Categorii
Cultură

„Între chin și amin” un film de Toma Enache

E ora 3 noaptea. Mă răsucesc de pe o parte pe alta, încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Renunț, mă ridic din pat, deschid laptopul și degetele încep să zboare pe tastatură. Filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” s-a dovedit o experiență pe care nu o pot păstra doar pentru mine. Ani de zile am așteptat un asemenea de film.

De fiecare dată când citeam un material despre pușcăriile comuniste și Experimentul Pitești apărea obsesiv întrebarea: de ce nu se face un film? Mă săturasem să întâlnesc oameni care nu știau nimic despre duritatea metodelor folosite de torționari, împotriva elitelor intelectuale, politice și religioase încarcerate în perioada comunistă. Sunt atâtea filme despre Holocaust, dar nici unul despre fenomenul Pitești.

La 13 ani cărțile despre Holocaust m-au introdus pentru prima dată în intimitatea răului. În naivitatea mea credeam că Holocaustul reprezintă răul absolut. Dar mai târziu aveam să aflu că în timpul „reeducării” de la Pitești răul a atins un primitivism care întrece orice imaginație. Dacă Holocaustul a însemnat exterminarea evreilor de către naziști, fenomenul Pitești a însemnat exterminarea românilor de către români. La Pitești erai frate contra frate, prieten contra prieten. În lagăre evreii erau supuși la o muncă epuizantă în scopul exterminarii. La Pitești a fost însă și mai rău. Pentru a se lepăda de convingerile politice și religioase, deținuții erau torturați zi de zi, loviți chiar și atunci când primeau mâncare sau apă și culmea sadismului trăiau cu torționarul în aceeași celulă.

Metode de tortură folosite la închisoarea Pitești găsiți aici.

În perioada 1948-1952 când a avut loc „reeducarea” de la Pitești, cu siguranță în iad s-a făcut liniște. Diavolii s-au declarat învinși, au scos carnetele și au început să ia notițe. Pe Pământ, în România, oamenii inițiau cel mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană.

Toma Enache

Când îmi pierdusem orice speranță, aflu că regizorul Toma Enache pregătește un film „Între chin și amin” despre Experimentul Pitești. Filmările s-au făcut la închisoarea Jilava. Urmăream în fotografiile postate pe pagina de facebook a filmului cât de frumos se conturează proiectul. Citind materiale despre film, am descoperit că Toma Enache pune mare preț pe valorile umane: „Eu ca regizor îi aleg pe cei care îi prețuiesc” De aceea, un actor care are șansa să fie admis în echipa lui, va primi întotdeauna un rol care îl va pune în valoare. Pe măsură ce mă adânceam în documentare îmi plăcea tot mai mult acest om. Cuvintele lui „În loc să-și onoreze eroii, Romania onorează în continuare comuniștii” m-au convins că filmul nu va fi o dezamăgire. Nerăbdătoare am început să număr zilele până la data apariției în cinematografe.

Prin filmul „Între chin și amin” l-am descoperit pe Vali V. Popescu actorul care îl joacă pe tânărul compozitor Tase Caraman. Intuiția lui Toma Enache și talentul lui Vali V. Popescu au făcut ca rolul unui supraviețuitor al Experimentului Pitești să se apropie de perfecțiune. Rar am mai văzut pe cineva capabil să exprime agonia, frica, curajul și tandrețea cu atâta naturalețe. Modul cum și-a înțeles Vali V. Popescu personajul, umilește lejer prestațiile actoricești cu care suntem sufocați până la indecent în ultima vreme. Jocul inteligent, trăsăturile rasate și ochii care știu să spună o poveste conturează minunat un personaj care ți se strecoară discret în suflet.

Mereu m-am dat în vânt, la actori, după genul acela de fizionomii, ușor desuete, care pot juca orice. Când te identifici prea mult cu perioada în care trăiești se simte impostura. Vali este avantajat de un fizic care îl recomandă pentru o diversitate de roluri: un tânăr fiu de boier din Belle Époque care se ruinează la Paris, un escroc sentimental din perioada fanariotă, un haiduc, un scriitor din Bucureștiul interbelic, un evreu din timpul Pogromului de la Iași, dar și un jurnalist de investigație contemporan. Cel mai mult mi-aș dori să-l văd pe acest actor, care lucrează la Teatrul din Turda, într-un film în care să joace rolul unui partizan din munți. Asta așa, pentru că este greu să uit acel „niciodată” cea mai redutabilă formă de rezistență din film.

Vali V. Popescu

Kira Hagi a fost marea revelație din distribuția filmului „Între chin și amin”. Prima dată mi-a atras atenția cu proiectul „Martha”. E greu să porți povara numelui Hagi și să performezi la același nivel cu cel care l-a făcut celebru. Dar sunt convinsă că va reuși. Faptul că este născută pe 27 martie Ziua Internaționala a Teatrului nu cred că este deloc întâmplător. La Kira Hagi nici o replica nu a sunat fals. Deși a avut un rol secundar, personajul ei Tana are atâta putere încât îl domină pe Constantin Cotimanis în scena în care cei 2 se înfruntă. M-am întrebat de ce este atât de credibilă. Poate pentru că este parte din poveste. Străbunicul matern a fost închis 15 ani la Aiud. Bunicul matern a fost trimis la muncă forțată la canal. Unchiul bunicii a fost închis la Pitești. Se pare că „ dușmanii de clasă” din arborele genealogic al tinerei actrițe au pregătit-o pentru rolul Tanei.

Am sentimentul că fata asta talentată ne va rezerva multe surprize.

Constantin Cotimanis este, în acest film, reîncarnarea diavolului pe Pământ. Un Cotimanis brutal până la insuportabil, șeful închisorii domină prin violență nu numai deținuții, dar și publicul din sală. Urletele lui m-au făcut să mă simt amenințată de câteva ori. Personajul lui C. Cotimanis și-a impus forța până la capat. Ciumău, mi-a amintit de naziștii pasionați de muzică clasică, dar care printr-un gest trimiteau evreii la moarte. Mă bucură că Toma Enache i-a oferit șansa unui rol atât de complex. Filmul „Între chin și amin” m-a făcut să înțeleg că puterea și forța nu sunt sinonime. Prin putere schimbi oameni, pe când prin forța doar terorizezi. Tana e puternică (l-a întors pe Iancu de unde se rătăcise), pe când Ciumău în afară de a băga frica în oameni nu e în stare de nimic memorabil.

La finalul filmului îl uram pe Constantin Cotimanis. Proiectam asupra actorului personalitatea lui Ciumău. În timp ce scriam articolul am realizat că în mintea mea actorul îl eliminase complet pe omul Cotimanis. Mi-am amintit că l-am văzut în vara asta, la Vila Florica, la mormântul Brătienilor. Ca o reparație morala, omul nu este deloc o fiara. Doar un actor talentat.

Torționar și victimă – Constantin Cotimanis și Vali V. Popescu
Ion Dichisianu și Constantin Cotimanis

Câmpul de maci care apare în film îl asociez cu paltonul roșu din „Lista lui Schindler”. Este frumosul într-o lume în care Dumnezeu a fost trimis în exil. Mi-a plăcut teribil cum prin această alternanța de scene, subtil Toma Enache strecoară speranța.

Întreaga echipă a depus o muncă fantastică. Nu am scris despre fiecare actor în parte pentru a nu vă strica surpriza. Mai dau un singur indiciu. În film există o poveste de dragoste între Tase și frumoasa profesoară Lia. Aceasta iubire este ancora de care se agață Tase pentru a rezista.

Tase și Lia – Vali V. Popescu și Ana Pârvu
Ana Pârvu

Pe durata filmului, în sală, s-a așternut o liniște cutremurătoare. Între replicile actorilor puteai auzi, cu ușurință, cum păianjenii își țes pânza. Dintre cei care au venit la film m-a impresionat un grup de 6-7 baieți extremi de vocali când au intrat în sală. Credeam că vor pleca în primele 20 de minute. Nu numai că au rezistat pâna la final, dar cred că nici nu s-au atins de cutiile cu pop corn. Erau în spatele meu și n-am auzit nici măcar un ronțait. A mai fost o familie cu 2 copii: unul de 13 ani, altul de 17. Să petreci o seară de vineri uităndu-se la un film dur despre fenomenul Pitești, când adolescenții preferă alternative mult mai amuzante, e mare lucru.

Am ieșit din sala la 00:30. În mall eram doar noi spectatorii, paznicii și o liniște apăsătoare. Și deodată am auzit preț de câteva secunde bune cum bat clopotele. Cu siguranța era rodul imaginației mele. Dar le-am auzit! Le-am interpretat ca pe o rugă pentru risipă de personalitate, talent, cultură și șansă care a pierit la Pitești.

O scenă cutremurătoare

Toma Enache și echipa lui și-au încheiat misiunea. Acum e rândul nostru al spectatorilor să împărtășim mai departe. O lume normală așa ar trebui să funcționeze. Când primești ceva ești dator să dai mai departe. Personajele din filmul „Între chin și amin”au murit, suferit și rezistat pentru că nu au putut să renunțe la o lume normala. O lume normală nu există fără Dumnezeu, fără credință și fără memorie.

Acolo în sala de cinema a rămas o parte din sufletul meu. Cum aș putea să le mulțumesc lui Toma Enache și echipei lui decât urându-le: Avânt frumos filmului „Între chin și amin” spre inimile oamenilor!

Mergeti la film, dovediți că nu suntem cum ne vede Ciumău în scena finală. „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul asta este ficțiune.”

Mulți spun că este prea dur și că nu pot suporta suferința. Dacă alegem în felul ăsta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor tulbure.

Nu toți avem stofă de eroi, dar am putea măcar să le cinstim memoria. „Între chin și amin” filmul lui Toma Enache asta face le cinstește memoria și ne mai spală din păcate.

Caravana „Între chin și amin” va merge în această lună prin toată țara.

Fotografiile sunt luate de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. Multe din fotografii am înteles ca sunt făcute de Matei Cotimanis.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Alina Pavelescu despre povestea din spatele cărții „Sindromul Stavroghin”

credit foto: Sorin Mircea Vasilescu

Îmi doream un interviu cu Alina Pavelescu, dar nu aveam curaj. Nu autoarea „Sindromului Stavroghin” mă intimida ci editoarea Alina Pavelescu. Cum mereu am pus editorii buni pe un piedestal, lumea lor mi se pare destul de inaccesibilă. Dar mi-a plăcut atât de mult „Sindromul Stavroghin” și cum eram prietene pe facebook (nu o cunoșteam personal) i-am propus Alinei Pavelescu un interviu pentru blogul meu.

În viața reală Alina este arhivist (la Arhivele Naționale), iar în timpul liber scriitoare. Cum a ajuns un istoric în lumea romanelor de ficțiune? După ce a muncit intens, vreme de 10 ani, pentru un doctorat în științe politice a realizat că dispune de prea mult timp liber. S-a mai adăugat și faptul că odată întoarsă în România mediul academic nu era deloc ofertant, iar motivația și atmosfera din lumea istoricilor nu o îmbiau la o performanță de care ar fi fost capabilă. Așa s-a apucat de scris.

Pentru Alina nu era o lume total necunoscută. La 10-12 ani scria deja poezii, iar prima încercare de proză a fost la 15 ani. Rezultatul n-a prea convins-o, de aceea nu s-a luat în serios, dar niciodată nu a renunțat la scris. Motiv pentru care a luat o pauză timp de 20 de ani, și-a susținut lucrarea de doctorat, apoi s-a reîntors la vechea pasiune. Inițial era convinsă că nu va reuși mare lucru, dar cum era într-un punct al vieții în care avea maturitatea intelectuală necesară pentru a scrie o carte, i-a ieșit.

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Sindromul Stavroghin”?

Alina Pavelescu: În 2011 am văzut un film, pe un canal de știri, cu un fost milițian, acum pensionar, care dezvăluia cât de mult a greșit în cariera lui. Se căia pentru tratamentul aplicat deținuților (bătăi și umilințe). Deși părea o poveste ofertantă la nivel emoțional, eu nu am simțit-o așa. În tot ce spunea sesizam o notă teribil de falsă. Vedeam un om cu un orgoliu nesfârșit care își mărturisea pocăința. M-am întrebat ce se întâmplă în capul unui asemenea personaj, transformat în subiect de știri și curtat de jurnaliștii care încercau să manipuleze povestea spre o zonă comercială. Așa s-a născut „Sindromul Stavroghin”.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu au citit încă „Sindromul Stavroghin” care ar fi cheia cărții?

Alina Pavelescu: Cheia romanului nu este o poveste despre un torționar, este o poveste despre un fenomen de știri creat într-un anumit context, într-o anumită societate, funcție de un anumit orizont de așteptate și de anumite frustrări ale societății. Cei care caută în „Sindromul Stavroghin” un Stavroghin vor fi dezamăgiți de carte. Substanța cărții este tocmai fenomenul creat de o presă „originală” într-o societate la fel de „originală”.

Emilia Chebac: Cartea are o coperta este extrem de sugestivă. Cum ați ales-o?

Alina Pavelescu: Mi-a plăcut că Angela Rotaru, ilustratoarea care a făcut coperta, s-a oprit asupra întâmplării cu garoafa din carte – garoafa strivită într-o baltă de roșu. Această scenă a fost concepută de mine ca un nucleu simbolic a ceea ce s-a întâmplat cu personajul Septimiu Făcăleanu.

Emilia Chebac: Cum ați ales numele personajului principal – Septimiu Făcăleanu?

Alina Pavelescu: Am gândit o acțiune care să se petreacă în vestul României. Septimiu este nume latinesc specific în zona Transilvaniei. Pentru numele de familie puteam să aleg ceva neutru – Ionescu, Popescu, dar am considerat că e mai muzical Făcăleanu. Se încadrează în melodia poveștii și a personajului.

Emilia Chebac: În ce gen de tipologie umană se încadrează cele 2 personaje negative: Eugen și Miron?

Alina Pavelescu: Acești indivizi, deloc excepționali, sunt cei care impun trendul pentru că au suficient tupeu, dar și o anumită doză de inconștiență. Eu interpretez inconștiența ca pe un exces de certitudine în viața omului. Atunci când un om este excesiv de convins că este bun sau că are dreptate. Iar acest gen de oameni sunt cei care, de cele mai multe ori, atrag comunitatea într-o capcană.

Majoritatea oamenilor nu sunt construiți așa. Au îndoieli și simt vulnerabilitea. Uneori o și afișează pentru că nu o pot ascunde. De aceea, genul acesta de oameni sunt foarte ușor de manipulat dacă emani suficientă forță din care ei deduc că ai dreptate. Tu poți fi completamente în eroare, completamente malefic în efectele tale, dar ceea ce contează este aerul pe care îl degaji. Iar ei se lasă păcaliți.

Riscul nu derivă din faptul că personajul negativ ar putea să-ți facă rău, ci derivă din faptul că este urmat de mulți oameni, ilustrează un trend, iar tu vei fi marginalizat dacă nu te integrezi.

Radu Paraschivescu vorbind despre „Sindromul Stavroghin”

Emilia Chebac: Vorbiți-mi de Adelina personajul pozitiv, jurnalista care dă drumul poveștii.

Alina Pavelescu: Adelina nu urmărește celebritatea, chiar dacă articolele ei declanșează totul. Întotdeauna este nevoie de o privire inteligentă care să vadă o situație caricaturală dincolo de caricatură.

Există și în viața reală personaje ca Adelina. Eu am cunoscut jurnaliști, naivi și inocenți, care au pornit să facă această meserie la modul cinstit. Apoi lucrurile au luat-o într-o direcție în care nu se mai regăseau. Este greu să rămâi echilibrat până la capăt în negarea lumii. Dar există și oameni care au această capacitate, pe care eu o văd ca pe o calitate, deși mulți nu sunt de acord cu mine. Să ai tăria de a nu te lăsa modelat, chiar frânt de mediul în care trăiești. Acești oameni au reputația de ciudați, nebuni, niciodată nu sunt populari și în general rămân marginali. Nu e o situație în care să fii fericit, dar e o situație în care să fii mândru de sine.

Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?

Alina Pavelescu: Mi-aș dori să am un ritual al scrisului, dar nu-mi permit. Nu trăiesc din scris și fiind un funcționar destul de ocupat (cu program fix, uneori rămân și peste program) scriu pe unde apuc. În tramvai pe telefon, seara, dimineața, noaptea, în weekend și vara când insomniile sunt mult mai frecvente.

Emilia Chebac: Ce v-ați propus cu personajele negative din „Sindromul Stavroghin”?

Alina Pavelescu: Personajele din „Sindromul Stavroghin” sunt o parodie în care am amestecat personaje negative pe care le-am întâlnit în jurul meu, fiecare cu latura lui diabolică, dar și cu punctul lui slab în care poate fi lovit la un moment dat devenind vulnerabil ca noi toți.

În construirea lor pornesc de la un dialog din viața reală. Sunt bucățele din ceea ce m-a frapat pe mine în realitatea înconjurătoare. Mai ales ce nu mi-a plăcut.

De personajele negative sunt cel mai puțin mulțumită, mi se pare că le-am construit schematic. Nu mi-am propus însă să aduc cititorul în intimitate cu răul absolut. Am urmărit mai degrabă polifonia reacțiilor și a sentimentelor care se pot manifesta contradictoriu la un singur individ. Dovadă reacțiile mele în fața acelui reportaj care a fost declanșator al cărții.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de scriitor?

Alina Pavelescu: Un domn în vârstă, fost profesor la Facultatea de Litere, la capătul unei lansări a vorbit jumătate de oră despre cartea mea „Sindromul Stavroghin” spunând la debutul discursului că de fapt el nu a citit-o încă…

Este istoric, dar ca cititor Alina preferă ficțiunea.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să alegeți, între ficțiune și memorii/jurnale, ce preferați?

Alina Pavelescu: Întotdeauna am ales ficțiunea. Ideea de lectură care îmi place, care mă atrage și cu care să visez singură în cameră seara. Dar și memoriile și jurnale sunt o formă de ficțiune pentru că autorul pune în scenă și oferă adevărul său.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Alina Pavelescu: Fiindcă mi-ați plăcut ca persoană. Apoi m-am uitat pe blog. În general, nu refuz să cunosc un om sau să ajut. Excepția o constituie oamenii care dau trendul, cei care au convingeri foarte ferme. Pe aștia mi-e greu să-i suport, în rest cu cât cunoști mai mulți oameni cu atât te îmbogățești.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Alina Pavelescu: Cristina VremeșTrilogia Sexului Rătacitor. O autoare tânără care scrie foarte bine. Mi-aș fi dorit să o cunosc și să o aud vorbind. Uneori ai surpriza ca în viața reală, un scriitor să fie altfel decât scrie.

Emilia Chebac: Dintre cărțile citite în ultima perioadă mi-a plăcut mult „Regele și Duduia”. Ca istoric, ce părere aveți despre genul acesta de carte în care se intersectează istoria și literatura?

Alina Pavelescu: Tatiana Niculescu, autoarea cărții, are mulți critici printre istorici, care urmăresc cu lupa orice inexactitate, dar nu cred că are relevanță în modul în care scrie. Genul acesta de carți, la intersecția dintre istorie și literatură, nu cred că pot fi judecate așa. E bine să te ferești să scrii de așa manieră în care să schimbi total perspectiva, dar nu cred că cineva își propune să documenteze în detaliu fiecare aspect din viața unui personaj. Fiecare om care scrie are dreptul să aducă o viziune proprie.

Emilia Chebac: Cât de important este feedbackul pentru dvs.?

Alina Pavelescu: După ce mă eliberez de o poveste, nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă am scris bine sau prost. Când publici ceea ce scrii feedbackul este singurul lucru important. Este cea mai fascinantă relație care se leagă între scriitor și cititorii săi. Realizezi că poți să naști sentimente prin cărțile tale. Te simți ca un mic vrăjitor, iar asta îți dă curaj să continui chiar dacă în sinea ta ești convins că nu ești genial și nici nu revoluționezi literatura.

Am menționat în introul acestui interviu că Alina Pavelescu este și editor. În prezent citesc „Războiul unui slujitor devotat” – Louis Basset. O carte de memorii apărută la editura Humanitas tradusă și editată de Alina Pavelescu.

Citesc de plăcere, dar nu mă consider un un cititor avizat pentru a da steluțe și calificative unei cărți sau unui autor. Semnul că mi-a plăcut teribil o carte este că încep să visez la un interviu cu autorul. Îmi doresc să cunosc omul care a scris-o și să aflu povestea din spatele cărții. De fapt, vreau să-i mulțumesc personal celui care a reușit performanța să mă aducă de la realitatea nebună în care trăiesc la starea de Rai confirmat. Oameni care m-au făcut să-mi doresc interviuri cu ei după ce le-am citit cărțile: Simona Antonescu, Camelia Cavadia, Horia Ghibuțiu și Teofil Mihăilescu.

Pentru că Alina Pavelescu m-a făcut să ating o astfel de stare, după ce am terminat „Sindromul Stavroghin”, am scris pe contul personal de facebook:

„Sindromul Stavroghin” este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (vezi fotografia).

Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil:
– Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință,
– Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele,
– dra Silvia o renumită moderatare tv, dar când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe,
– Fane interlopul care câteodată are creier și inimă… doar pentru cine vrea el
– Obeadă diavolul reîncarnat,
– Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, 2 indivizi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.

Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.

Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.

La câteva luni de la această postare mă întâlneam cu Alina Pavelescu, la Humanitas Cișmigiu, pentru un interviu. Când eram la final a apărut soțul Alinei, istoricul Șerban Pavelescu. După ce am închis reportofonul, a punctat extrem de mândru că „Sindromul Stavroghin” a fost scris în… 3 luni. Privirea cu care se uita la soția lui spunea mai mult decât 1000 de cuvinte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură

Viață de cititoare – iulie 2019

1 iulie Luna a debutat cu un interviu luat Alinei Pavelescu autoarea cărții „Sindromul Stavroghin”.

Monica Tonea, o scriitoare stabilită în Belgia, mi-a trimis cartea ei „Piatră de hotar”. Românii din diaspora sunt foarte deschiși la blogul meu. Primesc mesaje surprinzătoare de la oameni care vin să-și petreacă vacanța în Romania și vor să mă cunoască.

Am reușit, în sfârșit, să termin „Trilogia Transilvăneană” vol I. Până acum mi-a plăcut, dar nu mă pronunț până nu voi finaliza toate cele 3 volume.

2 iulie Comandă Elefant. Am decis să cumpăr cărți ușoare de vară. Mai puțin ultima, dar care era 50% redusă și n-am rezistat.

• Jo Nesbo – „Fiul”
• Jo Nesbo – „Macbeth”
„Aici, acum, mereu„ – Catherine Isaac
„Confidentul”– Helene Gremillon
„O revoltată in Rusia Bolșevică”– Evghenia Iaroslavskaia – Markon

În dormitorul meu lucrurile stau ceva de genul: pe noptieră cărți pe care le citesc, un raft plin de cărți care urmează să le citesc, iar pe birou mă așteaptă cărți terminate din care notez citate într-un jurnal de lectură.

3 iulie Primit comanda de la Elefant. Am început „ Aici, acum, mereu” – Catherine Isaac de la care aveam așteptări, dar după jumătate de carte am renunțat. Am crezut că este în genul carților lui Peter Mayle despre Provance. Nici pe departe.

Nici „O revoltată în Rusia Bolșevică” nu a fost cu noroc. Este prima dată când un jurnal nu numai că nu mă atrage, dar mă enervează că autoarea, deloc flexibilă, prea vedea viața numai în alb și negru. Fiică de profesor universitar, Evghenia s-a născut într-o familie burgheză, a crescut cu guvernantă și totuși a decis să se alăture bolșevicilor. De mică a fost o revoltată, dar în același timp exaltată și dotată cu o mare doză de naivitate. Asocierea cu cauza revoluționara nu va împiedica autoritățile vremii să o aresteze (1929), iar apoi să o execute (1931).

