic spirit al dreptății, un simț al onoarei și al demnității. Are bunatate și generozitate, când ia hotărâri alege binele cel mai mare pentru toți cei implicați. Este și idealist, vrea să schimbe lumea, dar probabil ca toți am fost așa la 18 ani. Mă înțeleg bine cu el, l-am crescut liber, l-am ajutat să înțeleagă că poate să facă orice alegere în viață, atât timp cât își asumă consecințele. Să nu-i fie frică să-și împlinească visele. Există riscuri care trebuie luate în calcul, dar dacă îți asumi consecințele, mergi înainte cu demnitate și încredere. Când era mic, l-am învățat să spună: „Sunt atent și prudent și nu mi-e frică de nimic!” Îți dai seama ce simpatic suna, că nu-l putea pronunta pe „r”. L-am învățat să fie curajos, să se dea pe topogane, să se cațere, să alerge. Dar evident că l-am învatat și cum să cadă fără să se lovească, asta a fost prima lecție când a început să meargă singur. Are o memorie foarte bună, e pasionat de istorie, de antropologie, citește sinergologie. Iubea istoria încă înainte de a mă căsători eu cu Adrian (istoricul Adrian Cioroianu). Oprește-mă, că despre copil vorbesc o săptămână…

Emilia Chebac: Dar ție ți-a plăcut istoria?

Daniela Nane: Da, foarte mult. Țin minte că în clasa a VIII-a am învățat despre teoria lui Roesler și o combăteam cu vehemență, ridicam mâna la fiecare oră, în trimestrul acela am avut vreo opt note de 10, nu mai avea loc profesorul, în rubrica din catalog, unde să-mi mai pună note. Mi-a plăcut foarte mult istoria.

Emilia Chebac: Ai folosit un cuvânt care aproape a dispărut din vocabularul contemporan… onoare?

Daniela Nane: Fiul meu știe că, pentru el ca ființă umană, e foarte important respectul de sine. Nu te obligă nimeni să promiți nimic, dar dacă ai făcut-o, trebuie să te ții de cuvânt. Stăteam ieri de vorbă cu niște prieteni care au și ei doua fete și ne întrebam: Oare cum vor trăi copiii noștri crescuți așa, cum se vor descurca în lumea asta, care o să-i lovească din toate părțile? Apoi am realizat că vor fi loviți o dată, de doua, de trei ori, dar până la urma vor învăța să se adune cu oameni la fel ca ei. Și așa le va fi bine.

**Pianul cu Poeme – cu pianista Ioana Maria Lupașcu**

Emilia Chebac: Ce crezi că te face să răzbești în momentele grele?

Daniela Nane: Educația și credința. Credința este ancora. N-aș vrea să mai vorbesc despre asta, tot ce e ostentativ mi se pare indecent.

Emilia Chebac: O pasiune?

Daniela Nane: Mi-ar plăcea tare mult să fac filme muzicale pentru copii. De 40 de ani, de la Veronica și Mama, filme făcute cu atâta har de Elisabeta Bostan, nu se mai întâmplă nimic în acest domeniu. Am avut câteva tentative, dar este greu cu legea asta, îți trebuie un producător cu puncte multe, iar producătorii cu puncte multe nu fac filme pentru copii pentru că asta le scade din punctaj și le micșorează șansele de a câștiga finanțare CNC pentru alte proiecte. Dar nu șe stie niciodată…

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Daniela Nane: Despre pianista Ioana Maria Lupașcu, despre soprana Anita Hartig sau despre marea actriță Valeria Seciu.

În momentul în care am scris acest articol, am experimenat ceva cu care nu mă mai întâlnisem. Ascultând înregistrarea, am descoperit că Daniela are un mod interesant de a răspunde la întrebări. A presărat mesaje ascunse, pe care aveam să le descopar mai bine atunci când transcriam textul. La vârsta de 19, când a intrat la UNATC, Daniela Nane era doar o făgăduială. Dumnezeu o hărăzise cu toate calitățile pentru această profesie! Timpul i-a rafinat frumusețea, dar mai ales talentul, i-a modelat sufletul, interacțiunea cu publicul și cu oamenii deosebiți i-au scos în prim plan aceea latură umană prin care este capabilă să umple cuvintele cu sentimente.

Dacă actrița Daniela Nane așteaptă un Cehov, eu aștept să public pe acest blog cât mai multe interviuri cu actori. De ce să te oprești atunci când ți se dă șansa să descoperi o lume în care oamenii știu cu adevărat să dăruiască?

**Acel domn care pare că doarme este … fotograful**

Etichete film&teatru, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos

Interviuri Locuri

HoinariRomani – un blog apărut din pasiune pentru călătorii și dragoste pentru Romania

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 9 iulie 2018
12 comentarii la HoinariRomani – un blog apărut din pasiune pentru călătorii și dragoste pentru Romania

**Ateneul Român un obiectiv extrem de solicitat**

Q: Cum ți-a venit ideea blogului?

A: În timpul facultății nu am călătorit, deoarece cursurile și joburile pe care le aveam, în paralel, îmi ocupau tot timpul. După terminarea studiilor mi-am luat revanșa! În câțiva ani s-au adunat multe fotografii și informații, pe care doream să le împărtășesc cu oamenii pasionați de călătorii. Așa a apărut blogul meu. În fiecare articol pun fotografii, scriu despre experiența mea și despre istoricul locurilor vizitate. Călătoream pentru propria plăcere, în zone unde mă purtau poveștile frumoase aflate din cărți sau inspirată de oamenii care apăreau în viața mea. Totul era spontan. Fără să am nimic planificat, când îmi venea cheful de hoinărit bagajul era gata într-o oră. De unde și numele blogului: HoinariRomâni.

Q: Scrii pe un blog de călătorii și ești și ghid. Cum ai ajuns să faci asta?

A: Am început să călătoresc în 2008, în 2011 a apărut blogul, iar în anul 2013 s-a conturat un proiect la care nu aș fi îndraznit să visez cu ceva timp în urmă. Cum 2014 era „Anul Brâncoveanu” un prieten a venit cu ideea să organizăm un tur brâncovenesc în București. A compus turul: care pornea de la Universitate – Biserica Colțea – Biserica Sf. Gheorghe cel Nou continua pe Podul Beiului (locul unde ne aflam în momentul interviul, pe aici intrau oficialii turci trimiși de Înalta Poartă în București) – Dealul Patriarhiei – Mănăstirea Sf. Antim – Biserica Domnița Bălașa. Amicul cu care începusem turul a plecat din țară, iar eu am fost nevoită să continui singură acest proiect. Am luat-o ca pe o provocare și am început să-mi scot date despre arhitectură, pictura frescelor din biserici, istoricul locului, restaurare și tot ce consideram că poate trezi interesul oamenilor.

Primul tur a fost într-o sâmbătă. Evenimentul a fost anunțat pe facebook Așteptam oamenii înarmată cu 10 pagini pline de informații. Eram atât de emoționată, încât atunci când am început să vorbesc rulam, încontinuu, paginile discursului între maini. Noroc că nu a fost nevoie să mă uit peste notițe, erau atât de mototolite încât ar fi fost imposibil să mai văd ceva. Pentru că am început cu date cronologice, nu era nimic atractiv, dar când am trecut la povești și legende oamenii au devenit brusc atenți. Făceam acest tur lună de lună. Veneau oameni din toate categoriile sociale. Asta m-a forțat să-mi îmbunătațesc discursul, să-l adaptez astfel încât mesajul meu să ajungă la cât mai multe persoane interesate. Înainte de a începe turul socializam și îmi făceam o idee despre categoria profesională predominantă. Aveam mai mulți arhitecți discutam despre arhitectură, aveam oameni pasionați de istorie eram atentă la o abordare corectă a cronologiei, aveam pictori insistam pe pictura frescelelor. Apoi am făcut tururi pietonale cu tematici diferite, dar am rămas în continuare extrem de atașată de perioada brâncovenească și personalitatea lui Constantin Brâncoveanu. Atât de mult, încât casa visurilor mele este proiectată în stil brâncovenesc.

**La Biserica Sf. Gheorghe cel Nou vei afla povești care te vor urmări… mult timp**

Q: În afară de turul pietonal pe care îl faci o dată pe lună, mai ești implicată și în alte proiecte?

A: În 2012 am mers prima dată cu autocarul, unde nu cunoșteam pe nimeni, într-un tur al reședințelor nobiliare din România (castle break) cu Asociația ARCHÉ. În astfel de excursii ai acces, mult mai mare, la obiective pe care altfel nu le poți vizita. În toamna aceluiași an, am repetat experiența și am continuat cu castele din altă zonă. Timp de 2 ani, am mers în 2-3 tururi pe an. Acumulasem multe informații și le împărtășeam celor care stăteau lângă mine în autocar. M-am trezit cu propunerea de a vorbi la microfon în fața întregului grup. Așa am ajuns să colaborez cu Asociația ARCHÉ și să fac ghidaj pentru turul castelelor. Acum făceam, în paralel, turul pietonal, dar și turul reședințelor nobiliare. Între timp am făcut un curs de ghizi unde am căpătat noțiuni și abilități care pe lângă experiență m-au făcut să mă simt mult mai stăpână pe mine.

Q: Blogul tău a fost gândit ca o afacere?

A: Blogul a pornit din pasiune, nu pentru câștig material. Dacă mergi pe ideea că vrei să faci bani, vin tot felul de indivizi cu afaceri în turism, iar tu ești obligat să scrii de bine, chiar dacă vezi igrasie, mâncarea care nu este tocmai proaspăta, igiena care lasă de dorit sau personal neprofesionist. Înseamnă să te vinzi ieftin pentru câteva nopți de cazare gratuită. Eu nu vreau să mint oamenii. Prefer să transmit încredere celor care îmi citesc blogul.

Îmi scriam în continuare experiențele pe blog și în scurt timp s-a mai conturat un proiect. Modul onest prin care am ales să-mi spun poveștile, cred că a fost motivul pentru care am fost contactată de un reprezentant al agenției de turism Terra Incognita, (convins de articolele de pe blog meu) cu care ulterior am început o colaborare. De 2 ani, sunt ghid și pentru această agenție unde fac excursii clasice (obiective turistice cunoscute). În jurul meu s-a format o comunitate care merge cu mine peste tot. Persoanele înscrise la excursiile clasice prin Terra Incognita încep să vină și în turul castelelor organizate de Asociația ARCHÉ și invers. Călătoriile sunt cea mai mare comoară pe care o poți deține și pe care nu ți-o poate lua nimeni, niciodată.

Există o carte Tovarășul Baron de Jaap Scholten în care este vorba despre aristocrații din Transilvania. Îmi amintesc de o contesă care locuia într-un beci, dar care atunci când ieșia pe stradă își punea singura pereche de mărgele și singura rochie bună. Cu toate acestea era respectată de cei din jur, chiar dacă sărăcise. Pierduse averea, dar nu și educația, manierele alese, cărțile citite și experiențele frumoase acumulate. Așa și cu călătoriile. Nu dispar niciodată. Raiul nu este acolo unde ți se spune că este, ci acolo unde te simți tu bine.

Q: Ai un motto după care te ghidezi?

