Habemus rezervare!

I1

Ina

Inoza este blogul Inei Țăranu-Hofnăr. (Apropos, se citește Inoza nu Inoța). Îi urmăresc fiecare articol. De ce? Pentru că îmi economisește timp. Știu, sunt persoane care consideră că este pierdere de vreme să citești un blog. Depinde de blog! Ina îmi furnizează informații valoroase fără să fac cel mai mic efort. Dacă mâine nu ar mai scrie ar lăsa un gol imens în viața mea. Articolul ei 100 de respingeri a apărut în ziua când eu mi-am deschis blogul. Ce influență a avut acel articol asupra mea am să povestesc, însă nu aici. Cât de mult m-a ajutat?! Mi-a schimbat viața. Acum însă, să ne concentrăm asupra Inei.

Îmi doream tare mult să scriu despre ea pe blog. Dar cum? Nu avem prieteni comuni. Nu mă simțeam încă pregătită. Găseam mereu scuze. Și într-o zi, după o săptămână de respingeri sau refuzuri, numiți-le cum vreți, i-am trimis un mesaj. Ina mi-a răspuns. Nu a făcut pe inabordabila, a fost încântată de propunerea mea și mi-a spus că îi place cum scriu. Am prins curaj și i-am mărturist că am mai vorbit despre ea, într-un articol mai vechi un fel de top bloggeri, vloggeri…  După ce l-a citit am primit un mesaj de la ea: „Ce fain ai scris! Ar trebui să te adaugi și pe tine pe lista aia, văd că bifezi criteriile!” 

Am lăsat-o pe ea să aleagă locul unde se va desfășura interviul. A pus o singură condiție. Să ne vedem într-un spațiu unde să putem conversa în liniște. Îmi place să îl las pe cel intervievat să decidă asupra locului de întâlnire. Îmi dezvăluie mult despre structura lui umană. De obicei, ajung mai devreme și îmi iau timp să observ comportamentul oamenilor din preajma mea, personalul și atmosfera din jur. Ina a făcut rezervare și am fost anunțată tot printr-un mesaj: „Gata, habemus rezervare!” Așa a apărut titlul articolului: Habemus rezervare! Știu că sună straniu, dar este 100% Ina.

Emoțiile îmi dădeau târcoale. Nu mă paralizau, erau de natură pozitivă în sensul că îmi impuneau să arăt cea mai bună versiune a mea, pe care o scot în prim plan atunci când mă întâlnesc cu oameni pe care îi admir. Articolele ei îmi recomandau un om educat, informat, un om care a scris deja o carte, care are opinii bine argumentate și curaj. Curajul la o persoană cu inteligența rafinată de lecturi nu se transformă în tupeu. Am punctat asta pentru că în ultima vreme cei 2 termeni se confundă. Educația face diferența.

Când am ajuns la restaurant (nefiind o ora de vârf) nu era decât un grup de vreo 4 bărbați. Vorbeau în engleză pe ton moderat. Am ales o altă aripă a resturantului unde eram singură. La scurt timp s-au așezat la masa de alături un el și o ea care vorbeau în spaniolă. Erau foarte veseli. Cu toate astea tonalitatea discuției nu deranja. Butonam telefonul. Deși mi-am propus să o văd când intră, am ratat momentul.

I3

Zâmbetul

Impactul a fost direct. În fața mea stătea o persoană mult mai rafinată (vestimentar) decât lasă impresia pe blog. De spun asta? Pentru că Ina nu prea scrie pe blogul ei despre modă. Îmi place că fizionomia ei păstrează rotunjimile de copil. E norocoasă, tipul asta de obraz își va maturiza expresia mai greu. Va păstra mult timp o mină din care candoarea va refuza cu greu să plece. Adică va îmbătrâni frumos. Mă ducea cu gândul la o pânză de Vermeer. Am simțit pe loc că personalitatea Inei era la fel de rară ca tablourile lui. Fața îi era flatată de gulerul hainei de blană într-o culoare pe care nu am putut să o prind prea ușor. Fiecare unghi îi conferea o altă cromatică. Oricum ceva în culorile toamnei. O poșetă „tote” mergea și ea pe aceiași tonalitate, dar într-o gamă ceva mai întunecată. Știu că sunt necruțătoare. Mereu am dat importanță alegerii poșetei, calității materialului, modelului. Felului cum se raportează posesoarea la ea. Ina a trecut testul cu brio. În timp ce își punea poșeta pe scaunul alăturat i-am observat inelul. Cu o piatră mare de citrin. La o oră după ce ne-am cunoscut aveam să o rog să îl văd mai de aproape (un cadou de la iubit). În urechi avea niște cercei lungi care se terminau cu o sferă de culoare verde. Și-a dat jos haina și a rămas într-o bluză burgundy cu mâneca scurtă și o fustă plisată verde închis. În picioare purta cizme, fără toc, cu vreo 2 tonuri mai închise ca poșeta. Pe degetele de la mâna stângă avea o asociere stranie de inele: cel mare de care am spus și unul foarte fin. M-a amuzat că tot ce purta pe ea erau cadouri de la persoane dragi, mai puțin cerceii. Nu sunt cadou, dar au o poveste. Îi are din Maroc și sunt cei purtați de SJP în filmul Totul despre Sex.

Primul ei blog a apărut acum 11 ani. La început scria des. Și-a format un grup de cititori constanți care îi urmăreau articolele. După un timp, a renunțat să mai scrie pe blog: nu o săptămână, o lună, un an. O perioadă mai lungă. O cititoare fidelă așteptându-i articolele, care nu mai apăreau, i-a trimis un e-mail în care îi mărturisea că îi simte lipsa. A ales să-i comunice asta printr-un basm (compus de ea) în care Ina este o fată care scrie cu o peniță magică. Scrisul ei îi face pe oameni fericiți. În acel regat trăia și o prințesa tristă pe care poveștile Inei reușesc să o readucă la viață. Dar într-o zi un balaur îi distruge penița și Ina nu mai poate scrie. Prințesa și oamenii devin nefericiți. Zâna cea buna îi spune Inei că nu penița e fermecată ci talentul ei. „Ai talent Ina, l-ai primit ca un dar din ceruri și ești datoare omenirii cu povești scrise de tine. Ai posibilitatea de a trezi emoții, de a aduce zâmbete pe buze, de a stoarce lacrimi și chiar de a schimba viețile în bine. Să nu uiți niciodată Inoza e în tine.” A. aș fi vrut să-i vezi privirea Inei când îmi povestea despre tine și basmul tău. Povestea a tulburat-o și a refuzat să mai dispară din mintea ei. Stătea ascunsă într-un ungher al memoriei și periodic revenea la suprafață. A început să o simtă ca pe o responsabilitate. S-a reîntors pe blog în iunie 2017. Primele reacții nu s-au lăsat așteptate prea mult. De la cititoare care o urmăresc de când erau studente. Acum stau cu copiii și continuă să o citească. Ina a realizat că se ocupă de ceva vreme de acest proiect.

După relansarea blogului publică articolul despre depresie. O cititoare, care a trecut printr-o traumă și a ajuns și ea să se confrunte cu o depresie, i-a scris. Pe femeia aceia nimic nu o mai motiva, nici măcar copilul. „Articolul meu o forțează să ființeze. Mi-a spus că scriind despre depresie am determinat-o să-și recupereze viața”. După primirea acestui e-mail, Inei i-a luat o săptămână să răspundă. Nu pentru că nu ar fi vrut sau că nu era impresionată. Considera că ce ar fi spus ea era prea puțin față de mărturisirile acelei femei.

Experiența a învățat-o cât de important este conținutul articolelor. Calitatea conținutului postat pe blog atrage automat cam același gen de cititori. Dacă postezi chestii frivole nu te aștepta să îți scrie o persoană care este pasionată de cărți. Ina nu-și ascunde latura emoțională. De aceia cititorii empatizează cu ea. Așa a ajuns să-și inspire cititorii. S-a format o comunitate care este foarte importantă pentru ea.