Chestia asta cu reducerile de carte funcționează, pentru mine, la fel ca reducerile de haine. Am realizat că mai bine îmi cumpăr o rochie la preț întreg, dar în care să mă simt fabulos, decât 3 croite prost în care să mă simt ca Cenușăreasa. La promoții de obicei îmi place foarte mult prima carte, a II-a merge, iar pe a III- a, care este gratis, nu o deschid niciodată. Cei care jonglați cu reducerile și reușiți să cumpărați numai cărți grozave, aveți toată admirația mea.

4 iulie Am început „Fiul” – Jo Nesbø un autor pe care l-am descoperit datorită Cameliei Cavadia. Încerc să evadez din memorii, istorie și jurnale, dar sunt puține cărți de ficțiune care să mă prindă cu adevărat. Iar faptul că întâlnesc, tot mai des, oamenii care preferă non ficțiunea nu mă ajută deloc. Citesc însă cu plăcere ficțiune scrisă de români contemporani.

8 iulie Astazi am terminat „Confidential”: al II-lea Război Mondial, Franța, o tânără pasionată de pictura, dar și o editoare care primește niște scrisori ciudate în Parisul anilor 70. Și în toate aceste povești nimeni, dar absolut nimeni nu este protejat de tăvălugul istoriei.

Am publicat interviul cu scriitoarea Camelia Cavadia pe care îl puteți citi aici.

10 iulie Terminat „Fiul” – o carte foarte bine scrisă, deși subiectul nu este tocmai favoritul meu. Cu toate astea, voi continua să citesc cărțile lui Jo Nesbø. Nu pentru povești, ci pentru modul cum sunt scrise. Scriitura lui este o inspirație pentru cei pasionații de scris.

11 iulie Întâlnire cu Nicoleta să-mi dea cărțile de la un giveway organizat pe contul ei de instagram. Am început „Adio nobili”.

12 iulie De jumătate de an îmi tot pun pe listă – curățenie în bibliotecă. Cum toată casa mea era plină de cărți mi-am spus: Așa nu se mai poate! Am tras aer adânc în piept și în timp ce am ascultat (de 2 ori) podcastul Sabinei Varga cu Raluca Feher am reușit într-un final să pun cărțile împrăștiate în bibliotecă.

Acum toate jurnalele și memoriile stau frumos aliniate, am, în sfârșit, un raft regal pe care îl împart Regina Maria și Regele Mihai. Încă nu-mi explic de ce Rodica Ojog – Brașoveanu stă lângă Anais Nin? Dar pot spune ca am facut progrese, în prezent, în biblioteca a rămas doar o singura carte de dezvoltare personală. În rest istorie, memorii, jurnale, artă și ceva beletristică.

15 iulie Gata „Adio nobili”. Cum ar fi lumea asta dacă toți am merge încolonați? Din fericire mai există și oameni care au curajul să fie altfel. O astfel de persoană este și autoarea cărții, o aristocrată care decide să se căsătorească cu un burghez. Dacă vreți să aflați care sunt consecințele unei astfel de alegeri citiți cartea. Mie una mi-a plăcut tare mult.

16 iulie am început vol 2 Trilogia Transilvaneană – Cumpăniți.

Detox Instagram. Încerc să renunț la bulimia de cărți. Voi posta doar cărțile care îmi plac foarte mult, nu tot ce citesc.

19 iunie Mereu am spus că vinurile și cărțile au multe în comun. O zi care a debutat cu o degustare la crama Rotenberg (unde mi-am dat întâlnire cu o cititoare din Elveția) s-a finalizat cu o vizită la Cărturești Ploiești. Am descoperit un raft cu cărți despre orașul Ploiești.

„Case, Străzi și oameni” – Oana Purice
„Cât de frumos poate fi un oraș urât” – Oana Purice

Cărțile se adresează celor pasionați de comunitățile mici, deși Ploieștiul în perioada lui de glorie numai un oraș prăpădit de provincie nu era. În 1941, România era al V-lea mare deținător de țiței din lume după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak. Acest avantaj a fost însă blestemul orașului Ploiești.

20 iunie După ce am ieșit de la MNAR de la expoziția „Ferdinand și Maria” am intrat la Humanitas Kretzulescu de unde am cumpărat „Carol al II-lea al României- Regele trădat” – Lilly Marcou. După „Regele și duduia” am nevoie de mai multe informații. O surpriza frumoasă, la Humanitas, mi-a rezervat Ana care de 4 luni este librar. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Anei i-am luat, cu ceva timp în urmă, un interviu. Știu cât de mult iubește cărțile. Oare cei de la Humanitas au idee cât sunt de norocoși că fata asta minunată lucrează la ei? Ca să vă convingeți articolul despre Ana îl găsiți aici.

23 iulie Terminat „Case, Străzi și oameni”. Mi-aș dori în viitor să pot scrie de acest proiect.

Gata și „Piatra de Hotar”. Monica Tonea este genul de scriitoare care iubește să scrie proză scurtă. Povestirile ei par să fie rezultatul unui îndelung proces prin care au fost depășite frici, neliniști și obstacole. Autoarea se concentrează pe amănunte, detalii vestimentare, situații minuțios descrise și gesturi care dezvăluie personalitatea unui personaj. Intuiesc că notează tot ce o inspiră, de aici și atenția atât de mare la detalii.

Proza scrisă de Monica deconspiră o femeie îndrăgostită de călătorii, cărți, cafea și scris firește. Deși sunt povești scurte, textul citit, necesită pauze și reflectare. Povestirea mea preferată – Apariție.

24 iulie De la Cărturești Carusel am cumpărat „Fluturele Negru”. Am urcat sus la ceainărie, unde aveam o întâlnire și m-am apucat de ea. M-a prins atât de tare încât îmi doream să mă sune persoana, căreia urma să-i iau un interviu, să-mi spună că nu mai poate ajunge sau măcar că întârzie. A venit la timp, iar eu m-am rupt cu greu de carte.

27-28 iulie Un tur al castelelor din secuime la care visam de ceva timp. La Muzeul National Secuiesc, ghidul a recomandat o carte pentru cei care doresc să afle cum trăia nobilimea transilvăneană la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Ce carte? Trilogia Transilvăneană. Exact cartea pe care o aveam cu mine. După recomandarea ghidului toată lumea era interesată de Trilogie. Și cărțile pot deveni vedete, nu doar oamenii.

Ce cărți se citeau în autocar:
• Chiar în fața mea cineva citea „Fiica Ceasornicarului”
• Vizavi o doamnă „Istoria Albinelor”
Dumnezeul lucrurilor mărunte”
„Povești ale domnilor din București„
• Eu „Trilogia Transilvăneană„
„Povestea târfelor mele triste”

30 iulie Am terminat „Fluturele negru”. Eram îngrijorată că, se sfârșește luna și eu nu am găsit o carte wow. Ce înseamnă pentru mine wow? O carte care să mă prindă de la prima până la ultima pagină, scrisă de un autor care să nu slăbească intensitatea scriiturii. Să fie despre ceva care mă pasionează, dar în același timp să-mi dezvăluie și ceva nou. Să-ți descopere sensuri noi de fiecare dată când o recitești. Genul de carte pe care vrei să o păstrezi în bibliotecă. „Fluturele negru” cartea lui Radu Pareschivescu m-a familiarizat cu pictura lui Caravaggio așa cum muzeele și cursul de artă din în facultate nu au reușit.

L-am descoperit pe Boldini din volumul „Un apartament la Paris”, iar altă carte care m-a apropiat de pictură, prin mitul Rufinei și al Justei, a fost „Muza”

Statistic iulie, în cărți, pentru mine arată așa:

• Cărți cumpărate: 9 + 3 primite = 11
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 1, în așteptate – destule. Având în vedere că august va fi o lună de călătorii și mai puțin de scris pe blog, nu fac mai nimic în sensul asta.
• Cartea lunii iunie: „Fluturele negru”- Radu Paraschivescu

Film despre cărți – „Vieți duble”

N-am mai fost la cinema de vreo…8 ani. În sală eram doar 6 spectatori, dintre care 2, după ce și-au terminat dozele de popcorn, au plecat.

Despre ce credeți că este filmul, franțuzesc, care a reușit să mă atragă într-o sală de cinema după atâta vreme? Un indiciu – în fiecare casă locuită de protagoniștii filmului existau cărți, multe cărți. Cât despre actori și personajele jucate:

Guillaume Canet, seducător cum numai un francez știe să fie, în rolul unui un editor parizian care se străduiește să introducă editura în epoca digitală.
Juliette Binoche joacă, în film, tot o actriță, dar într-un serial TV de succes.
Vincent Macaigne un scriitor controversat de cititori pentru că se folosește, cam mult de relațiile amoroase, în cărțile sale.

Un film de neratat pe pentru pasionații de cărți.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Camelia Cavadia – Cum ar fi dacă…

Interviul cu Camelia Cavadia a fost o provocare dată de Horia Ghibuțiu. Îmi era teamă de lumea cărților Cameliei, de aceea, amânam la nesfârșit să mă văd cu ea. Dar se pare că unii oamenii ajung în viața ta fără să-ți propui, iar întâlnirea cu ei îți schimbă viața.

Într-o zi văd, pe contul de facebook al Cameliei, o postare. Scria că îmi citește blogul și știe de provocare. La început m-am simțit flatată, apoi panicată. Nu-i citisem nici o carte. Până la interviu mai aveam câteva zile. Am intrat într-o librarie să le cumpăr. Cum „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” erau epuizate, am înhațat „Măștile fricii îngrijorată să nu dispară și asta. Ok, acum aveam cartea, dar dacă nu-mi place? „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul de greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor. Până am citit-o pe Camelia nu am știut că despre urât se poate scrie atât de frumos.

Emilia Chebac: Cât adevăr și câtă ficțiune există în personajele cărților tale?

Camelia Cavadia: Fiecare personaj din cărțile mele are un corespondent real, dar fără să fie o copie fidelă a cuiva. Toate personajele mele poartă în ele o sămânță de adevăr.

Cartea „Măștile fricii” a pornit de la persoane reale, dar apoi povestea și-a construit propriul drum. Din viața reală am folosit gesturi care m-au impresionat, cuvinte pe care le-am auzit, dar pe care apoi le-am pus într-un anumit context. De aceea cred că oamenii au rezonat cu ele.

Emilia Chebac: Atmosfera din „Măștile fricii” este inspirată din viața ta?

Camelia Cavadia: Multă lume m-a întrebat dacă „Măștile fricii” este povestea mea. Nu, eu am avut o copilărie fericită. Sunt lucruri inspirate din experiența unor oameni apropiați mie, dar și a unor străini cu care am intrat la un moment dat in contact.

Mă bucur că am scris acestă carte. În urma ei, foarte multe cititoare mi-au mărturisit propriile drame. Nu cred că ar fi făcut-o, dacă această carte nu le-ar fi ajutat în cel mai mic fel, fie măcar în a le face să simtă cumva înțelese. Cred că aș putea să mai scriu încă o carte cu tot ce am adunat de la oamenii care au avut încredere în mine. Am ascultat poveștile unor femei care până atunci au fost spuse doar celor foarte apropiați.

Emilia Chebac: Ești un paradox – PR Manager și în același timp o scriitoare de o sensibilitate ieșită din comun. Cum le impaci?

Camelia Cavadia: Ca PR Manager (ProTV și Antena 1), tot timpul, am scris comunicate de presă și interviuri. Lucruri care necesită o anumită rigoare. Nu poți să scrii cum vrei. De când mă știu am scris în jurnal. Fiind un copil extrem de sensibil și timid nu aveam cui să povestesc. Asta m-a ajutat să-mi ordonez mintea. Am visat să devin scriitoare de când mă știu, dar mi se părea un vis atât de înalt, încât nu părea de atins într-o viață pământeană. Îmi plăcea să mă duc cu gândul la Cum ar fi dacă…

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la vis la realitate?

Camelia Cavadia: La început am ținut un blog de cărți, unde mi-am dat seama că pot să scriu cum vreau eu. Când am văzut că nu râde nimeni de mine, mi-am spus că e timpul să cobor visul ală și să-l încerc. A fost o probă să văd dacă sunt în stare să duc o poveste până la capăt.

Eram în curtea ProTV-veului. I-am spus prietenei mele: Fetițo, să știi că eu mă apuc să scriu o carte. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Scrie!” I-am povesit despre subiect. Bineînțeles, povestea s-a schimbat foarte mult pe parcurs. Aveam subiectul și pe măsură ce m-am apucat să scriu se tot dezvolta și se tot schimba. Scriind am aflat că personajele sunt cele care te conduc. Eram la jumătatea de carții și mă tot suna mama:
– Ce faci, mamă? Nu mai vii și tu pe le noi?
– Nu pot mamă. Scriu.
– Da ce scrii?
– O carte.
– Cum o carte? Și ce faci cu ea? O s-o ți-o publice cineva?
– Nu știu, mamă, o să vedem.

Eram într-un fel relaxată. Nimeni nu aștepta cartea. Daca ieșea bine, dacă nu ieșea, la fel de bine. Pe măsură ce scriam, însă, niște așteptări începeau să crească în tine. Văzându-mă că-ncep să mă frământ, prietena mea m-a sfătuit: „Da trimite și tu 50 de pagini la o editură! Vezi ce se întâmplă!” Mi-am facut curaj și le-am trimis la o editură foarte mică. Am primit răspuns că le place manuscrisul. Eram în 335 cu prietena mea: Păpușa cred ca le place. Vor să mă publice. Eram moartă de fericire.

Am ajuns acasă și i-am spus soțului meu. El mi-a zis atunci: Uite, ai lucrul ăsta de rezervă. Nu vrei să încerci și la o editura mai mare? Mi se parea că deja îndrăznesc prea mult și că-l mânii pe Dumnezeu. Hai să încerc totuși, poate asta e șansa mea. Așa am ajuns la Editura Trei unde am dat peste o persoana cu care colaborasem de-a lungul timpului.

Am trimis un email cu primele 50 de pagini. Aveam cam trei sferturi din carte scrisă, dar nu era editată. A început așteptatrea care a fost groaznică. Nu am dormit, nu am mâncat, dar mă și întrebam: Cum ar fi dacă… Și a venit și răspunsul: Dragă viitoare scriitoare publicată de Editura Trei. De foarte multe ori refac în minte acel moment pentru ca n-aș vrea să-l uit niciodată. E o bucurie pe care o cocoloșesc în suflet și o scot ori de cate ori mă simt neputincioasă.

Emilia Chebac: Poți descrie ce ai simțit ?

Camelia Cavadia: Am simțit că este momentul pe care l-am așteptat toată viața. Că e ceva ce depășește orice bucurie pe care o mai trăisem în ultimii ani. Am avut o bucurie extraordinară când s-a născut fiica mea. Ce traiam acum era, însă, împlinirea mea personală. Frică de eșec a fost anulată atunci de acceptul editurii.

Când am venit de la întalnirea cu editura, vorbeam singură pe stradă. Mă uitam în toate vitrinele librariilor și îmi spuneam că poate acolo o să fie și cartea mea. Visul acela mare de pe cer dintr-o dată coborâse pe pământ. Era o stare de grație.

Emilia Chebac: Minunat, dar povestește și despre munca din spatele unei cărți

Camelia Cavadia: După ce-au primit primele 50 de pagini, cei de la editură mi-au spus că vor următoarele paginei. Mai aveam 70, dar nu erau editate. Așa că mi-am luat o săptamână de concediu. Am scris și am refacut zi și noapte. Normal că fricile au intrat in acțiune: dacă nu le place continuarea? Dacă n-o să mai vrea să-mi publice cartea? Ei bine le plăcea, dar așteptau finalul. Apoi mi-a fost teamă să nu ratez finalul. Am terminat, l-am trimis și iar a început așteptatea.

Emilia Chebac: Cum a fost lansare primei cărți „Vina”?

Camelia Cavadia: La lansarea primei cărți, am avut norocul să am alături de mine foarte mulți dintre oamenii dragi din viața mea. Părinții, prietenii și pe editorul cartii, pe care am ținut-o tot timpul de mână. În acel spațiu era tot ce-mi dorisem vreodată. Nu înseamnă că nu m-a coleșit emoția de la atâta bucurie. Simțeam că dacă fac o pauză din vorbit, o să izbucnesc în plâns și nu o să mă mai pot opri.

Prima carte i-am dedicat-o tatalui meu. Sunt foarte fericită ca i-am putut oferi această bucurie pentru că între timp s-a stins.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Camelia Cavadia: Cu un an înainte pe 9 mai 2014 tocmai fusesem concediată, împreună cu tot departamentul de PR, de la ProTV. Pentru mine a fost un moment îngrozitor peste care am trecut foarte greu. Nu-mi imaginam un loc mai frumos în care aș putea să lucrez. La ProTV mi-am cunoscut soțul. Fiica mea a lucrat și ea o perioadă acolo. Mă mutasem cu casa vizavi de ProTV. Am crezut ca voi ieși la pensie de acolo.

Nu știam încotro s-o apuc. Am făcut ce era mai ușor pentru mine atunci, m-am dus la Antena1. Făceam exact același lucru, colaboram cu aceiași jurnaliști, doar că vorbeam despre alte produse. Am învățat atunci că jobul tău nu este viața ta, afacerea ta. Este bine să-i fii dedicată, dar trebuie să ai grijă să nu renunți la tine. Să rămâi ceea ce ești tu pe dinăuntru.

Începusem cartea când am plecat din ProTV. Lucrul asta m-a ajutat, într-un fel, să fiu atât de hotarâta și să scriu ceva care să mă reprezinte. Lansarea primei mele cărți „Vina” a avut loc pe 9 mai 2015. Exact la un an după ce am fost dată afară de la ProTV.

Emilia Chebac: O întâmplare emoționantă din viața ta de scriitor?

Camelia Cavadia: După ce am publicat „Vina”, la ceva timp, m-a sunat un prieten să-mi spună:
– Cami, suntem pe lista scurtă la un festival de literatură din Franța!
– Ce listă scurtă? Ce festival?
Nu știam nimic. Am primit un mesaj de la el în care erau nominalizate 5 cărți printre care a lui și a mea. Cum eu nu nu trimisese nici o carte abia așteptam să se facă dimineața să sun la editură.
– Fetelor știți ceva? Radu spune că au fost nominalizate cărțile noastre la…
– Da, noi am trimis!

Emilia Chebac: Acum întreb și eu: ce festival?

Camelia Cavadia: Un festival cu tradiție ajuns la vremea când am câștigat eu la cea de-a XXIX-a ediție, unde cititorii citesc toate cărțile care ajung la ei. O votează pe cea care le place cel mai mult. Am fost anunțată apoi de editură că am rămas în primele 3. Iarăși întrebarea – Cum ar fi dacă… Apoi m-au sunat să-mi spuna: „Cami te duci la Chambery!” Nu știu dacă a fost neapărat cea mai bună carte, era însă cartea cu care au rezonat oamenii cel mai mult.

Emilia Chebac: Ai un ritual al scrisului?

Camelia Cavadia: Scriu sâmbata și duminica, de dimineața pâna seara. Dimineața recitesc ce am scris ca să intru în poveste. Am un fotoliu de scris, îmi așez picioarele pe un taburet, iau laptopul în brate și o cafea alături. Trebuie sa fie liniște deplină. Să nu aud absolut nimic. Singurul intrus este cațelul care e cuminte, doarme tot timpul în coșuletul lui.

Dimineața, am mintea mai limpede și scriu mult mai ușor. De obicei scriu 8 ore/zi cu o mică pauză la prânz. Să nu-ți închipui că scriu zeci de pagini. Mi se întâmplă uneori să scriu doar 3 pagini, de aceea când scriu 5 este un vis. În tot acest timp nu stau pe net și nici pe telefon.

Emilia Chebac: Cum te-a ajutat scrisul?

Camelia Cavadia: Când am scris „Măștile fricii” am citit foarte mult despre frică sub toate formele ei. Eu cred că sunt cel mai fricos om de pe suprafața pământului. Toată viața mea fost sub semnul fricilor, pot spune că le-am experimentat. Cea mai mare frică a mea este frica de eșec. Scrisul a fost cel mai mare act de curaj din viața mea. Prin scris m-am expus și m-am arătat exact așa cum sunt eu în realitate. Dar, în același timp, pentru mine scrisul a fost și cea mai bună terapie, care mi-a exorcizat multe dintre fricile de zi cu zi. Mi-am făcut curaj să ies în lume.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Camelia Cavadia: Pentru că îmi place foarte mult de tine. Îmi place cum scrii pe blogul tau. Îl urmăresc de mult timp.

Emilia Chebac: Mulțumesc pentru feedback. De ce crezi că oamenii se feresc să spună când le place ceva?

Camelia Cavadia: Nu știu exact, dar e păcat că nu o fac mai des. Orice bucurie pe care o faci unui om, e o bucurie pe care ți-o faci ție. De aceea, le sunt atât de recunoscatoare oamenilor care îmi scriu. Și eu de multe ori citesc cărți care îmi plac, dar nu dau întotdeauna feedback (mă refer la autorii români). Alteori, îmi fac curaj și le spun. Așa m-am împrietenit cu Simona Antonescu interviu și cu Radu Găvan. În momentul în care dai drumul cărții în lume nu ai cum sa nu ai așteptări.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Camelia Cavadia:
• Te-aș provoca să-ți numești cel mai mare vis al tau și să te apuci să faci ceva în sensul asta. Un vis care ți se pare intangibil în momentul asta.
• Știu că tu obișnuiiești să ceri povocare o persoana – Anca Vieru.

Emilia Chebac: O cronica negativă care te-a bulversat?

Camelia Cavadia: M-am temut foarte mult de reacții negative. Am primit una, la început, la prima carte, o recenzie pe un blog. Nu m-a deranjat că nu-i plăcuse cartea, ci felul în care se referea la mine. M-a cam dărâmat atunci. Mă gandeam să-i scriu omului. Apoi mi-am spus că fiecare e liber să-și exprime propria părere. M-a durut că m-a afectat atât de tare, dar am trecut peste. Acum gândesc că e normal să existe și astfel de reacții.

Emilia Chebac: Cum depășești o stare proastă?

Camelia Cavadia: Am nevoie de o pauză. Să stau într-o mică tihnă. Lipsa acestei tihne mă frustrează. Mă bucură lucrurile simple: O zi la munte, o ieșire cu prietenele, o vizită la mama la țara mă ajută mereu să depășesc starea proastă.

Emilia Chebac: Un autor descoperit recent?

Camelia Cavadia: Jo Nesbø Până în urmă cu câțiva ani nici măcar nu citeam genul ăsta de literatură. Dar de când cu cluburile de carte și întreaga colecție de cărți noir ale autorilor nordici publicați la editura Trei mi-am variat lecturile. Cărțile lui Jo Nesbø nu sunt doar simple romane polițiste, sunt acolo pasaje pline de frumusețe și profunzime.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești?

Camelia Cavadia: În copilărie nu iubeam cărțile. Sora mea, fiind mai mare, a descoperit cărțile înaintea mea. Pentru că prefera să citească în loc să se joace cu mine uram cărțile. Cu adevărat am început să le iubesc în liceu.

Emilia Chebac: Un om pe care îl admiri?

Camelia Cavadia: În general, admir toți oamenii care reușesc să-și depășească limitele și să fie ei înșiși. Este o mare provocare a timpurilor noastre să poți să te păstrezi așa cum ești. Să fii autentic: să fii slab, să fii puternic, dar să fii tu. Mi se pare că lumea în care trăim ne forțează să fim într-un fel anume. Pentru că se tem de multe ori să nu fie judecați, mulți oameni nu au curajul să se arate cum sunt.

Emilia Chebac: Cum funcționeză lumea ta, Camelia?

Camelia Cavadia: Mulți oameni spun că este important să te iubești pe tine, altfel nu-i poți iubi pe ceilalți. Eu nu cred neapărat asta. Nu mă pun pe primul loc. Menirea unui om este să-i iubească pe ceilalți. Este important felul cum interacționezi cu oamenii, ce amprentă lași în sufletul lor. Dar și cum te amprentează ei pe tine, cum te influențează, cum te schimba și cum te modelează. Noi ne-am născut în primul rând pentru a dărui, pentru a-i bucura pe cei de lângă noi.

Emilia Chebac: Cum ți-au schimbat viața cărțile scrise?

Camelia Cavadia: Viața mea de acum mi se pare uneori de poveste. O viață despre care citești. Îmi este foarte greu să-mi găsesc timp de scris. Fac eforturi foarte mari, dar pe de alta parte scrisul îmi aduce atât de multă satisfacție încât nu aș mai putea trăi fără sa fac asta. Scrisul mi-a reconfigurat toată viața. Eu cred că fiecare om are ceva doar al lui, o calitate anume. Dacă nu o descoperă și valorifică la timp, e ca și cum ar fi trăit fără să-și atingă potențialul. Iar ăsta e un mare păcat. Eu am avut mereu în minte lucrul ăsta și mă bucur că am transformat sensibilitatea, pe care mult timp am considerat-o una dintre marile mele slăbiciuni, în „combustibil” pentru cărți.

Când i-am luat interviul Cameliei Cavadia citisem doar „Măștile fricii” Până am terminat de editat interviul am citit și „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” ( pe care le-am primit în dar de la Camelia). „Purgatoriul Îngerilor” este preferata mea dintre cărțile Cameliei. Așa că am mai revenit cu 2 întrebări.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit idea cărții „Purgatoriul Îngerilor”?

Camelia Cavadia: „Vina”, romanul meu de debut, trebuia să spună povestea unui tata căruia i-a fost răpit copilul. Vina lui era că nu l-a protejat suficient. După cum ai văzut, vina lui Tomas H. este cu totul alta. Într-acolo m-a dus povestea, iar eu nu m-am opus. Însă, de atunci, am rămas în minte cu acest subiect.

După „Vina”, m-am apucat de „Purgatoriul Îngerilor”, dar din nou m-am simțit nepregătită pentru a susține și a acoperi un subiect atât de greu. Ema – asemenea unui personaj real – simțeam cum se infiltrează, puțin câte puțin în mintea mea, și dorește să-mi spună o poveste. M-am trezit într-o dimineață cu fraza asta pe buze: „ziua cea mai fericită din viața mea nu a fost cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu”, iar de aici povestea celor trei frați a început să curgă. Așa s-a născut cartea „Măștile fricii”.

După ce am terminat și „Măștile fricii” am simțit că nu voi avea liniște până nu voi spune povestea copiilor dispăruți. „Purgatoriul îngerilor” este o carte pe care am avut-o tot timpul în suflet, dar care s-a scris greu. M-a ținut captivă doi ani într-o lume a ororilor greu de imaginat. Am citit cât de mult am putut pe această temă, m-am documentat, am scris și-am rescris în încercarea de a reda cât mai autentic vocile copiilor, situațiile descrise în carte.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit să transmiți prin aeastă carte?
Camelia Cavadia: În primul rând am vrut să-i ARĂT pe acești copii, să fac în așa fel încât să-i VEDEM, să îndrept gândurile oamenilor spre acești copii uitați, să nu mai fie singuri. Știi, uneori am sentimentul că nu am terminat încă ceea ce am de făcut, că nu mi-am împlinit misiunea. Am tras un semnal de alarmă asupra existenței lor, dar mi-ar plăcea să pot face ceva concret. Și mă tot gândesc la asta: cum aș putea să mișc, să schimb, să alin, să ajut cu adevărat. Dar încă nu știu cum să fac lucrul ăsta, nu știu cum să fac să fie în puterea mea.

Camelia Cavadia cea mai timidă și cea mai sensibilă persoană pe care am întâlnit-o, de când scriu pe acest blog, s-a dovedit pentru mine cea mai puternică și cea mai convingătoare. Cu tonul ei ușor ezitat mi-a transmis să nu mai amân cel mai mare vis al meu. M-a făcut să înțeleg că e momentul să mă apuc să scriu o carte.

Pentru asta va rămâne mereu în inima mea. M-a făcut să mă raportez altfel la persoanele timide. Să înțeleg că au o putere a lor ascunsă, pe care mulți o trec cu vederea, dar tocmai asta îi face speciali. Cum să mă fac mai bine înțeleasă? Să luam 2 pictori la fel de talentați. Amândoi impresionează, dar numai unul emoționează. Cel care la final mai adaugă niște tușe discrete, insesizabile de multe ori, dar care duc lucrarea într-un registru care se adresează sufletului. Asta face și Camelia Cavadia prin scrisul său. Și uite cum vulnerabilitatea devine putere, sensibilitatea pătrunde acolo unde puțin au reușit, iar timiditatea se transformă în calitate înzestrându-te, în timp, cu o finețe a simțirii.

Și când mă gândesc că nu eram niciodată pregătită pentru un interviu cu Camelia Cavadia. Iar acum, după întâlnirea cu ea, scriu o carte…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură

Viață de cititoare – mai 2019

1 mai O zi liberă este prilejul perfect pentru a termina „Românce văzute de străini” – Vasile Panopol. Iarăși o carte din colecția „Istorie cu blazon” care m-a făcut să îmi doresc să aprofundez mai mult acest subiect. De aceea, îmi voi comanda, în curând, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”- Constantin Gane.

2 mai Mi-a venit comanda făcută pe Elefant:
„O femeie iubită” – Andrei Makine
„Viața secretă a lui William Shakespeare” – Jude Morgan
„Istoria vinului” – Madeline Puckette, Justin Hammack

Seara am început „O femeie iubită”. Despre această carte am aflat de la Irina Wagner când mi-a făcut un comentariu pe contul personal de facebook. Sunt fascinată de personalitatea țarinei Ecaterina cea Marea. Am descoperit-o în „Romanovii” lui Montefiore. „O femeie iubită” m-a prins de la prima pagină. Știu că Andrei Makine este considerat un fenomen, dar „Testamentul francez” nu m-a captivat cum a făcut-o „O femeie iubită”. Posibil pentru că eram familiarizată cu viața și politica țarinei Ecaterina cea Mare. În ceea ce privește Rusia contemporană și România zilelor noastre au în comun un domeniu: corupția. La un moment dat aveam senzația că citesc despre un personaj care trăiește în România nu în Rusia.

3 mai Am cumpărat de la Cărturești AFI „Gustul amar al ciocolatei” jurnalul Olimpiei Zamfirescu. Cum am deschis cartea am fost răvășită de sinceritatea autoarei. Spre deosebire de Adriana Georgescu, Olimpia Zamfirescu a fost mai norocoasă în privința condițiilor de detenție. Dar cine sunt eu să compar suferința unor oameni din fața unei tastaturi? Autoarea nu menajează deloc slăbiciunile omenești. Nici ale familiei, nici ale ei, nici ale deținuților politici. Există printre ei și excepții, oameni de înaltă ținută morală. Unul dintre ei este Corneliu Coposu – apare cu numele de Virgil în cap. 22. O carte care mi-a plăcut extrem de mult.

4 mai Am postat pe blog primul articol Viața mea printre cărți – aprilie 2019

5 mai O dată importantă în familia mea și tocmai azi am avut o revelație. Ideea unui nou proiect. Voi începe documentarea cu creionul în mână. M-am apucat de recitit „Povestea vieții mele” vol I Maria, Regina României. Voi relua cărțile din bibliotecă cu și despre Regina Maria. Nu am multe, doar vreo… 20.

6 mai M-am apucat să transcriu interviul cu Cătălina Roșu PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.

7 mai Citesc „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare”. Am avut așteptări mult mai mari de la Jude Morgan. Deși bine documentată, se pare că eu nu sunt suficient de pasionată de viața lui Shakespeare. Adorm după 3-4 pagini. Totuși nu vreau să renunț la ea. Îmi propun să o citesc, dar deocamndată o mai amân.

9 mai În drum spre o conferință la Fundația Calea Victoriei am cumpărat „Măștile fricii” – Camelia Cavadia. Cartea intră la categoria documentare, deoarece pe 16 mai am programat un interviu cu ea. Cum la eveniment am ajuns mai devreme m-am pus pe citit. „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor.

Conferința „O zi din Bucureștiul interbelic” susținută de dna Georgeta Filitti a fost o încântare. Cu acest prilej, am aflat un lucru pe care nu-l știam. În perioda interbelică conferințele de acest gen erau un fapt obișnuit. Astfel de evenimente strângeau foarte multe persoane, nu un număr restrâns de oameni cum se întâmplă astăzi. Publicul fidel putea solicita un abonament. Autori de cărți recomandați de istoricul Georgeta Filitti:
Victoria Dragu Dimitriu
Ioana Pârvulescu
• „Dar dacă vreți să vă binedispuneți și la fiecare pagină să mai stați să zăboviți puțin, vă îndemn să citiți „Podul Mogoșoaiei” – Gheorghe Crutzescu. E o carte absolut adorabilă!”

10 mai De Ziua Regalității ar trebui să pun niște fotografii pe contul de instagram cu „Povestea vieții mele”. Dar cum nu am timp să fac o fotografie așa cum mi-aș fi dorit, mă consolez recitind câteva pagini.

11-12 mai Am reluat „Măștile fricii”. De mult îmi doream să o citesc pe Camelia Cavadia, dar mereu amânam. Îmi spuneam că încă nu sunt pregătită pentru suferința care răzbate din cărțile ei. Am interacționat cu suferința și cruzimea în cărțile despre Holocaust, în cărțile despre pușcăriile comuniste, în memoriile și jurnalele elitelor românești. Dar atunci erau vremuri de restriște. În prezent, ne place să credem că lucrurile au evoluat în bine. Nu se mai pune problema supraviețuirii. Timpurile s-au schimbat, e adevărat, dar nu și natura umană. Nu am să înțeleg niciodată, nici măcar cu ghidaj, ce-i determină pe oameni să fie atât de cruzi.

Cum 2019 este declarat Anul Cărții, am decis să citesc cât mai mulți autori români contemporani. Am terminat cartea Cameliei Cavadia. După ce am fugit atât timp de această autoare am realizat că mi-a plăcut. De acum mă voi raporta, cu siguranță, altfel la copiii abuzați. Și la adulții care au devenit. Din păcate, abuzul emoțional lasă traume care îi vor urmări pe acești oameni întreaga viață. Iar violența naște violență.

13 mai Un interviu cu actrița Claudia Motea. Mi-a dăruit 2 cărți: „Shalom, Israel!” și „Preludii în cetatea soarelui” (poeme). Am o pauză mai mare până la al II-lea interviu. M-am apucat să citesc în parc „Shalom, Israel!” Nu numai că m-a prins de la prima pagină, dar cartea asta mi-a facilitat un interviu cu o persoană specială. Pe măsură ce mă apropiam de locul unde aveam să iau al II-lea interviu, pentru că era totuși prea devreme, am intrat într-o… librarie. Am să pun o condiție persoanelor care urmează să le iau interviu. Oameni buni, nu-mi mai dați întâlnire în apropierea unei librării! Am cumpărat „Creșterea și decăderea marilor puteri” de Tom Rachman. Pentru că m-a atras coperta.

14 mai Am publicat interviul cu Cătălina Roșu. Am lăsat „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare” și am început „Creșterea și decăderea marilor puteri”. La început mi-a plăcut. Ce poate fi mai frumos decât o poveste despre personaje care își duc viața într-o librărie izolată? Și ceva istorie! Apoi brusc destinul eroinei ia o turnură care nu m-a mai prins deloc. E o carte pe care nu o voi termina, dar hei!… are o copertă frumoasă!!!

16 mai Am ajuns pentru un cu interviu cu Sabina Varga la Cărturești Carusel. Alertă maximă! Mi-am propus să rezist tentație și să nu mai cumpăr nimic. Am reușit! Asta pentru că în drum spre interviu am intrat la … Libris și am cumpărat „Regina Maria” – Ion Bulei cu o reducere de 30%. Nu sunt lucruri neștiute de mine, doar că sunt mai comasate și mult mai ușor de urmărit. Am mai văzut și un album „Maria a Romaniei – Portretul unei mari regine”.

17 mai Interviu cu Camelia Cavadia. La plecare mi-a oferit două din cărțile ei, pe care nu le citisem, „Vina” și „Purgatoriul îngerilor”. În drum spre casă am început să citesc „Vina”.

18-20 mai Am terminat „Vina” Cameliei Cavadia. Fiecare pagină m-a ținut captivă. Ar ieși un film/piesă de teatru minunat/ă după această carte. Cred că un film sau o carte îți oferă o viziune de ansamblu mult mai bună asupra suferinței. O persoană se centrează, de cele mai multe ori, pe suferință proprie fără să se întrebe ce are de învățat din experiența trăită. Cei care rămân ancorați în propria suferință au toate șansele să recurgă la ajutoare cu efecte dezastruoase în timp. Poate părea de neînțeles, dar nu vreau să deconspir intriga cărții. Pot spune doar că mi-a plăcut enorm. Mai mult decât „Măștile fricii”.

22 mai M-am apucat să transcriu articolul cu Cristian China – Birta. Inoza mi-a oferit „Cum să eliberezi artistul din tine” Julia Cameron. Este cartea care i-a inspirat acel articol renumit pe blogul ei.

24 mai În drum spre un curs, pe o ploaia torențială, am intrat într-o librărie. Am plecat cu „Mătuși fabuloase” cartea Silviei Colfescu. Din cauza vremii, oamenii au intârziat așa că m-am apucat de citit.

25 mai Atrasă de conceptul turului „Pe urmele boierilor masoni” am vizitat cu cei de la Castle Break reședințele Brătienilor, Goleștilor și Bălceștilor. De la magazinele de suveniruri am cumpărat 2 cărți :
„Însemnare a călătoriei mele” – Constantin(Dinicu) Golescu
„Nicolae Bălcescu” (roman istoric radiofonic) – Nicolae Bănică Ologu

Deși iubesc istoria, Bălcescu nu a fost printre favoriții mei. Îmi explic aversiune mea pentru el, prin faptul că pe vremea lui Ceaușescu această personalitate istorică nu a fost ignorată precum Brătienii. Acum după vizita la conacul lui Bălcescu și explicațiile ghidului local văd altfel lucrurile. În prezent, sunt decisă să-i mai acord o șansă.

26 mai Am terminat Mătușile fabuloase cartea Silviei Colfescu. Cărțile editura Vremea sunt pline de povești fermecătoare. Amintiri din vremuri în care bunul simț, arta conversației, dar mai ales educația era un stil de viață.

27mai Am început să mă uit pe Enciclopedia Vinului O nebunie de vin” – Madeline Puckette, Justin Hammack. Mă documentez pentru un curs despre vin pe care îl voi face în curând. Mai că aș reciti și „Pe aripile vinului”. Cea mai grozavă carte despre oamenii care activează în industria vinurilor (viața unui somelier). Cartea Biancăi Bosker este ca un narcotic. Nu o mai poți lasa din mână. Nici a II-a, nici a III-a oară.

Cărțile citite în luna mai 2019

29 mai – 2 iunie Târgul de carte Bookfest 2019 își deschide porțile la Romexpo.

29 mai Am publicat interviul cu Cristian China – Birta. Special l-am programat astăzi în prima zi a târgului. De ce? Pentru că omul asta chiar citește. Și citește enorm. Unde mai pui că are și un proiect grozav cu cărți.

Nu a am reușit să ajung la Bookfest în timpul săptămânii, adică în luna mai. Am fost sâmbătă pe 1 iunie. Așa că nu voi spune prea mult despre cărțile cumpărate în acest articol. Voi detalia în articolul de luna viitoare (până atunci voi citi, cu siguranță, o parte din ele), dar voi pune totuși o fotografie cu cărțile cumpătate.

Bookfest 2019

Statistic mai, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 9
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 3, în așteptate pentru luna iunie 2.
• Cartea lunii mai: Gustul amar al ciocolatei – Olimpia Zamfirescu + Vina – Camelia Cavadia
• Autor român contemporan: Camelia Cavadia

Filme despre cărți:
• Pe Netflix am revăzut Nothing Hill – Hugh Grant personajul principal masculin este proprietarul unui magazin de cărți (de călătorie).
• Am revăzut Cercul literar al lui Jane Austin, un film despre un club de carte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Cătălina Roșu: În România se citește din ce în ce mai puțin

Credit foto: Lavinia Iancu

Inițial acest interviu cu Cătălina Roșu a fost programat pentru Ziua Internațională a Cărții, dar în final am preferat o altă dată. Deși Cătălina Roșu a absolvit Arta Actorului (la clasa profesorilor Eusebiu Ștefănescu și Rodica Mandache) se pare că viața a avut alte planuri cu ea. A intract în contact cu lumea cărților ca librar. L-a început a lucrat la Librăria Cărturești, apoi până în decembrie 2016 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Acum este PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.

Am primit de la Cătălina o invitație (pe facebook) la un eveniment de carte. Atunci când nu pot să ajung, îmi place să comunic refuzul printr-un mesaj. Cred că așa am ajuns să discutăm despre interviu. Am stabilit să ne vedem la Pisicul Ghiftuit unde moderează un club de carte. Recunosc eram tare curioasă să o cunosc. Cătălina nu poartă deloc bijuterii și este destul de temperată cromatic. Ținuta ei gravita în jurul culorii albastru. Genul minimalist, mi-am spus. Spre uimirea mea aveam să aflu că, în prezent, din contra este extrem de îndrăzneață. Poartă culori după ce ani de zile nu a ieșit din negru.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să schimbi lumea teatrului cu lumea cărților?

Cătălina Roșu: Pasiunea pentru actorie am avut-o tot timpul. Inițial am crezut că acesta va fi drumul meu. Viața boemă e frumoasă, dar nu-ți plătește facturile. După terminarea facultății a trebuit să-mi găsesc un job. Așa am realizat că pot trăi fără actorie, ceea ce nu am crezut că va fi posibil.

Actoria este o meserie care se face, mai ales într-o țară ca a noastră unde banii și bugetele sunt mici, cu mari sacrificii. Apoi a părut o altă oportunitate care m-a atras. Deși actoria sună mai frumos decât să vinzi cărți am ales… cărțile.

Deschidere Humanitas Magheru – credit foto: Codrin Capotă

Emilia Chebac: Și ai devenit librar. O întâmplare haioasă din perioada de început?

Cătălina Roșu: Lucram în Cărturești, era într-o duminică. O doamnă mai în vârstă a venit să ne întrebe unde este cel mai apropiat magazin de telefonie mobilă. I-am explicat, dar nu ne-am dat seama că se închisese. Doamna s-a întors cu o falcă în cer și una în pământ reproșându-ne că am trimis-o după cai verzi pe pereți. A solicitat să vorbească cu șeful/șefa noastră. Am chemat-o pe una dintre coordonatoarele noastre de atunci, care s-a prezentat „Bună ziua, eu sunt X”. Deoarece avea un nume comun, terminat în -escu, se pare că nu a prezentat garanție. Doamna s-a rățoit la ea: „Vă bateți joc de mine, ce nume e ăsta? E prea banal, mă mințiți! Să-mi arătați buletinul”.

Emilia Chebac: Cum se raportează oamenii la librari?

Cătălina Roșu: Oamenii au așteptări foarte mari de la librari. Dacă se poate să știe tot, să poată tot, să fie și ghicitoare și să aibă și grijă de copil atunci ar fi perfect. Mulți librari tineri cred la angajare că cititorii sunt oameni de o anumită calitate. Și sunt dezamăgiți. În realitate, sunt persoane cu bune și rele ca fiecare dintre noi. Natura umana se comportă la fel indiferent că achiziționează Nietzsche sau mere.

Emilia Chebac: Un exemplu de așa nu?

Cătălina Roșu: Unele persoane nu vor să înțeleagă că o parte a librăriei e blocată cu un eveniment, uneori chiar cu un autor străin. Ei vor exact cartea aflată în spatele moderatorului. Insistă chiar să deranjeze evenimentul.

Emilia Chebac: Primele persoane care te-au făcut să realizezi importanța lecturii?

Cătălina Roșu: Trecând și eu prin școală am văzut cum îți poate fi tăiat cheful de a citi. Eu am fost norocoasă. Profa mea de română, dna Daniela Plăiașu era exact opusul: chiar îți făcea poftă să citești. Ne recomanda și alte cărți, nu insista la nesfârșit pe programă de bac și ne dădea teme foarte interesante. Inițial am fost dezamăgită. Văzând că nu predă strict materia pentru examen, eram speriată că nu voi lua note mari la bac.

Profesorul de filozofie ne îndemna să mergem la bibliotecă. Ne anunța când soseau cărți noi. Biblioteca din Focșani era foarte bine dotată. Știu că discutam pe atunci cu o prietenă: „Nu e nimic nou care să fi ieșit pe piață și să nu găsim la bibliotecă!” Eu primeam cărți doar de Crăciun și de Moș Nicolae, în rest găseam tot ce-mi doream la bibliotecă.

Eu nu am crescut într-o familie cu cărți. E drept că părinții îmi repetau încontinuu: „Ai grijă ce alegi: sapa ori cartea!” Firește am ales cartea. Parinții mei, în naivitatea lor, încă mai consideră că în România un om cu studii serioase se poate realiza.

Emilia Chebac: Un profesor care te-a inspirat să citești in facultatea?

Cătălina Roșu: La facultate pasiunea cititului mi-a fost inoculată de dna Rodica Mandache. Citea toate cărțile, vedea toate filmele. Nu știu când dormea. Se trezea la 4 diminața se uita la un film, mai citea, mai scria un scenariu. Noi nu aveam atâta energie cât avea dna profesoră. Zi de zi ne spunea: citiți, mergeți la teatru, vedeți fime, ascultați muzică! Ne ghida să nu fim doar simpli actori ci și intelectuali rafinați. Cred că era dezamăgită de generația tânără. Colindam toate anticariatele din București după cărți.

Emilia Chebac: Autori care te-au marcat?

Cătălina Roșu: Am citit complet Cehov.Balzac m-a fascinat, cunoștea atât de bine natura umană. Avea o compasiune extraordinară pentru personajele feminine care nu puteau să facă anumite lucruri în acele timpuri (doar pentru că erau femei). Dar Balzac necesită o anumită răbdare și o anumită liniște pe care o avem din ce în ce mai puțin.

La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru

Emilia Chebac: Știu că ești „moderel” (moderator) la un club de carte care se ține lunar la Pisicul ghiftuit. Nu am mai auzit termenul, de unde vine?

Cătălina Roșu: „Moderel” mi-a spus dna Lidia Bodea. O aveam invitată și aveam emoții foarte mari. Dumneaei m-a întrebat: Ce faci moderel?

Emilia Chebac: Filmul marketează cartea?

Cătălina Roșu: Da, un este exemplu Tetraralogia Napolitană a Elenei Ferrante. E atâta mitologie în jurul autoarei încât multe persoane s-au ferit să-i citească cărțile. După miniseria de pe HBO cu Tetralogia Napoletană, Ferrante Fever a ajuns și la noi la același nivel cu cel din alte țări.

Emilia Chebac: Conturi și bloguri de carte pe care le urmărești?

Cătălina Roșu:

• Pe instagram le urmăresc pe: Raluca Enache și Alexia Udriște.
Blogul Laurei Câlțea îl urmăresc de foarte mult timp. Articolul ei săptămânal cu noutățile editoriale a ajuns necesar pentru foarte multă lume din industrie.
• Îmi place foarte mult Ema Cojocaru cu blogul ei Lecturile Emei

Emilia Chebac: Ce părere ai despre instagramerii care citesc peste 100 de cărți/an?

Cătălina Roșu: Există mulți bookstagrameri tineri care citesc mult și repede, dar cărți de masă. În schimb dau giveaway la cărți bune. În loc să le citească preferă să le ofere cadou. Aștept momentul în care să văd că nu vor doar să aibă mulți followeri pe care-i câștigă prin giveaway-uri, ci prin calitatea lecturilor.

Emilia Chebac: În Romania se citește? Cum ai descrie piața românescă de cartea?

Cătălina Roșu: Nu prea, se citește foarte puțin. Este o industrie foarte mică, foarte activă care se luptă din greu pentru o mână de cititori extrem de pretențioși. Deși sunt puțini ei vor ca toate editurile să aducă cele mai noi traduceri începând cu cărțile de masă până la cărțile complicate. Editurile se luptă pentru o mână de oameni.

Cu toate aceste neajunsuri apar multe noutăți. Se scot multe cărți. E ciudat! Deși este o piață extrem de mică este și extrem de activă.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Cătălina Roșu: Am citit interviul pe care i l-ai luat Alexiei Udriște și mi-a plăcut foarte mult.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Cătălina Roșu: Claudia Fitcoschi și Oana Boca Stănescu.

Emilia Chebac: Mesaje primite în urma recomandărilor tale pe instagram și pe facebook?

Cătălina Roșu: Foarte multe persoane mi-au scris la începutul anului despre 2 cărți pe care le-am tot recomandat:
Manual pentru femei de serviciu – Lucia Berlin
Fiecare moare singur – Hans Fallada
Primesc foarte multe mesaje de la oameni care îmi mulțumesc că am recomandat cărțile. Pentru mine e minunat când reușesc să îndemn oamenii să citească. Îmi vine să plâng pentru fiecare carte bună care nu e cumpărată. Mai ales pentru cărțile uitate pe raft și pe care trebuie să le facem retur. Mi se trage de la un coleg de la Cărturești care mereu spunea: „Ia uite ce păcat că nu se vinde cartea asta!”. Avea o suferință aproape fizică.

La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru

Emilia Chebac: Ce hobby ai?

Cătălina Roșu: Uitatul pe Netflix la documentare cu criminali. Prietenul meu râde de mine și spune că sunt obsedată de criminali în serie. Urmăresc să înțeleg cât de jos poate să decadă ființa umană. Citești în cărți, dar nu e același lucru. În film le vezi și fețele.

Emilia Chebac: Dacă ai avea o poziție care ți-ar permite să schimbi ceva în România care ar fi prima opțiune?

Cătălina Roșu: Educația! Știu bine la prima mână cât de puțini oameni citesc. Cifrele sunt de-a dreptul șocante, iar situația devine pe zi ce trece mai tragică. E și un cerc vicios. Profesorii care predau ar trebuie să aibă vocație, ori în ziua de azi au rămas foarte puțini cu vocație în sistem.

Emilia Chebac: Ai vorbit până acum de profesori care te-au inspirat. Un profesor fără vocație?

Cătălina Roșu: Eram foarte pasionată de istorie. Citeam în plus, mă uitam la filme. Îmi amintesc că la o lucrarea am scris niște informații în plus. Replica profesorului a fost: „Chiar nu te puteai abține? Nu mă interesează!”

Emilia Chebac: Ce gen de carte preferi?

Cătălina Roșu: Proza scurtă, dar sunt foarte pretențioasă. Pentru mine contează calitatea scriiturii. Greu găsești un prozator bun de proza scurtă. De aceea sunt o mare admiratoare a lui Cehov. Când îl citești te umple, simți că ai citit un roman întreg.

În introducerea cărții Manual pentru femei de serviciu, Lydia Davis dezvălui că unul din scriitorii preferați ai Luciei Berlin era Cehov. Aflând asta, am lăsat introducerea și m-am apucat de citit. Am fost teribil de încântată să descopăr o scriitoare bună pe care o cautam de atâta timp. Proza scurtă e greu de scris. Marii scriitori își dau măsura talentului lor în proza scurtă.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om cine ar fi?

Cătălina Roșu: Lui Adrian Damian, îndrumătorul meu din trupa de teatru din liceu, care ne-a învățat să fim o echipă. Era fascinant să lucrezi în echipa formată de el. Eu nu am mai întâlnit niciodată o asemenea conexiune între oameni. Cred că din acest motiv mi-am dorit să fac teatru. În facultate am simțit lipsa lucrului în echipă la acest nivel. Poate asta a fost si unul din argumentele pentru care am renunțat la teatru.

La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru

Am plecat de la interviul cu Cătălina Roșu convinsă că exagerează. Oamenii citesc! Prin intermediul blogului am cunoscut multe astfel de persoane. Apoi m-am întors în trecut. Unul din motivele pentru care am început să scriu pe blog, a fost dorința de a mă conecta cu alți oameni „obsedați” de cărți. În viața mea (de înainte de blog) erau prea puține persoane care citeau.

Apoi mi-am amintit o întâmplare. Terminasem a II-a facultate și eram cu colegii la o terasă în Centrul Vechi. Vorbeam cu G. despre cărți. Restul erau antrenați într-o altă discuție. Probabil ne luase valul și vorbeam cam tare. Am simțit deodată cum s-a făcut liniște. În naivitatea mea, nu făceam distincția între interes și iritare. Am fost trezită la realitate de una dintre fostele colege: „Nu vreți să discutați voi despre ceva mai puțin plictisitor!” Să ne ințelegem, nu vorbeam despre Istoria Imperiului Bizantin, deși profilul facultății ar fi impus-o, ci despre cărți obișnuite. Dar când te plictisește Anna Karenina, cărțile lui Jane Austin și scriitori români interbelici încep să-i dau dreptate Cătălinei Roșu. În România se citește din ce în ce mai puțin.

Pentru mine nu este un motiv suficient de bun să renunț să scriu despre cărți. Din contra devine o provocare. Se pare că îmi plac cauzele pierdute. Tocmai mi-a venit o idee. Ce-ar fi să închei fiecare articol, indiferent de subiect cu o trimitere la o carte?

Dacă sunteți interesați de cărți urmăriți-i contul de instagram.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Credit foto: Lavinia Iancu
Categorii
Cultură

Viață de cititoare – aprilie 2019

Nu mai pot continua așa, cumpăr compulsiv… cărți. Da, sunt un caz pierdut! Ar trebui să recurg la terapie. Ca să nu mă mai las prinsă în mrejele marketingului făcut de edituri am decis să scriu un articol/lună despre cărți. Să cumpăr mai puțin și doar ce mi se potrivește. Indiferent câte cărți cumpăr nu reușesc să citesc mai mult de 70 de cărți/an. Asta în anii buni, pentru că au fost și ani în care nu am depășit 50. Îmi doresc să scap de cumpăratul compulsiv de cărți, nu să mă vindec de dependența de lectură. Cum în curând nu mai am unde să le pun, mi-am propus să urmez 3 pași:

• Să mă limitez la o singură comandă pe lună.
Să termin de citit tot ce am achiziționat până acum.
• Să încep să împrumut cărți de la bibliotecă.

Pentru a fi sigură că mă voi ține de promisiune voi nota într-un jurnal lunar: cât cumpăr, cât citesc și ce articole pun pe blog legate de cărți.

În weekend am luat un interviu unei persoane care lucrează la o editură. O încântare de fată. Am ajuns la concluzia că, în continuare, trăiesc într-o bulă. Până să o întâlnesc pe C.R. am crezut că oamenii încă citesc. Discuția cu ea m-a trezit la realitate. În lumea noastră mereu pe fugă, piața de carte este o Cenușăreasă mereu în zdrențe.

1 aprilie am comandat pe Elefant:

Sindromul Stavroghin – Alina Pavelescu
Amintirile unui fost corector – Petre Stoica
Misterul lui Henri Pick –David Foenkinos
Între Orient și Occident – Neagu Djuvara

Până îmi vin cărțile citesc „Din viața familiei Ion C. Brătianu” – Sabina Brătianu. Nu e o lectură care să curgă prea ușor, asta pentru că în martie am citit mai mult beletristică. Revenirea la memorii și jurnale se pare că nu este atât de ușoară.

4 aprilie mi-au venit cărțile. Am ales „Sindromul Stavroghin”. Entuziasmată de carte am postat pe contul personal de facebook – Claudia Puiu – următoarea postare:

„Sindromul Stavroghin” – Alina Pavelescu este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (Vezi fotografia).

Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil:
– Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință,
– Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele,
– dra Silvia o renumită moderatare tv, dar atunci când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe,
– Fane interlopul care câteodată are creier și… inimă,
– Obeadă diavolul reîncarnat,
– Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, dar amândoi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.

Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.

Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.

Am continuat cu „Misterul lui Henri Pick” care este o carte despre cărți. Deși nu s-a ridicat la înălțimea volumului „Omul obsedat de cărți” a fost totuși o lectură plăcută.

8 aprilie Mi-am impus să mă limitez la o comandă de cărți pe lună, dar astăzi am încălcat regula. În drum spre un cabinet medical, aflat pe strada Suvenir, am intrat într-o librărie și un titlu mi-a atras atenția „Amintiri din strada Suvenir” (Poveștile doamnei Ioana Crupenschi) – Victoria Dragu Dimitriu. Normal că am cumpărat-o, iar apoi să mă vezi pe mine, pe un vânt năprasnic, chinuindu-mă să prind în fotografie și cartea și strada. În concluzie am cumpărat 5 cărți și luna nu este nici la jumătate.

9 aprilie am luat un interviu pentru blog lui C.C.B. Am vorbit numai despre cărți, deși omul nu are nici o treabă cu lumea cărților (activitatea lui din care trăiește). Citește enorm și este pasionat de istoria Imperiului Roman. I-am dăruit „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” cartea lui Adrian Cioroianu.

11 aprilie am descoperit prin intermediul Instagramului o persoană pasionată de cărți care va apărea la rubrica mea de recomandări de carte. Locuiește în Iași și este bibliotecară.

12 aprilie „Expert în vin în 24 de ore”– Jancis Robinson. Ce poți face timp de 4 ore în mașina când mergi pe un drum care nu-ți mai rezervă nici o surpriză. Citești! Destul de tehnică (comparativ cu „Pe aripile vinului” a Biancăi Bosker care rămâne, în continuare, preferata mea din colecția In Vino Veritas), dar minunată ca documentare pentru viitoare interviuri. De neratat pentru pasionații de vinuri.

15-20 aprilie citesc „Amintirile unui fost corector” – Petre Stoica. Nu m-a prins foarte tare.
La biblioteca nu am ajuns să împrumut cărți, dar în drumurile mele am fotografiat-o. Atât de mult că, dacă mai stăteam un pic, portarul ar fi venit spre mine să mă întrebe ce fac. Acasă am văzut că toate fotografiile au ieșit prost.

18 aprilie am cumpărat de la Cărturești Carusel „La început a fost sfârșitul” de Adriana Georgescu (cartea nr.6) în drum spre un eveniment. Am terminat-o a II-a zi. Postare pe facebook:

Un weekend petrecut cu cartea Adrianei Georgescu „La început a fost sfârșitul” – Humanitas. De la „O femeie din Berlin” nu m-a mai răscolit așa o carte.

Avea 25 de ani și toată viața înainte. Era o avocată și o jurnalistă strălucită. Ghinionul ei a fost că era șefa de cabinet a gen. Rădescu. Deși arestată și torturată dă dovadă de un curaj ieșit din comun. Trece prin iad cu demnitate și nu se lasă învinsă. Minunea asta de carte stă mărturie.

22 aprilie am postat interviul cu Diana Cosmin unde bineîteles am vorbit despre cărți.

23 aprilie de Ziua Internațională a Cărții am comandat de pe Elefant (erau reduceri 50%). Cum rămâne cu o comandă pe lună? Dar nu se pune deoarece comanda va sosi pe 2.05.2019.

O femeie iubită – Andrei Makine
Enciclopedia Vinului. O nebunie de vin –Madeline Puckette, Justin Hammack
Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare – Jude Morgan

Tot astăzi de Ziua Cărții am incendiat facebookul în condițiile în care eu postez extrem de rar de 2 ori/zi. Am pus 3 postări despre cărți și un articol cu Alice Teodorescu (mi-a fost lector la un curs de Scriere Creativă) în care am descusut-o despre cărți.

24 aprilie Am reluat „Amintirile unui fost corector”. – Petre Stoica, dar am abandonat-o pentru „În intimitatea secolului 19” cartea Ioanei Pârvulescu găsită în biblioteca părinților. Cum mult timp am neglijat Belle Epoque în favoarea interbelicului am decis că este momentul să recuperez.

30 aprilie Sărbătoarea de Paște a trecut, librăriile s-au deschis, iar eu am mai cumpărat o carte. Am început-o, dar mi-am propus să o citesc pe 1 mai „Românce văzute de străini” – Vasile Panopol.

Statistic aprilie, în cărți, pentru mine arată cam așa:

  • Cărți cumpărate: 7
  • Cărți citite: 5
  • Articole despre cărți pe blog: publicate 2, în așteptate pentru luna mai tot 2.
  • Cartea lunii aprilie: La început a fost sfârșitul – Adriana Georgescu
  • Autor român contemporan: Alina Pavelescu

Am urmărit cu plăcere pe Netflix un film despre cărți, bineînțeles există și cartea Scrisori din insula Guernsey.

Îmi place să citesc memorii, jurnale și istorie. Dar asta nu mă transformă într-un expert. Un expert în istorie a fost și este domnul Neagu Djuvara. Eu sunt doar o consumatoare obsedată de acest gen. Iar erudiția și pasiunea nu au deloc acelaș înțeles.

Mereu m-am ferit să fac recomandări și să dau stele sau note. De ce? Pentru că totul este extrem de subiectiv. În general, fiecare cititor rezonează cu cărțile în care se răgăsește. Unii se regăsesc în ficțiune, alții în memorii și jurnale. Oricât de minunată ar fi ultima carte scrisă de Kate Morton eu o abandonez oricând pentru jurnalul unei personalități. Dar cei pasionați de literatura epocii victoriene vor adora acestă carte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram (unde am postat fotografii cu 80% din cărțile citite).

Categorii
Cultură

Alice Teodorescu recomandă

Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am fost convinsă că la finalizarea cursul de Scriere Creativă, unde este lector, mă voi transforma într-un „țesător de visuri” (așa îi numesc eu pe cei care scriu… bine). Între timp m-am luminat și am realizat că visurile se țes în timp și cu migală. Chiar dacă a trecut mai bine de un an, Alice încă mă mai consiliază când am dileme legate de scris. Nu am devenit un „țesător de visuri”, dar cu ceva tot am plecat de la cursul ei. De atunci scriu în fiecare zi. Pentru cei care vreți să ajungeți la cursul ei vă avertizez că are o metodă aparte. Totul pornește ca o joacă, apoi realizezi, când termini cursul, că vrei să rămâi, în continuare, în acea poveste.

Ca personaj din literatură o asociez pe Alice Teodorescu (copil) cu Olguța din „La Medeleni”. Acum că tot i-am găsit un corespondent din cărți o voi lasa să răspundă la întrebările legate de cărți. Cum are o inteligență șlefuită de lecturi, nu este deloc genul pe care marketingul să o împinge să cumpere compulsiv, aș zice că este mai degabă genul care se lasă ghidată de simțuri.

1. Îmi poți spune o poveste legată de cărți?

Poveștile mele cu cărți sunt atât de amestecate cu „devenirea” mea, că nici nu știu cu ce să încep. Dar știu ce pot să povestesc – cum m-am „întâlnit” cu Murakami, datorită profei mele de română din liceu și a dirigăi, tot din liceu evident. Profa de română ne-a recomandat Pădurea norvegiană pe care mi-o pusesem pe lista de lecturi, dar la care nu am reușit să ajung, nu mai țin minte de ce. Însă m-am trezit cu o surpriză și mai și – parte din premiul de final de an fiind un alt roman semnat Murakami, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Așa a început ”relația de-o viață” cu Haruki Murakami, iar acest roman e în continuare preferatul meu, deși între timp am citit și non-ficțiunea sa, plus aproape toate volumele traduse la noi sau în engleză. E una dintre cărțile pe care îmi place să le recomand și cartea pe care am disecat-o în proiectul pentru naratologie, în primii ani de facultate. E cartea care surprinde, din punctul meu de vedere, esența scriiturii lui Murakami.

2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Cred că am aflat mult mai multe din cărți decât din orice altceva, însă multe sunt cunoaștere implicită și nu mai știu să zic exact ce și de unde. Însă pot spune de seria Sapiens – Homo Deus că mi-au confirmat anumite lucruri și mi-au pus lucruri noi, în perspective noi: de exemplu, faptul că toate sistemele produse de omenire sunt ficțiuni pe care noi le-am investit cu calitatea de „real”știam încă din facultate, dar că, din perspectivă evoluționistă, se poate spune că grâul ne-a „domesticit” pe noi, ca homo sapiens, asta chiar nu știam. Și e o interpretare fascinantă, gândul că așa s-a născut o nouă civilizație.

3. Când ai realizat că îți place să citești? Primele cărți citite. Ai un ritual al cititului, un loc special? Ce gen preferi: memorii, beletristică, polițist, artă, SF, etc?

Nu a fost o realizare, e un mod de a fi pe care îl am de când mă știu. Nu am avut un moment sau, dacă a fost, nu mai țin minte. Știu doar că am crescut cu povești încă dinainte să am conștiință de sine, fie citite, fie la pick-up, cu viniluri prăfuite și pocnituri și că am învățat să citesc devreme, alături de mamaia (bunica din partea mamei), pe Legendele Olimpului. Zei. Când am ajung la școală știam deja să scriu și să citesc, iar pasiunea era demult aprinsă.

Dar de atunci a crescut și s-a transformat în moduri diverse, cu ritualuri variate. În adolescență adunam nopți albe vară de vară (și nu numai), îmi plăcea la nebunie liniștea din vacanțe când puteam să devorez romane, acum citesc ori dimineața, la cafea, ori seara, înainte să mă culc. Dacă mă prinde o carte foarte tare, ajung să citesc în orice pauză prind și pe stradă, în timp ce merg înspre metrou sau dinspre metrou spre casă. Uneori o fac în mod programat, acele 20-30 de pagini pe zi recomandate în studii, care la mine ajung să fie mai multe și citite mai neregulat, cu toată disciplina. Port cărți cu mine constant, mai nou, mi le descarc și în telefon. Și întotdeauna citesc, în paralel, 2-3 cărți. Îmi place la nebunie să zbor și am, ca regulă, terminatul unei cărți (uneori chiar două) în aeroport + în timpul călătoriei cu avionul (nu pot dormi în avion și îmi place să profit de timp pentru a citi în voie).

În aceeași învălmășeală de ritualuri și comportamente îmi aleg și cărțile. Deși în ultimii ani am tot migrat spre fantasy, young adult și am citit destul de multe benzi desenate japoneze (manga), întotdeauna se întretaie cu jurnalism narativ, non-ficțiune business, psihologie, studii filosofice, romane (post)moderne, thrillere, romane psihologice, realism magic, romance, crime fiction, critică etc. Am anumite ”predispoziții”, însă citesc foarte mult în funcție de stare. Mă simt ca Picasso cu perioadele lui, cam așa funcționează și la mine, mai ales că, până acum un an, citeam mult și pentru cercetările mele academice. Acum sunt într-o mică pauză. Așadar, nu am un răspuns simplu, ce îmi cade în mână și mă atrage, filtrate mereu prin stările și dispozițiile de viață (care țin cu lunile).

4. De ce îți place să citești? Cum crezi că ar arăta o lume fără cărți?

Cred că lumea fără cărți ar fi o lume care și-ar găsi alte medii de a spune povești. De a-și imagina alte realități, alte vieți, alte timpuri. Dacă ar fi mai păguboase aceste medii, habar n-am, ce știu este că nimic nu bate textul scris și citit „old school” dintr-o carte fizică pentru dezvoltarea fără limite a imaginației, a potențialului de a înțelege lucruri care nu există. De asta citesc eu. Citesc pentru că îmi hrănește foarte multe nevoi: evadare, imaginare, învățare, relaxare, simțire, empatie. Trăiesc realități pe care altfel nu le-aș trăi niciodată și le trăiesc mult mai intens decât o fac prin film. Cititul rămâne mediul preferat pentru mine și nu pot să mă opresc (o fac zilnic) – e un fel de drug of choice, care continuă să mă crească.

5. Poți recomandă 5 cărți pentru cititorii mei?

Am ales numai proză contemporană și considerată uneori marginală sau popular culture, tocmai pentru că trebuie să ne lărgim mereu orizonturile
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami pentru că este un realism magic combinat cu o proză urbană care te pune pe gânduri la fiecare pagină.
Am ceva să-ți spun de Hanif Kureishi – un roman psihologic care atacă teme sensibile și așa-zise tabuuri, într-o manieră umană. E deschizător de minți, aș zice.
Strange the Dreamer de Laini Taylor – unul dintre cele mai bune romane fantasy young adult din ultimii ani, scris într-o manieră lirică sau onirică, apropos de nume, care te va trece prin toate stările. Încă un exemplu de fantasy care scoate în evidență subiecte importante precum discriminarea, gelozia în familie, ce înseamnă să fii diferit etc.
Vorbitor în numele morților de Orson Scott Card pentru că este un SF care ridică atât de multe probleme morale și filosofice, încât ar trebui citit de oricine.
Ducele bar de J. R. Moehringer pentru că e o poveste despre devenire, maturitate emoțională și cum ne construiesc și reconstruiesc amintirile. Nu degeaba a fost super buzz cu volumul ăsta, e pe drept meritat.

Despre Alice Teodorescu am mai scris aici.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

În intimitatea perioadei Belle Époque – un interviu cu Georgeta Filitti

Cărțișor – eveniment organizat de Moara de Hărtie la Muzeul Literaturii Române/foto credit: Emilia Nicolae

Sunt la al II-lea interviu cu doamna istoric Georgeta Filitti. În timp ce îmi relata despre perioada Belle Époque în România, o ascultam și o priveam. Are ceva aparte care înobilează fiecare spațiu. Pe fereastră deschisă, undeva spre Valea Prahovei, pătrundea în încăpere o lume pe care eu una o cunoaștem doar din cărți. Este familiarizată cu istoria, arta și literatura, iar aceasta se vede din dibăcia cu care conduce conversația. Politica devine un soi de poveste (ușor de înțeles), temperează prestanța marilor personalități pe care le evocă ( făcându-te să te apropii de ele), dă eleganță și celor mai banale întâmplări, iar femeile frumoase ale epocii capătă personalitate și umor.

Într-o zi frumoasă de vară, d-na Filitti povestește, în stilul-i caracteristic, despre splendoarea unei lumi pe care refuzăm să o uităm. Cât a durat interviul, relatările domniei sale m-au întrodus în intimitatea perioadei Belle Époque. Un timp în care se trăia frumos, în care exista bucuria de a trăi, când lumea avea un rost și conversația era ridicată la nivel de artă.

Emilia Chebac: Știu că vă simțiți atrasă de perioada Belle Époque. De ce?

Georgeta Filliti: Mi s-a pus adesea întrebarea: „Dacă ar fi să vă întoarceți în timp și să trăiți în trecut, ce perioadă ați alege?” Poți să alegi și Florența secolului XVII, sau Franța secolului XVIII, dar aș zice că Belle Époque, în spațiul românesc, este o epocă extraordinară. Nu este numai părerea mea, este a multora. Nicolae Iorga spunea că România a dat atunci cele mai valoroase personalități.

Să-l pomenim pe Spiru Haret o persoană foarte înzestrată, absolvent al unei școli franceze, astronom de meserie, matematician, dar și un inspirat ministru al învățământului. În urma lui, pe lângă sistemul de învățământ pe care l-a preconizat, au rămas 2000 de localuri de școală care au dăinuit până destul de târziu. Le recunoșteai pentru că erau construite ca un soi de torturi. Aveau pe fațadă o succesiune de cărămidă și zid care le particulariza frumos. Contează însă mai puțin exteriorul, important era ce se făcea la interior, unde se studia cu sârg. Pentru noi, cei de astăzi, n-aș spune că numai această formă de învățământ impresionează ci tot ansamblul de lucruri care reușeau să te facă să fii optimist.

În cea mai mare parte este vorba de domnia Regelui Carol I începută sub auspicii extraordinare, un răstimp de construcție, de fapte pozitive și de aceea îndemânare de a folosi calitățile românilor pe care a avut-o principele prusian. Astăzi suntem foarte dispuși să dezaprobăm, toți criticăm de sus până jos. Nu cred că nu e vina noastră pentru că la televizor nu vezi altceva decât cum se înjură unul pe altul. Nici 10% din emisiuni, mă refer la spectrul general, nu pomenesc de realizări, oricare ar fi acelea, o construcție bine făcută, o șosea bine reparată, un elev care dobândește rezultate bune. Numai critică! Toată lumea stă cu ochii pe televizor spre nenorocirea noastră, ca indivizi și spre nenorocirea nației.

Or, în perioada la care mă refer, poate nu mereu cu aceiași celeritate, în Romania se realizează o mulțime de lucruri. Ajunge arbitrul Balcanilor, este țara cu cea mai proeminentă dezvoltare în acest răstimp. Un lucru de luat în seamă și care miră astăzi, noi aveam balanță excedentară. Eram o țară care exporta materii prime și importa materii manufacturate. În ciuda acestui fapt, balanța era excedentară. Asta nu înseamnă că toată lumea trăia foarte bine, era încă destulă săracie.

Emilia Chebac: De ce credeți că românilor le place atât de mult Belle Époque?

Georgeta Filitti: Dincolo de oamenii deștepți ai epocii Spiru Haret, Nicolae Iorga, aveam și oameni politici foarte cultivați. Unul dintre ei, Ionel Brătianu, este socotit a fi făcut România Mare. Era inginer, iar cine-i citește corespondența va vedea că atunci când se ducea la Florența, mergea la Uffizi Pitti și admira comorile de acolo. Eu nu văd astăzi un prim ministru ducându-se într-un mare muzeu al lumii și lăsându-se scăldat de frumusetea operelor de artă din acel loc. Aceasta face diferență, oamenii din perioada Belle Époque erau atât de importanți pentru că erau educați. Educația este esențială, în orice domeniu.

Aveam oameni politici deosebiți, ingineri, profesori, îl aveam pe Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu (avocat și om politic). Un mare chirurg care are o descoperire despre care astăzi nu se mai vorbește. Un anesteziant care a salvat mii de vieți – stovaina. Este o substanță care a permis în acel moment chirurgilor să facă operații foarte complicate. În secolul XVIII, XIX și mai devreme, doctorii se antrenau să facă operații cât mai rapide. Pentru ca pacientul să sufere cât mai puțin, după ce îl legau bine de masă, îi tăiau piciorul în câteva secunde. Nu era ușor. Sunt însă operații care nu pot fi făcute pentru că omul reacționează și atunci riști să tai și ce nu trebuie. Era vorba atunci de operațiile legate de scoaterea pietrelor de la rinichi. Injectat cu stovaină, pacientul stătea liniștit și putea fi operat. Doctorul Toma Ionescu a fost invitat în Statele Unite unde a făcut peste 700 de operații. Acolo ajunge un adevărat erou și a fost teribil de prețuit. A operat și în Franța. Dar când s-a întors în România, un conațional a cerut să i se retragă dreptul de practică.

Dr. Ion Cantacuzino studiază la Paris, se întoarce în țară și întemeiază aici un institut de seruri și vaccinuri care astăzi îi poartă numele. Acest institut este similar cu Institutul Pasteur de la Paris cu care a stabilit o relație foarte serioasă. Institutul Cantacuzino era considerat, în epocă, o instituție de vârf.

Nicolae Iorga nu era numai istoric, nu doar profesor ci și un militant foarte înțelept. Prin Liga Culturală a promovat românismul, a ținut vie ideea unirii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat. Războiul a favorizat deslușirea acestui deziderat, dar starea de spirit a fost creată de acești oameni și de transilvănenii patrioți care n-au fost puțini (Octavian Goga, părintele Vasile Lucaci, Gheorghe Pop de Băsești, Ion Rațiu). Toți militează pentru unire. Iorga a făcut mai mult prin Liga Culturală, a trimis mii de cărți în spațiul transilvănean. A ajutat la venirea multor ardeleni în Regat. Această țesere de o parte și de alta a Carpaților a creat o stare de spirit național românescă absolut extraordinară. În 1907 intră în Parlament și este foarte vehement. Un subiect predilect pentru el rămâne Basarabia, o problemă veșnic deschisă, veșnic dureroasă pentru mentalul realității românești.

Emilia Chebac: Prin ce se caracterizează moda în perioada Belle Époque?

Georgeta Filitti: Dincolo de personalitățile care o populează, acestă epocă rămâne prin frumusețea ei. De aceea se numește Belle Époque. Nu noi am inventat-o ci este o caracteristică a Europei, în primul rând a Franței. Este pornită sub Imperiu, sub Napoleon al III-lea și sub fermecătoarea lui soție, împărateasa Eugenia. Este vorba, în primul rând, de manifestări publice de mare frumusețe, de mare grație. Îmi pare rău s-o spun, dar acesta este adevărul: moda are o pondere absolut extraordinară. Moda evoluează de la rochia cu crinolină la rochia cu turnură. Tot timpul însă trupul femeii este văzut ca un lujer, ca o floare splendidă, dar această imagine are un preț foarte mare: purtarea corsetului.

Când vorbim de moda perioadei Belle Époque vorbim în primul rând de corset. Româncele se supun și ele de bună voie acestei mode. Încercarea femeilor de a rămâne veșnic slabe, nu era ușoară pentru că în acele vremuri se mânca mult. Când vorbim de Belle Époque ne referim la elită. Țărăncile simple, gospodine, zdravene, femei minunate de altfel, nu purtau corset. Și la oraș era lume săracă, muncind din greu. Purtatea corsetului era apanajul femeilor cu mulți bani care își permiteau să-și comande toalete luxoase. La 1900, nu puteai să-ți faci o rochie cu mai puțin de 8 metri de material, plus accesoriile. Rochiile erau teribil de complicate.

Mai sunt niște piese, în acea perioadă, care nu le deranjează deloc pe femei, dar îi deranjează teribil pe bărbații – pălăriile. Oamenii merg la teatru și nu pot vedea spectacolul din cauza dimensiunii pălăriilor. Au încercat tot felul de garderobe, în care să existe un compartiment pentru pălării. Dar cucoanele nu au vrut să renunțe, din contra le-au vrut cât mai împodobite și cât mai mari. În întreaga Europă s-a încercat reducerea dimensiunilor acestor pălării. S-a introdus chiar și o amendă. Dar cum femeilor li s-a părut foarte cochet să le poarte în continuare, prietenii și soții plăteau amenda, iar ele rămâneau cu pălaria pe cap.

Al III-lea element de suferință, dacă voiai să fii la modă, erau pantofii și botinele. Încălțările trebuiau întotdeauna să fie foarte mici. De aici o vorbă care circula în epocă: „Piciorul mic și ochii mari.” Îți ieșiau ochii din cap de cât de tare te strângeau pantofii.

Emilia Chebac: Să înțeleg că perioada Belle Époque nu a fost scutită de tirania păstrării siluetei?

Georgeta Filitti: Cu trecerea timpului intervin modificări fiziologice în trupul femeii, motiv pentru care nu-și poate păstra dimensiunile, chiar dacă a fost slăbuță în tinerețe. Am văzut la un moment dat un contract de căsătorie în care era prevăzută o condiție: tânăra de 18 ani, care în ziua nunții avea dimensiunile ideale, obligată prin acel contract să-și păstreze aceste dimensiuni toată viața. Dacă își pierdea dimensiunile, își pierdea și dota cu care fusese înzestrată. Or, în timp era foarte greu, mai ales dacă avea și copii.

Existau și atunci metode de slăbire. Una era „la purtător”. Relatarea o dețin de la o rubedenie foarte indepărtată, o baroană Papudof. Există niște fotografii superbe ale ei, în care are o talie nefiresc de subțire. Secretul? Ingerase o tenie (și nu era singura), care trăia în trupul ei și mânca oarecum în locul ei. Probabil că nu te simțeai confortabil cu asemenea lighioană în tine. Când doreai să o scoți, trebuia să stai o vreme, nu știu cât exact, probabil că era la bunăvoința teniei, în fața unui vas cu lapte bătut care atrăgea tenia și o scoteai. Prezența teniei în trup mai avea un avantaj, dacă putem numi asta un avantaj, femeia respectivă era foarte palidă. Atunci nu era la modă bronzarea, motiv pentru care doamnele purtau pălării foarte mari și își înveleau tot mai mult trupul. Evident că nu toate femeile reușeau să fie slabe. Fotografiile de epocă arată că unele erau chiar corpolente.

Cărțișor – eveniment organizat de Moara de Hărtie la Muzeul Literaturii Române/foto credit: Emilia Nicolae

Emilia Chebac: Câteva reguli care astăzi nu mai există?

Georgeta Filitti: Pe lângă aspectul femeii foarte impodobite, foarte luxoase era un cadru general fermecător. Decorarea casei, ceremonialul de masă, ceremonialul de vizită. Protocoalele de primire erau complicate începând de la palatul regal până la omul de clasă mijlocie. Se respectau anumite caracteristici: cum să primești de sărbători, de nuntă, de botez. Cum ții doliu. Ți-a murit soțul? Trei ani te îmbraci în negru, apoi încă un an porți cenușiu. Ce faci în toate momentele cvasi-solemne ale vieții?

Emilia Chebac: Puteți să exemplificați?

Georgeta Filitti: Astăzi este o ofensivă în prezentarea acestui moment al vieții unui cuplu – căsătoria. Sunt oamenii care invită 200-300 de persoane. Preocuparea organizatorilor este absolut năucitoare. Așa a apărut această formă de compensare. Nuntașii aduc un plic cu bani. Ceea ce nu se întâmpla atunci în lumea boierescă, în schimb cadoul era obligatoriu.

Un caz concret. Mie mi s-a părut fermecătoare povestea. Este vorba de nepoata Nababului care se căsătorește cu un funcționar de la Ministerul de Externe. El are studii în Franța, ea franțuzită, drăguță și fermecătoare. Așa cum se obișnuia, mă refer la marea boierime, căsătoria se oficiază la biserica Domnița Bălașa, pe urmă acasă, într-o reședință pe Șoseaua Kisseleff. Se publică în L’Indépendance Roumaine o relatare a acestei căsătorii unde e prezentat traseul nunții plus cadourile primite. Așa se obișnuia atunci.

Exemple de cadouri: O pivniță de 480 de sticle de vin vechi, 48 covoare, vase Gallé, 24-48 așternuturi de pat. De asemenea tânăra perche era înzestrată cu un serviciu de masă de 96 de piese comandate în Anglia. Astăzi din 96 de piese mai sunt vreo 10 la nora acestei mirese care sunt eu însămi. Unele sunt în muzee, unele s-au vândut la talcioc, câteva s-au spart. E notat cadoul și cine l-a oferit. Singura persoană care a oferit bani a fost Nababul: băgați într-un plic de piele bătut cu pietre prețioase. Erau 60 000 de franci (o sumă foarte mare ). Dar cum mireasa era nepoata preferată Nababul și-a făcut socoteala că este mai bine să aleagă ea ce vrea să facă cu banii.

Regina Elisabeta îi trimite un coș cu flori. S-ar putea interpreta că regina era foarte zgârcită. Nu știu, dar pentru familia în cauză, coșul de flori al reginei a însemnat foarte mult. Când, a fost prezentată la Curte, regina Elisabeta stătea pe tron, iar mireasa și soțul ei trebuiau să urce câteva trepte. Mireasa s-a împiedecat și a căzut. A avut o reacție care astăzi poate fi considerată golănească. A început să râdă în hohote. I s-a părut teribil de amuzat. Soțul i-a aruncat niște priviri ucigătoare, dar era prea bine crescut să se manifeste în public. Regina însă s-a ridicat de pe tron și a început și ea să râdă. A fost o reacție minunată care a liniștit-o imediat pe tânara mireasă. S-au îmbrațisat, a făcut o reverență și lucrurile s-au defășurat foarte bine. Dacă regina nu avea prezență de spirit să o ajute în felul acesta, să creeze aceea secundă de egalitate între ea și mireasă, Sanda Filitti s-ar fi simțit compromisă.

Emilia Chebac: O regulă de comportament încălcată?

Georgeta Filitti: Aceeași mireasă, acum căsătorită, își urmează soțul, diplomat la Roma. În timp ce el stătea toată ziua și culegea documente de la Vatican (în afară de funcționar al Ministerului de Externe era și istoric și academician), ea se plimba prin oraș și, spre indignarea tuturor, mânânca covrigi pe stradă. Soțul scandalizat îi reproșează: „Mă compomiți, nu se poate!” Era o regulă foarte strictă pe care ea încălcat-o gândindu-se că acolo nu o cunoaște multă lume, dar în spațiul nostru nu era o notă bună să mănânci pe stradă. Ca fată se numise Sanda Ghica. Bunica ei era sora Nababului, Gh. Gr. Cantacuzino.

Emilia Chebac: Un exemplu de femeie compromisă în epocă?

Georgeta Filitti: O să vă dau un exemplu tot din familia Ghiculeștilor. O doamnă din această familie nu se înțelegea deloc cu soțul. Îl părăsește și se retrage la moșie, fără să mai revină vreodată în București. Aici stă împreună cu avocatul familiai ca soț și soție fără să oficializeze legătura. O poveste banală astăzi ca o zi de toamnă. Dar atunci această femeie a fost exclusă din arborele genealogic al Ghiculeștilor, de aceea mi-a trebuit foarte mult timp până să dau de urma ei.
În urmă cu aproximativ 20 de ani, un preot îmi arată un costum popular spendid al unei femei din familia Ghica. Întreb: Dar care este? Îmi dă câteva repere, dar tot nu mă descurcam. Interesul meu a continuat pentru că părintele mi-a oferit acel costum. La rândul meu l-am oferit mai departe unui muzeu. Când faci o asemenea donație trebuie să spui proveniența lui, pentru că asta îi conferă valoare. Mi-a fost foarte greu să dau de urma acelei femei. Motivul? Când a decis să-și părăsească soțul, pentru familie ea n-a mai existat. Ca pedeapsă, au exclus-o din arborele genealogic. Și familia a mai făcut ceva: a purtat doliu după ea, socotind-o moartă. Menționez că nu a dus deloc o viață scandaloasă. Pe moșia unde s-a retras a trăit până a murit.

Istoria acestui neam devine în viziune doamnei Filitti o poveste… absolut fermecătoare

Emilia Chebac: Cum era privit costumul popular în acea perioadă?

Georgeta Filitti: Atât Regina Elisabeta cât și Regina Maria au fost absolut fascinate de costumul popular românesc. Așa se face că au impus moda, moda cu majuscule. Cum cele două regine veneu la recepții îmbrăcate în costum popular, de la sine se înțelege că și restul femeilor le urmau exemplul.

Dacă intrăm însă puțin în detaliu, observăm că Regina Maria a adăugat multe elemente acestui costum popular românesc pe care îl lega de costumul bizantin: pietre prețioase, beteală care-i împodobesc costumele conferindu-i un aer împărătesc. De aceea costumele Reginei Maria sunt superbe. Se mai păstrează câteva, vreo două sunt în proprietatea doamnei profesor Adina Nanu care are o colecție absolut fascinantă.
Această aplecare a familiai regale spre costumul popular a mai avut o parte bună. A încurajat industria sătească, dând de lucru femeilor. Atunci se lucra numai de mână, cu materiale naturale iar rezultatul era absolut minunat.

Emilia Chebac: Existau instituții de binefacere?

Georgeta Filitti: Tot în La Belle Époque pe care o discutăm funcționa așa ceva. Astăzi este ceva greu de înțeles, ne uităm la ea ca la ceva exotic. Este vorba de instituțiile de binefacere. Ca să realizăm dimensiunea fenomenului, numai Regina Elisabeta patrona 40 de asemenea forme de susținere socială. Le susținea material din banii proprii, ceea ce îi obliga și pe ceilalți să facă donații.
• A fost foarte impresionată de numărul imens, comparativ cu alte țări, de orbi din țara noastră și atunci a creat Vatra Luminoasă. A salvat 7000 de orbi din spațiul românesc pe care i-a adunat într-un loc, a creat aleliere și a adus profesori de Braille (la 1900 era ceva extraordinar).
• Tuberculoza făcea ravagii în acea perioadă. Pentru bolnavii tebeciști înființează o mulțime de spitale, mai ales pentru copii. Tratamentul care din păcate nu era porivit, dar nu se știa la vremea aceea, era să te expui cât mai mult la soare. Așa apar preventoriile, la Mare, la Carmen Sylva, Bellona. Între timp s-a dovedit că pentru astfel de bolnavi muntele era mai potrivit decât Marea.

Emilia Chebac: Cum a gestionat Regele Carol I năravurile de atunci ale românilor?

Georgeta Filitti: Aș spune că noi ca popor suntem foarte aplecați spre dispute, iar în sfera politică suntem neîntrecuți. Regele Carol I a înțeles această pornire a românilor de a dezbate, de a discuta. A realizat că se vorbește steril și nu se finalizează mare lucru. Pentru a stopa pălăvrăgeala a impus, pe nesimțite, câteva reguli:
• Deoarece miniștrii convocați la o ședință veneau și cu o oră întârziere, le-a oferit fiecăruia câte un ceas. Le-a bătut indirect obrazul.
• Când ajungeau în fața lui, după obiceiul românesc, veneau cu hatâruri. Ca să nu se întindă prea mult la vorbă (pentru că ori turnau pe câte unul, ori cereau câte un favor pentru un fin, pentru un nepot) regele îi primea pe toți în picioare. Regele stând în picioare, nu îndrăzneau să se lungească prea mult la discuții.
• Ca să păstreze distanța, Regele Carol I întindea numai două degete celui cu care vorbea.

Emilia Chebac: O femeie apreciată de Regele Carol I?

Georgeta Filitti: Una din femeile primite de Rege a fost Maria Cuțarida, prima femeie medic român, doctor în medicină la Montpellier. A condus Societatea Materna de binefacere care s-a ocupat de copii abandonați. A avut solicitări din partea sultanului și a împăratul Japoniei. I-a refuzat pe amândoi. Sultanul i-a solicitat că fie medic pentru femeile din harem, iar Împăratul Japoniei medic al femeilor din familia regală. Și la mulsumani și la japonezi era o restricție foarte severă. Bărbații nu puteau consulta femei. Cum Maria Cuțarida avea studii și de obstetrică-ginecologie era foarte dorită în aceste medii. I-a refuzat pe amândoi. Nu era o femeie foarte frumoasă și atunci s-a refugiat în această meserie, pe care a practicat-o cu tot sârgul. Se pare că și urâțenia servește uneori la ceva.

Belle Époque a fost o epocă de efervescență culturală și politică, când bunul simț era o rutină, iar educația devenise un stil de viață. Oamenii vremii au înțeles atunci că educația solidă te face un om puternic. Aceasta ar fi explicația pentru evoluția marilor personalități ale Romaniei de atunci. A fost o perioadă de bun gust, cuviință și rafinament. Modul în care ne raportam astăzi la Belle Époque arată că pentru unii dintre noi ea nu se va demoda niciodată.

Îmi doream ca relatarea doamnei Filitti să nu se termine niciodată. Merg, cât de des pot, să o ascult în locurile unde este invitată să vorbească. Am observat că la conferințele domniei sale nu se aplaudă în timpul discursului. Oamenii nu îndrăznesc să-l întrerupă. Ne ține sub vraja lui, iar noi ne lăsăm conduși acolo unde vrea să ne ducă. Și se mai întâmplă ceva la conferințele dnei Filitti… se râde, chiar mult, aș zice. Are o abilitate aparte să transforme subiecte serioase, rigide în povești captivante. Ca și cum sala nu ar fi suficient de prinsă în mrejele poveștii, își mai condimentează discursul cu întâmplări adevărate care stărnesc hohote de râs. Istoria acestui neam devine în viziune doamnei Filitti o poveste… absolut fermecătoare.

Sunt la al II-lea interviu, pe acest blog, cu doamna istoric Georgeta Filitti. Mi-aș dori ca acestă colaborare să continue, cât mai mult timp. Atâta bogăție de personalitate nu ai cum să o redai doar într-un singur interviu!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Emilia Nicolae, mulțumesc pentru fotografii!

Sub vraja doamnei istoric Georgeta Filliti
Categorii
Cultură Diverse Interviuri

Un interviu cu istoricul Gabriel-Virgil Rusu despre Rózsa Sándor

Cum am ajuns să iau un interviu istoricului Gabriel-Virgil Rusu despre Rózsa Sándor? Pe un cont de instagram mi-a atras atenția o postare „Floarea Pustei – Istoria lui Rózsa Sándor, ultimul mare haiduc al Europei” o carte editată de Academia Română. Recunosc, nu auzisem nimic despre acest personaj, dar aveam încredere în persoana care recomanda volumul. I-am trimis un mesaj, pentru a afla de unde îl procurase. „Direct de la autor, pe care l-am întâlnit la prezentarea cărții în Ungaria” a venit răspunsul. După investigații, demne de un detectiv, astrele s-au aliniat perfect și am reușit să intru în posesia cărții, care a ajuns la mine de la Cluj. Eforturile mele au avut un final neașteptat: un interviu cu Gabriel-Virgil Rusu. Venit pentru câteva zile București, a avut amabilitatea să mă includă și pe mine în agenda care era și așa destul de încărcată.

Gabriel a visat să facă istorie, dar a urmat dreptul. În 1985, după terminarea liceului a dat examen la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj unde a picat. Erau 36 persoane pe un loc. Între timp face armata. În acele timpuri, dacă nu studiai, erai obligat „să te angajezi în câmpul muncii”, ceea ce se traduce astăzi prin „să-ți găsești un job”. Ca să scape de „ câmpul muncii” se îndreaptă către Academia de Poliție din București, unde obține licența în drept. Nu vrea însă să renunțe la prima pasiune, istoria. Își împlinește visul și mai obține o licență în istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Urmează un master, un doctorat, scrie studii și cărți cu titlul cărora aș umple lejer o pagină.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea cărții?

Gabriel-Virgil Rusu: Când lucram pentru licență (istorie) am scris un studiu al cetății Gherla, devenită în secolul al XVIII-lea penitenciar, o zonă puțin expoatată de istoriografia românească. Am identificat că în această închisoare a fost închis Rózsa Sándor, considerat de istoricii maghiari romantici, ultimul mare haiduc al Europei.

Emilia Chebac: Cum ai ales un titlu atât de romantic „Floarea Pustei”pentru o carte de istorie?

Gabriel-Virgil Rusu: Numele Rózsa Sándor tradus este Alexandru Trandafir (Rózsa – trandafir, Sándor – Alexandru). În Ungaria, în câmpia Panoniei, cresc și trandafiri. În prolog l-am asemuit pe Rózsa Sándor cu un trandafir care înflorește, își trăiește cu intensitate viața, după care moare. Însă trandafirul are și spini, iar cei care încearcă să-l rupă se vor răni.

Emilia Chebac: Cine este Rózsa Sándor?

Gabriel-Virgil Rusu: Rózsa Sándor (1813-1878) este un personaj fabulos, un erou social.

• Până în 1867 (când se constituie Imperiul Austro-Ungar), ungurii se aflau și ei sub cizma împăratului Austriei. Singurele formele de rezistență socială erau reprezentate de haiduci. Spațiul în care activau era împărțit între bande interlope. Rózsa Sándor nu avea ce să caute în zona de influență a altui haiduc. El era stăpân în Banat, în partea de S a Ungariei, mai exact în comitatul Csongrad, precum şi în nordul Voievodinei de azi. Activitatea haiducilor era axată pe furturi, tâlhării chiar și crime. Are o viață aventuroasă: este arestat, dar evadează, este capturat, apoi grațiat de înșuși împăratul Austriei, și iarăși capturat. Este tare curios cum a reușit să scape de ștreang, într-un context politic atât de agitat.
• În 1848, când poporul maghiar se ridică împotriva asupririi austriece, Rózsa Sándor, ieșit din închisoare, se implică în problemele politice. Este pus în fruntea unei bande de țărani rustici războinici, folosiți ca trupe de gherilă împotriva austriecilor şi a aliaţilor lor. Luptă împotriva revoluţionarilor sârbii şi, se pare, că şi împotriva românilor din Banatul Montan. Ajuns în anturajul revoluționarilor, nu s-a putut însă desprinde de trecutul său. Este chemat, la Budapesta, de superiorii sai, unde i se atrage atenția să renunțe la tâlhării.
• Încet-încet este pus pe linie moartă, banda este risipită și este nevoit să se întoarce acasă. Revoluția este înăbușită în sânge, iar austriecii redevin stăpâni pe tot imperiul. Revoluționarii sunt vânați, inclusiv Rózsa Sándor. Timp de 10 ani au bătut pándurii (jandarmii austrieci) Câmpia Ungariei de Jos (Alföld) ca să-l prindă. Până la urmă este trădat.
• Condamnat la moarte, este închis la Kufstein ( Austria) unde era singurul infractor de drept comun. S-a dovedit genul showman, de aceea austriecii îl scoteau în fiecare duminica în oraș, iar oamenii dădeau bani pentru a-l vedea. Era fantastic, îmbrăcat în ținută ungurească cu clop (ciskos) şi suman (szűr). Oamenii îl vizitau și în celulă.
• După liberare el încearcă să se încadreze în trupele Jandarmeriei înfiinţate după formarea noului Imperiu Austr-Ungar (1867), dar este respins. În aceste condiţii se reîntoarce în pustă şi continuă jafurile. După câţiva ani este prins în cursă.
• Condamnat pe viață, își petrece ultimii ani din viață, la închisoare din Gherla, unde moare de tuberculoză după 5 ani de detenţie. Notorietatea lui era atât de mare, în epocă, încât decesul lui este anunțat în The New York Times.
• Despre Rózsa Sándor s-au scris legende și balade încă din timpul vieții.

Ilustrație: Gabriel-Virgil Rusu

Emilia Chebac: De ce ai dedicat cartea prietenilor tăi maghiari?

Gabriel-Virgil Rusu: Cu toții avem nostalgia copilăriei. Locuind într-o regiune multiculturală (la mine pe stradă trăiau maghiari, armeni, germani și romi) ne jucam cu toții. Am auzit de Rózsa Sándor de la prietenul meu Gabi ( 50% armeano-maghiar, 50% român) când mi-a spus: „Acum ne jucăm de-a Rózsa Sándor și banda lui”. Cu acești copii jucam fotbal în curtea cimitirului, Cimitirul Robilor, din Gherla. Undeva în dreapta era mormântul lui Rózsa Sándor. Făceam schimb de informații: eu am aflat de Rózsa Sándor, iar ei despre Pintea Haiducul. De aceea, „Floarea Pustei” este dedicată prietenilor mei maghiari.

Emilia Chebac: Cum a primit comunitatea maghiară, din România, cartea?

Gabriel-Virgil Rusu: Lansarea s-a făcut la cinematograful Pacea din Gherla. Demult nu mai văzusem cinematograful așa plin. Am fost impresionat de interesul oamenilor pentru cartea mea. Pot spune, cu mâna pe inimă, că nu există familie din Gherla, maghiară, dar și română, să nu fi auzit de haiducul Rózsa Sándor. Prima carte dedicată haiducului a fost în limba română. Văzând interesul stârnit, am mai scris o variantă și în maghiară, intitulată Az átokházi betyár, în traducere: Haiducul din Átokháza (așa se numește pădurea de lângă Sgehedin unde haiducul se ascundea de potere). Ilustrațiile din noua carte sunt realizate de mine. Traducerea a fost asigurată de Nastasă-Kovács Annamária, un traducător foarte cunoscut în Cluj. Cuvântul înainte aparține domnului Gyémánt Ladislau, profesorul care m-a orientat spre istorie în copilărie.

Versiunea în limba maghiară

Emilia Chebac: Cum a ajuns cartea în Ungaria?

Gabriel-Virgil Rusu: Ioana Gavriș, o româncă stabilită în Ungaria, m-a invitat, în 2016, în Ungaria să văd Muzeul Rózsa Sándor din Ásotthalom și să mai culeg informații. Terminasem cartea și era încântată să primească și ea un exemplar. Ajungând acolo, oamenii mi-au arătat copacul unde s-a ascuns Rózsa Sándor, pe nepotul lui Rózsa Sándor, pistolul lui Rózsa Sándor. Mulți locuitori din zonă poartă numele de Rózsa. Aşa a apărut ideea de a scrie povestea haiducului şi în limba maghiară.

Anual, în Ásotthalom, se desfășoară Festivalul Rózsa Sándor care reconstruiește atmosfera sec. XIX din pusta maghiară. Locanicii și turiștii vin îmbrăcați în haiduci, exact ca pe vremea lui Rózsa Sándor, mânâncâ, beau vin, cântă, dansează și călăresc cai frumoşi de rasă. Este impresionant. Și noi avem un festival de acest gen în Transilvania, Festivalul Pintea Haiducul de la Măgoaja.

„Az átokházi betyár” a fost lansată în cadrul acestui festival și a fost foarte bine primită de comunitatea din Ásotthalom. Era și ceva inedit. Ei aveau colaborări doar cu sârbii, care sunt foarte aproape. Însă acum, era prima oară când un istoric român participa la o astfel de manifestare şi mai scria şi o carte despre eroul lor.

Emilia Chebac: 3 destinații de călătorie pentru cei care doresc să meargă pe urmele lui Rózsa Sándor?

Gabriel-Virgil Rusu:
Castelul Kufstein – Austria, în zona Tirolului, unde există și în prezent celula în care a fost închis Rózsa Sándor. În celulă este un manechin îmbrăcat în hainele lui.
Ásotthalom – Ungaria pentru Festivalul Rózsa Sándor, despre care am spus anterior, dar și pentru Muzeul Rózsa Sándor. În muzeu există foarte multe piese vestimentare, armament, documente, fotografii, suveniruri, chiar și un manechin îmbrăcat care vorbește. Vocea aparţine unui nepot al lui Rózsa Sándor. Se spune că cei doi au voci asemănătoare. Muzeul este un fost grajd, amplasat în mijlocul satului, transformat de primărie într-un spațiu în care este omagiat Rózsa Sándor.
Gherla – România, închisoarea nu poate fi vizitată, fiind în prezent închisoare de maximă securitate. Însă mormântul lui Rózsa Sándor, din Cimititul Robilor, este loc de pelerinaj unde vin turiști din Ungaria care depun coroane și flori.

Ilustrație: Gabriel-Virgil Rusu

Emilia Chebac: O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar fi plăcut să trăiești?

Gabriel-Virgil Rusu: Evul Mediu este o periodă fascinantă. Îl cunosc, deoarece l-am studiat și cercetat. Era o lume cu alte reguli, cu altfel de oameni, cu o altă cultură, cu o altă mentalitate. O prefer pentru romantismul cavaleresc, pentru măreţia castelelor și a fortificațiilor, dar mai ales pentru onoarea oamenilor.

Emilia Chebac: O provocare, despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Gabriel-Virgil Rusu: Valentin Manache un coleg, fost poliţist, care colecționează tot ce înseamnă istoria Poliției Române. Bate toate târgurile și piețele în căutare de insigne, sigle, documente care atestă implicarea structurilor de ordine publică în actul Unirii. A adunat o colecție vastă, cred că ar putea deschide un muzeu.

Emilia Chebac: Motivul pentru care ai aceptat acest interviu?

Gabriel-Virgil Rusu: Așa mi se pare normal. Când am lucrat în poliție, am avut o relație bună cu presa. Eram obișnuit, din respect, să răspund. Cu atât mai mult când cineva ţine în mână cartea mea și o citește. Mi se pare interesant să am un feedback. Vreau să cunosc punctul de vedere al cititorului și nu a oricărui cititor, ci al unuia care scrie pe blog.

Emilia Chebac: Am înteles că ești pasionat de desen, de unde această pasiune?

Gabriel-Virgil Rusu: Talentul îl moștenesc de la mama. Desenez de când mă știu. Fac benzi desenate şi am o adevărată carieră în acest domeniu. Am fost şi sunt autodidact și nu am întrerupt niciodată desenul. A fost o singură excepție, atunci când am lucrat la teza de doctorat. Am dovedit tenacitate și mi-am dus la bun sfârșit proiectele. De un an lucrez pe tabletă. Efectele care le asigură tableta grafică sunt fabuloase.

Ilustrație: Gabriel-Virgil Rusu

Emilia Chebac: Motivul pentru care sunt tot mai puțini tineri pasionați de istorie?

Gabriel-Virgil Rusu: Am întrebat elevii și studenții de ce nu le place istoria. Nu vorbesc aici de studenții mei, ci în general. Cred că problema este la profesor, la metodele lor didactice. Elevul trebuie să înțeleagă fenomenul istoric, nu să devină un depozitar al informațiilor. Informația o găsești imediat on-line. Sigur sunt câteva date istorice care trebuie reținute, în jurul cărora să graviteze evenimentele, dar important este să se înțeleagă fenomenul istoric, social, politic și economic al epocii respective.

Emilia Chebac: De ce crezi că nu se mai pune accent pe educația patriotică?

Gabriel-Virgil Rusu: Dacă în sec. XIX și XX s-a mitizat la greu, acum am căzut în cealaltă extremă. Dacă spui ceva de realizările lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul ești considerat naționalist, xenofob etc. Părerea mea este că trebuie să ne iubim țara așa cum fac ungurii, polonezii și cehii. Poporul nostru are momente fascinante în istoria lui, care trebuie valorizate, nu uitate. Cei care fac asta sunt echitați ca naționaliști și așa se descurajează orice formă de manifestare a patriotismului.

Emilia Chebac : Un exemplu de student care nu este descurajat de etichete?

Gabriel-Virgil Rusu: Am un student, Dragoș, care adoră să se îmbrace în costum național la fel de fel de manifestări. Consideră că este o mândrie să poarte costumul popular pe care l-a purtat și tatăl și bunicul lui la evenimente. Este un caz mai rar. Câți dintre noi am fi dispuși să purtăm costum popular în public? Îmi spune „domnule profesor, eu în fiecare zi aș purta ținută populară” El este cel care mi-a făcut rost de costumul popular cu care am fost în Ungaria, la Alba Iulia și la Bobâlna. Şi vă mărturisesc că l-am purtat cu mândrie de ardelean neaoş.

Emilia Chebac: Cum ar trebui să ne raportm la istorie?

Gabriel-Virgil Rusu: Istoria trebuie văzută cu o doză mare de echilibru. Uneori aflăm istoria dintr-un film, dar hai să mergem la sursă să citim. Numai așa putem afla adevărul istoric. Chiar și istoricii sunt subiectivi, de aceea este bine să consultăm cât mai multe surse despre un eveniment istoric.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Gabriel-Virgil Rusu: Ioan Aurel Pop pentru acuratețea discursului istoric argumentat pe izvoare. Domnia sa cunoaște foarte bine paleografia latină, și-a petrecut foarte mult timp în arhive descoperind adevărul istoric din documente originale.

Gabriel Rusu este român din tată în fiu, nu are strop de sânge maghiar și cu toate acestea a scris despre un erou popular al neamului maghiar. Eu consider că gestul lui este cu totul special. El consideră că gestul lui este unul normal, într-o Europă normală. La finalul interviului cu Gabriel-Virgil Rusu am realizat că, indiferent din ce unghi privești, rezultatul este același. Prin gestul lui a câștigat încredere și respect în comunitatea maghiară. A ajuns acolo unde puțini au reușit.

GABRIEL-VIRGIL RUSU s-a născut la 22 mai 1967 în Gherla, jud. Cluj

Absolvent al liceului „Petru Maior” din localitatea natală (1985), a obţinut licenţa în drept (Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, 1994) şi istorie (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2002). Este absolvent al unor cursuri postuniversitare în drept penal (1997) şi management (2006), precum şi al unui masterat în domeniul istoriei medievale central-europene (2003). În anul 2011 a obţinut titlul de doctor în istorie la universitatea clujeană cu teza Urmărirea infractorilor în comitatele ardelene-secolul al XVII-lea, evaluată summa cum laude. Este expert educaţional şi profesor gradul I didactic. Între anii 2004-2017 a fost director adjunct la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” din Cluj-Napoca, având gradul profesional de comisar-şef de poliţie. În prezent este cadru didactic asociat la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană, Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.

A scris şi publicat: Vremea cruciadelor (Grinta, 2005), Restituiri transilvane. O lume aşa cum a fost (Eikon, 2007), Istorie şi civilizaţie europeană: O sinteză (Eikon, 2008), Gherla. Cetatea lui Martinuzzi (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2013), Floarea pustei. Istoria lui Rózsá Sándor, ultimul mare haiduc al Europei (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015), Mundus malefactorum. Studii şi cercetări privind criminalitatea în Transilvania medievală şi premodernă (Caiete silvane, 2018), Az átokházi betyár, (Caiete silvane, 2018) fiind coautor al volumelor Călători români în Occident (Institutul Cultural Român, 2004) Az örmény Szamosújvár (Proarmenia, 2004), Poliţişti europeni pentru liniştea cetăţii (Roprint, 2009), Gherla: Istorie, cultură, spiritualitate (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011), 10 ani de învăţământ poliţienesc la Cluj (Texte, 2014), Poveşti despre Cluj (Şcoala Ardeleană, vol. I-III, 2015-2017).

A obţinut Premiul Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj-Napoca (2013) şi Premiul “George Bariţiu” al Academiei Române (2015) pentru volumul Gherla. Cetatea lui Martinuzzi.

Pe parcursul carierei ştiinţifice Gabriel-Virgil Rusu a publicat studii şi articole în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Transylvanian Review, Studia medievalia, Magazin istoric, Anuarul şcolii doctorale, Monitorul cultural al MAI, Crisia, Arhiva someşeană, Revista arhivelor maramureşene. Domenii de cercetare: istoria Transilvaniei medievale şi premoderne, istorie universală, istoria instituţiilor de ordine şi securitate publică, ştiinţe penale. A susţinut comunicări la conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale.

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Cărți citite în 2018

Fotografia mea preferată din 2018

Lista mea cu cărți citite în 2018 cuprinde 75 de titluri:

1. Missy Regina României – Guy Gautier
2. Arta interviului – Laurence Grobel
3. Întoarcerea Regelui Mihai – Danielle Maillefer
4. Moștenirea Elenei Lupescu și statul comunist – Diana Mandache
5. Cavalerul resemnării – Vintilă Horia
6. Memorii – Constantin Virgil Gheorghiu
7. Aristocrați români în lumea lui Proust – Mihai Dimitrie Sturdza
8. Poporul cărții – Geraldine Brooks
9. Palatul Cotroceni – Diana Mandache
10. Fascinanta Martha Bibescu și lumea ei – Christine Sutherland
11. Maxilarul inferior (vol I) – Doina Uricariu
12. Maxilarul inferior (vol II) – Doina Uricariu
13. Romanovii – Simon Sebag Montefiore
14. Frumoasa doamnă Seidenman – Andrzej Szczypiorski
15. Manuscrisul fanariot – Doina Ruști
16. Catherine – Paris de Martha Bibescu
17. Escrocii galeriilor de artă – Philip Hook
18. Povestea anticarului – Charlie Lovett
19. Încăperi ferecate – Care Santos
20. Ecaterina cea Mare & Potemkin – Simon Sebag Montefiore
21. Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin
22. Tabloul flamand de Arturo Perez – Reverte
23. Testamentul francez – Andrei Makine
24. Albumul rusesc – Povestea unei familii aristocratice de Michael Ignatieff
25. Sf. Elisabeta Feodorovna a Rusiei – Un crin în văile muceniciei de Lubov Millar
26. Clubul Dumas de Arturo Perez – Reverte
27. Comedia umană (vol II) – Honore de Balzac
28. Gauguin din orașul albastru de Jean – Luc Bannalec
29. Martha Bibescu și vocile Europei – Corespondență și dosar CNSAS 1941-1945 de Alina Pavelescu
30. Regina Maria – Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937- iulie 1938)
31. Șapte ani în Provance – Ioan T. Morar
32. Memoria frunzelor moarte de Marie – Helene Fabra Brătianu
33. Și tu poți să zbori – Seth Godin
34. Constellation – Adrien Bosc
35. Fata cu fragi – Lisa Stromme
36. O femeie din Berlin – Însemnări de jurnal 20 aprilie – 22 iunie 1945 – Anonima
37. Nebiruita flacără a vieții – Anna Kretzulescu – Lahovary
38. Prințesa Bibescu – Ultima orhidee (vol I) – Ghislain de Diesbach
39. Prințesa Bibescu – Ultima orhidee (vol II) – Ghislain de Diesbach
40. Fotograful Curții Regale – Simona Antonescu
41. Linchpin – Ești de neîlocuit – Seth Godin
42. Tovarășul baron – O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene de Jaap Scholten
43. Jurnal de război 1916 – 1917 (vol I) – Regina Maria
44. Jurnal de război 1917 – 1918 (vol II) – Regina Maria
45. Jurnal de război 1918 (vol III) – Regina Maria
46. Aerul pe care îl respiri – Care Santos
47. Călătorie în România – Sir Sacheverell Sitwell
48. Parisul anilor nebuni – Mary McAuliffe
49. Jurnal din vremea ocupației (vol I) – Vasile Th. Cancicov
50. Jurnal din vremea ocupației (vol II) – Vasile Th. Cancicov
51. Pălăria președintelui – Antoine Laurain
52. Însemnări din timpul ocupației germane 1916 – 1918 de Pia Alimăneștianu
53. Arta gândirii creative – Rod Judkins
54. Viața de poveste a lui A. J. Fifry – Gabrielle Zevin
55. Viața după viață – Kate Atkinson
56. Arta rețelelor sociale – Guy Kavasaki, Peg Fitzpatrik
57. Așa a fost să fie de Barbu Olănescu – Orendi
58. În spatele frontului – Marele Război așa cum l-am văzut eu decembrie 1916 – iulie 1918 de Gerhard Velburg
59. Floarea Pustei – Istoria lui Rozsa Sandor, ultimul mare haiduc al Europei de Gabriel – Virgil Rusu
60. Parlamentul în pribegie – Grigore Procopiu
61. Ce are asta de-a face cu mine? – Sacha Batthyany
62. Camera de povestit – Michael Paterniti
63. În timp ce tu dormeai – Horia Ghibuțiu
64. Însemnări zilnice (vol VI) – Regina Maria a României
65. Jurnal de război – Misiune în România de Marcel Fontaine
66. Tatuatorul de la Auschwitz – Heather Morris
67. Citește! Te rog, Citește! – Felicitas von Lovenberg
68. Douăzeci de ani în România 1889 – 1911 de Maude Rea Parkinson
69. Lumea toată era a mea – Amintirile unei prințese de Ana – Maria Callimachi
70. Convorbiri cu Regele Mihai – Stelian Tănase
71. Regina – mamă Elena de Simona Preda
72. Soția din Paris – Paula McLain
73. Cuvânt cu cuvânt – Liliana Lunghina
74. Meseria de romancier – Haruki Murakami
75. Sertarele cu secrete de Despina Skeletti – Budișteanu

Anul 2018 în cărți citite:

Cartea preferată în 2018: Poporul cărții – Geraldine Brooks, recenzia ei o găsiți aici.

Cartea preferată nr.8 în listă

Editura preferată în 2018: Corint. Deși am descoperit-o recent, fiind o devoratoare de memorii și jurnale, cărțile lor din colecția Istorie cu blazon mi-au creat dependență. Aceasta înseamnă că nu dau nici o comanda de cărți fără ceva de la editura Corint. Din lista de mai sus, 9 cărți citite sunt de la Editura Corint. Destul de multe pentru o editură abia descoperită. Vezi titlurile: 3, 29, 30, 42, 48, 52, 67, 69, 73.

Autor român preferat în 2018 – rămâne tot Simona Antonescu declarată de mine revelația anului 2017. În 2018 am avut șansa să-i iau un interviu acestei autoare de excepție pe care îl puteți citi aici.

La fel ca în 2017, personalitatea preferată a anului 2018 rămâne Regina Maria. Nu cred că va reuși cineva, prea ușor, să o elimine din acest top. Nici invitații mei nu mă ajută deloc, Regina Maria fiind personalitatea cea mai des evocată pe blogul meu, de aceea se impunea o etichetă Regina Maria. Din lista cu cărți citite în 2018, cele scrise despre și de Regina Maria le găsiți la : 1, 9, 30,43, 44, 45, 62.

Genul preferat în 2018: memorii&jurnale și cărțile de istorie.
Cartea de istorie preferată a fost Romanovii, iar recenzia o găsiți aici. https://emiliachebac.com/romanovii-simon-sebag-montefiore-cartea-lunii-martie-2018/ Este mai mult decât vizibil că mai bine de jumătate din lista de cărți citite în 2018 aparțin acestui gen.
Cartea din categoria memorii&jurnale preferată este Lumea toată era a mea – Amintirile unei prințese de Ana – Maria Callimachi ( normal de la editura Corint)

Carte despre cărți

Am o preferință emoțională pentru cărți despre cărți. Fie că povestesc despre manuscrise vechi, biblioteci dispărute, anticari, librari, restauratori de carte, chiar și … hoți de cărți rare, nu le las din mână până nu le termin. Dacă sunteți pasionați de acestă lume ascunsă, din lista cu cărți citite în 2018 le găsiți la : 8, 15, 18, 26, 54, 65.

Îmi mai place să citesc cărți cu subiecte legate de lumea artei. Să pătrund în atelierele pictorilor, să descopăr povestea din spatele unui tablou și să merg în timp pe urmele unei opere de artă dispărute. Tipul acesta de cărți mi-au îmbogățit incredibil de mult cunoștintele de istoria artei. Pentru doritorii de astfel de titluri, din lista cu cărți citite în 2018, volumele care tratează despre aceste subiecte le găsiți la : 17, 19, 22, 28, 35, 36.

Contextul anul 2018 a impus un nou gen: cărți Centenar. Cei care mă urmăresc pe Facebook și Instagram știu că nu am postat prea mult despre Anul Centenarului. „Nu am ADN de erou” așa cum se cere în zilele noaste, dar am profitat de cărțile scoase cu acest prilej și am citit cât de mult am putut. Am început cu jurnalul Reginei Maria, am continuat cu însemnările Piei Alimăneștianu (nu am știut că în timp ce bărbații familiei Brătianu au plecat în refugiu cu familia regală și guvernul, femeile Brătianu au rămas în București, sub ocupația germană, pentru a susține moralul românilor) și am încheiat cu jurnalul lui Vasile Th. Cancicov. Deja îmi făcusem o imagine despre ce a însemnat refugiul din Modova, dar și ocupația din București. Am vrut apoi să văd cum ne priveam cei cu care ne luptam /dușmanii – din jurnalul lui germanului Gerhard Velburg, dar și cei care ne stăteau alături/aliații – din jurnalul francezului Marcel Fontaine. Prin amintirile și notele lui Grigore Procopiu am mers în pribegie, în Rusia bolșevică, pe urmele Parlamentului. Pentru mine, Anul Centenarului, s-a manifestat prin cât mai multe lecturi despre Marele Război, iar pe blog prin articole scrise cu respect pentru limba limbă română. În lista de cărți citite în 2018 apar la: 43, 44, 45, 49, 50, 52, 57, 59, 63.

Cărți Centenar
Cărți Centenar
Cărți Centenar

M-au dezamăgit:
• Testamentul francez – Andrei Makine
• Albumul rusesc – Povestea unei familii aristocratice de Michael Ignatieff

Nu ar fi trebuit să le cumpăr. M-am lăsat păcălită de niște recenzii care nu meritau băgate în seamă :
• Constellation – Adrien Bosc
• Linchpin – Ești de neîlocuit – Seth Godin
• Gauguin din orașul albastru de Jean – Luc Bannalec

În 2018 am început să frecventez un club de lectură.  Îmi place la nebunie să interacționez cu oameni care vorbesc despre cărți, chiar și în discuții contradictorii.

O surpriză neașteptată a fost cartea Tovarășul Baron, de la editura Corint, care mi-a deschis perspective neașteptate și m-a făcut să plec în călătorie (cu autocarul… ) pe urmele nobilimii transilvănene. Povestea o găsiți aici.

Cartea care m-a determinat să plec pe urmele nobilimii transilvănene nr.42 în listă

Închei articolul, despre cărțile citite în 2018, cu o poveste de suflet. 2018 va rămâne pentru mine un an special, a fost anul în care, prin intermediul cărților, am primit un dar prețios, o prietenă dragă. Povestea noastră o găsiți aici. Când am scris articolul ne cunoșteam numai online, între timp ne-am întâlnit offline. Cu siguranță, câteodată viața bate orice scenariu de film. Când am o dilemă legată de o carte o sun pe Loredana. Simte piața cărților. Simte ce cărți îmi plac. Simte oamenii. Simte frumusețea unde alții nu știu să caute. Cine știe poate că la anul voi anexa și lista Loredanei alături de a mea. Ar fi interesant, nu? Numai să reușesc să o conving.

Pentru cei care mă urmăresc, nu vă recomand ce cărți să citiți ci doar să citiți. Începeți cu ce vă place și ce vă face fericiți. Dacă citiți constat, în timp o să vă rafinați și alegerile. Astfel o să ajungeți să abandonați drumul îngust și întunecat, pe care pășesc cei mulți dintre oameni, iar pentru voi lumea se va deschide și va capătă deodată volum, flexibilitate, lumină și … prieteni.

Pentru mine 2018 în cărți citite a însemnat: Poporul Cărții, o prietenă și editura Corint.

Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.
Las mai jos câteva imagini cu „realitatea din teren”, iar apoi cu „produsul finit”, adică ce ajunge pe rețele de socializare.

Încercând să fug de lumină
Când îi explici fotografului că dorești să se vadă doar cartea și nu ești preocupată deloc de postură. Degeaba, înțelege tot ce vrea el.
O carte și Castelul Peleș
După Romanovii nu m-am putut desprinde prea ușor de Imperiul Tarist
Am vrut să respect cromatica…
Categorii
Cultură

Ioana recomandă

Despre Ioana Găurean am scris într-un articol mai vechi pe blogul meu. Îmi amintesc că, după ce am publicat interviul cu ea, am regretat că nu i-am pus mai multe întrebări despre cărțile care au format-o. Cum îmi doream să aflu, cât mai mult, despre relația ei cu lumea cărților, i-am propus să-mi răspundă la întrebările pentru această rubrică. Este destul de evident că Ioana ocupă un loc aparte în inima mea. De ce, o să vă întrebați? Pentru că citește enorm, mai ales memorii și jurnale, pentru că e pasionată de istorie, pentru că o adoră pe Regina Maria și nu în ultimul rând, pentru că are o eleganță în gânduri cum rar am mai întâlnit la persoană atât de tânără. Deși totul se bazează pe o temelie solidă, educația primită în familie, cred că tușa finală, cea care i-a rafinat personalitatea, este rezultatul cărților citite. De aceea, nu am putut să mă limitez doar la un singur articol cu Ioana.

Și mai are ceva deosebit. Ioana a reușit să adune, în jurul ei, o comunitate legată printr-o conexiune emoțională cum rar mi-a fost dat să văd. Îmi amintesc un comentariu la primul articol despre ea: „Ioana – o prințesă reîntoarsă în timp. Vorbele ei fac să pară totul foarte ușor: în realitate, în spatele lor stă o muncă neîntreruptă și o mare pasiune.” Și cum prințesele reușesc să facă lucrurile să se întâmple mai repede și mai ușor, prin ea am avut acces la 2 persoane minunate. Bineînțeles aceste întâlniri au fost materializate în 2 articole publicate pe blog. Fară legătură cu cărțile, dar simțeam nevoia să îi mulțumesc. Să revenim acum la subiectul acestui articol.

Citind pe Kindle „The Cursed Child”, de J.K. Rowling

Emilia Chebac: O poveste legată de o carte?

Ioana Găurean: Oh, am multe povești despre cărți și lectură, dar mă voi opri asupra unei povești generate de cartea cu codul 1.5.3. din biblioteca mea personală. O carte citită în decembrie 2009, o carte subliniată și adnotată cu cel puțin 3 carioci diferite, o carte din a cărei conținut nu-mi amintesc prea multe, dar a cărei poveste o știu bine, fiindcă este o poveste despre prietenia la distanță, un tip de prietenie cu care eu am avut mult de-a face.

Deschid cartea, iar pe interiorul coperții de început este lipită o poză făcută în oglindă, un bliț orbitor reflectându-se peste fețele a 2 adolescente; un sărut cu ruj roz, iar alături cuvintele „Dragi nepoți, ea este L., prietena bunicii voastre” sunt scrise în roșu. Pe paginile următoare, înainte ca romanul să înceapă propriu zis, pe oriunde se găsea un petic de hârtie albă, au fost mâzgălite dedicații și glume codate – atât de codate încât acum, 9 ani mai târziu, nici măcar nu le mai înțeleg, dar sunt convinsă că au fost amuzante la vremea lor! Se distinge însă urarea: „Merry Christmas darling! Friends are friends, no matter the distance – friendship works with magic!”

Oh, prieteniile la distanță, presărate cu magie, sunt o trăsătură comună a noastră, a tinerilor din generația Harry Potter, de asemenea, prima generație care a beneficiat (aproape) la discreție de internet. Așteptând, an după an, următoarea carte, ne petreceam multe ore pe forumuri și alte platforme, discutând teorii și împrietenindu-ne. Mi-am cunoscut unele dintre cele mai dragi prietene în acest fel; am trimis scrisori în lungul și în latul țării; mi-am petrecut vacanțe de vară în locuri în care nu aș fi crezut; și am învățat cum să nu renunț la oameni la primul semn de venire a toamnei. Eram inventive, întotdeauna găseam noi modalități de a fi aproape una de alta. Deloc surprinzător, ne lega pasiunea pentru cărți.

În apartamentul din Glasgow, citind Jurnalului de Război al Reginei Maria (Ioana a terminat facultatea în Scoția)

În acea iarnă, în 2009, eu și L. am avut ideea de a ne face un cadou de Crăciun încrucișat. Am ales o carte pe care să ne-o cumpărăm una alteia – aceeași carte; fiecare a citit, a subliniat și a adnotat cartea care urma să fie dată cadou. Ne-am întâlnit câteva săptămâni mai târziu, pentru a schimba cărțile. Ne-am închis în biblioteca ei și am început să comparăm cărțile, citind cu amuzament ce adnotase cealaltă și vânând citatele pe care le subliniasem amândouă – pe principiul „mințile geniale gândesc la fel”. Ne-am așezat apoi la birou, una lângă cealaltă, fiecare având în față cartea primită cadou – și pagină cu pagină am copiat adnotările și sublinierile dintr-o carte în alta, pentru a avea fiecare un „comentariu complet”, gândurile proprii și ale prietenei. Ne-am lăudat multora cu cartea noastră, dar – cum se întâmplă mereu – timpul a trecut și am uitat de ea.

Un cadou de Crăciun încrucișat

Mi-a căzut din nou în mână, la începutul acestei veri, când mi-am reorganizat biblioteca. I-am făcut imediat câteva poze în ideea de a le pune într-un email, pe care am uitat însă să îl trimit. Pe vremea când citisem acea carte, nu am fi uitat niciodată să trimitem un email sau o scrisoare unei prietene, însă între timp am devenit „adulți ocupați”. Din fericire, „adulții ocupați” sunt adesea dependenți de cafea, și nu a durat mult până am reîntâlnit-o pe L. la o ceașcă supradimensionată. Povestind una alta, îmi spune: „Vai, îți mai amintești de cartea aia pe care ne-am făcut-o cadou de Crăciun?!” Tresar instant și fac ochii mari: „Da! Am găsit-o de curând și chiar am făcut niște poze să ți le trimit…” (scot telefonul pentru a demonstra veridicitatea cuvintelor mele). Râde. „Vai ce tare! Doamne cum arătăm în poza aia! Mi-am amintit de carte când eram cu A. în București. Auzi, dar despre ce era cartea aia?” Râd și eu, ridicând din umeri. „Habar nu am…”. Poate nu mai știu despre conținutul acelei cărți, poate nu mai știu ce poveste spunea, dar știu despre ce era: „cartea aia” era despre prietenie, despre momente frumoase împărtășite cu cineva drag, fiindcă puține lucruri în viața aceasta se compară bucuria de a citi aceeași carte cu o prietenă.

Pe tren, împreună cu Sherlock. Citind Jurnalul Marthei Bibescu din 1915

Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Ioana Găurean: De departe, cel mai interesant și neașteptat lucru pe care l-am aflat dintr-o carte a fost povestea amantei Țarului Alexandru al II-lea. O altă prietenă foarte bună mă rugase insistent, luni la rând, să îmi fac timp să citesc romanul Marthei Bibescu, Katia – Demonul albastru al Țarului Alexandru al II-lea. Abia ajunsesem în Scoția, la facultate, și mă simțeam îngropată în bibliografia de la cursuri, dar la un moment dat am cedat și i-am făcut prietenei pe plac. Am devorat cartea pe nerăsuflate! Am adorat-o și urât-o cu pasiune – sentimente foarte contradictorii pe care Marthe Bibescu avea un dar aparte de a le provoca în jurul său.

Ekaterina Dolgorukova, alintată Katia, a devenit imediat preferata mea dintre toate faimoasele „regine din umbră”. Înainte de romanul Marthei, nu mai auzisem de ea și nu știusem că bunicul matern al Reginei Maria avusese cu această Katia o relație de lungă durată și o familie secundară pe care o iubea enorm, poate chiar mai mult decât își iubea familia oficială. Și totuși nu povestea de curtezană m-a atras la Katia, ci incredibilul său fler politic, modul în care această femeie a gândit, în care a acționat și pasiunea cu care a susținut și încurajat gândirea liberală, democrată chiar, a Țarului. „Demonul albastru” mi-a stârnit un mare interes pentru Țarul Alexandru al II-lea și reformele sale, dar mi-a lăsat și un gust amar. Povestea Katiei este una dintre poveștile nedrepte ale istoriei – dacă Alexandru al II-lea nu ar fi fost asasinat în 1881, Ekaterina Dolgorukova ar fi avut marea șansă de a fi devenit prima Țarină a unei Rusii constituționale – proiect la care visase și lucrase toată viață… dar Țarul a fost asasinat, așă că ea, Katia, a rămas în istorie doar ca o amantă celebră, în timp ce Rusia Țaristă nu avea să devină niciodată constituțională.

Sherlock dormind lângă Outlander, vol 1, de Diana Gabaldon

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești ? Primele cărți citite, un ritual al cititului, un loc special, ce gen preferi?

Ioana Găurean: Prea târziu! Sunt o late bloomer, cum ar spune politicos englezul… sau o întârziată, cum am spune noi mai verde în față. Până în clasa a VII-a, cu o singură excepție pe care o voi semnala, nu îmi citisem niciodată lecturile obligatorii de vară, să nu mai spun că termenul „lectură de plăcere” nu exista în vocabularul meu. Excepția a fost romanul La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, citit în 2003, așadar la vârsta de 11 ani. Cele 3 volume ale romanului au fost primele cărți pe care le-am terminat vreodată de citit. Nu pot spune că mă prinsese microbul cititului, că descoperisem pasiunea de a avea o carte în mână, fiindcă nu a fost deloc așa, dar mă fermecase o anumită fată bondoacă. Olguța a fost primul meu personaj preferat… oh și cât de mult am iubit-o! M-am „sacrificat” să citesc până la capăt doar pentru a-i afla povestea… o greșeală de calcul, aș spune, fiindcă povestea ei mi-a devastat sufletul de copil atât de tare încât nu am vrut să mai citesc ani buni. Și acum, după atâta timp – fără a mai fi recitit vreodată romanul – pot vizualiza în detaliu scena sinuciderii Olguței. E întipărită în memoria vizuală a imaginației mele!

La Medeleni nu face parte propriu zis din povestea mea de cititor. La Medeleni este prefața. Ceea ce m-a transformat pe mine într-un cititor înrăit a fost seria Harry Potter, pe care am început să o citesc cu puțin timp înainte ca volumul al 6-lea să fie lansat în România. Eram așadar în clasa a VII-a, iar experiența mea de lectură se limita la romanul lui Ionel Teodoreanu și la enciclopedii despre Egiptul Antic sau animale acvatice – deoarece visam să devin fie arheolog, fie biolog marin. Cărțile Harry Potter mi-au deschis în față o lume întreagă. Am început să citesc și nu m-am mai oprit. De atunci am citit carte după carte și adesea câte 2-3 în paralel, ca o plantă însetată care era într-un final udată. Mi s-a creat astfel și un ritual foarte simplu al cititului: oriunde, oricând!

Nu aș putea spune că am un gen preferat – deși în ultima vreme am citit aproape exclusiv memorialistică și cărți de istorie – defect profesional deja bine înrădăcinat, și nici măcar nu am „profesia” de atât de mult timp!!! Trebuie să menționez însă că genul fantasy va avea mereu un loc special în sufletul meu, iar lista mea de romane fantasy „pentru citit la pensie” este foarte lungă.

În avion, a ales o lectură ușoară, „The Grand Duchess of Nowhere”, de Laurie Graham, un roman despre viața Victoriei Melita, sora Reginei Maria. 

Emilia Chebac: De ce îți place să citești? Cum crezi că ar arăta lumea fără cărți?

Ioana Găurean: Îmi place să citesc fiindcă nu îmi place epoca și lumea în care trăiesc. Secolul XXI nu este secolul meu, așa că citesc să îl (re)găsesc pe al meu.

Din păcate, nu trebuie să fac un exercițiu mare de imaginație pentru a-mi da seama cum ar arăta lumea fără cărți. Știu cum arată lumea fără cărți – lumea în care trăim e în vasta sa majoritate chiar asta! Este destul să deschizi televizorul sau – Doamne ferește! – să citești commenturi online pentru a vedea cum arată lumea fără cărți. Lumea fără cărți e peste tot și înghite încet „lumea cu cărți”.

Pelișor, răsfoind Jurnalul Reginei Maria

Emilia Chebac: Recomandă 5 cărți!

Ioana Găurean:

• Una pe subiectul meu de suflet: Ultima Romantică, Hannah Pakula. De ce? Fiindcă în an centenar ar trebui să ne plecăm capul în fața celei care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca Marea Unire să devină realitate și să fie recunoscută ca atare – Regina Maria.
• Una de suflet: Ioana, Anton Holban. De ce? Fiindcă „se poate să fi fost nedreaptă cu tine, să te fi chinuit, să-ți fi distrus viața, dar un adevăr se desprinde sigur: eu te-am iubit, iar tu nu!”
• Una de istorie: Romanovii 1613-1918, Simon Sebag Montefiore. De ce? Fiindcă puterea corupe, dar puterea absolută e un blestem.
• Una de memorialistică: Lumea era toată a mea, Ana-Maria Callimachi. De ce? Fiindcă e un fel de „Lumea de ieri” a lui Stefan Zweig transpusă în universul aristocratic românesc și la feminin.
• Una fantasy: seria Culorile magiei (Shades of Magic), V.E. Schwab. De ce? Fiindcă mai toată lumea are o pasiune pentru Londra, iar patru Londre în lumi paralele sună chiar mai bine decât doar una.

Citind Romanovii, de Simon Sebag Montefiore

Am o slăbiciune emoțională pentru oamenii care citesc. Îmi place, la nebunie, să interacționez cu astfel de persoane. Când povestesc, despre cărțile citite, ochii încep să le strălucească, poți simți bucuria care le inundă sufletul, lângă ei aerul din jur devine mai luminos și cumva reușesc, cât durează conversația, să împingă brutalitatea cotidiana undeva într-un fundal tare îndepărtat.

Dacă aș scrie o carte, eroina principală ar avea multe în comun cu Ioana.

Învelită cu păturica coadă de sirenă, citind Jurnalul de ocupație al lui Cancicov
Categorii
Cultură Interviuri Locuri

Fundația Pelin a reașezat Tecuciul pe harta culturală a țării

Eugen Doru Pelin

Plecam pentru o săptămână la Tecuci, la mama. Voiam să petrec mai mult timp cu ea, dar și să realizez ceva care să o distragă din cotidian. De la moartea tatălui meu, pentru mama, cotidianul se rezumă la amintirile cu el. Îmi doream să o duc într-un loc în care să experimenteze și altfel de emoții: un loc cu energie bună, dar suficient de interesant pentru a reveni apoi singură.

Am început să caut, pe net, informații despre viața culturală a orașului. Totul se învârtea în jurul Fundației Pelin. Un om, Eugen Doru Pelin, este promotorul acestor evenimente culturale. Într-un oraş cum este Tecuciul, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, este foarte ușor să ceri referințe despre o persoană. Nu aveam nevoie. Îl recomandau faptele. Din acest motiv, mi-am dorit un interviu cu el pe blogul meu. L-am contactat pe facebook. A acceptat și așa am aflat povestea Fundației Pelin.

Tecuciul este locul unde m-am născut. Nu sunt genul care se leagă de locuri, ci de oameni. Mă întorc aici pentru cei care îmi sunt dragi. Dacă trecutul unui loc este pus în valoare prin personalitățile pe care le-a dat, în prezent, un loc fără oameni cu ințiativă este un loc neînsuflețit. De aceea, Eugen Pelin împreună cu familia sa au investit timp, bani și energie în proiectele lor pentru a nu lăsa Tecuciul să moară din punct de vedere cultural. În aceste vremuri tulburi, să te lupți pentru cultură, pare din start un pariu pierdut. Nu și pentru familia Pelin.

Emilia Chebac: Observ că sunteți responsabil de toată viața culturală din Tecuci?

Eugen Pelin: Eu nu fac cultură, eu sunt consumator de cultură. Sunt antreprenor, un bun organizator și știu să fac lucrurile să se întâmple.

Actul de înființare al Ateneului din Tecuci

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea unui Ateneu în Tecuci?

Eugen Pelin: Nu a fost ideea mea. În 1892 s-a înfiinţat în Tecuci, de către Dr. Petrașu, prima filială a Ateneului Roman, la numai 2 ani de la construcția celui din Bucureşti. Pe atunci exista în oraș o orchestră simfonică și o trupă de teatru renumită. Tecuciul a dat țării 14 academicieni. Locul acesta era o pepinieră de genii. Mulți se vor întreba de unde atâta inteligență și cultură la Tecuci și zonele limitrofe. Din acest pământ și-au tras seva oameni mari:

Costache Conachi – scriitor, mare logofăt al Dreptăţii;
Alexandru Papadopol – Calimah – istoric, publicist şi om politic;
Calistrat Hogaş – scriitor şi prozator;
Nicolae Petraşcu – diplomat, scriitor, memorialist, publicist și istoric;
Eremia -Teofil Grigorescu – comandant de divizie şi de armată;
Dimitrie Anghel – poet, prozator, reprezentant al simbolismului român;
Gheorghe Petraşcu – pictor şi academician;
Ştefan Petică – întâiul poet simbolist declarat;
Vasile Pârvan – istoric, arheolog, epigrafist şi eseist;
Iorgu Iordan – lingvist şi filolog;
Elena Caragiani – Stoienescu – prima femeie aviator din România;
Smaranda Brăescu – prima femeie paraşutist din România.

Emilia Chebac: Cum a început totul?

Eugen Pelin:

• Pentru primul spectacol am avut susținerea unor oameni extraordinari: dirijorul Petronius Negrescu și domnul Pavel Ionescu – Ambrozie (directorul Filarmonicii din Bacău). Ne-am gândit să promovăm tineri. Am invitat-o pe violonista Mălina Ciobanu. În program a fost Concertul pentru vioară în Re major și Simfonia nr. 4 în fa minor de Piotr Ilici Ceaikovski, iar sala a fost plină. Cred că lumea a venit din curiozitate. Până atunci, la Tecuci nu a cântat niciodată o Filarmonică. Apluzele au durat 5 minute. Oamenii erau uimiți, nu le venea să creadă că așa ceva se întâmplă în orașul lor.

Al II-lea spectacol a fost mai de impact. Am vrut să aducem la Tecuci pe cel mai bun violonist al țării. L-am invitat pe Gabriel Croitoru cu vioara lui George Enescu, celebra Guarneri. Numele spectacolului: Vă place Brahms? În program: Concertul pentru Orchestră și vioară împreună cu Simfonia a IV-a de J. Brahms. Spectacolul era programat la 7:00 p.m. La 6:50 sala era plină, iar afară era o mare de oameni. Nu știam ce să fac. Am spus dirijorului Petronius Negrescu că ar trebui să facem 2 spectacole. Nu voiam ca oamenii să plece dezamăgiți pentru că nu au avut loc în sală. Mi-a spus: „Dorule nu facem 2 spectacole, doar unul singur, dar deschideți larg toate ușile sălii. Muzica nu trebuie văzută, muzica trebuie ascultată. Era 14 noiembrie, afară era o vreme foarte frumoasă, am deschis ușile și a început concertul. Cred că afară erau peste 500 de oameni pe lângă cei 400 din sală. A fost impresionant. La final, aproximativ 40 de copii au ținut morțiș să se fotografieze cu maestrul Croitoru. L-am chemat din culise, era foarte emoționat. „ Așa ceva nu am mai văzut, atâția copii să vină pentru autografe și fotografii.” Când am văzut cât succes a avut acest spectacol, m-am gândit să facem un concert mai amplu.

Al III-lea spectacol a fost un concert de gală în cinstea sărbătorilor de iarnă – un Concert de Crăciun. Dirijor: Petronius Negrescu. Soliști: soprana Diana Bucur, mezzosoprana Florentina Onică, tenorul Marian Someșan acompaniați de Orchestra de Cameră a Republicii Moldova și Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău. Scenă vibra cu muzica lui Strauss și cântece de Crăciun. A fost un concert magic. La finalul concertului lumea era șocată de atâta frumusețe. Nu știau ce să facă, să se ridice în piciore sau să apaude.

La început…

Emilia Chebac: Să înțeleg că faceți spectacole în paralel la sala Ioan Petrovici, dar și la Ateneul Fundației Pelin?

Eugen Pelin: Nu. După acest concert, s-a considerat că Tecuciul nu are nevoie de asemenea evenimente culturale şi din acel moment nu am mai putut face nici un concert la sala Ioan Petrovici a Casei de Cultură. Când am văzut că pseudo-oamenii de cultură din Tecuci îmi pun atâtea piedici, m-am decis să merg singur mai departe. Eram întrebat: „De ce aduci muzică clasică și teatru? Crezi că vin oameni din … (si menționau un cartier sărac al orașului) la asemenea concerte?” Nu înțelegeau că pentru mine Tecuciul înseamnă oameni. Și sunt foarte mulți, care nu sunt nici inculți și nici proști așa cum se crede. Sunt persoane care își doresc un act cultural de un nivel înalt și în orașul lor. Oamenii s-au săturat de kitschuri și manele. Am întâlnit mulți tecuceni la Filarmonica din Iași, la Ateneul din Bucuresti și la Teatrul National. Mi-am dorit pentru acești oameni evenimente culturale de calitate și la Tecuci. Cum nu mai aveam acces la sala Casei de Cultură, am fost nevoit să găsesc o alternativă pentru a continua.

Cu maestrul Dumitru Goia la inaugurarea noului Ateneu

Emilia Chebac: Așa a luat naștere actualul Ateneu al Fundației Pelin?

Eugen Pelin: În 2016 am transformat o magazie într-un Salon Vienez. Toți artiștii care au venit la Tecuci au spus că scena are o încărcătură emoțională fantastică, iar emoția pe care o simt aici nu o trăiesc în altă parte. Sunt artiști care au cântat în fața a 3000-5000 de oameni. Un astfel de artist este Eduard Kunz. Muzica se aude altfel, fiecare notă e clară, iar artistului îi reușește, pe scena Ateneului din Tecuci, tot ce vrea să transmită. Oferă emoție, dar și primește la rândul lui emoție din partea publicul. Aceasta este legatura ce unește artistul și publicul, emoția.
Eu nu pun nici o condiție artiștilor. Le dau libertate. Artistul e artist, iar scena îi aparține în totalitate. El hotărăște programul pe scenă.

Emilia Chebac: Cine a urcat pe scena Ateneului din Tecuci?

Eugen Pelin: Au răspuns invitatiei noastre mari artiști:

actorii: Radu Gheorghe, Daniela Nane, Cristi Toma, Mihai Baranga, Andrei Vasilescu, Aniela Petreanu, Radu Niculescu, Andra Iulia Stoicescu, Claudiu Maier, Radu Pietreanu, Mihai Căpățână, Vasile Danăilă etc.

dar și muzicieni de renume: Gabriel Croitoru, Horia Mihail, Diana Jipa, Mălina Ciobanu, Ioana Maria Lupașcu, Andreea Stoica, David Marcian, Lucian Maxim, Andreea Bratu, Simina Croitoru, Răzvan Stoica, Andra Demidov, Adina Cocargeanu, Răzvan Săraru, Livia Teodorescu, Izabela Ghergu, Paul Luculescu, Daniela Vlădescu, Fernando Mihalache, Ciprian Pop, Matei Ioachimescu, Alexandru Anastasiu, Gabriel Bulancea, Costin Soare, Ion Bogdan Ștefănescu, Anca Boieru, Valentin Borșu etc.

De asemenea, ne mândrim, cu simpozioane, conferințe, seri tematice și lansări de carte. Au participat scriitori ca: eminescologul Nicolae Georgescu, prozatorul Valeriu Butulescu, Nicolae Mares, Ionuț Caragea, Elis Râpeanu, Doina Rizea, Lucian Chiuchita, Vasile Ghica, Dan Surducan, Florentina Loredana Dalian, George Geafir, Gheorghe Gurau, Ion Cuzuioc, Letiția Coza, Nicolae Petrescu – Redi, Paula Adriana Cozian, Teodor Dume etc.

Cu pianista Ioana Maria Lupașcu și Daniela Nane

Emilia Chebac: Cum reușiți să aduceți așa nume pe scena Ateneului din Tecuci?

Eugen Pelin: Îmi este foarte ușor să aduc artiști mari ai țării și ai lumii la Tecuci, mai greu este să conving publicul tecucean să participe la asemenea evenimente. Am avut pe unul din primii 10 pianiști ai lumii (conform BBC) Eduard Kunz și sala nu a fost plină. Am avut pe unul din cei mai buni violoniști ai Ungariei, Antal Zalai și sala nu a fost plină. Am avut vioara lui Enescu care transmite emoție și istorie mânuită de unul din cei mai buni violoniști pe care îi are Romania, Gabriel Croitoru și sala nu a fost plină. Unul din cei mai buni pianiști ai țării, Horia Mihail. Una din cele mai bune violoniste ale lunii: Anna Savkina. Astăzi o aducem la Tecuci, dar peste 10 ani vom plăti sute de euro la un concert al ei în marile săli de spectacole ale lumii. Toți artiștii, pe care i-am invitat, au înțeles ce fac eu aici și au dorit să facă parte din acest proiect. Ei mă ajută să pot arăta oamenilor cultura și partea frumoasă a vieții.

Împreună cu Gabriel Croitoru, Simina Croitoru și Horia Mihail

Emilia Chebac: Ce alte proiecte mai aveți pentru orașul Tecuci?

Eugen Pelin:

„Festivalul Național de Pian Alexandru Demetriad” Alexandru Demetriad s-a născut în Tecuci, a fost o perioadă pianistul casei regale.Victimă a unei agresiuni cu scop de jaf, a fost împușcat în mână, dar s-a refăcut. Acest festival pe care îl organizez împreună cu profesorul Olimpiu Zăgrean promovează copiii pasionați de pian, între 3-18 ani. Pentru câștigătorii festivalului sponsorii noștri oferă vacanțe la mare, împreună cu familia.

Festivalul „Cântecul ce ne unește” este un festival care îmi este foarte drag. Ediția din 2018 a avut 182 de participantii (tot copii) care au cântat muzică românească patriotică și muzică veche. Oamenii au primit foarte bine această inițiativă. Nu am avut sprijin din partea școlilor, în schimb, s-a împlicat Protoieria Tecuci. La acest eveniment am avut oaspeți de seamă din partea Operei Naționale București.

„Festivalul Smaranda Brăescu” a fost o idee pe care am realizat-o, în 2017, împreună cu domnul Cdor Dorel Chiș. Smaranda Brăescu s-a născut în zona Tecuciului. Acest festival este în onoarea ei. La a II-a ediție, anul acesta, au fost peste 10 000 de spectatori. (Tecuciul are cam 30 000 de locuitori)

„Festivalul Internațional al Aforismului” Împreună cu un prieten al nostru, scriitorul Vasile Ghica, am adus la Tecuci peste 80 de scriitori de aforisme din întreaga lume. Participanții nu s-au văzut până la acest festival. Colaborau doar pe facebook sau e-mail. Participând la acest festival oamenii s-au mutat din on-line în off-line.

Festivalul „Cântecul ce ne unește”

Emilia Chebac: De ce credeți că are mare nevoie România?

Eugen Pelin: De un cod moral. Avem în România toate codurile posibile, fiscal, juridic, dar un cod moral avem? Eu zic că ar fi mare nevoie. Să avem și un cod moral și atunci totul s-ar liniști imediat.

Emilia Chebac: Am înțeles că faceți și cursuri cu tineri. Ce vă doriți să schimbați la ei?

Eugen Pelin: Lucrez cu tineri în fiecare zi și le văd în ochi deznădejdea. O parte din ei conștientizează că nu au nici un viitor aici. M-am întrebat: cum pot să-i ajut? Sunt un om simplu, nu sunt un om politic. Nu am altă putere decât să-i învăț, să-i educ și să le arăt că au o șansă și aici. Să le explic cum își pot crea un viitor bazându-se doar pe forțele lor fără să aștepte ajutor din partea nimănui. Deschizându-le ochii, îi forțez să-și pună întrebări. Se spune că omul atunci când începe să gândească nu mai este fericit. Dar tocmai aceste trăiri îl fac să se cunoască, să se autodepășească și să izbândească în viață. Îmi doresc să formez caractere, oameni cărora să le pese.

Emilia Chebac: În viziunea dvs, cum ar trebui oamenii să se raporteze la Anul Centenarului?

Eugen Pelin: În Anul Centenarului trebuie să fim uniți prin credință. Mai este nevoie și de unitate. Dar mai trebuie și să ne iubim unii pe alții. Să ne ajutăm în lucrurile bune și să contestăm lucrurule rele.

Emilia Chebac: De ce într-o comunitate mică este mai mult respect?

Eugen Pelin: În comunitățile mici când faci lucruri greșite ești marginalizat. Când faci mult rău, nu-ți mai spune nimeni „bună ziua” pe stradă. Și este greu de trăit așa! La Tecuci ne cunoaștem toți între noi. Acum suntem cam 30 000. Foarte puțini pentru că mulți tineri au plecat. Eu sper că cei plecați se vor întoarce. Poate aceste locuri o să-i cheme și se vor reveni să facă ceva și pentru orașul lor.

Emilia Chebac: Cât este de important să ne cunoaștem trecutul?

Eugen Pelin: Dacă ne uităm istoria și strămoșii, tradițiile și valorile ne pierdem esența vieții. Ne pierdem ce avem noi mai sfânt: inima, țara și neamul. Și vom fi pribegi toată viața!

Primul din partea dreaptă este actorul Mihai Baranga născut la Tecuci

Emilia Chebac: Până la urmă de ce v-ați implicat în toate aceste proiecte?

Eugen Pelin: „Nimic nu se face dacă nu este făcut de cineva”. Tecuciul este un oraș în care cultura a fost insuficientă timp de 28 de ani și din acest motiv activitatea culturală a dispărut. E dureros! Nu vreau să las să se întâmple acest lucru!

Oamenii nu realizau ce au pierdut sau ce pierd în fiecare zi. Lipsa unui mediu cultural este lipsa unei mişcări turistice. În Tecuci, nu se poate vorbi despre această ramură economică atât de importantă. Lipseşte cu desăvârşire. Noi am pus primele cărămizi la temelia unui început turistic. Din păcate, este îngheţat de lipsă de comunicare și mai ales de lipsa de susţinere. Dacă i s-ar înţelege cu adevărat importanţa, acest oraş s-ar regenera din toate punctele de vedere. Noi am înțeles-o, din acest motiv am adus în Tecuci atâta energie valorică internă și internațională. De ce spun acest lucru? Pentru că, o mişcare turistică angrenează infrastructură, infrastructura angrenează economia, iar economia viaţa tuturor oamenilor. Aşadar, reticenţa aceasta trebuie să dispară. Mi-e dor să văd în jurul meu oameni fericiţi. Mai ales tinerii. E dreptul lor să fie fericiţi.

Emilia Chebac: Un îndemn pentru comunitate?

Eugen Pelin: Luptaţi pentru fericirea voastră, a familiilor voastre şi astfel a întregului oraş. Luptați pentru fericirea urmaşilor, urmaşilor voştri. E dreptul lor să primească măcar ce am moştenit noi de la înaintaşi, iar prin evoluţie să lăsăm mult mai mult.
Lăsaţi-vă sufletul să vibreze, altfel va rămâne mereu încarcerat în nepăsare şi indiferenţă. Prin artă se echivalează cultură, iar prin cultură se acumulează civilizaţia care ne obligă să devenim mai umani şi deci fericiţi.

Spectatorii

Emilia Chebac: Ce contează până la urmă?

Eugen Pelin: Am transformat o hală într-un Ateneu și aducem pe scena lui mari artiști ai țării și ai lumii. Am înființat 4 festivaluri. Cu ajutorul acestor proiecte s-a „resuscitat” fenomenul cultural din zonă. Invit oamenii să spună dacă am vreun merit prin tot ce am realizat.Vă aşteptăm să vă alăturați celor care ne sunt deja alături, celor care au înţeles fericirea în adevărata ei formă. Cred cu tărie că singurul lucru care nu poate fi cumpărat şi nici cântărit pe lumea acesta rămâne iubirea de frumos și iubirea de semeni.

Poate unora li se va părea un interviu lung. Dacă simțiți că nu aveți răbdare să îl citiți încercați, vă rog, un exercițiu de imaginație: cum este să faci toate acestea, nu doar să citești despre ele. Nu pot să nu mă întreb? Oare unele persoane sunt programate să se nască cu ADN de învingător? Altfel, nu îmi explic cum Eugen Doru Pelin nu renunță niciodată, indiferent câte obstacole îi apar în cale. A câștigat un pariu care părea fără nici o șansă. În continuare, mizeză pe cultură și este dispus să lupte pentru a aduce frumosul în viața oamenilor.

Am ajuns, împreună cu mama, la un concert organizat de Fundația Pelin. Am simțit energia acelui loc, am văzut locația și oamenii care au fost acolo. Nu pot scrie despre cineva dacă nu mă convinge. Îmi place să observ persoana atunci când povestește despre proiectele ei. În timp ce îl ascultam pe Eugen Doru Pelin, am realizat că omul din fața mea a reașezat Tecuciul pe harta culturală a țării.

Ce înseamnă să demarezi un proiect cultural, astăzi, la Tecuci? Pentru Eugen Doru Pelin este un domeniu în care vine cu bani de acasă, doar pentru că vrea să aducă bucurie oamenilor. Putea să trăiască liniștit, să mergă la orice spectacol din țară și din străinătate, dar el a decis să-și investească economiile în artiști pe care îi aduce pe scena Ateneului din Tecuci. La intrare nu percepe taxă pentru bilete. Fiecare lasă într-o cutie ce sumă consideră. Cea mai mare satisfacție pe care o are la finalul unui concert este momentul acela în care oamenii îi spun un simplu „Mulțumesc, a fost minunat!”

Ateneul Fundației Pelin este un loc unde voi reveni cu drag, de fiecare dată, când voi ajunge în Tecuci.

Nu pune nici o condiție artiștilor. Scena le aparține.

Categorii
Locuri

Pe urmele nobilimii transilvănene

foto credit Andrei Kokelburg ( Wikipedia)

Despre Asociația ARCHÉ și proiectul lor cultural Castle Break am aflat dintr-o întâmplare. Totul a pornit de la un articol, publicat pe blogul meu, interviul cu Georgeta Anechei. Nu bănuiam atunci, ce impact va avea pentru mine această întâlnire. Fermecată de poveștile ei, la finalul acelei zile comandam o carte „Domnul Baron”, iar un tur al reședințelor nobiliare din Transilvania (chiar și într-un autocar) devenea din ce în ce mai ispititor.

Castle Break este un program dedicat pasionaților de patrimoniu cultural, iubitorilor de istorie și călătorii. Demarat în 2013, este prima inițiativă, de acest gen, care și-a propus să redescopere castele și conace mai puțin cunoscute din România, să le aducă în atenția publicului, prin organizarea de tururi culturale. Ce presupune un astfel de tur? Pe lângă obiectivul principal vizitarea ghidată a ansamblurilor nobiliare, se adaugă vizite la producători și meșteșugari locali, precum și întâlniri cu artiști, arhitecți și restauratori împlicați în salvarea patrimoniului cultural. Tururile Castle Break încurajează economia locală, de aceea, mai includ: gustări în aer liber cu preparate locale și degustări de vinuri.

Nu cred în reclame. În schimb, cred în oamenii care pun pasiune în ceea ce fac. Și cum Asociația ARCHÉ se bazează pe o astfel de echipă, aceste persoane au pătruns acolo unde puțini au avut curaj, au perseverat și au strâns în jurul lor o comunitate pasionată de cultură și frumos (turiștii), cu care, au stabilit în timp o conexiune emoțională. Pentru că cine vine într-un astfel de tur, se înscrie și în următorul. Adesea sunt întrebată: „Cum poți să te atașezi de niște ruine?” Din fericire, există și oameni care au înțeles potențialul „ruinelor”, iar astăzi prin ei avem acces la ele.

Exact acum 2 luni, am plecat într-o excursie, de weekend, în Transilvania. Nu am ținut să îmi scriu imediat impresiile, pentru că nu vreau să public un articol sub impulsul momentului. Am vrut să testez, dacă amintirile rămân, sau se estompează în timp. Și cum evoc cu drag aceea experiență și încă mai povestesc cunoscuților despre locurile vizitate și oamenii întâlniți acolo, cred că articolul acesta va fi cât se poate de obiectiv.

Și acum puțină istorie. Ce au în comun aceste reședințe nobiliare din Transivania? În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, întreaga nobilime transilvăneană a fost smulsă din paturi, urcată în camioane și deportată. Li s-a interzis să ia cu ei bijuterii, aur și bunuri de valoare. Toate proprietățile le-au fost confiscate. Documentele de identitate au fost ștampilate cu literele „DO”. Mai exact, domiciliu obligatoriu. Într-o singură noapte acești oameni au coborât din vârful piramidei la baza ei. Din nobili respectabili au devenit niște paria ai societății. Din palate s-au mutat în beciuri, demisoluri și debarale. Nu aveau voie să părăsească localitatea. Trebuiau să se prezinte săptămânal la Miliție pentru raport. Puteau presta doar munci fizice, iar copiii, după ce terminau școala primară, nu aveau voie să-și continuie studiile. Dacă nu se conformau alternativa era: închisoarea sau deportarea în lagare de muncă.

Erau momente umilitoare, mai ales pentru femei. „Dușmanii de clasă” trebuiau să se prezinte săptămânal la raport, împreună cu prostitualele din Târgu Mureș. Erau întrebate de milițieni: „La ce categorie ești? Târfe sau contese?” Nici pentru bărbați nu era mai grozav. Absolvenți de universități, unii cu studii în străinătate au ajuns să fie: brigadier, jumulitor de păsări, sperietor de păsări, săpător de șanțuri, coșar, cioban, cizmar, deratizator, muncitori sezonieri în ferme de porci, oameni de serviciu. Toate muncile dificile și murdare pe care nu le voia nimeni.

Am vizitat 2 astfel de reședințe:

Intrarea în Castelul Kemény
Curtea interioară

Castelul Kemény din Brâncovenești poartă amprentele unor perioade istorice diferite. Construcția are un plan pătrat cu curte interioară și turnuri pe colț. În secolul XV clădirea a căpătat o forma renascentistă, din acea perioadă stau mărturie ancadramentele ferestrelor. Începând cu secolul XVIII proprietatea intră în posesia familiei Kemény. În 1816, castelul a fost restaurat, din inițiativa baronului Miklós Kemény, de István Möller. Au fost construite noi structuri și s-a adăugat bastionul mare. Pânâ în anul 1949 castelul a aparținut familiei Kemény. Comuniști l-au transformat în azil pentru persoane cu handicap psihic sever. Din septembrie 2014, castelul a intrat în posesia familiei Kemény. Este deschis publicului pentru evenimente culturale, conferințe, tabere și nunți.

baronul Nagy Kemény Geza

Grupul nostru a fost întâmpinat de baronul Nagy Kemény Geza, actualul proprietar. După o gustare, în curtea interioară, baronul ne-a plimbat prin castel, captivându-ne cu poveștile din trecutul familiei sale. Citisem cartea „Domnul baron” și eram edificată cu istoria acestui castel, dar mi-a făcut mare plăcere să aflu povestea direct de la sursă. Castelul Kemény a cunoscut o intensă viață culturală. Baronul János Kemény, bunicul actualului proprietar, a ținut, începând cu anul 1926, întâlniri literare anuale „Helikon”. Deși fotograf de profesie, se pare că dragostea pentru cărți a bunicului s-a transmis, pentru că, nu l-a lăsat inima să nu ne facă câteva recomandari. Pentru cei care au o afacere, sau orice produs de promovat, mergeți să-l ascultați pe baronul Nagy Kemény Geza. O să vă schimbați perspectiva: începând cu modul de a vorbi, până la unghiul în care o să vă spuneți povestea.

Prima întâlnire „Helikon”
Castelul Teleki – curtea interioară

Castelul Teleki din Gornești este atestat, pentru prima în cronici, în anul 1477. Forma actuală datează din 1772. Clădirea este un exemplar unic din Ardeal pentru stilul Grassalkivich de la Gödöllő, Ungaria. Până în anul 1949 a aparținut familiai Teleki, apoi a fost naționalizat, iar din 1956, a fost transformat în preventoriu TBC pentru copii. Pe parcursul anilor, a suferit modificări și renovări: încălzirea centrală, închiderea porticului de la parter cu ferestre, înlocuirea unora dintre ferestrele vechi și pictarea dormitoarelor copiilor. A reintrat în posesia urmașilor din familia Teleki în 2011. În prezent, aceștia doresc restaurarea palatului și parcului și introducerea lor în circuitul turistic. Parcul e mult mai îngrijit, iar speciile exotice sunt mult mai vizibile comparativ cu Castelul Bornemisza din Gurghiu.

contele Kalman Teleki

Când am ajuns, în poarta castelului ne aștepta contele Kalman Teleki. Era duminică dimineață, în jur de ora 9. Sâmbătă noaptea, la castel se celebrase o nuntă. Aranjamentele florale, lampioanele din curtea interioară și mesele din încăperile castelului dovedeau asta. La astfel de evenimente, lumânările din interior și lumina palidă a lampioanelor țes parcă o vrajă, iar splendoarea din trecut a acestui castel, se trezește brusc la viață, chiar și pentru o noapte. M-am apropiat de un perete din încăperea principală, dorindu-mi să-i văd de aproape textura. A fost clipă în care m-am întrebat: oare dacă ar putea vorbi, ce ar spune aceste ziduri? Poate despre idile înfiripate în timpul balurilor, despre jocul micuților care alergau prin încăperile castelului, despre sărbătoarea Crăciunului, despre mese în familie, despre trădări, jafuri, distrugeri, despre bucurii, dar și despre tragedii. Povești despre grandoarea și decăderea acestui castel. Zidurile nu vorbesc, dar locuitorii actuali ai castelului da.

Blazonul familiei Teleki

Blazonul familiei Teleki: Deus Providebit – Dumnezeu va da.

Pentru pasionații de istorie…

Deși îmbracat sport, tricou, pantaloni și sandale, contele Teleki emana clasă prin toți porii. N-am putut pleca, de la castel, fără să nu-l întreb: cum a trecut familia Teleki peste noaptea de 3 martie 1949! Au trăit toată viața cu regretul proprietăților pierdute? Am înțeles, din relatarea contelui că aceste pierderi nu i-au îngenunchiat. În viață, important este să știi să pierzi și să găsești puterea să meargi mai departe. Sechestrarea averii nu le-a afectat valoarea lor umană. Aristocrația o aveau în sânge, iar comuniștii nu le-o puteau confisca. Am plecat de la Castelul Teleki din Gornești cu senzația că am lăsat acolo o lume „paralelă.”

Spre deosebire de trecut, aristocrații zilelor noastre au aspirații mai modeste. Se implică în lucruri bune pentru comunitate și sunt atenți ca faptele lor să nu lezeze reputația numelui moștenit. Cu toatea acestea, poveștile lor din trecut și reședințele nobiliare atrag. Cel mai bun exemplu, Franța o țara republicană, își bazează industria turistică atât de înfloritoare pe … aristocrație. Recunoaștem sau nu, nobilimea fascinează… indifereant de coordonatele geografice.

Castelul Bornemisza

O altă reședința vizitată, din păcate într-o stare avansată de degradare a fost Castelul Bornemisza din Gurghiu. Istoria lui începe în secolul XVII pe vremea lui György Rákóczi I. Clădirea capătă forma de astăzi pe vremea baronului Bornemisza. În 1881 este transformat în castel de vânătoare pentru Rudolf de Habsburg. Dupa ce Rudolf s-a sinucis, începând cu 1883, castelul a intrat in posesia statului, servind drept sediu al Școlii Silvice. În prezent, se încearcă o reabilitare a construcției. În apropierea castelului există un parc dendrologic, amenajat în 1740 de familia Bornemisza. Pe lângă specii românești, există și specii de arbori exotici aduși din Australia, America și Japonia. Parcul este neîngrijit, iar speciile autohtone au cotropit speciile exotice. Cu toate astea există locuri unde poți realiza spendoarea de odinioară.

Parcul dendrologic

Am plecat să descopăr castele mai puțin cunoscute, în rest nu aveam așteptări prea mari. Sunt pasionată de istorie, arhitectură și povești din trecut. Prezentul, de multe ori, nu se ridică la înălțimea trecutului. Dar colecționez povești ale oamenilor frumoși, iar vizita în atelierul unui lutier din Reghin a fost o ocazie minunată să descopăr o poveste contemporană.

O poveste contemporană: Francisc Gyorke
Așa arată atelierul unui lutier
Instrumente care vor fermeca oameni…

Francisc Gyorke fost fotbalist, pasionat de mic de aeromodelism, a urmat un curs cu unul din cei mai renumiți lutieri din zonă și a decis să se dedice, în totalitate, acestei pasiuni. Acum construiește viori, manual, după modelul Stradivarius. Ce poate fi mai frumos decât să pui viață în fiecare instrument. Să știi că vioara realizată de tine, undeva într-un colț de lume, ajută un om să-și împlinească visul. Nu o să detaliez cum i-a naștere o vioară. Aș putea scrie, dar nu știu cât de convingătoare pot fi. După ce îl asculți pe F.G. vorbind despre meșteșugul lui, realizezi că ești pe un teren minat. În timp a apărut și recunoașterea muncii sale, de aceea, în atelierul lui Francisc Gyorke, există un loc dedicat diplomelor și decorațiilor cu care a fost premiat, care nu sunt puține. Când credeam că surprizele s-au sfârșit, ne-a condus în încăperea unde depozitează produsele finite. Există acolo și un mic studio de înregistrări. Pentru că mai are o pasiune… chitara electrică. În acestă excursie, eram persoane cu vârste cuprinse între 18 și… 70 de ani. Care ar fi probabilitatea să găsești ceva… acel ceva cu care să rezoneze o plajă atât de largă de vârste? Să cânte Francisc Gyorke. În autocar, mergând spre București, mă gândeam că în aerul acelui atelier plutea o energie cum rar am mai întâlnit. Nu puteai rămâne imun la autenticitatea acestui om. În numai 2 ore, a reușit să ne transmită o parte din pasiunea cu care își urmează visul, din bucuria de a făuri instrumente care fermecă oameni și credința că undeva, acolo sus, Cineva veghează ca toate astea să fie posibile.

• „Iubesc atât de mult Reghinul, orașul asta, comunitatea lui. Nu l-aș părăsi pentru nimic în lume.”
• „Învățati să apreciați ce aveți, bucurați-vă, e atât de important!”
• „Nu am cuvinte sa-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am: pentru familie, pentru afacere.”

M-am dus pregătită pentru un tur al reședintelor nobiliare transilvănene, dar am avut parte de mult mai mult. Nu colecționez obiecte, dar îmi place să colecționez povești de când mă știu, povești ale oamenilor minunați. Iar acum 2 luni am am avut șansa să le descopăr, iar apoi m-am gândit să le scriu pe blog. Într-o zi, cine știe, poate cineva își va dori să meargă în căutarea lor.