E ora 3 noaptea. Mă răsucesc de pe o parte pe alta, încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Renunț, mă ridic din pat, deschid laptopul și degetele încep să zboare pe tastatură. Filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” s-a dovedit o experiență pe care nu o pot păstra doar pentru mine. Ani de zile am așteptat un asemenea de film.
De fiecare dată când citeam un material despre pușcăriile comuniste și Experimentul Pitești apărea obsesiv întrebarea: de ce nu se face un film? Mă săturasem să întâlnesc oameni care nu știau nimic despre duritatea metodelor folosite de torționari, împotriva elitelor intelectuale, politice și religioase încarcerate în perioada comunistă. Sunt atâtea filme despre Holocaust, dar nici unul despre fenomenul Pitești.
La 13 ani cărțile despre Holocaust m-au introdus pentru prima dată în intimitatea răului. În naivitatea mea credeam că Holocaustul reprezintă răul absolut. Dar mai târziu aveam să aflu că în timpul „reeducării” de la Pitești răul a atins un primitivism care întrece orice imaginație. Dacă Holocaustul a însemnat exterminarea evreilor de către naziști, fenomenul Pitești a însemnat exterminarea românilor de către români. La Pitești erai frate contra frate, prieten contra prieten. În lagăre evreii erau supuși la o muncă epuizantă în scopul exterminarii. La Pitești a fost însă și mai rău. Pentru a se lepăda de convingerile politice și religioase, deținuții erau torturați zi de zi, loviți chiar și atunci când primeau mâncare sau apă și culmea sadismului trăiau cu torționarul în aceeași celulă.
Metode de tortură folosite la închisoarea Pitești găsiți aici.
În perioada 1948-1952 când a avut loc „reeducarea” de la Pitești, cu siguranță în iad s-a făcut liniște. Diavolii s-au declarat învinși, au scos carnetele și au început să ia notițe. Pe Pământ, în România, oamenii inițiau cel mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană.
Când îmi pierdusem orice speranță, aflu că regizorul Toma Enache pregătește un film „Între chin și amin” despre Experimentul Pitești. Filmările s-au făcut la închisoarea Jilava. Urmăream în fotografiile postate pe pagina de facebook a filmului cât de frumos se conturează proiectul. Citind materiale despre film, am descoperit că Toma Enache pune mare preț pe valorile umane: „Eu ca regizor îi aleg pe cei care îi prețuiesc” De aceea, un actor care are șansa să fie admis în echipa lui, va primi întotdeauna un rol care îl va pune în valoare. Pe măsură ce mă adânceam în documentare îmi plăcea tot mai mult acest om. Cuvintele lui „În loc să-și onoreze eroii, Romania onorează în continuare comuniștii” m-au convins că filmul nu va fi o dezamăgire. Nerăbdătoare am început să număr zilele până la data apariției în cinematografe.
Prin filmul „Între chin și amin” l-am descoperit pe Vali V. Popescu actorul care îl joacă pe tânărul compozitor Tase Caraman. Intuiția lui Toma Enache și talentul lui Vali V. Popescu au făcut ca rolul unui supraviețuitor al Experimentului Pitești să se apropie de perfecțiune. Rar am mai văzut pe cineva capabil să exprime agonia, frica, curajul și tandrețea cu atâta naturalețe. Modul cum și-a înțeles Vali V. Popescu personajul, umilește lejer prestațiile actoricești cu care suntem sufocați până la indecent în ultima vreme. Jocul inteligent, trăsăturile rasate și ochii care știu să spună o poveste conturează minunat un personaj care ți se strecoară discret în suflet.
Mereu m-am dat în vânt, la actori, după genul acela de fizionomii, ușor desuete, care pot juca orice. Când te identifici prea mult cu perioada în care trăiești se simte impostura. Vali este avantajat de un fizic care îl recomandă pentru o diversitate de roluri: un tânăr fiu de boier din Belle Époque care se ruinează la Paris, un escroc sentimental din perioada fanariotă, un haiduc, un scriitor din Bucureștiul interbelic, un evreu din timpul Pogromului de la Iași, dar și un jurnalist de investigație contemporan. Cel mai mult mi-aș dori să-l văd pe acest actor, care lucrează la Teatrul din Turda, într-un film în care să joace rolul unui partizan din munți. Asta așa, pentru că este greu să uit acel „niciodată” cea mai redutabilă formă de rezistență din film.
Kira Hagi a fost marea revelație din distribuția filmului „Între chin și amin”. Prima dată mi-a atras atenția cu proiectul „Martha”. E greu să porți povara numelui Hagi și să performezi la același nivel cu cel care l-a făcut celebru. Dar sunt convinsă că va reuși. Faptul că este născută pe 27 martie Ziua Internaționala a Teatrului nu cred că este deloc întâmplător. La Kira Hagi nici o replica nu a sunat fals. Deși a avut un rol secundar, personajul ei Tana are atâta putere încât îl domină pe Constantin Cotimanis în scena în care cei 2 se înfruntă. M-am întrebat de ce este atât de credibilă. Poate pentru că este parte din poveste. Străbunicul matern a fost închis 15 ani la Aiud. Bunicul matern a fost trimis la muncă forțată la canal. Unchiul bunicii a fost închis la Pitești. Se pare că „ dușmanii de clasă” din arborele genealogic al tinerei actrițe au pregătit-o pentru rolul Tanei.
Am sentimentul că fata asta talentată ne va rezerva multe surprize.
Constantin Cotimanis este, în acest film, reîncarnarea diavolului pe Pământ. Un Cotimanis brutal până la insuportabil, șeful închisorii domină prin violență nu numai deținuții, dar și publicul din sală. Urletele lui m-au făcut să mă simt amenințată de câteva ori. Personajul lui C. Cotimanis și-a impus forța până la capat. Ciumău, mi-a amintit de naziștii pasionați de muzică clasică, dar care printr-un gest trimiteau evreii la moarte. Mă bucură că Toma Enache i-a oferit șansa unui rol atât de complex. Filmul „Între chin și amin” m-a făcut să înțeleg că puterea și forța nu sunt sinonime. Prin putere schimbi oameni, pe când prin forța doar terorizezi. Tana e puternică (l-a întors pe Iancu de unde se rătăcise), pe când Ciumău în afară de a băga frica în oameni nu e în stare de nimic memorabil.
La finalul filmului îl uram pe Constantin Cotimanis. Proiectam asupra actorului personalitatea lui Ciumău. În timp ce scriam articolul am realizat că în mintea mea actorul îl eliminase complet pe omul Cotimanis. Mi-am amintit că l-am văzut în vara asta, la Vila Florica, la mormântul Brătienilor. Ca o reparație morala, omul nu este deloc o fiara. Doar un actor talentat.
Câmpul de maci care apare în film îl asociez cu paltonul roșu din „Lista lui Schindler”. Este frumosul într-o lume în care Dumnezeu a fost trimis în exil. Mi-a plăcut teribil cum prin această alternanța de scene, subtil Toma Enache strecoară speranța.
Întreaga echipă a depus o muncă fantastică. Nu am scris despre fiecare actor în parte pentru a nu vă strica surpriza. Mai dau un singur indiciu. În film există o poveste de dragoste între Tase și frumoasa profesoară Lia. Aceasta iubire este ancora de care se agață Tase pentru a rezista.
Pe durata filmului, în sală, s-a așternut o liniște cutremurătoare. Între replicile actorilor puteai auzi, cu ușurință, cum păianjenii își țes pânza. Dintre cei care au venit la film m-a impresionat un grup de 6-7 baieți extremi de vocali când au intrat în sală. Credeam că vor pleca în primele 20 de minute. Nu numai că au rezistat pâna la final, dar cred că nici nu s-au atins de cutiile cu pop corn. Erau în spatele meu și n-am auzit nici măcar un ronțait. A mai fost o familie cu 2 copii: unul de 13 ani, altul de 17. Să petreci o seară de vineri uităndu-se la un film dur despre fenomenul Pitești, când adolescenții preferă alternative mult mai amuzante, e mare lucru.
Am ieșit din sala la 00:30. În mall eram doar noi spectatorii, paznicii și o liniște apăsătoare. Și deodată am auzit preț de câteva secunde bune cum bat clopotele. Cu siguranța era rodul imaginației mele. Dar le-am auzit! Le-am interpretat ca pe o rugă pentru risipă de personalitate, talent, cultură și șansă care a pierit la Pitești.
Toma Enache și echipa lui și-au încheiat misiunea. Acum e rândul nostru al spectatorilor să împărtășim mai departe. O lume normală așa ar trebui să funcționeze. Când primești ceva ești dator să dai mai departe. Personajele din filmul „Între chin și amin”au murit, suferit și rezistat pentru că nu au putut să renunțe la o lume normala. O lume normală nu există fără Dumnezeu, fără credință și fără memorie.
Acolo în sala de cinema a rămas o parte din sufletul meu. Cum aș putea să le mulțumesc lui Toma Enache și echipei lui decât urându-le: Avânt frumos filmului „Între chin și amin” spre inimile oamenilor!
Mergeti la film, dovediți că nu suntem cum ne vede Ciumău în scena finală. „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul asta este ficțiune.”
Mulți spun că este prea dur și că nu pot suporta suferința. Dacă alegem în felul ăsta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor tulbure.
Nu toți avem stofă de eroi, dar am putea măcar să le cinstim memoria. „Între chin și amin” filmul lui Toma Enache asta face le cinstește memoria și ne mai spală din păcate.
Caravana „Între chin și amin” va merge în această lună prin toată țara.
Fotografiile sunt luate de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. Multe din fotografii am înteles ca sunt făcute de Matei Cotimanis.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?
Emilia Chebac: Cât de important este feedbackul pentru dvs.?
Emilia Chebac: Ai un ritual al scrisului?
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