Am întrebat-o cum ar defini ceea ce face. „Pendulez între scriitor și entertainer.” Dacă a fi scriitor presupune o activitate solitară „pentru că nu scriu de mână cu publicul”, a doua opțiune presupune interacțiune cu oamenii și receptarea imediată a mesajului transmis de ea. „Să amuz oamenii îmi dă o altă stare pe care scrisul nu o oferă.” Când oamenii râd simte că se produce un schimb de energie.

Prima dată a realizat asta în clasele primare. A primit ca temă pentru acasă să scrie o povestire. Trecând prin piață s-a lăsat înspirată de lupta a 2 porumbei care se băteau pe o bucată de covrig. A transpus totul într-o proză scurtă amuzantă. Rezultatul: toată clasa râdea împreună cu doamna învățătoare. Tema Inei a fost xeroxată (de doamna învățătoare) și a avut momentul ei de glorie.

A mai experimentat impactul unor astfel de texte, când a văzut o înregistrare cu mama ei care  râdea în hohote în timp ce îi citea un articol. Înregistrarea i-a fost trimisă de Yvonna ( sora ei).

Deși aveam o listă cu întrebări pregătită și un scenariu de urmat pentru acest interviu am renunțat. Există oameni cărora nu ai dreptul să le sufoci imaginația. E suficient să îi asculți și interviul se scrie singur.

I2

Un fundal care o pune în valoare

Un proiect drag Inei a fost „Masterclass de autosabotaj” care s-a vrut o discuție onestă despre modul cum ne punem singuri piedici în realizarea dorințelor noastre, cum ne anihilam singuri drumul spre succes. Reacțiile participanților s-au împărțit în două tabere:

  • să te faci coach,
  • să te apuci de stand up comedy.

Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să văd cum seduce audiența, cum transformă totul cu umor în povești care reușesc să schimbe mentalități.

Pentru cei care nu știu, Ina a urmat cursurile Școlii de actorie Inlight cu Alina Grigore. S-a dus acolo convinsă că este „Meryl Streep a României”, dar a descoperit că este bună pe…  improvizație.

Prin articolele pe care le scrie își propune să informeze și să amuze. Aș adăuga eu că reușește mult mai mult: să emoționeze, să dezvăluie o latură vulnerabilă pe care mulți o ascund, să se opună superficialității, să încurajeze inițiativele bune, să accepte provocările și… să mă ajute pe mine să pot avea acest articol. Pentru Ina, onestitatea este foarte importantă când scrie pe blog. Articolul despre depresie era gândit ca un dialog amuzant între 2 voci: una pozitivă și una negativă. Consultându-se cu o prietenă aceasta i-a sugerat să nu se ascundă în spatele unei povești frivole. A renunțat la umor, iar articolul a fost doar despre vocea interioară a Inei.

Q: Ce carte citești acum?

Ina: De obicei citesc în pararel mai multe cărți.

Q: Bloguri pe care le urmărești?

Ina:

Q: Un motto favorit?

Ina: Nu am un motto. Îmi aleg, în schimb, un fel de mantră în fiecare an. Un cuvânt care să-mi aducă aminte ce mi-am propus și cum aș vrea să fiu în acel an. În 2017 a fost „curaj”, anul ăsta este „Ubuntu”. Ubuntu e un cuvânt african și înseamnă „Eu sunt, pentru că noi suntem”. Africanii consideră că o persoană are Ubuntu dacă e deschisă, disponibilă și îi susține pe alții fără să se simtă intimidată de faptul că aceștia sunt capabili și buni. Mi se pare că în zilele noastre e penurie de Ubuntu, deși e mai ușor ca niciodată (apropo de online, de conectivitate, de networking) să dai dovadă de Ubuntu, dacă vrei.

Q: Cum îți găsești inspirația pentru articole?