A: Să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Nu contează că ai 20 sau 80 de ani, trebuie să să profiți de fiecare clipă și de fiecare om pe care îl întâlnești. A nu se confunda cu a te folosi de oameni. De exemplu: sunt acum cu tine și mă bucur pentru acest interviu, te privesc în ochi și nu cronometrez fiecare minut gândindu-mă că trebuie să ajung acasă să spal rufe, să fac mâncare soțului sau cumpăraturi la magazinul din colț.

Q: De ce ai ales să scrii pe blog și să faci ghidaj în excursii cu turiștii?

A: Având tot timpul un șef, eu îmi exprimam ideile, el le punea în practică și niciodată nu am auzit: Mulțumesc! Mi-am spus că nu mai rezist să stau 8 ore în același loc. Nu sunt structurată psihic să fac, zi de zi, aceleași chestii monotone. Nu pot funcționa fără pasiune, chiar dacă asta m-a costat. Au fost zile în care nu aveam 1 leu în buzunar. Ador să călătoresc și îmi place să interacționez cu oamenii. Nu spun că la început a fost ușor. Dacă nu renunți, reziști și mergi mai departe apar compensațiile emoționale. Apar conexiunile cu alți oameni și recompensa vine singură. Când pornești pe un drum nou, cel mai greu este să lupți cu cei care te critică și cu „oare ce o să zică oamenii?”. Am învățat că indiferent de ce faci, bine sau rău, oamenii tot te vor critica. Primul pas este cel mai greu, apoi vezi orizontul și nu vrei să te mai oprești. Același principiu se aplică în tot, deci și în călătorii.

Q: Ce ne poți spune despre turiștii care vin în excursiile ghidate de tine?

A: Am turiști care au venit și a III-a oară în tururile pietonale din București. Și-au adus și prietenii. Probabil le-am rămas în suflet.
– Iar ai venit?
– Da, îmi era dor de tine și de poveștile tale.
Oamenii au rămas prieteni, sau format cupluri. Îmi amintesc de persoane care au venit singure și stăteau retrase, dar care apoi au legat prietenii și au păstrat legătura între ei. Îi urmăresc și văd că 80% din ei sunt prieteni pe facebook.

Q: Partea mai puțin plăcută a acestor călătorii? Nu are rost să mințim că totul este perfect.

A: Mereu le spun turiștilor să nu urce cu cafea în autocar mai ales dacă urmează un drum cu multe curbe. O turistă, care stătea în fața pentru că avea rău de mașina, nu a vrut sub nici o formă să renunțe la paharul cu cafea. Bineînțeles, la o frână mai puternică cafeaua a zburat peste cei de vis-a-vis, dar și peste șofer care purta cămașă albă. Poate părea o amintire amuzantă pentru unii, dar eu nu încurajez deloc așa ceva! Țin tare mult la confortul psihic al șoferului. Are de făcut un drum lung și este responsabil cu siguranța întregului autocar.

O categorie de turiști care nu îmi respecta munca sunt cei care în timp ce povestesc mă intrerup. Visul secret al fiecărui ghid este ca atunci când vorbește la microfon, să spună o poveste cu impact emoțional care să rămână în inima turiștilor. Când cineva întrerupe și întrebă: „Pe bune chiar a fost restaurat?”, degeaba acopăr microfonul și îi spun. „Notează, vorbim la final!” deși nu pierd firul discursului, pierd impactul. Un ghid cu experiență știe exact momentul când să plaseze o poveste interesantă, ori o astfel de persoană dă peste cap totul. Dacă ajungem la un obiectiv unde există ghid procedeaza la fel. Iarași mă duc și îi spun „Notează și întrebi la final!” Amuzant este că o astfel de persoană la final uită să mai pună întrebări. Este acel turist care la sfârșitul excursiei nu este capabil să enumere obiectivele pe lângă care au trecut.

**Centenar – tablou pictat de Georgeta Anechei. Nu știu unde se află acum, dar știu sigur că a fost cumpărat de reprezentații ONU.**

Q: Ce înseamnă pentru tine România?

A: Acasă. Îmi place mult Viena, Praga, îmi doresc să ajung în Siberia și în Sankt Petersburg. Indiferent unde voi ajunge în lumea asta, sufletul meu rămâne în Romania. Este locul pentru care strămoșii mei au plătit cu viața. Un bunic a luptat în al II-lea Război Mondial și s-a întors din Siberia pe jos. A trăit suficient ca eu să-i pot asculta poveștile. Un străbunic a murit pe front în Primul Război Mondial. Războiul de Independență a mai cerut o jerfă din familia mea. Cum pot eu să nu iubesc Romania?

Eram la Mausoleul de la Mărășești în 2017. În fața mea un cuplu cu un copil de aproximativ 9 ani. Baiatul întreabă:
– Mami de ce a fost nevoie să se construiască chestia asta? Exact așa s-a exprimat.
– Pentru că nu au avut ce face! Decât să depoziteze niște cranii, mai bine construiau ceva mai folositor: cămine de copii sau azile de bătâni.
De obicei nu pocedez așa, dar am simțit că nu pot să tac.
– Scuzați-mă că intervin în discuție! Gândiți-vă că dacă oamenii aceștia nu luptau pentru România, poate noi astăzi nu mai vorbeam limba româna!
E dureros să vezi că o mamă își educă astfel copilul. Iar acolo nu sunt doar cranii, acolo este istoria acestui popor!
Oamenii aceia s-au dus la luptă crezând în România. Câți dintre noi astăzi ar lăsa totul în urmă și ar fi dispuși să-și dea viața pentru un ideal. Schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare din noi, nu să așteptăm să ne fie livrată pe tavă bunăstarea, educația și o lume mai frumoasă.

Q: Ai menționat la începutul acestui interviu că, prin intermediul cărților, ai descoperit locuri frumoase. Am crezut că fiind tot timpul plecată, nu ai timp de lectură. Ai timp?

A: Da. Pentru că am un secret, eu nu am televizor de 6 ani. Dorința mea de a călători a pornit de la Cireșarii. Cel mai mult mă atrag cărțile istorice și biografiile. Război și Pace, apoi Anna Karenina sunt romanele care care m-au făcut să visez la Sankt Petersburg. Sunt cărți pe care le recitesc. Ultima carte recitită a fost Hoțul de cărți. Acum citesc La vânătoare de Cezanne. Cred că mă va ajuta să condimentez cu povești amuzante excursia de la Nissa.

Acest articol nu este o reclamă! Este despre pasiunea Georgetei Anechei (Cucu) pentru călătorii. Cine mă urmărește știe că îmi place să aduc pe blogul meu oameni care se lasă devorați de pasiunile lor. Oamenii „realiști” ar spune că nu trebuie să renunți la ceva sigur pentru nesiguranță. Mie îmi place să formulez altfel: renunți la un loc unde emoțional mori câte un pic în fiecare zi, pentru a merge în unul unde provocările sunt imense, unde nesiguranța fiecărui proiect te poate paraliza, unde nici o zi nu seamănă cu alta, dar unde, din când în când, poți avea parte de foc de artificii. Iar când cei înzestrați cu asemeanea curaj, de a-și transforma pasiunea în job, mai și citesc, ce poate fi mai frumos?! Cu un astfel de om, am petrecut câteva ore încântătoare la o terasă, în apropiere de Podul Beiului. După întâlnirea cu ea mi-am comandat cartea Tovarășul Baron și m-am înscris într-un… tur al castelelor. Știți de ce? Pentru că pentru mine puterea exemplulul funcționează mult mai bine decât o campanie publicitară.
Nu știu cum va fi! Poate o să-mi placă, sau poate nu! Dar ca să îmi exprim o părere despre ceva este nevoie să merg, să să ajung acolo, să văd și cine știe poate revin cu o poveste pe blog!

Dacă vreți să citiți articole scrise de Georgeta pe blogul ei găsiți aici și aici.

Etichete călătorii, interviuri, online, pasiune, trăiește frumos

Cultură

Ana recomandă

Pe Ana vă invit să o cunoașteți prin intermediul unui articol mai vechi scris pe acest blog. Pasiunea ei pentru lectură o recomandă pentru rubrica lunară destinată împătimiților de carte.

1. O poveste legată de cărți?

Îmi aduc aminte cu nostalgie de clasa a X-a. Profesoara de limba română a organizat un cenaclu literar la care putea participa orice elev. Mi-a propus și mie să merg. Bineînțeles că îmi doream să testez și să cunosc oameni pasionați de cărți și creație, doar că eram tare timidă pe atunci și, de aceea, am acceptat cu greu invitația. Am facut un compromis și am cedat bazându-mă pe calitatea persoanei care lansase invitația. Asta nu m-a scutit de confruntarea cu o anxietate copleșitoare și frică de necunoscut. Ne-am întâlnit la biblioteca liceului, printre rafturile pline de cărți și cu doamna bibliotecară care-mi zâmbea complice: eram fericită și liberă să-mi spun crezul artistic de-atunci unor persoane la fel de sfioase și de încrezătoare în puterea de netăgăduit a cuvântului. Doamna profesoara ne-a așteptat cu ciocolată caldă, ceai, biscuiți, sugestii de lectură, teme de discutat în particular (lucruri care nu se spuneau la oră) și insistența de a citi ceva scris de noi. Eram eu, 2 fete de la filologie (una din ele pasionată de romane polițiste, cealaltă de SF), o fată de la pedagogic (implicată în activități artistice diverse – acum cântă într-un cor) și 2 frați amândoi la mate-info ca mine, unul a dat la teatru, celălalt la Universitatea din București, la matematică-informatică, dar amândoi scriau poezii și eseuri. Nu am cuvinte suficiente pentru a exprima ce s-a întâmplat acolo. Am fost fericită și asta e tot ce contează: o amintire plină de dor.

2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Fiecare din cărțile deschise și parcurse până la final mi-au dăruit un univers în așteptare. Descoperirea am făcut-o prin filtrul meu interpretativ, unic și personal, care mi-a oferit posibilitatea de a vedea ce alții nu văd. Cel mai mult și mai mult, ador să citesc date biografice despre un autor pe care de-abia îl descoper – aflu atât despre opera lui cât și despre ceea ce l-a/a îndemnat-(o) să scrie. Din acest gen de cărți am aflat despre punctele de vedere politice ale lui Kogălniceanu, despre perpetuarea rolului imaginației în creația romantică, despre plurivalența autorilor moderniști, despre drama existențială a lui Rembrandt. Datele biografice privite ca un interviu între autor și operă mediat de curiozitatea cititorului – iată ce găsesc eu inedit în cărțile pe care le citesc.

3. Când ai realizat că îți place să citești? Ai un ritual al lecturii, un loc preferat? Ce gen preferi?

Nu cred că am realizat vreodată „de ce” sau „când”, ci pur și simplu „cum”. Citind tot mai mult și mai variat, am început să prind gustul lecturii și am renunțat la plăcerea de a sta doar cu o carte în mână, învățând să privesc realitatea în față. Am început cu basmele, apoi cu „Legendele Olimpului”, Alexandre Dumas, Victor Hugo și ulterior cu autorii români. Începutul meu a fost fudamental francez de secol XIX, ca apoi să evoluez în universul magic al lui Poe, Kafka, în realismul psihologic al lui Dostoievski, Tolstoi, Marin Preda, Camil Petrescu, Eliade și lista poate continua.

Un ritual al cititului: oriunde, de preferință într-un mijloc de transport, lângă geam sedusă de mirosul de cafea proaspătă.

Genul preferat: combinație. Îmi doresc de la o carte să mă surprindă, să cuprindă cât mai multe elemente fără să-mi indice de la început în ce gen se încadreză.

4. Cum crezi că ar arăta lumea fără cărți?

Ca un Rai fără Dumnezeu. Știi că Dumnezeu există, dar se ascunde pe undeva și nu poți ajunge la El (parafrazare subiectivă după viziunea lui Borges legată de Paradis).

5. Recomandă 5 cărți. De ce?

• „Drum” – Ileana Mălăncioiu pentru îmbinarea descrierilor, asemănătoare lui Topârceanu, cu zbuciumul și suferința unui suflet atemporal care își caută sensul într-un peisaj rural, autentic, românesc.
• „El-Zorab” – George Coșbuc pentru că mi-a citit-o tatăl meu.
• „În fiecare zi…” – Romulus Vulpescu ador acest poet prin prisma vitalității limbajului și a jocului de cuvinte exploatat într-un fel de combinație între ludicul lui Arghezi și ironia lui Marin Sorescu.
• „În grădina Ghetsimani” – Nichita Stănescu doar citiți și e suficient. Apoi meditați.
• „Înotătorul” – Matei Vișniek exprimă totul în timp ce exprimă nimic.

Ce a citit Ana în ultima vreme:

 Pentru facultate:
– „Scrisorile lui Ion Ghica pentru Vasile Alexandri”
– „Împotriva interpretării” de Susan Sontag
– „Conceptul modern de poezie” de Matei Călinescu
– „Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu
– „Frankenstein” de Mary Shelley
– „So bright and delicate” de Keats

 pentru propria plăcere:
– „Hanul lui Manuc” şi „Fotograful curții regale” de Simona Antonescu
– „Întoarcerea huliganului” de Norman Manea
– „Craii de Curte-Veche” de Mateiu Caragiale
– „Pe firul de păianjen al memoriei” de Cella Serghi,
– „Ocolul zilei în optzeci de lumi” de Julio Cortázar,
– „Întâmplări în irealitatea imediată” de Max Blecher,
– „Gluma” de Milan Kundera.

Etichete cărți, educație, inspirație, recomandare, trăiește frumos

Cultură Diverse Păreri

„Și tu poți să zbori” – Seth Godin (cartea lunii mai 2018)

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 3 iunie 2018
6 comentarii la „Și tu poți să zbori” – Seth Godin (cartea lunii mai 2018)

Cărțile de dezvoltare personală nu sunt pasiunea mea. Ani întregi am fost o consumatoare împătimită a genului, apoi m-am îndepărtat, încet-încet, de acest tip de literatură. Și a venit o zi în care am renunțat definitiv. Acum citesc memorii, cărți de istorie, am o slăbiciune pentru Bizanț, pentru cărțile despre viețile pictorilor, lumea anticarilor, tablouri și manuscrise medievale dispărute. Nu urmăresc să vă arăt cât de „cultă” sunt. Îmi doresc să înțelegeți că printre toate aceste cărți și-a făcut loc o carte de… dezvoltare personală. Dacă am renunțat la „Însemnări din ultima parte a vieții”, „Martha Bibescu și vocile Europei”, „Șapte ani în Provence” și am ales să fac o recenzie la o carte de dezvoltare personală, cu siguranță subiectul este unul aparte.

Volumul „Și tu poți să zbori” l-am răsfoit în urmă cu 2 săptămâni într-o librărie. M-a captivat! Am spus „de ce nu”? E momentul să mai dau o șansă literaturii motivaționale. Iar „de ce nu?” m-a ținut ocupată tot weekend-ul. „De ce nu?” mi-a schimbat perspectiva, „De ce nu?” chiar merită o recenzie. Poate peste un an am să mă amuz de alegerea făcută. Sau poate nu! Până atunci o declar cartea lunii.

În „Și tu poți să zbori” am găsit opinii pe care și eu încercam să le exprim. De fiecare dată când făceam asta, cei din jur mă făceau să mă simt ciudat. Citind-o am realizat că sunt pe drumul cel bun, dar nesiguranța mea venea din faptul că nu mă adresam auditorului potrivit.

Oamenii din jurul meu se împart în 2 categorii: prima cea mai numeroasă care îmi spune că am făcut o alegere neinspirată și a II-a mult mai mică, dar și ea departe de adevăr. Sunt cei convinși că îmi beau în fiecare dimineață cafeaua în tihnă, îmbrăcată în pijamale de mătase, întinzându-mă leneș în așternut și întrebându-mă „oare despre ce voi scrie astăzi?” Sunt încredințați că inspirația bate în geam odată cu primele raze de soare, articolele stârnesc aplauze la scenă deschisă și totul culminează cu notorietatea.

Realitatea cu care mă confrunt este cel mai bine descrisă în cartea lui Seth Godin. Entuziasmată de un blogger? N-aș fi crezut asta niciodată! Modele mele sunt Neagu Djuvara, Regina Maria și Martha Bibescu. Până acum un an nici nu știam că există, deși activează în domeniu de peste 10 ani, are vreo 18 bestseller-uri publicate și a stărnit destul de multă vâlvă. Cineva mi-a spus pe acest blog că „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”- John Gray, nu îi lipsește de pe noptiera. Cred că e momentul să am și eu o carte motivațională care să mă inspire, dacă nu pe noptieră, măcar pe birou.

Cartea se adresează celor care aleg să renunțe la prudență, la regulile stabilite de alții, la supunere și la un serviciu stabil. Este pentru cei care se împrietenesc cu riscul, pentru cei care îndrăznesc să viseze și au curaj să zboare. Este pentru cei care își transformă munca în artă.

Dupa ce te familiarizezi cu termeni ca: economia conexiunii, muncă emoțională, artă, conexiune cartea este ușor de urmărit. Termenul de artă în acceptiune lui Seth: „asumarea responsabilității de a lucra la ceva personal, ceva ce necesită curaj și are potențial să schimbe totul. Arta este actul prin care o ființă umană depune o muncă generoasă, creând ceva nou și influențându-i pe cei din jur.”

Munca emoțională și conexiunea sunt resurse fără de care nu poți crea artă. Mai ai nevoie și de curaj. Acum nu vă închipuiți că aveți nevoie de un ADN de erou? Oricine îndrăznește poate face asta. Apoi de răbdare pentru a câștiga încrederea publicului. Toate astea devin eficiente numai pe termen lung. Munca emoțională poate duce la rezultate spectaculoase. Dar nu te aștepta să le obții imediat.

Pe scurt despre ce este vorba:

• Scopul este să ai impact pozitiv asupra celorlalți, să ajungi să inspiri și să fii apreciat.
• Când munca/arta ta începe să fie apreciată, apar și conexiunile care îți deschid perspective mai bune decât aplauzele. Interacționezi cu publicul tău.
• Nu alege popularitate de moment din rândul maselor (nu sunt un public fidel, vor migra când va apare ceva mai la modă, mai superficial, mai ușor de digerat), rămâi cu publicul tău cel pentru care care contezi cu adevărat, care duce dorul muncii tale.
• La început recompensele vor fi inexistente. Ceea ce faci devine artă în momentul în care stabilești o conexiune sau impresionezi pe cineva. Când ești la început activezi într-o lume închisă. Nu te poți baza pe nimeni, decât pe pasiunea ta. Pe măsură ce apar conexiunile lumea ta se va deschide.
• O persoana pasionată va depăși încet-încet opoziția și va trece peste cinismul celor din jur. Înțelege că a crea artă nu e o corvoada ci face parte din procesul de creație. Obstacolul este perceput ca ceva din care ai ce să înveți.
• Ferește-te de cei care nu cred în tine! Dacă îți irosești emoțiile și arta pe oameni care nu te înțeleg, riști să renunți la jumătate din potențialul tau. Îți pierzi sufletul pentru cineva care nu contează.
• Referitor la public. Daca ții neaparat să ai un public extins asumă-ți că nu poți mulțumi pe toată lumea. Rămai la publicul tău, la cei care rezoneză cu arta ta. Obsesia de a extinde publicul-țintă atrage după sine oameni care te vor urî.
• Să nu te preocupe rezultatele! Arta făcută în anticiparea rezultatului îți va afecta munca de creație. Singura voce care merită să o asculți este inspirația.
• Există lucruri pe care doar tu poți să le faci!

6 obiceiuri zilnice pentru artiști (Seth Godin):

• Fă-ți timp să stai singur, în liniște.
• Învață ceva nou, aparent fără nici un beneficiu practic.
• Cere fiecărei persoane cu care interacționezi o reacție sinceră; ignoră ceea ce auzi de la mase.
• Petrece-ți timpul încurajând alți artiști.
• Învață-i pe alții, cu scopul de a genera o schimbare.
• Distribuie ceva creat de tine.

Obiceiuri ale artiștilor de succes (Seth Godin):

• Învață să vinzi ceea ce ai creat.
• Spune mulțumesc, în scris.
• Vorbește în public.
• Greșește adesea.
• Privește lumea așa cum este.
• Anticipează
• Învață-i pe alții.
• Scrie zilnic.
• Creează legături.
• Condu un trib.

De obicei, stabilim conexiuni cu oamenii ai căror povești de viață ne inspiră, cu cei care ne surprind într-un mod pozitiv. Dacă ai capacitatea de a capta magia poveștii unui astfel de om ți-ai înțeles menirea. Când reușești asta chiar poți produce o schimbare asupra celor care te citesc.

Dacă ai suficientă pasiune, energie și răbdare să faci asta atunci ești pe drumul cel bun. Indiferent că ai ales să scrii sau ești ilustrator, trainer, fotograf, va veni o zi în care arta ta va ajunge să schimbe oameni. Poate că ești la început, dar dacă nu renunți ușor, vor aparea conexiunile. Primele sunt cele mai greu de obținut.

Pentru cel care își dorește să înceapă, nu mai sta pe gânduri „dă-i drumul”! Nu maine, nu mai târziu! Citește „Și tu poți să zbori”, cu siguranța te va motiva.

Îmi place să cred că oamenii care aleg să facă muncă/artă sunt cei care au lumină în ei. Restul rătăcesc în întuneric toată viața. Unii o găsim în scris, alții în pictură, unii motivând oameni, alții spunând povești narative vizuale, alții trăind frumos. Doar în lumină ne simțim cu adevărat inspirați. Pentru că doar atunci respirăm cu adevărat, ne simțim puternici, fericiți și vii. Fără acești oamenii „luminoși” lumea noastră nu ar mai evolua! Și mai cred că agresivitatea este primul simptom al celor care aleg să trăiască în întuneric.

Daca ai zărit lumina, fă-ți o favoare, renunță definitiv la cei care te trag înapoi! Pune un afiș mare pe ușă „ Nu mă deranjați, sunt ocupat să-mi îndeplinesc visurile!”. Unii aleg lumina, alții întunericul. Sunt lumi total opuse. Nu ai nici un motiv să mai privești înapoi! În lumină visele înfloresc, întunericul le ucide!

„Arta este o șansă să creezi magie acolo unde nu există!” Seth Godin

Mulțumesc fetiței întâlnite în Grădina Botanică. Și mamei care mi-a permis să îi public fotografia împreună cu acest articol.

Etichete cărți, evoluție, recenzie, recomandare, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Dans pe marginea prăpastiei și scrimă

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 27 mai 2018
3 comentarii la Dans pe marginea prăpastiei și scrimă

Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi

Este destul de greu să ai o întâlnire cu Ivona Greceanu. Pentru că este complicat să ajungi la ea. Călătorește mult, își cultivă pasiunile și mai nou este hotărâtă să renunțe la un job sigur pentru a-și dezvolta o afacere. Face parte din categoria rară a oamenilor care aleg să danseze pe marginea prăpastiei. Așa că totul a fost atipic: Ivona, locația aleasă pentru interviu și conversația.

În timp ce îmi răspundea la întrebări o priveam. La ea timpul parcă acționează în sens invers. În timp ce noi restul acumulăm ani, ea întinerește. Îi dai cu 10 ani mai puțin decât are în realitate, iar cine o vede crede că activează în zona de fashion. În momentul în care începe să vorbească te bulversează total și îți vine să spui „uite un om care chiar știe să trăiască frumos cu ce îi oferă viața!”. Un talent cu care Ivona s-a născut. Vine din generozitate, deschiderea cu care învață lucruri noi, puterea de a ierta și dorința de a face bine.

Ivona purta o pereche de blugi negri, un tricou cu o explozie de printuri galbene cu lămâi (nu e greșeala ați citit bine), un sacou clasic din in cu o tăietura perfectă și o pereche de pantofi Oxford din piele întoarsă galben-muștar. Haine normale, dar care pe ea cădeau impecabil. O postură desăvârșită, un păr cu terminații blonde și o silueta grațioasă. Ca și cum nu ar fi suficient adaugați un curaj nebun, pasiuni care te cutremură de frumos, simțul umorului, capacitatea de a vedea partea frumoasă peste tot în jur și refuzul de a renunța când destinul a provocat-o.

Viața Ivonei este în continuă transformare. Am spus că este atipică. Voi cum ați defini pe cineva care alege să încalce toate regulile după care se conduc majoritatea oamenilor? Să fii prudent, să ții capul plecat, să nu ai inițiative, să zici mersi că ai un job, să nu ai curaj să visezi sunt un mod de viața pe îl preferă cei mai mulți dintre noi. La Ivona totul funcționează pe dos. Aflată la vârsta când ar putea să culeagă relaxată roadele muncii de până acum, ea alege să facă o schimbare de carieră și să o ia de la zero. Alege riscul, dar la pachet cu libertatea. Alege presiunea, dar și satisfacțiile pe măsură. Alege „să muncescă ca un cazac” convinsă că de data asta rezultatele îi vor aparține în totalitate. Știe că dacă va rezista suficient, visul ei va deveni realitate. A renunțat la o viața liniară pentru una sinusoidală.

În societatea noastră „nu” este o zona sigură, iar „da” una periculoasă (nu face probleme, nu-ți contrazice șeful, nu-ți convine, dar e obligatoriu să te adaptezi, nu îndrăzni să visezi, nu ești special, nu ești important). Ivona a renunțat la siguranță și a pus pe primul plan dorința de a realiza ceva care să conteze cu adevărat. Deși în curând viața ei se va schimba total, pare persoana cea mai lipsită de griji din lume. Cei care o cunosc știu că funcționează după o disciplină interioară draconică. Are în spate un parcurs, bazat pe bune dar și pe rele, care a contribuit la șlefuirea personalității ei de astăzi. Mereu a învățat ceva nou. A experimentat pasiuni cu care aș putea umple o carte, nu un articol. Am să mă limitez la una singură, bineințeles atipică… cum alfel! Cea fără care nu poate trăi! Scrima!

E.C.: Cum ai ales scrima?

I.G.: Simțeam nevoia să fac și altceva decât balet (de aici silueta grațiosă). Am rugat un amic, de la birou, să-mi spună unde aș putea să mă mai duc. A venit, a doua zi, cu o carte de vizită pe care scria Alexandru Radu, antrenor scrimă. „Scrimă?… pe bune?! Eu fac balet!” Cartea de vizită a zăcut abandonată 1 lună și jumătate. Tot acel amic, văzând rezistența mea la acest sport, mi-a spus „Du-te odată și vezi cum e!” Și ce bine că m-am dus!
Pentru că am descoperit ceva extraordinar, ceva care mă definea, ceva care era parte din mine. În seara aia am crezut că plutesc până acasă. A devenit greu să jonglez între birou, balet, scrimă și o viața personală. Timpul nu îmi mai permitea să le fac pe amândouă. Am ales să sacrific baletul.

E.C.: Ce ți-a plăcut? Rapiditatea, modul cum ți-a lucrat reflexele?

I.G.: Scrima este unul dintre sporturile cele mai rapide. Momentele pe care le petreci acolo sunt maximum de adrenalină. Nu ai cum să nu fii concentrat, pe ce faci, pentru că altfel pierzi. Este un sport care m-a învățat mult despre mine, mai mult decât m-a învățat orice. Din felul în care mă apăr, din felul în care atac îmi dau seama că așa reacționez și cu oamenii. În scrimă țelul este să-ți atingi adversarul. În trecut, când porneam la atac, mă opream un pic. Asta mă facea să pierd prioritatea, celălalt avea dreptul să atace, iar eu pierdeam punctul. Am realizat că așa făceam și în viața reală. Acum am depășit această fază, dar încă mai am momente în care mă reîntorc la vechiul reflex. După 2 ani de antrenamente mă duc spre adversar și rar mă mai opresc.

E.C.: Ce fel de oameni ai întâlnit acolo?

I.G.: Oameni total diferiți. Avem în comun doar pasiunea pentru scrimă. Am întâlnit acolo un preot (catolic) care venea la antrenamente „călare” pe motor, un arhitect, un jurist, o tipă care face teatru, un project manager într-o multinațională și lista poate continua.
Cei 2 antrenori sunt niște pedagogi excelenți. Sunt foști sportivi de performanță și au temperamente total opuse. Unul este liniștit și calm, iar celălalt este ca un „pepsi agitat”. Cred că asta îi ține împreună și îi face să se înțelegă atât de bine. Se echilibrează perfect.

E.C.: Ți-a fost greu la început?

I.G.: Da și încă mă mai lupt și acum cu niște lucruri. Să nu-ți închipui că sunt un as în ale scrimei! Dar îmi place atât de mult încât nu mai contează!

E.C.: Această abordare nu crezi că îți va folosi în schimbarea pe care ai decis să o faci?

I.G.: Sunt genul care, atunci când am luat o hotărâre, merg tot înainte, nu mai privesc înapoi. Unul dintre antrenori chiar mi-a spus că, dacă la scrimă mai am de îmbunătățit, cu mentalul stau excelent. Am observat că în scrimă nu există cale de mijloc. Persoanele care vin la club se împart în 2 categorii: cei care renunță după 2 ședințe și cei care sunt perseverenți ani de zile.

E.C.: Unde ți-ai propus să ajungi cu scrima?

I.G.: Îmi doresc să ajung cât de bună pot să fiu. Cea mai bună variantă a mea. Asta mi-a demonstrat că nu este niciodată prea târziu să-ți întâlnești acea pasiune cu care să rezonezi. Eu am descoperit scrima la 38!

E.C.: Prima competiție?

I.G.: Prima competiție a fost în Bulgaria, după 6 luni, cred că la Nessebar. Am luat locul 2 și a fost o experiență uluitoare. Parcă m-am transformat. Am realizat cât de competitivă pot să devin. Nu mi-aș fi imaginat! Apăruse instinctul de luptător care până atunci zăcuse în stare latentă. Nu vrei să știi câte satisfacții mi-a adus scrima! O să înțelegi când o să descoperi asta prin blogul tău. Fiecare articol îți va aduce ceva nou.

E.C.: Recomandări pentru cei care, încă, nu și-au descoperit o pasiune de suflet?

I.G.: Aud tot mai des în jurul meu ”sunt nefericit”, „mă plictisesc”, mă enervează”! Nu știu cum e asta! Mie nu-mi sunt suficiente 24 de ore pentru câte aș vrea să fac. Pasiunea pentru scrimă m-a făcut să trăiesc unul din acele momente rare, de care puțini au parte în viața. De fapt îl consider un moment de grație. Începând cu seara magică când am descoperit scrima și continuând cu antrenamentele. Faptul că am rezistat atât timp demonstreză asta. La club sunt singura femeie care a reușit o astfel de performanță.

E.C.: O parte mai puțin frumoasă a acestui sport?

I.G.: Nu vrei să știi câte bătăi mi-am luat de la băieți. Nici câte vânătai am. Fac scrimă – sabie. Când parez defectuos sabia se duce în picior și automat apare o vânătaie. Loviturile trec dincolo de echipamentul de protecție pentru că bărbații au mai multă forță. Iar adversarii mei sunt bărbați. (Imaginați-vă o fostă balerina duelându-se cu un barbat. Ivona nu cred ca are cu mult peste 50 de kilograme la 1,70 înălțime)

Am cunoscut-o într-o excursie de studii pe vremea când eram studente (în ani diferiți). Ea venise din pasiune pentru Istoria Artei, eu din pasiune pentru pictura bizantină și Bizanț. (Pentru că se știe, nu-i așa, a II-a facultate o faci întotdeauna din pasiune!). Mereu o voi asocia pe Ivona cu o întâmplare amuzantă. Aveam în program, de vizitat, mai multe mănăstiri pentru a ne familiariza cu pictura frescelor din Moldova. Iar noi eram îmbrăcate în blugi, deloc corespunzător. De aceea când am oprit la un hipermarket, pentru aprovizionare, am decis să cumpăram un șal care să remedieze onorabil situația. Am văzut exact ce ne trebuia, unde mai pui că prețul era extrem de atractiv? Foarte încântate de achiziția noastră am mers spre casa să achităm… unde am constatat că prețul era dublu. Cum nu puteam ține un autocar întreg după noi, am plătit și am plecat. Ne consolam singure. A costat dar… măcar cineva va fi très chic! Asta pentru că noi nu eram dispuse să purtam fustele care se dădeau turiștilor la intrarea în mănăstire. Și de fiecare data când ne pregăteam „look-ul” în autocar, pentru a ne face intrarea prezentabil, leșinam de râs. Iar eșarfa din acea excursie a devenit un personaj cu viață proprie și o scenografie pe măsură! La fiecare ieșire a Ivonei din țară comentam pe facebook: Eșarfa este cu tine? Nu știu cum se făcea, dar rămânea acasă !

O admir pe Ivona Greceanu. Dacă ai curajul să îți dorești altceva, întotdeauna vor apărea mai mulți oameni dispuși să îți critice greșelile începutului și prea puțini să te incurajeze. Eu cred în tine! Așa că îți spun „Dă-i drumul!” Ești rebelă, ai o disciplină de fier (mai degrabă de… diamant, dar nu există expresia disciplină de diamant, așa că rămânem la fier), rezistență să nu renunți, inteligență, manieră pozitivă de a privi viața și curaj. Nu este prima dată când te confrunți cu riscul, presiunea și neîncrederea. E normal să alegi valoarea, să țintești spre mai bun și cât mai sus. La finalul acestei bătălii epuizante, ce contează va fi doar ce va rămâne în urma ta.

Mi-aș dori ca peste ani să ne reîntâlnim, tot pe acest blog, pentru un interviu. Iar acest articol să ne smulgă hohote de râs. Amintindu-ne de timpurile de început când, fiecare din noi, dansam pe marginea prăpastiei. Un curs de Istoria Artei ne-a învățat ca partea estetică este vitală dacă vrei să evoluezi frumos. Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi. Indiferent că este ușor sau greu, fie că zbori, cazi sau te ridici, este obligatoriu să o faci cu grație și eleganța. Așa momentele bune vor atinge excelența, iar piedicile care te așteaptă vor deveni mai suportabile.

Etichete evoluție, interviuri, pasiune, trăiește frumos, visuri

Cultură Interviuri

Sandra Ecobescu și lumea ei

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 mai 2018
6 comentarii la Sandra Ecobescu și lumea ei

Cu Sandra Ecobescu urma să mă întâlnesc la sediul Fundației Calea Victoriei. Pentru că am ajuns prea devreme, nu am găsit-o acolo, era la o altă întâlnire. Am avut timp însă să mă familiarizez cu noul sediu al Fundației. Sandra a ajuns la ora stabilită. Îmi plac oamenii punctuali. În toată corepondența purtată pentru pregătirea acestui interviu, îmi dovedise că este o persoană care tratează totul cu maximă seriozitate. Am apreciat deschiderea și receptivitatea cu care a spus da. Pe măsură ce aveam să o cunosc, am realizat că principiul după care funcționează fundația „Pentru că sunt oameni care te ajută la rândul tău trebuie să ajuți și tu” nu este pentru ea doar vorbă în vânt.

Sandra purta o fustă neagră și o bluza verde-smarald. În talie avea un cordon negru din catifea care mă ducea cu gândul la draperii grele din alte epoci. Stilul Sandrei l-aș defini ca un melanj între nou și tușe vintage, relaxat și sofisticat, vestimentație minimalistă cu bijuterii spectaculoase. Cele pe care le alesese, în acea zi, erau marcate puternic de tema îngerului. De la medalionul pe care îl avea la gât, și care pe parcursul interviului mi-a captat nepermis de mult privirea, până la brățara de la mână. La finalul întâlnirii mi-a spus „și tu porți o aripă de înger la brățară!”. Nimeni nu mai observase asta până la ea!

Vă invit să o cunoașteți pe Sandra Ecobescu, omul care într-o zi a hotărât să renunțe la securitatea materială a unui job, și-a dat demisia și a pornit în cea mai mare aventură a vieții ei. A dat startul, în urmă cu 10 ani, unui proiect cultural independent în care credea doar ea (unic la acea vreme în România). Timpul a dovedit că „nebunia” Sandrei avea să câștige din ce în ce mai mulți adepți.

1. Sandra ai un proiect de suflet?

Îmi este greu să spun că am un proiect de suflet. După cum vezi, activitatea Fundației este gândită în mai multe domenii. E ca și cum trebuie să aleg unul dintre copiii mei. Un subiect care îmi dă liniște, bucurie și satisfacție ieșită din comun este muzica clasică și muzica de operă. Este o conectare la copilărie și adolescență pentru că atunci le-am descoperit. Primele cursuri începute au fost acum 10 ani cu Tiberiu Soare: Cum să ascultăm muzică clasică?, Pentru ce mergem la operă? Apoi a apărut dorința de a crea concerte cu povești care să-mi facă mie plăcere, echipei și publicului nostru. Aș zice că muzica clasică este copilul meu preferat. Se observă asta din faptul că a crescut foarte mult în acești ani.

2. Te-ai gândit vreodată că te vei bucura de un asemenea succes?

Nu aveam un plan de afacere sau o viziune pe 5 ani. A fost gândit ca un spațiu al bucuriei, al plăcerii culturale educative, al întâlnirii și al dialogului. Nu a fost ceva foarte clar, au fost niște idei, iar principalul scop a fost să funcționeze. Următorul scop să vină lumea și apoi să rezistăm. Pe o piață mișcătoare cum este piața din România să începi un lucru și să atragi publicul nu este foarte greu. Dar să funcționezi, să reziști, să creezi o echipă, să-ți păstrezi optimismul și să faci față la toate schimbările economico-politice poate fi extrem de solicitant. Să crezi în continuare în acel proiect cred că este cel mai dificil lucru.

3. Cum s-a schimbat viața ta după Fundația Calea Victoriei?

Nu vreau să pozez într-o ființă suavă și minunată și să las impresia că totul a decurs de la sine. A presupus un volum mare de muncă, implicare și foarte mult stres. Dar este un alt gen de stres. Este ca și cum ai lucra în grădina ta și aștepți să vezi cum ies florile, față de cum ai lucra în grădina șefului. Rezultatele și satisfacțiile la nivel emoțional sunt foarte mari.

4. După euforia începutului au fost momente în care ai vrut să renunți?

De nenumărate ori. Dar la mine un moment de îndoială ține maxim o zi. Așa sunt eu structurată prin educație. Oboseala însă poate dura mai mult. În perioada de început au fost momente când m-am supraturat de teamă să nu pierd ceva. Viteza cu care încercam să prind toate ideile, să împărtășesc și să organizez era mult mai mare decât puteam eu fizic să duc. Nu mai spun de biata echipă. Multă lume spune de noi că suntem hiperactivi. Între timp am învățat să-mi dozez efortul. Au trecut niște ani ca eu să pot, în sfârșit, să mă liniștesc.

5. Cum se raportau oamenii la noua ta schimbare de carieră?

Am avut parte de oameni generoși care, atunci când au auzit că este vorba de un proiect cultural independent, au fost foarte deschiși.

Domnul Neagu Djuvara este cel mai special lector pentru mine. A fost primul profesor și prima personalitate culturală care de la prima întâlnire a zis: „Da, voi veni să predau!”. Am ajuns la el printr-o cunoștință. Povestindu-i despre acest nou proiect, Fundația Calea Victoriei, care era la început, s-a oferit să mă pună în legătură cu domnul Neagu Djuvara. La prima întâlnire eu eram extrem de emoționată, iar el la fel de simpatic, gentil, natural și cu aceeași grație în comunicare, atât de cunoscută publicului. Era la fel cu toată lumea. Nu avea măști. Era cum era!

Întâlnirea cu domnul Andrei Pleșu a fost un miracol. Lansarea Fundației s-a făcut într-un apartament, absolut improvizat, pe Calea Victoriei. Cu toate astea domnul Pleșu a fost acolo! Când a venit televiziunea să vadă ce „ciudățenie” se întâmplă în acel apartament și Ce fundație mai e și asta?, domnul Andrei Pleșu a spus frumos și cu atâta generozitate „așteptam să se întâmple ceva necesar pe piața culturală românească.”

La doamna Georgeta Filitti, prietenă bună cu domnul Neagu Djuvara, am ajuns printr-o carte „Călătorie în timp prin București”. A fost dragoste la prima vedere! Când am spus numele Fundației mi-a spus „Dragă, dar soțul meu iubea Calea Victoriei!” A fost unul din oamenii care au salutat cu entuziasm și implicare acestă „năzdrăvănie” numită Fundația Calea Victoriei.

Cu doamna Georgeta Filitti la Concertul de Anul Nou 2018 de la TNB

L-am întâlnit pe Tiberiu Soare printr-o recomandare. Pe atunci zona muzicii clasice era mai puțin sexy decât este acum. În urmă cu 10 ani sălile de concert nu atrăgeau atât de mulți tineri. „Festivalul George Enescu” a a avut un rol important în acestă schimbare.

Oamenii aștia năvălnici, frumoși și nebuni cu care am construit Fundația, atunci când mă întâlneam cu ei, după primele secunde, începeau să spună ce ar vrea ei să facă. Nu era tatonare, nu era „să vedem”. Posibil fața mea entuziastă de copil senin, probabil energia și onestitatea pe care cred că o transmiteam, îi făcea pe acești oameni să se deschidă imediat. Acum suntem în faza în care personalități culturale își doresc cursuri la noi. Sunt tineri care ne caută. Dar noi căutăm în continuare oameni minunați, profesori și traineri charismatici.

La deschiderea Concertului de Anul Nou 2018, alături de dirijorul Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra

Cu Vintilă Mihăilescu m-am întânit acum 5-6 ani. Merge oriunde este invitat ca și doamna Georgeta Filitti. Este un tip de intelectual și profesor dedicat foarte pasionat de ceea ce face, care împărtășește încontinuu până la o anumită irosire. A fost nevoie să li se atragă atenția de către oamenii din jur „Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră!” La prima întâlnire am vrut să-i spun despre activitatea Fundației. M-a oprit: „Sandra, stai liniștită, știu ce face Fundația. Hai să vedem ce pot face eu!”

6. Ce poți să ne spui despre oamenii care au frecventat cursurile Fundației Calea Victoriei? Despre cei care au mers mai departe?

Cea mai mare minune a Fundației sunt cursanții. Dacă nu ar exista publicul, nu ar exista acțiunea propriu zisă. Fără bucureșteni și oamenii din provincie deschiși să vină să învețe, Fundația nu ar exista. Degeaba am fi noi extraordinari! Dintre astfel de cursanți:
• O doamnă de 50 de ani a făcut un master în antropologie după ce a frecventat cursurile domnului Vintilă Mihăilescu,
• tinerii sunt răsfățații noștri, îi încurajam să aplice pentru locuri gratuite (burse). O fată, elevă în clasa a XI-a, la un liceu tehnic, foarte talentată la desen, a venit la noi la mai multe cursuri gratuite de artă. În casa a XII-a a hotărât să dea la Facultatea de Arte, fără o bază temeinică așa cum au tinerii care au terminat Liceul „N. Tonitza”. A frecventat cursuri teoretice și practice la Fundație. Încurajată de lectorii de aici, a susținut examenul la facultate și a intrat. În momentul în care s-a dus la primele cursuri a avut un șoc. A spus că ea nu rezistă. Profesorii Fundației au ajuta-o din nou și nu au lăsat-o să renunțe. A venit inclusiv la cursuri de vorbire în pubilc. Acum estea în anul II și este bine,
• Ion și Dana Georgescu au pornit de la zero o afacere după ce au urmat un curs de legătorie de carte cu Dinu Bodiciu. Acum au o afacere de succes „ Moara de hârtie”,
• cursanți care au sponsorizat cele 2 cărți scoase de Fundație,
• cursanți care au format o comunitate în jurul lectorilor și o comunitate în jurul Fundației,
• cursanți care vin la concertele organizate de Fundație.

7. Ce te inspiră?

Oamenii despre care am vorbit, muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc. Fiica mea mă inspiră și mă „transpiră”, mă zguduie și asta îmi face bine. E cel mai puternic sentiment pe care îl trăiesc, iar cea mai mare și cea mai frumoasă responsabilitate e aceea de a fi mamă. Mă inspiră tot ce este în jur. Am capacitatea asta de a mă inspira chiar și atunci când sunt în goană.

Cu colegele de la Fundație și cartea proaspăt scoasă din tipar „Nouă povești muzicale”

8. Realizările se văd. Eșecul cum l-ai perceput?

Nu i-aș zice eșec. Recunosc însă că nu este ușor să reziști pe piață, să găsești formule prin care să crești și să nu stagnezi. Stagnarea în domeniul asta înseamnă să mori. Mi-am dorit să pot coordona oamenii altfel decât tiparul cu care fusesem obișnuită înainte. Mi-am dorit să dau un chip uman acestei instituții culturale. Din firma de unde plecasem profitul era esențial, la fundație entuziasmul este esențial. A trebuit să gestionez totul, în așa fel, încât să păstrez credința echipei că noi chiar facem ceva care aduce binele în societate. Să păstrez vibe-ul dincolo de presiune a fost pentru mine mereu o prioritate.

9. Sunt convinsă că pentru tine există viața și în afara Fundației Calea Victoriei. Ce pasiuni ai?

• Muzica clasică și muzica de operă,
• Muzeele pentru că atunci când eram mică mama ne plimba des prin muzee (pe mine și sora mea). Ultimile muzee vizitate Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Muzeul Kafka din Praga. În București îmi plac Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” și Muzeul Colecțiilor de Arta.
• Cărțile: Maestrul și Margareta unde apare o lume fantastică populată cu tot felul de personaje și dialoguri interesante. E o carte pe care îmi doresc să o recitesc. Aloc timp din ce în ce mai puțin pentru beletristică. Citesc mai mult pentru master și cărți de dezvoltare personală. Puterea intenţiei m-a ajutat foarte mult și ți-o recomand și ție. Cum domnul Neagu Djuvara a fost un mentor de lângă mine, Wayne W. Dyer este un mentor de pe alt continent. Andrei Pleșu – Despre îngeri. Cursului lui la care am participat atunci când eram studentă la Facultatea de Litere m-a marcat. De aceea am oscilat între un master legat de Istoria Religiilor și un master în Antropologie.
• Fără a fi o habotnică îmi place să merg la mănăstiri. Ultima mănăstitre vizitată mănăstirea Turnu. Am început un dialog cu părintele stareț crezând că va dura 10-15 minute pentru ca în final să stăm la povești aproape 3 ore. Îmi plac spațiile care mă duc spre trecut, nu știu de ce mă simt ca acasă. Fie că este o sală de concert, un muzeu sau o mănăstire nu le percep ca pe ceva abstract, rațional, ci ca locuri unde mă simt foarte bine și care îmi induc o stare de liniște. Mi se pare că mă întorc spre mine, mă încarcă și mă face să mă detașez de grijile cotidiene.

10. O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar fi plăcut să trăiești? Ce personalitate ai fi vrut să cunoști?

Perioda interbelică în București și oriunde. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe domnul Neagu Djuvara tânăr, dar era absolut fabulos și la 90 și la 100 de ani. Chiar îmi pun întrebarea dacă era la fel de fermecător la 30 de ani cum era la 90? Cred că era ca vinul, cu cât trecea timpul cu atât devenea mai bun. Și Antichitatea m-ar fi atras. Sunt o persoană care știu să mă bucur de prezent. Nu consider că trăim într-o epocă în care s-a pierdut totul sau că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Nu cred în discursul asta apocaliptic. Instinctiv simțeam asta, dar apoi am învățat și de la domnul Vintilă Mihăilescu că așa este.

11. Un loc preferat în care simți nevoia să mergi atunci când ești supărată?

E foarte frumos aici la Fundație. De ce să plec? Aici mă simt bine și aici chem oamenii. Nu simt nevoia de alt loc!

12. Este Anul Centenarului? Îmi poți spune ceva legat de acest eveniment?

Îmi pare rău că trebuie să o spun, e prea multă demagogie din partea politicienilor. Aproape că nu mai pot să aud cuvântul Centenar. Mi se spune că trebuie să facem ceva că este Anul Centenarului, dar noi facem lucrurile astea de 10 ani. Fie că facem evenimente despre București, România sau despre personalități, nu trebuie să vină cineva și să-mi spună că este Centenarul pentru a da startul la ceva brusc. Nu cred în înregimentare. E foarte bine că este un moment de bilanț, dar sunt prea multe manifestații de mucava. Tot timpul ar trebui să ne bucurăm că trăim în Romania, că e pace, că se întâmplă lucruri bune, că suntem înconjurați de oameni deștepți și că avem personalități în trecut care ne inspiră.

13. Când spui România la ce te gândești?

Dincolo de frumusețile cunoscute și mai puțin cunoscute din țară, mă gândesc la patrimoniu, la oamenii care au fost mai aproape sau mai departe de noi. La oamenii care au încercat să facă ceva dincolo de corupție, plictiseală și lene. Oamenii care au încercat să dărime norii, care nu au renunțat să se lupte. Mă gândesc la cei care au fost mai revoluționari, cei care au fost mai idealiști.

14. O amintire cu domnul Neagu Djuvara?

Au fost foarte multe momente frumoase. Când am fost la dumnealui acasă și îmi povestea amintiri din viața lui, când îmi spunea ce îl preocupa în momentul respectiv, despre timpul petrecut în bibliotecă și despre ce citea. Un om minunat care îmi împărtășea lucruri foarte valoroase.

Domnul Djuvara a fost invitat de Sandra Pralong la un eveniment și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el? Îmbrăcată elegant, m-am dus să îl iau de acasă, iar pentru o seară am fost „date-ul platonic” al domnului Neagu Djuvara. M-am simțit foarte mândră, lumea se uita curios la mine, nu știa cine sunt și ce caut. În acel moment am simțit că suntem prieteni, nu doar colaboratori. L-am văzut pe bărbatul Neagu Djuvara, îmbrăcat la costum, mergând la un eveniment unde nu-și mai arăta vârsta. Asta era ceva specific lui și multor oameni din generația lui. Oameni care nu puneau preț pe suferință, pe nenorociri și pe boli. Se concentrau pe prieteni, pe ceea ce îi pasiona și pe partea frumoasă a vieții. Lucrul asta l-am învățat de la el. Era în el o tinerețe, o nemurire care era absolut cuceritoare! Când te întâlneai cu Neagu Djuvara și începea să povestească plin de bucurie și naturalețe nu puteai să te vaiți că ești obosit sau că te doare ceva. Era un om fermecator!

Înainte de Crăciun, în decembrie 2017, l-am vizitat la spital împreună cu doamna Georgeta Filitti. Ne-am dus destul de senine. L-am găsit foarte optimist. Era într-o rezervă elegantă, iar când am ajuns i-am arătat prăjiturile. S-a bucurat, îi plăceau tare mult dulciurile, îndeosebi cele cu ciocolată. După o scurtă discuție, a început să cânte niște cântecele în limba franceză. În acel moment am realizat că ar fi bine să-l înregistrez cu telefonul. Prima dată când am făcut asta. De la ultima noastră întâlnire am o înregistrare de 45 de minute cu domnul Neagu Djuvara. Nu ne-a povestit despre boală sau vârstă. Avea pneumonie. Era important momentul prezent, că am mers în vizită la el, că a mâncat cu poftă din prăjiturile aduse de noi. Au fost niște povești absolut savuroase, am râs și ne-a pupat la plecare. Cu domnul Neagu Djuvara te poți întâlni într-o carte și te poți întâlni în amintiri. Nu era un om răpus de viață. Era un om împlinit, însă obosit de ani. Când doamna Georgeta Filitti l-a întrebat „Ce te doare, Neagule? A răspuns într-un fel tare comic: „Vârsta!”. Îmi este greu să vorbesc la trecut despre el.

15. Și la final o întrebare frivolă. Cine te întâlnește nu are cum să nu observe cât de mult îți plac bijuteriile! Îmi poți spune ceva despre „relația” voastră?

Bijuteriile sunt nebunia mea pe care încerc să o controlez. Iubesc tare mult inelele. Uite, port un inel foarte frumos care este cu rutil sau „angel hair”. Îl am din Creta. Prefer inelele vintage. Mai nou cerceii și clipsurile retro. Fac eforturi să mă temperez. Fac, dar nu-mi iese întotdeauna!

Cu soțul, Alexandru, la Balul Bucureștiului Interbelic 2017 la Cercul Militar National

Acum 10 ani, posibil chiar în momentul în care Sandra punea bazele Fundației Calea Victoriei, un birou întreg râdea în hohote de mine. Acolo unde lamentările erau la ordinea zilei, eu m-am trezit să întreb: „Voi nu credeți că la un colț de stradă întâlnirea cu un om vă poate schimba viața?”. Credeam atunci cu toată ființa mea asta și încă o cred. Un om, o întâmplare, un miracol îți poate schimba viața! Am sentimentul că întâlnirea mea cu Sandra Ecobescu este un astfel de moment!

Într-un articol mai vechi pe acest blog spuneam că „îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om”. Sandra Ecobescu este unul din acei oameni.

Etichete educație, inspirație, interviuri, proiect, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Artă fotografică versus fotografie

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 13 mai 2018
5 comentarii la Artă fotografică versus fotografie

Valentin a ajuns cu 10 minute mai devreme de ora stabilită. A venit cu bicicleta, îmbrăcat relaxat, iar atitudinea lui transmitea o detașare pe care eu una am întâlnit-o destul de rar. Nu vă lasați păcăliți, în spatele aerului boem se ascunde un profesionist care duce pasiunea pentru fotografie aproape de perfecțiune.

Ne-am răzgândit asupra locației și am ales o cafenea liniștită de peste drum. Inițial am crezut că dialogul cu el va fi dificil. Pe măsură ce conversația curgea, avea să-mi demonstreze contrariul. Prejudecățile mele erau alimentate de faptul că sunt o diletantă în zona fotografiei. Am simț estetic, dar zero cunoștinte tehnice. Valentin mi-a răspuns răbdător la toate întrebările. Vă asigur că nu au fost puține. Când aleg să scriu despre un domeniu, nou pentru mine, mă asigur că reușesc să captez cu exactitate ce spune interlocutorul. Nici mie nu mi-ar plăcea să citesc pe un blog informații eronate și scoase din context. Asta e motivul pentru care am simțit nevoia să înțeleg cât mai bine informațiile transmise. Am observat că cei pasionați de ceea ce fac nu sunt derajați de întrebări, din contra apreciază că ești interesat.

Voi vorbi pentru prima dată, pe acest blog, despre munca de fotograf. Valentin Boboc este doar fotograf, adică trăiește numai din fotografie. Nu mai are nici un alt job în paralel. Toată viața lui se învârte în jurul artei fotografice. Există oameni care fac fotografii și oameni care aleg să facă artă în acest domeniu. De la Valentin am dedus că arta fotografică nu se digeră la fel de rapid precum fotografia, deși realizarea ei consumă mult mai mult timp. Fotografiile lui Valentin Boboc le găsiți aici și aici.

Totul a început la 14 ani când familia primește cadou primul aparat foto digital din Statele Unite. Captivat de abilitatea de a vedea rapid imaginile, se lansează imediat în zona practică . Fotografiază orice, oriunde, oricând. Între timp îi mai scade din entuziasm și își trăiește adolescența. Este atras de imaginile vechi din albumul familiei, pe care începe să le studieze cu atenție. La 17 ani trage primul film, iar asta îl forțează să învețe cum se face fotografia de calitate. Acela a fost momentul când a fost prins definitiv, fără scăpare. La 19 ani își cumpără primul DSRL, iar de atunci este într-o căutare și o evoluție permanentă.

Acum activitatea lui se axează pe 3 paliere:
• evenimente sociale – conferințe de presă, strângeri de fonduri pentru diverse cauze umanitare,
• portretistică,
• pereceri – zona comercială.
Are șansa să facă ceea ce îi place. Un lucru cu care puțini se pot lăuda în ziua de azi. Pentru asta a trebuit însă să se împrietenească cu presiunea. O condiție de bază a celor care aleg acest drum. Îi plac provocările. Consideră banale proiectele care nu îl scot din zona de confort. Asta presupune mult mai mult decât să te plimbi cu un aparat ultra-performant pe stradă. Înseamnă pe lângă stăpânirea funcțiilor aparatului, studierea tehnicii altor fotografi, cunoașterea developării digitale, editarii, capacitatea de a spune povești narative vizuale, captarea momentelor, abilitatea de a surprinde esența unei persoane. Iar dacă vi se pare deja prea mult mai adăugați la toate astea și munca cu clientul. „Am observat că în munca mea se reflectă și relația mea cu clientul. Dar dacă relația mea cu clientul este precară nu încerc să pedepsesc clientul prin imaginile rezultate.”

Valentin a renunțat acum 3 ani la fotografiile de nuntă. Știți ce înseamnă asta? Să renunți la zona care aduce cei mai mulți bani în fotografie. A preferat să se axeze pe proiectele de suflet. Povestindu-mi ce are acum în lucru, am rămas mai mult decât impresionată. Aș fi vrut să îi vedeți limbajul corpului și sclipirea din ochi când îmi spunea asta. Lucrează la un proiect ambițios, povocator care presupune o muncă titanică, dar cu siguranța la finalizarea lui Valentin nu va mai fi același. Am mai spus pe acest blog că îmi plac persoanele curajoase. Curajul și perseverența cu care crezi în tine și îți duci la îndeplinire visele.

Cum înțelegea (la trecut) Valentin să facă fotografiile de nuntă? Surprindea momente și aducea în prim plan sentimente prin oameni. M-am uitat pe site-ul lui la fotografiile făcute la nunți. Vizualizându-le mi-am permis să-mi imaginez un scenariu. Un cuplu ajuns în pragul divorțului. A fost suficient ca aceștia să revadă o singură fotografie, în care Valentin a reușit să redea emoțiile celor 2, pentru ai determina să se răzgândescă. Dacă alegea să se axeze doar pe perfecțiune fizică impactul fotografiei, de acum 10 ani, nu ar fi fost același. Dar sentimentele care zăceau uitate pe undeva pot reînvia dintr-o fotografie bine făcută.

Valentin știe să împace munca cu relaxarea, perfecționismul cu sensibilitatea, frumosul cu urâtul și arta cu kitsch-ul. Din acest melanj rezultă fotografii uluitor de frumoase pentru că alege să capteze trăiri care vor dăinui în timp. Fotografiile lui trebuie descoperite, nu sunt genul care agresează retina, nu sunt doar fotografii ale timpului prezent. Între fotografiile momentului și cele care aleg să dăinuie în timp este o demarcație clară. Pentru cei care aleg să treacă cu ușurință pe lângă fotografiile lui, punînd un anumit diagnostic, le recomand să recunoască măcar că mesajul le scapă.

Valentin este și lector la Fundația Calea Victoriei. Ține cursuri de fotografie pentru începători. Îmi spune că își dă seama imediat dacă un cursant este interesat de lumea fotografiei. Acesta va pune mereu întrebări și nu se va mulțumi doar cu ce i de oferă la curs. Puneți întrebări! Mi-a mărturisit că asta îi place enorm. Așa are senzația că nu vorbește singur. Încă nu a primit o întrebare la care să nu știe să răspundă. Dar abia așteaptă momentul acela. Un lector nu va ști niciodată așteptările și dilemele voastre dacă nu le verbalizați. Spuneți-vă părerea! Arătați că sunteți interesați!

Referitor la franchețea lui Valentin. Își dorește întrebari la cursul lui, dar încercați să nu intrați în categoriile persoanelor toxice de care toți lectorii fug:
• persoane interesate care acaparează cursul,
• persoane interesate să pară „interesante”.

Cum l-am remarcat eu pe Valentin? Frecventam un curs la FCV, iar el era în curte înconjurat de cursanți. Așa am aflat că este vital să ai întotdeauna carduri și acumulatori de rezervă. Pe atunci nu-mi trecea prin minte că va veni o zi în care voi face fotografii și că voi ajunge să scriu despre el.

O întroducere în lumea fotografiei :
1. Ce public frecventează expozițiile de artă fotografică?
Sunt trei categorii: fotografi, cunoscătorii de fotografie și publicul larg. În România vârsta medie de consum este undeva între 22-24 de ani, dar în mare parte în online. La noi nu se încurajează fotografia, așa cum se întâmplă de exemplu în Amsterdam unde, într-o perioadă scurtă, am văzut pe străzi între 8-12 galerii foto de artă.

2. Importanța aparatul de fotografiat?
România este în topul țărilor în care oamenii au cumpărat printre cele mai cele mai scumpe aparate foto profesionale. Am lucrat la F64 și știu ce spun. Se crede că aparatul este totul. Pe lângă aparat mai este nevoie de talent, simț estetic și perseverență. De multe ori sunt întrebat: Cu ce aparat tragi? Câte fotografii îmi dai? Se cere cantitate nu calitate.

Mai contează frigul îndurat dacă acesta este rezultatul?

3. Cum decurge o ședință foto cu clienții tăi (portretistică)?
• Încălzirea – clientul se acomodează,
• creșterea – clientul nu este prezent, este încordat. Apoi atinge un vârf în care se relaxează și dă tot ce poate mai bun,
• căderea – clientul are un nivel jos, este obosit, dar se pot păstra și de aici fotografii. În arta fotografiei în lucrul cu clienții există întotdeauna un val sinusoidal.

4. Ce ore ale zilei ne recomanzi pentru a realiza fotografii de calitate (în oraș)?
• Golden hour până la o oră după răsărit sau înainte de apus
• Blue hour până la o oră înainte de răsărit sau după de apus

5. Ce tip de fotografie ti-ar plăcea să faci?
Aș alege fotoreportajul de război. Asta este echivalentul jurnalismului de război. În timp ce eu aș fotografia, altcineva ar putea scrie articolul.

6. Ce mai frumoasă perioadă în istoria fotografiei?
„Henri Cartier-Bresson a demonstrat că fotografia poate fi o formă de artă. Bazându-se pe o educație solidă, studii de pictură și literatură, a ajuns la un nivel în arta fotografică care este extrem de greu de egalat. Este unul dintre cei 3 membri fondatori a Magnum Photos”

În 1975, a fotografiat România comunistă. Imaginiile din București, Craiova și Maramureș au uimit o lume întreagă. Priviți îndrăgostiții din tren – In a train.

7. Un fotograf pe care îl admiri?
„James Nachtwey pentru altruismul dus la extrem. Îl consider un erou. Nu a avut viață personală pentru că a pus cariera pe primul plan. A studiat Istoria Artei, dar și Științele Politice. James a fost în Romania. Fotografiile făcute la orfelinatele din țara noastră, imediat după 1989, au făcut înconjorul lumii”.

“If your photos aren’t good enough, you’re not close enough” Citatul nu este al lui Natchwey, este a lui Robert Capa, dar James l-a luat foarte ad literam.

Valentin mi-a facilitat accesul către universul lui James Nachtwey. Am descoperit un om care pe lângă Științele Politice a studiat și Istoria Artei. Lumea captată de el nu este deloc una frumoasă, pentru că este o lume a suferinței, a pierderilor umane, a catastrofelor care tind să devină obișnuință în unele zone ale Globului, a carnagiului care nu se mai termină, o lume populată de morți, guvernată de războaie, o lume a urii și a grozăviilor pe care mintea umană nu se mai satură să le inventeze. Parcă este o întrecere contra cronometru cu Diavolul, iar omul câștigă de fiecare dată. Fotografiile lui sunt despre lumea oamenilor care aleg să își chinuiască semenii. Cu toate astea este o lume care odată descoperită nu ai cum să o ignori. După ce am aflat de James Nachtwey am fost furioasă pe mine câteva zile. Furioasă că nu știut de existența lui.

8. O întâmplare din viața de fotograf…
N-a vrut să îmi spună despre el. A ales să-mi povestească despre „un fotograf cu multă experiență, cu un fler atipic, care își invită clienții la cină în propria casă. Cu un cuplu care îi solicitase fotografii pentru fericitul eveniment s-a creat o așa „chimie” încât l-au invitat să le fie naș. Cu 3 zile înainte de nuntă mireasa a spus că vrea niște fotografie ca astea. Degeaba a încercat respectivul să-i explice că nu poate să copieze deoarece el alege să rămână fidel propriul stil. Clienta nu a înțeles de ce fotograful nu a putut face asta. De cele multe ori faptul că nu vrem să ne abatem de la stilul nostru este perceput ca lipsă de flexibilitate din partea noastră”.

9. Ce resprezintă cinematografia pentru tine?
Ce se face astăzi în cinematografie este din ce în ce mai prost. Remake-urile după fimele clasice nu mai transmit nimic. Inspirația o găsesc în perioade din trecut cinematografiei. În prezent îmi plac filmele făcute în Iran, America de Sud și Correa. Filmele românești se luptă să își găsească un public în România. Rămânem prinși în circuitele internaționale de festivaluri cu filme care ne reprezintă mai mult partea ce poate fi interpretată ca fiind exotică pentru publicul internațional.

10. Cât se muncește la o ședință foto?
Poate dura uneori și 12 ore. Depinde mult de modul cum comunic cu clientul.

Pâna la întâlnirea cu Valentin nu știam nimic de James Nachtwey. Am plecat focusată să aflu mai multe despre el. Ce am descoperit mi-a întrecut cu mult așteptarile. În timp ce priveam filmele despre el pe youtube, îi ascultam tonalitatea vocii și îi vedeam fotografiile am realizat că lumea este mult mai mare decât vrem noi să o vedem. Am vrut să aflu mai multe despre fotografie și am înțeles că arta fotografică, aceea care îți face sufletul să vibreze,nu poate exista fără emoții și fără o pronunțată latura umană. N-are cum! Nu toate fotografiile trebuie să vândă ceva, există și fotografii care dăruiesc.

„Unul din lucrurile pe care a trebuit să le învăț ca fotojurnalist a fost să-mi înving furia. A trebuit să mă folosesc de ea, să îi canalizez energia, să o transform în ceva care îmi va clarifica perspectiva și nu în ceva care mi-o va încețosa.”( James Nachtwey)

Etichete fotografie, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos

Diverse Păreri

10 categorii de oameni pe care îi evit

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 10 mai 2018
13 comentarii la 10 categorii de oameni pe care îi evit

Cei care îmi citesc articolele îmi spun de multe ori: „Ce norocoasă ești! Ai parte numai de oameni minunați! ” Realitatea nu este cea care se vede. Și eu, ca orice om, întâlnesc și persoane dezagreabile. Recunosc însă că am o preferință pentru întâmplările frumoase și oamenii de la care am ce învăța. Mereu am fost atentă la comportamentul celor din jur. Nu fac parte din categoria celor care văd un om și hotărăsc brusc: Nu pot să-l suport! Dar limbajul agresiv, loviturile sub centură, ranchiuna dusă la extrem mă fac de multe ori să bat în retragere. Nu sunt înzestrată cu suficientă energie pentru lupte de gherilă.

Și cum viața nu îmi aduce numai oameni minunați, încerc să mă protejez, pe cât posibil, de câteva categorii :
1. Persoanele care aleg cu plăcere misiunea ingrată de a anunța veștile proaste.
Sunt acei oameni care trăiesc pentru a distruge: destine, cariere, cupluri și visuri. Pe când oamenii minunați preferă să construiască.

2. Persoanele care abuzează de timpul tău și întârzie frecvent la întâlniri.
Viața m-a învățat că sunt primii care te părăsesc la greu, iar dacă comiți imprudența să le împărtășești un secret o faci pe riscul tău. Oamenii minunați ajung la timp indiferent cât sunt de ocupați și îți oferă cu bucurie din experiența lor.

3. Persoanele care discută numai despre boli, spitale, tratamente și cât de hoți sunt medicii.
Am observat că povestea despre gripa sau alergia unui astfel de om îmi poate consuma și 30 de minute din viață. Un om minunat cu o boală gravă nu prea vorbește despre ea. Iar dacă alege să facă asta, te ajută să conștientizezi ce luptă obositoare are de dus un supraviețuitor adevărat.

4. Persoanele care te chestionează fără jenă despre statusul tău, copii, averea personală și locul unde îți petreci vacanțele.
Intimitatea se pare că a devenit din ce în ce mai mult o rara avis. Astfel de oameni care își petrec cea mai mare parte a timpului în medii unde nu se pune preț pe viața privată, unde se expune totul de la vulgar până la obscen, au ajuns la concluzia că orice întrebare este permisă. Un om minunat înțelege că poate exista o poveste dureroasă în trecutul unei persoane singure sau în spatele unei femei care nu poate avea copii. Oamenii minunați aleg să călătorescă nu să bifeaze destinații.

5. Persoanele care bârfesc și pe care îi consider o mare pacoste.
De obicei plec din preajma lor, dar dacă sunt nevoită să îi suport îmi place să îi privesc în ochi și să-i întreb: Ești sigur sau doar crezi? Ai văzut tu sau ai aflat de la altul? Urmează o secundă când se simt descumpăniți „își părăsesc scenariul” și este suficient să le citești pe chip ce îi determină să-l compună. Secunda aceea care trădează lașitatea, invidia, cruzimea și dorința de a face rău. Oamenii minunați își păstrează energia și mintea pentru situații cu adevărat importante de teamă să nu o risipeasă cu nimicurile vieții.

6. Persoanele care vorbesc tare la telefon, cei care vorbesc la telefon la un eveniment unde nu este permis, cei care își vizualizează Facebookul, Instagramul ca să vadă câte like-uri au primit. în general cei care au o relație „pasională ”cu telefonul.
Mesajul e clar nu prezinți interes și atunci este elegant să te retragi. Oamenii minunați și-au închis telefonul, iar la finalul conversației mi-au spus „Wow, au trecut 4 ore, nici cu prietene mele nu am stat atâtde mult!”( era prima dată când ne vedeam)

7. Persoanele care întreabă fără nici o jenă „Cât a costat?”
Serios? Trăim în era internetului. Poți găsi absolut orice informație. De ce trebuie să dezvălui că la tine totul trece prin filtrul banilor? Oamenii minunați o fac mult mai discret „îmi poți recomanda persoana, magazinul, produsul, serviciul… ?” Și se lămuresc singuri. Nu curiozitatea o condamn, ci modul cum se poate lasă o persoană subjugată de ea.

8. Persoanele care se poartă urât cu personalul de serviciu.
Genul acela care face confidențe menajerei, dar simte în același timp nevoia să o umilească în fața invitaților. O doamnă minunată ( întâmplare reală) a avut suficient tact și nu a spun „Laura menajera mea” ci „Sunt norocoasă că am găsit-o! Laura are un baiat student la… ( o facultate prestigioasă din Europa).” Subtil îi sugera că și ea este la fel de inteligentă ca fiul ei, atât că nu a avut posibilitatea să-și continuie studiile. Mai târziu aveam să aflu de la fiul Laurei că i-a ajutat și financiar pe perioda studiilor. Iar Laura lucrează în continuare în acea casa. De 15 ani.

Și cum viața noastră are tendința să se mute tot mai mult în Social Media, există și aici categorii oameni de care mă feresc:
9. Persoanele care pun pe contul de Facebook toate catastrofele lumii. Cei care îmi urează zilnic bună dimineața, bună seara și noapte bună folosindu-se de cele mai kitschoase ilustrate.
Mesajul pe care nu realizează că îl trasmit. „Nu sunt capabil să văd partea frumoasă a lucrurilor!” Contul de Facebook a ajuns să dezvăluie despre noi mult mai mult decât viața reală. Mai ales atunci când rămânem pierduți în online. Din conturile oamenilor minunați afli despre evenimente la care merită să participi sau pasiuni care îi împlinesc. Pun, în general, postări care nu urmăresc să se joace scandalos cu emoțiile unui om. Un pont, Facebookul trădează simțul estetic al unui om. Nu încerca să pari ceea ce nu ești. Postările oamenilor minunați sunt creative, de obicei scrise de ei, dau share la citat care pomovează ceva frumos, iar din punct de vedere estetic sunt o inspirație. Până la urmă postările pe facebook sunt o prelungire a sufletului celui care le distribuie.

10. Persoanele care se lasă ademenite de conturile de Instagram și intră în depresie atunci când nu au acces la lumea aceea strălucitoare.
O ieșire la o terasă. M-am lăsat sedusă de invitația unor cunoștințe pe care nu le mai văzusem de ceva timp. S-a transformat într-un moment din acela în care grupul se lărgește cu „prietenii prietenilor” și nu mai poți stăpâni nivelul conversațiilor. Lângă mine s-a așezat o tipă care exclama indignată din minut în minut „Uită-te și la asta ce stil de viață își permite!” Asta fiind o persoană cu un cont de Instagram care crește spectaculos cu fiecare zi. Rămân surprinsă că și ea îi dă like. „Îți place sau nu?” o întreb. „Deloc, dar e cotată cea mai… Toată lumea îi dă like.” Și mi-a fluturat câteva nume din showbiz. Nu puteam să nu mă întreb, oare dacă mâine aștia spun că e la modă să ne sinucidem în masă chiar o va face? Degeaba era revoltată. Se pare că tocmai acest mod de a gândi a făcut-o vizibilă pe cea care o detesta din răsputeri. Oamenii minunați au cu totul altă categorie de urmăritori. Categoric nu la fel de numeroși, dar măcar nu îți dau like înveninați de invidie.

Din categoria oamenilor mai puțin frumoși, dar pe care trebuie să-i suportam. O întâmplare care am trăit-o cu ceva timp în urmă. Eram în sală la Teatrul Foarte Mic, iar pe scenă actorul își intrase admirabil în rol. Spectacolul începuse de vreo 15 minute. În rândul din fața mea erau 6 locuri libere. Brusc atenția sălii a fost distrasă de un grup plin de „adrenalină”. Au ridicat fără jenă un rând întreg în picioare, extrem de nerăbdători să ajungă la locurile lor. Deloc discret „deschizătorul de drum” chestiona pe câte un nefericit (care bănuiesc că se întreba cu ce oare a greșit în viața asta dacă nici într-o sală de spectacol nu are parte de liniște) în legătură cu numărul locului. Apoi comunica rezultatul sondajului celorlalți din spate. După 2 astfel de mișcari de „ping-pong” cu numărul locurilor se părea că în sfârșit ajung la tintă. Pentru ca tabloul să fie complet, tușă finală a fost trasată de un individ din grup căruia i-a sunat telefonul. Radu Gheorghe și-a întrerupt monologul pe scenă și a spus: „Nu vă jenați ! Vă rog răspundeți!” Am asistat la un moment în care actorul și-a pierdut cumpătul, o sală întreagă se foia indignată, în timp ce vinovatul senin a răspuns la telefon și și-a înștiințat interlocutorul că este la teatru. În sfârșit s-au așezat, iar actorul s-a adresat de data asta sălii care făcea eforturi să-și revină din șoc: „Vă rog să mă scuzați, trebuie să-mi reintru în stare. Credeți-mă nu este deloc ușor!” Deși au trecut 7-8 ani e un episod care mi-a rămas în minte. Pentru că m-a durut. Am simțit durerea omului de pe scenă, umilința și faptul că este nevoit să accepte asemenea spectatori. M-a durut pentru că am realizat către ce ne indreptăm. Nu oricine vine la teatru știe să se comporte într-o sală de spectacol. Cu fiecare astfel de situație intrăm tot mai adânc într-o lume mai urâtă, mai goală, mai vulgară și din ce în ce mai crudă. În lumea în care domnește incultura omul își pierde unicitatea. Renunțând la ea permite transferul puterii unui grup guvernat de instincte primare. Istoria lumii e plină de episoade în care gloate needucate au dus omenirea spre pierzanie.

Trecând peste toate astea îmi plac oamenii politicoși care caută pe cât posibil să se limiteaze la aspectele frumoase ale vieții. Prefer oamenii cu voci educate care știu să imprime farmec frazelor rostite. Îi doresc în preajma mea pe cei care își aleg cu atenție cuvintele pentru că înțeleg cu adevărat greutatea lor. Un cuvânt poate da aripi, dar poate la fel de ușor să dărâme totul într-o secundă. Aleg să stau în preajma celor care promovează faptele bune și se disting prin gesturi curtenitoare.

Îmi plac oamenii care știu să mulțumescă, cei care spun „te rog frumos”, care îl preferă pe „mi-ar plăcea” în locul lui „vreau”. Cei care tratează oamenii cu delicatețe, cu tact, iartă defecte și promovează calități. Cei care reușesc să treacă cu grație peste momentele dezagreabile ale vieții. Îmi plac cei care pun pe prim plan eleganța în gesturi înaintea eleganței vestimentare. Dar mai ales îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om.

Având în vedere că trăim timpuri în care nimeni nu mai are cutezănță să răspundă de viitor mă uit cu admirație spre persoanele publice care iau atitudine. Spre oameni ca Oana Pellea și Tudor Chirilă care înțeleg că notorietatea presupune și resposabilități civice. E suficient să le urmărești conturile de facebook. Cu siguranța sunt și alte persoane publice. Dar am o slăbiciune emoțională pentru actorii de teatru.

Știu mi-am propus să vorbesc despre oameni dezagreabili și am ajuns tot la oameni… minunați.

Etichete educație, evoluție, trăiește frumos