Când lumea e prea mică…

Ce loc poate să aleagă o fată de 19 ani despre care îmi doresc să scriu un articol? Unul incredibil de frumos. De la străzile liniștite care te conduc acolo, la parfumul îmbătător de ceai care te ghidează să urci scările, până la atmosferă parcă desprinsă din Belle Époque totul reflectă o lume care o reprezintă pe Ana Grecu. Ceainăria Infinitea este un loc romantic care predispune la idile noi, le încurajează pe cele vechi, este un loc unde îți poți invita bunicii, dar și un partener de afaceri. Un spațiu perfect pentru cei care vor să își răsfețe sufletul, dar mai ales pentru cei care iubesc frumosul.

a10

facebook.com/ceainarie.infinitea

Pe Ana am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei la un curs de scriere creativă. Mi-a plăcut la ea delicatețea gesturilor pe care o văd din ce în ce mai rar. Și ochii. Mari, negrii , luminoși care îmi amintesc de Audrey Hepburn. Ana are un aer rafinat de lecturi, cei 7 ani de acasa și încăpăținare cu care se opune banalului. Prețuiesc la ea lupta pe care o duce să trăiască frumos. (Ca să înțelegeți, vă invit să vizualizați proporția de frumos versus urât din jurul nostru. Veți observa că cei care trăiesc frumos luptă în fiecare minut al vieții lor pentru asta.) Alegând să îmbrace o cămașă albă și blugi nu i-a permis vestimentației să îi umbrească personalitatea. Îmi place că nu a recurs la fard. Sau poate că era atât de discret încât părea insesizabil. Fetele care nu se ascund în spatele unei măști au curaj să înfrunte lumea. Și apoi la 19 ani ai nevoie doar de o… boare de fard. E o inocență a sufletului și un zbucium în tine care îți dă aripi și te face să crezi că poți orice. E o perioadă  în care să trăiești frumos e un stil de viață. Un timp în care îți șlefuiești educația, în care pui bazele unei personalități și a unei culturi care mai târziu vor seduce  cu siguranță audiența.

Există oameni, pe Planeta asta, care nu se mulțumesc numai cu viața lor. Își doresc mai mult, au nevoie de mai mult. Pentru asta nu e necesar să te maturizezi rapid, să călătorești până la capătul lumii, să experimentezi senzații care să nu te reprezinte, să îți ruinezi viața sau să o trăiești haotic. Pentru asta există cărțile. Să încerci mai multe vieți, în mai multe timpuri. Cărțile te ajută la fel de mult ca și experiența reală. Oamenii de lângă tine nu au curaj să îți spună ce simt, cu ce se confruntă. Personajele din cărți fac asta fără nici o reținere. Am sesizat printre cunoscuții mei că cei care citesc trec mai ușor peste grijile cotidiene și sunt mai fericiți. Să nu vă închipuiți acum că râd de dimineață până seara, dar măcar nu simt nevoia să se arunce în fața metroului de fiecare dată când le fuge pământul de sub picioare.

a3 1

Cărțile Anei

Discuția mea cu Ana, studentă anul I la Litere, a gravitat în jurul cărților. Am rugat-o să vină cu o carte pe care o citește. Vroiam să fac o fotografie. Spre uimirea mea Ana a venit cu mai multe cărți:

  • Arhitectura Valurilor – Ana Blandiana
  • Poezii – B. Fundoianu
  • Letters To A Young Poet – Rainer Maria Rilke
  • Memoriile unei fete cuminți – Simone De Beauvoir
  • Teatru – Henrik Ibsen
  • Doamna cu cățelul – A.P. Cehov
  • Sacrul și profanul – Mircea Eliade
  • Scurtă istorie – Mihai Zamfir
  • Eseul detestabil – Octavian Paler
  • Eseu despre orbire – José Saramago
  • Zbor în bătaia săgeţii – Horia-Roman Patapievici

Ana citește subliniind cu markerul sau lipind post-it-uri când este vorba de o carte pe care are de gând să o recitească. Nu vrea să o sublinieze pentru a nu se lăsa influențată mai târziu. Interesant! La recitire eu folosesc a 2-a culoare. Peste ani apare o altă viziune asupra cărții. Adoră clasicii ruși. I-ar fi plăcut să trăiască în Rusia lui Dostoieski și Tolstoi.