Ina: Depinde. Uneori trebuie să mă duc după inspirație cu o bâtă, vorba lui Jack London, s-o aduc acasă împotriva voinței ei, s-o leg fedeleș de scaun și s-o forțez să mă ajute la scris. Alteori, îmi văd de treabă și inspirația dă peste mine pe stradă, mă urmărește obsesiv și mă bate la cap până accept să mă duc acasă și să notez ce-mi dictează. Lăsând gluma deoparte, există momente magice, în care îmi vine o idee parcă din eter. Ele reprezintă 1% din timp. În restul 99% mă bazez pe lecturi, filme văzute, fragmente de discuții auzite, știri citite etc. Inspirația e peste tot în jur, ca oxigenul. Poate nu întâmplător „inspirația”, în sensul de inhalare și „inspirația”, în sensul de creativitate, sunt omonime.

Q: Ce înseamnă evoluția pentru tine?

Ina: Pe scurt, să faci greșeli noi. Când faci aceleași greșeli, bați pasul pe loc. La fel se întâmplă și când ți-e frică să greșești și nu faci nimic (cea mai mare greșeală, dacă mă întrebi pe mine). Când apar noi greșeli, e semn că testezi alte variante, ai mai învățat și ai mai crescut puțin.

I5

Nu mi-a spus că o pasionează echitația

Timpul a zburat. Ne-am trezit că au trecut 5 ore. Sper că i-am putut capta charisma. Oricât m-am străduit tot simt că mi-a scăpat ceva. Partea bună este că m-am putut bucura de conversația cu ea și nu am împărțit-o cu nimeni.

Cum m-a schimbat întâlnirea cu Ina? M-a făcut să conștientizez cât pierd când aleg să mă autosabotez. Mi-a plăcut îndemnul ei: „Mai bine cea mai proasta scriitoare publicată, decât o scriitoare bună de sertar.”

Ina îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna! Pentru că a crezut în mine, pentru că îi place cum scriu și pentru că a crezut că sunt… jurnalist. Încântător, nu? Nici măcar când i-am spus că nu am obiceiul să arat articolul înainte de publicare (am decis că este mai bine așa în urma unei experiențe) nu a renunțat să creadă în mine. Draga mea, pentru asta nu pot decât să îți mulțumesc!

Aici trebuia să închei. Trebuia, dar Ina a decis aseară să publice un articol despre mine. Iar eu am uitat de tot: de cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă după ce am stat pe o listă de așteptare de câteva săptămâni și abia așteptam să o încep, de agenda zilnică în care îmi trec citate care mă inspiră, de numărul de pagini obligatorii de citit în fiecare seară, am uitat să mai mănânc, să mai pierd vremea aiurea pe facebook sau instagram pentru că aseară am fost ocupată să fiu… fericită.

Cum am perceput-o eu pe Ina? Nu ca pe o ambițioasă în sensul tradițional al cuvântului. Nu își dorește o casă monumentală, o mașină luxoasă, un cont substanțial în bancă, expunere și putere. Am observat însă că îi place la nebunie ca prin poveștile pe care le scrie să motiveze oamenii, să schimbe destine, să facă lucrurile să meargă uneori mai mult alteori chiar și cu un milimetru. Îi place ca viața ei pe acest Pământ să aibă un scop. Să aibă o evoluție centrată pe valoare și mai puțin pe succes. Dar mai presus de toate astea, Ina face parte din categoria rară a oamenilor care au apărut pe acest pământ să ne facă viața mai frumoasă!

Pentru mine Ina va rămâne omul care a crezut în mine când pentru ceilalți eram invizibilă.

I4

Lansarea primei cărți

Am mai scris despre Ina aici.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Inei Țăranu-Hofnăr.

3 comments on “Habemus rezervare!”

  1. emiliachebac spune:

    Mulțumesc, Ingrid! In spatele blogului Inoza se află un om minunat! Mă bucur că îmi găsești articolele interesante. O primăvară care să îți aducă soare în suflet!

  2. Florenta spune:

    Articolul tau despre Ina este ca un martisor pentru mine!
    Iti multumesc pentru ceea ce ne daruiesti cu generozitate. Prin intermediul tau am aflat de inca un om frumos si de un blog plin de sensibilitate. Sunteti minunate amandoua.

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc. Florența! pentru sustinere, pentru că mă urmarești și pentru că îți faci timp să imi spui asta. Nu știu cum se întâmplă , dar mesajul tău mă face să merg mai departe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *