Daniela Nane: „Aștept un Cehov!”

Pentru că nu o cunoșteam, în mintea mea, Daniela Nane era un mix al personajelor interpretate pe scenă și în filme. În realitate, este o femeie plină de naturalețe, cu un aer prietenos și surâzător. Are însă ceva cu totul special! O voce armonioasă prin care imprimă poveștilor un plus de farmec, face ca ironia să nu sune coroziv, iar critica atenționează fără a jigni.

Ne-am întâlnit la Teatrul Bulandra. Purta o vestimentație lejeră: ie albă, pantaloni de culoare neagră și încălțăminte fără toc. Tenul nu era fardat, cu excepția unui ruj roșu mat. Orice femeie știe că nu e deloc simplu să porți așa ceva. E nevoie de o anumită atitudine și o stăpânire a detaliilor, pentru a nu depăși limita, atât de fină, între natural și vulgar. Când a început să vorbească, spațiul din jur s-a mutat în plan secund. Mi-au rămas în memorie, vag, câteva imagini din cabină: un rucsac negru aruncat pe unul din scaune și un pistol (recuzită, evident) pe un colț al canapelei. Pentru o persoană expusă în atenția publicului de la vârsta de 19 ani, Daniela Nane a știut să-și construiască succesul bazându-se pe un set de reguli care au respectat întotdeauna bunul simț.

Emilia Chebac: Când te-ai hotărât să te faci actriță?

Daniela Nane: Dintotdeauna am vrut să fiu actriță. Mama îmi spunea că pe la aproximativ trei ani repetam încontinuu: „eu vreau să fiu actriță și educatoare.” Nu sunt convinsă că știam ce înseamnă „ actriță” la vârsta aia. Dar uite că am fost actriță 20 ani și de 10 ani m-am apucat și de profesorat. Mama își dorea să fiu medic. Am terminat liceul Emil Racoviță din Iași, specializarea fizică-chimie. Acest liceu era o pepinieră pentru mediciniști. Mergeam la olimpiade la chimie, ca majoritatea colegilor mei, care sunt acum medici; câțiva sunt IT-iști sau profesori universitari în SUA, iar eu actriță.

După ce am trecut cu bine examenul de treapta a II-a, care era foarte dificil în acea vreme, i-am spus mamei cu lacrimi în ochi: Mama, uite, am intrat unde ai vrut tu, dar te rog frumos, lasă-mă să dau la Facultatea de teatru! Îmi amintesc că nu-mi spunea „Nu”, ci „ Sunt doar câteva locuri acolo, iar noi nu cunoaștem pe nimeni în domeniu, care sa te ajute!” Erau 3-4 locuri pe an și mulți oameni talentați care dădeau examen ani de zile până intrau. La insistențele mele, m-a dus la un actor al Teatrului Național din Iași, Constantin Popa, să mă testeze și să ne spună dacă am sau nu șanse, iar el i-a spus: „Lili, îți dau o veste proastă, fata ta are talent, las-o să mergă la București!” Am fost șocată. Abia mai târziu am înțeles că „îți dau o veste proastă” era pentru mama, care spera că el o să-mi spună că nu am sorți de izbândă în teatru și o să-mi văd de medicina. Am un mare respect și recunoștință pentru mama! Din acel moment m-a susținut, m-a ajutat și a avut încredere în drumul meu.

Aveam 16 ani. Mama a căutat un profesor în București care să mă pregătească pentru facultate. Prin Adrian Vâlcu și Ștefan Bănică jr., care erau deja studenți, am ajuns la celebrul pedagog Petre Gheorghiu. M-a ascultat și mi-a dat diverse teme pentru aproximativ 15 minute, apoi a spus: „Da, am s-o pregătesc și o să intre, veniți când va fi în clasa a XII-a!” Așa a început „calvarul” drumurilor mele la București de două ori pe lună. Când am făcut 18 ani, nici petrecere de majorat n-am avut când să fac, pentru că în luna noiembrie m-a chemat în fiecare săptămână la București și n-am avut niciun week-end liber. Plecam vineri, după ore, la ora 14:00 din Iași, stăteam sâmbătă în București, iar duminică pe la 17:00 aveam tren spre Iași, ajungând acasă pe la 23:00, noaptea. Dacă mă ținea mai mult duminica, mai aveam un tren la 23:00 din București și ajungeam luni la 6:30 la Iași. Și la 7:30 eram la liceu.

Emilia Chebac: Pe atunci, la UNATC, erau doar 3-4 locuri/an. Cum a fost admiterea?

Daniela Nane: Era în primul an după revoluție și a fost prima dată când au fost mai multe locuri, dar și foarte mulți candidați buni care nu intraseră de ani de zile. Am fost foarte emotivă și am picat. Eram terminată, era primul eșec din viața mea. Întotdeauna, când îmi puneam ceva în cap și mă țineam de treabă, reușeam, de data asta nu. Apoi s-a anunțat concursul Miss Romania. Crescută lângă granița de est, vedeam în fiecare an la televizor concursul Miss URSS, care era foarte frumos. Și mi-am zis ca o astfel de experiența de scena mi-ar folosi, ca să nu mai fiu așa timidă. Și am câștigat concursul. Am fost trimisă apoi la Miss Univers, în Las Vegas. Aveam oferte să lucrez ca model la Tokio și la Milano, dar eu m-am întors repede în țară, pentru că aveam examen de admitere la facultate. A doua oară am intrat. Aveam sentimentul că merit să intru și că pot să fac actorie.

Emilia Chebac: Titlul de Miss Romania te-a ajutat în carieră?

Daniela Nane: Deloc, dimpotrivă, m-a încurcat destul de mult în profesie. Mulți mă percepeau doar ca pe o fată frumoasă și atât. Petre Gheorghiu m-a încurajat să mă duc la concurs pentru a căpăta mai multă experiență pe scenă. Aveam talent, dar eram mică, inhibată, aveam doar 18 ani și proveneam dintr-un mediu protejat, ca unic copil al unei familii de intelectuali din Iași. A fost o lecție de încredere și atât. Surpriza a fost că am câștigat concursul și a trebuit să merg la Miss Univers.

Deși în facultate eram socotită printre cei mai buni studenți, deși cei cu care am colaborat, inclusiv doamna Cătalina Buzoianu, au spus că au lucrat bine și ușor cu mine, dovadă că m-au mai distribuit și altă dată, mulți mă priveau doar ca pe o Miss care s-a făcut actriță doar pentru că era frumoasă. De asta spun că acel titlu m-a încurcat. Sunt sigură că, dacă nu aș fi câștigat acel concurs, aș fi reușit mult mai ușor în profesie. Lumea m-ar fi privit fără superficialitatea data de etichetă și ar fi fost mai puține invidii și răutăți. La început a fost flatant să fiu prima Miss Romania după 56 de ani, dar a trebuit să muncesc mult mai mult ca să mi se recunoască talentul. Frumusețea venea la pachet, să întregească calitățile de care aveam nevoie pe scenă, dar n-am făcut niciodată caz de aspect, nici nu m-am crezut vreodată „buricul pământului”. Am fost educată cu o solidă scară de valori, așa am rămas cu picioarele pe pământ.

Acum e mai simplu, mentalitățile s-au mai schimbat. Nimeni nu mai pune la zid o fată doar pentru că e frumoasă. Atunci ți se dădea fin peste nas: „Tu ești frumoasă! Vrei să mai ai și succes? Să fii și deșteapta? Să mai fii și fericită? Să mai ai și roluri bune? Lasă, ești foarte frumoasă, îți ajunge asta!” Doar că nu-ți prea ajunge, ba ți se pare și nedrept. De aceea, când găseam oameni care treceau peste bariera aspectului și priveau și în interior, era o mare bucurie. Asemenea oameni îmi sunt alături de ani de zile, cu mulți sunt prietenă de o viață. Cred în prietenie, în respect și grijă, nu am răutăți. Recunosc când greșesc și îmi cer iertare, iert și eu din toata inima. Nu cred ca sunt oameni care să poată spune că i-am rănit intenționat.

Emilia Chebac: Se spune că este o profesie unde competiția este acerbă. Ești de acord?

Daniela Nane: Am sprijinit mereu actorii tineri în care cred. I-am ajutat cu sfaturi, cu recomandari, cu promovare. Și, în general, mereu ajut oamenii. Fac asta fără să aștept de la ei ceva în schimb, e un mod de a-i fi recunoscatoare lui Dumnezeu. Sunt oameni care îmi mulțumesc și azi pentru un ajutor de acum 20 ani, dar alții nu. Și e ok așa, mereu se echilibreaza lucrurile. Știi, există un vechi proverb românesc care îmi place mult: „Binele ce-l faci la oarecine, ți-l întoarce vremea care vine. ”

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Daniela Nane: S-a petrecut în primii mei ani de teatru, pe atunci luam lecții de echitație. Era primăvară, căluțul meu nu mai ieșise de mult la goană în pădure și era greu de stăpânit. A cabrat și m-a aruncat, dar de consecințe doar eu sunt vinovată. Călăream cu ochelarii de soare, deși nu este permis. Am căzut ca la carte, nu am avut nici o fractură, nu m-au călcat copitele, dar ochelarii s-au spart și mi-au tăiat o arcada în momentul impactului cu solul. Bineînțeles că ochiul și obrazul s-au învinețit și tumefiat. Asta era duminică, iar marți aveam filmare la TVR, într-o scenetă regizată de Dan Mihăescu. Eram o fată înnebunită după presa anilor ’90. Machiajul a camuflat vânătaia, dar umflătura tot se vedea, nu mă puteau filma din niciun unghi. Soluția a fost o pereche de ochelari de vedere, care mă făceau să arat a „șoarece de bibliotecă”, dar a dat și mai bine pentru personaj. A doua zi aveam spectacol la Bulandra cu „Patul lui Procust”. M-au machiat frumos cu mult fond de ten și nu se mai vedea nimic suspect… de departe…

Emilia Chebac: Ce rămâne după un spectacol?

Daniela Nane: Bucurie și liniște. Când văd că oamenii pleacă acasă destinși, cu inima mai plină de lumină, când simt că energia lor este mult mai înaltă decât cea cu care au venit, am un sentiment bun. Mă bucur când spectacolele noastre sunt apreciate pe scena de la Bulandra, dar mă bucur mult și când plecam în afara Bucureștiului. Îmi amintesc cu drag de la Brașov un moment înălțător cu o sală plină ochi de oameni care aplaudau în picioare și nu mai voiau să plece, la spectacolul „O scrisoare pierdută”. Sunt multe momente pe care le port în suflet, probabil că le voi ține minte până la sfârșitul vieții.

Emilia Chebac: Teatru sau film?

Daniela Nane: Când joc mult teatru mi-e dor de film, iar în pauza dintre stagiuni îmi este mereu dor de teatru. Folosești mijloace de expresie diferite, dar mecanismul autenticității este același, gândul și starea din spatele cuvântului dau forță.

Emilia Chebac: De unde succesul piesei „O scrisoare pierdută”?

Daniela Nane: Așa este, varianta noastră e preferată, e tot timpul cerută la casă. E un spectacol genial, zic eu, pentru mine genialitatea ține de originalitate, unicitate și simplitate. Toți colegii jucăm cu atâta bucurie: Doru Ana, Șerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, Lucian Ifrim, Vlad Zamfirescu, Adrian Ciobanu, Nicolae Urs, Marius Florea Vizante – abia așteptăm să reînceapă stagiunea, va fi al unsprezecelea an.

Emilia Chebac: Ce ți-ai mai dori să joci?

Daniela Nane: Cehov mi-aș dori, cred că sunt la vârsta perfectă ca să pot juca marile roluri din piesele lui. Sunt texte memorabile, iar eu am resursele și experiența necesare. Da, asta mi-ar placea, aștept un Cehov!

Și mi-ar mai placea ceva, pentru că eu cânt destul de bine: un music-hall pe textul lui Alecsandri, „Chirița în provincie”, care este un text încă valabil, mai incisiv decât oricând. A fost printre primele spectacole pe care le-am văzut la Teatrul Național din Iași, copil fiind. Priveam cu emoție act dupa act și am rămas mută de admirație când a intrat în scenă Tamara Buciucenu Botez pe un cal alb adevărat. Eu luasem deja hotărârea că voi fi actriță, dar când am văzut-o, mi-am dorit și mai mult să fac aceasta profesie. O iubesc și o admir foarte mult, am avut șansa să jucăm împreună stagiuni multe în „Mamouret”, la Bulandra.

Emilia Chebac: Un actor pe care îl prețuiești?

Daniela Nane: Sunt mulți actori pe care îi prețuiesc. Îl admir pe domnul Victor Rebengiuc. El a și avut o influență în cariera mea. Era rector când am dat admiterea la UNATC, peste ani am aflat că a fost în sala de examen – candidații nu văd nimic în fața din cauza reflectoarelor – și a zis: „Eu am văzut-o pe fata asta și anul trecut și mi-a plăcut”. În acel an am fost admisă. Apoi a venit director la Bulandra, unde a făcut ordine, dar pe mine m-a păstrat în teatru. Deși îl iubesc foarte mult, pe scenă nu am jucat împreună încă. Însă am filmat la TVR în serialul „La urgență”, unde eram fiica lui. Este un artist extrem de generos la lucru. Actoria nu e o profesie în care să poți să fii bun tu singur, ideal e ca toți actorii să fie foarte buni, altfel scena nu este la intensitatea necesară. Când toți sunt la înălțime, coboară și îngerul pe scenă, cum se spune.

Emilia Chebac: Ce alegi să transmiți prin ceea ce faci?

Daniela Nane: Eu consider că în misiunea artei este necesară această aspirație către bine, frumos și adevăr, triada vechilor greci. Nu sunt adepta spectacolelor care să provoace sentimente negative: de revoltă, furie, scârbă. Discutăm și problematică dificilă în spectacolele noastre și lucruri care ne apasă pe fiecare dintre noi, dar viziunea finală aș prefera să fie luminoasă, să îl ajute pe om să devină mai bun și mai frumos, să crească în virtuți, să trăiască mai ușor. Va veni un moment în care vom da seama pentru fiecare sămânță sădită în sufletele semenilor. Fiecare din noi are un cerc de influența mai mic sau mai mare și este responsabil pentru cum influențeaza oamenii. Atunci când creezi dubii și confuzie, sentimente grele, deznadejde, poți devia pe cineva de la calea sa. Iar scopul artei mele este să fac lumea un pic mai bună și mai frumoasă și nu invers.

Emilia Chebac: Ești actriță, dar și mamă. Cum este fiul tău, Codrin?

Daniela Nane: E un copil dorit și foarte mult iubit. Sunt fericită că a venit la mine și îl admir pentru cum s-a dezvoltat. Are un puternic spirit al dreptății, un simț al onoarei și al demnității. Are bunatate și generozitate, când ia hotărâri alege binele cel mai mare pentru toți cei implicați. Este și idealist, vrea să schimbe lumea, dar probabil ca toți am fost așa la 18 ani. Mă înțeleg bine cu el, l-am crescut liber, l-am ajutat să înțeleagă că poate să facă orice alegere în viață, atât timp cât își asumă consecințele. Să nu-i fie frică să-și împlinească visele. Există riscuri care trebuie luate în calcul, dar dacă îți asumi consecințele, mergi înainte cu demnitate și încredere. Când era mic, l-am învățat să spună: „Sunt atent și prudent și nu mi-e frică de nimic!” Îți dai seama ce simpatic suna, că nu-l putea pronunta pe „r”. L-am învățat să fie curajos, să se dea pe topogane, să se cațere, să alerge. Dar evident că l-am învatat și cum să cadă fără să se lovească, asta a fost prima lecție când a început să meargă singur. Are o memorie foarte bună, e pasionat de istorie, de antropologie, citește sinergologie. Iubea istoria încă înainte de a mă căsători eu cu Adrian (istoricul Adrian Cioroianu). Oprește-mă, că despre copil vorbesc o săptămână…

Emilia Chebac: Dar ție ți-a plăcut istoria?

Daniela Nane: Da, foarte mult. Țin minte că în clasa a VIII-a am învățat despre teoria lui Roesler și o combăteam cu vehemență, ridicam mâna la fiecare oră, în trimestrul acela am avut vreo opt note de 10, nu mai avea loc profesorul, în rubrica din catalog, unde să-mi mai pună note. Mi-a plăcut foarte mult istoria.

Emilia Chebac: Ai folosit un cuvânt care aproape a dispărut din vocabularul contemporan… onoare?

Daniela Nane: Fiul meu știe că, pentru el ca ființă umană, e foarte important respectul de sine. Nu te obligă nimeni să promiți nimic, dar dacă ai făcut-o, trebuie să te ții de cuvânt. Stăteam ieri de vorbă cu niște prieteni care au și ei doua fete și ne întrebam: Oare cum vor trăi copiii noștri crescuți așa, cum se vor descurca în lumea asta, care o să-i lovească din toate părțile? Apoi am realizat că vor fi loviți o dată, de doua, de trei ori, dar până la urma vor învăța să se adune cu oameni la fel ca ei. Și așa le va fi bine.

Emilia Chebac: Ce crezi că te face să răzbești în momentele grele?

Daniela Nane: Educația și credința. Credința este ancora. N-aș vrea să mai vorbesc despre asta, tot ce e ostentativ mi se pare indecent.

Emilia Chebac: O pasiune?

Daniela Nane: Mi-ar plăcea tare mult să fac filme muzicale pentru copii. De 40 de ani, de la Veronica și Mama, filme făcute cu atâta har de Elisabeta Bostan, nu se mai întâmplă nimic în acest domeniu. Am avut câteva tentative, dar este greu cu legea asta, îți trebuie un producător cu puncte multe, iar producătorii cu puncte multe nu fac filme pentru copii pentru că asta le scade din punctaj și le micșorează șansele de a câștiga finanțare CNC pentru alte proiecte. Dar nu șe stie niciodată…

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Daniela Nane: Despre pianista Ioana Maria Lupașcu, despre soprana Anita Hartig sau despre marea actriță Valeria Seciu.

În momentul în care am scris acest articol, am experimenat ceva cu care nu mă mai întâlnisem. Ascultând înregistrarea, am descoperit că Daniela are un mod interesant de a răspunde la întrebări. A presărat mesaje ascunse, pe care aveam să le descopar mai bine atunci când transcriam textul. La vârsta de 19, când a intrat la UNATC, Daniela Nane era doar o făgăduială. Dumnezeu o hărăzise cu toate calitățile pentru această profesie! Timpul i-a rafinat frumusețea, dar mai ales talentul, i-a modelat sufletul, interacțiunea cu publicul și cu oamenii deosebiți i-au scos în prim plan aceea latură umană prin care este capabilă să umple cuvintele cu sentimente.

Dacă actrița Daniela Nane așteaptă un Cehov, eu aștept să public pe acest blog cât mai multe interviuri cu actori. De ce să te oprești atunci când ți se dă șansa să descoperi o lume în care oamenii știu cu adevărat să dăruiască?