A învățat să iubească cărțile de la părinți. Tata este pasionat de istorie. Mama citește de fiecare dată când are puțin timp liber. Anei îi place să citescă în aceași cameră cu mama ei. Apoi să facă schimb de cărți. Jurnalul Oanei Pellea și 27 de pași de Tibi Ușeriu sunt 2 cărți iubite în egală măsură de mamă și fiică. A ținut să-mi spună că deși din cartea lui Tibi nu răzbate rafinamentul unui scriitor consacrat, povestea lui de viață a lasat-o fără suflare. Aș vrea să îi cunosc mama. De ce? Pentru că Anei i se luminează ochii când vorbește despre ea. Când spune mama gesturile ei dezvăluie siguranța că se simte iubită și sentimentul că este protejată. Cu mama merge măcar de 2 ori pe lună la teatru. Anei îi place Oana Pellea. Prefera piesele lui Eugen Ionescu și Matei Vișniek.

Pe mama o punea să-i repete „Capra cu 3 iezi” aproape în fiecare seară. Nu se mulțumea cu o simplă lectură vroia să o citească măcar de 2-3 ori. Mama adormea prima, iar micuța Ana cu toate că știa povestea o trezea pentru că vroia să îi audă vocea. Apoi a început să asculte casete cu basmele culese de Petre Ispirescu și Vasile Alecsandri. Au urmat cele scrise de Ion Creangă. Refuza să adoarmă, urmărea cum se derula caseta, stătea în întuneric și încerca să rețină cuvintele care prindeau viață în imaginația ei. Apoi a descoperit că poate citi și singură. Și de atunci nu s-a mai putut opri.

a2 (2)

La 14 ani a recitat, în fața clasei, primele încercări de versuri. Profesoara de română de atunci i-a spus tot în fața clasei: N-ai talent! Nu i-a permis să meargă la olimpiada de limba română. Deși au trecut ani de atunci când îmi povestea asta peste fruntea senină a Anei poposea preț de câteva secunde un nor. Îl alunga repede cu o clătinare ușoară a capului. În liceu a avut șansa să dea peste un alt gen de profesor, care deși a suferit o mare pierdere personală, a mai găsit puterea să încurajeze un copil talentat. În clasa a XII-a fata care „nu avea talent” a mers la olimpiadă și a luat premiu pe țară. Sunt profesori care dau dau aripi și profesori care le retează. Ce cadou mai potrivit de la un om care îți dă aripi decât Inocenții Ioanei Pârvulescu. Și asta doar pentru că a auzit-o pe Ana cât de mult o admiră pe autoare.

La categoria întâmplări amuzante legate de cărți. O sesiune de autografe a unei cărți noi, „Solenoid”, la Humanitas. Era foarte răcită, răgușită și cu stare febrilă. Nu a vrut să renunțe mai ales că avea rezervare în primul rând. Adevărul este că mai mult s-a târât pănă acolo. „Nu puteam rata prima întâlnire cu Mircea Cărtărescu”. Emoționată i-a intins cartea pentru autograf (Primă dedicație era din partea părinților, primise cartea la aniversarea de 17 ani.) A întrebat-o cum o cheamă? A putut să răspundă după câteva încercări supraomenești. Amuzat scriitorul a replicat: „Nimeni nu-i perfect!”

A conștientizat de mică cât este de important ca oamenii să aibă rădăcini. O piesă de mobilier care nu mai corespundea cu locuința în care trăiau bunicii a fost „exilată” în casa de pe deal. Acolo copilărise bunicul. Mijlocul de transport „închiriat” a fost o căruță. În „casa de pe deal” a intrat în contact cu tablourile și lucrurile vechi care aparținuse familiei. Parcă făceau parte dintr-o realitate atemporală. Curiozitatea cu care micuța s-a aplecat asupra trecutul familiei l-a înduioșat pe bunic. Pentru prima dată Ana l-a văzut emoționat. A luat-o pe genunchi și a introdus-o într-un timp despre care nu știa mai nimic. Lumea lui până să plece la facultate în București: cum se strângeau la masă toți cei 4 frați în jurul ceaunului cu mămăligă, cum mirosea tatăl bunicului a tutun rulat în casă, povești despre el și frații lui. L-a întrebat de unde sunt tablourile și de ce stau acolo singure, de ce obiectele acelea nu sunt folosite? Nu își mai amintește ce i-a răspuns, dar nu poate uita emoția de pe chipul bunicului. Obiectele mai exista și astăzi.

Anul trecut, după examenul de bacalaureat și admiterea la facultate, a încercat să găsească o persoană obiectivă în care să aibă încredere și cu care să poată discuta despre lucrurile dureroase care o frământau. Ce a experimentat cu doamna psiholog? „A fost atât de degradant, inuman și lipsit de sensibilitate încât nu am reușit decât să mă afund și mai mult în negura minții mele.” I s-a părut revoltător să dea bani unei persoane care stătea cu ochii pe ceas și îi spunea că problemele ei  nu sunt atât de grave comparativ cu ale altora. Discuția cu acel psiholog nu a reușit decât să îi agite demonii și să o facă să se aleagă cu coșmaruri la propriu.

O personalitate pe care o admiri? Răspunsul unei fete de 19 ani: „Pentru un poet în devenire este foarte important să-şi stabilească o valoare primordială: inovare stilistică, integrarea istoriei, renegarea ei şi o eventuală alăturare unui alt popor care să te reprezinte… din punctul meu de vedere, orice artist are nevoie de un alfabet personalizat după care să-şi poată construi propriul limbaj, iar acest lucru nu se realizează decât în timp şi cu experienţă. Pentru literele A şi B există deja o Ana Blandiana, există deja <<Istoria ca viitor>>, există deja un memorial, există deja un început de poveste. Restul constă-n pură curiozitate.”

a1

Ana Grecu

Ana, o frază care să te definească? Și iarăși fata asta de 19 ani m-a năucit de frumos cu răspunsul ei. „Îmi caut inocenţa cu privirea maturităţii. De cele mai multe ori sunt un paradox potolit deoarece îmi place liniştea gândurilor – acolo  pot să creez. Iar când nu pot să creez… se naşte Haosul.”

N-am avut deloc impresia că m-am conversat cu o fată de 19 ani. Nivelul lecturilor ei umilește lejer chiar și un adult care are exercițiul cititului. Senitătatea privirii îmi amintea însă că în fața mea stă o fată tânără, foarte tânără. Nu îmi plac generalizările. Pentru cei care spun „tinerii din ziua de azi” recomand un minim efort pentru a-i cunoaște. (Câteodată îmi spun că tinerii frumoși au dipărut pentru că noi adulții i-am alungat. Părinții, profesorii și lipsa modelelor de valoare.) Pe Ana nu prea o puteți contacta în week-end. Nu stă pe rețelele de socializare. Își trăiește viața, citește, scrie și e prea ocupată cred eu să observe oamenii și comportamentul lor. Așa se nasc poeziile ei.

Pe Ana o gasiți pe  blogul ei senzatiaunuivolvox.

Am fost impresionată de discuția cu ea. M-a făcut să-mi doresc să recitesc Război și Pace, să vreau să cumpar „Fals tratat de manipulare” și „Istoria ca viitor” de Ana Blandiana. Cărți pe care îmi doream să le citesc, dar amânam mereu. Iar dacă o persoană de 19 ani are curajul să spună atât de elegant adevăruri care preferăm să le trecem cu vederea, mă gândesc că noi aștia adulții (care le știm mereu pe toate) ne-am putea molipsi. Am reînvăța să ne susținem părerile și prețuim oamenii frumoși și de calitate.

Ana Grecu este o fată pentru care lumea s-ar dovedi prea mică dacă nu ar exista… cărțile. 

Îmi place să pun întotdeauna o întrebare care nu are nici o legătură cu subiectul articolului. Spune-mi o persoană pe care o urmărești de ceva timp în Social Media? Și a menționat un nume care nu-mi era deloc străin. „Îmi place la Alexia Udriște – Olteanu. Îi urmăresc contul de instagram de vreo 4 ani.” Ana mi-a recomandat să scriu un articol pe blog despre ea. Pe Alexia am declarat-o cea mai buna ilustratoare în 2017. Despre Alexia am scris aici. Și bineînțeles  Alexia iubește și ea… cărțile.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *