Întâlnirea mea cu doamna Floriana Jucan – Directorul revistei Q Magazine – ține mai degrabă de un joc al hazardului. La fel și acest interviu. Într-o zi de februarie, pe o „vreme de lacrimi”, teribil de emoționată, sunam la ușa apartamentului ei. Când am intrat, primul lucru care mi-a atras atenția a fost biblioteca cu rafturi până în tavan. Cum în prezența cărților mă simt mereu protejată și devin mult mai curajoasă, am știut că acest interviu nu va fi unul obișnuit.
Mă așteptam să mă întâmpine jurnalista rece și riguroasă pe care o știam din mass-media, dar Floriana Jucan este o apariție grațioasă și mult mai tânără decât o țineam minte din aparițiile tv. Deși m-a izbit privirea pătrunzătoare capabilă să cântărească într-o secundă interlocutorul (efectul profesiei și al atâtor lecturi), ulterior, în timpul interviului, am sesizat tușe discrete de tristețe pe chipul ei. Am înțeles apoi, din discuția pe care o aveam, că în fața mea stătea un om sensibil, care a știut să dea sens tristeții. Suferința, pe care mulți o percepem ca fiind de ordin negativ, pe Floriana Jucan a ajutat-o să-și păstreaze sufletul viu, sensibil la emoții și generator de ele.
Mi-a plăcut vestimentația aleasă. A dorit să fie o prezență discretă. Strategia a fost, cred eu, să direcționeze atenția mea spre cărțile din bibliotecă. Purta o cămașa albă, blugi și pantofi sport. O piesă superbă (iubesc cărțile, dar sunt femeie), un inel cu perlă gri, mi-a atras nepermis de mult atenția când căuta într-o carte un citat subliniat. Ca să-l repereze mai ușor din noianul de fragmente subliniate și-a pus ochelarii. Impecabil aleși.
Dacă ar fi să găsesc un cuvânt pentru atmosfera din acea zi cred că armonie o definește perfect: camera în care predomină culoarea alb, piesele de mobilier – un mix de vechi și nou – menite să înfrumusețeze existența proprietarei nu să o complice, tablouri care ascund o poveste, un perete plin de icoane, serviciul de porțelan alb și aroma ceaiului de vanilie. Poate din acest motiv interviul a fost atât de lung. A durat aproape 7 ore.
Emilia Chebac: Ce carte ați lua pe o insulă?
Floriana Jucan: Un dicționar. Cred că este un Univers aproape infinit, îți prelungește curiozitatea și timpul pe care îl petreci în izolare.
Emilia Chebac: Un dicționar este o alegere neobișnuită. De unde această opțiune?
Floriana Jucan: Copilăria nu scuză nimic, dar explică multe. Pe vremea când învățam să citesc și să formulez clasice „de ce-uri”, buna mea mamă, singurul părinte pe care îl aveam, era destul de mult timp absentă, muncind din greu să ne întrețină, și pentru că nu era acolo să răspundă tututor curiozităților mele de copil care descoperă lumea, mi-a dăruit un DEX. Aveam vreo 6-7 ani și dicționarul acela a devenit pentru mine o carte de căpătâi.
I-aș sfătui pe toți părinții să dăruiască un dicționar copiilor. Dicționarul nu poate fi înlocuit vreodată cu Google. Eu sunt old school și am nevoie de tangibil. Ce nu ating, nu simt. Ce nu simt, nu trăiesc. Ce nu trăiești, nu rămâne.
Emilia Chebac: Cum a descoperit Floriana Jucan cărțile?
Floriana Jucan: Datorez descoperirea cărților mamei mele și destinului. Locuiam într-un apartament mic cu două camere, dar cu o bibliotecă mare. În copilărie cărțile m-au vindecat de singurătate. Fiind un copil lipsit de iubire și răsfăț, în sensul plin și rotund al cuvântului, cărțile cred că m-au vindecat și de o viitoare tristețe în care aș fi căzut. Mi-au cultivat un tip de ataraxie și fără ele, sunt convinsă că m-aș fi dezvoltat altfel emoțional și psihic decât am făcut-o. Biblioteca era un Univers în care călătoream. Cărțile m-au ajutat să nu alunec într-o prăpastie afectivă.
Și pentru că mama era francofilă, majoritatea scriitorilor din biblioteca noastră erau francezi, motiv pentru care am debutat ca cititor cu Balzac, Flaubert, Verlaine, Hugo, Guy de Maupassant, Dumas, Baudelaire, iar la 12-13 ani recitam deja din Francois Villon.
Emilia Chebac: Care este relația dvs. cu Franța?
Floriana Jucan: Am fost îndrăgostită de Franța cu mult înainte de a o vizita. Am însă nostalgia Franței de odinioară, nobile și elitiste, culte, rafinate. Admir Franța cultivată, nu pe cea de astăzi. Respect reperele înalte pe care le avea cândva. Cred într-o elită capabilă să conducă oameni mai puțin instruiți. Ce vine din istoria veche are un maximum de frumusețe și de calitate. Gândiți-vă la subtilitatea inteligentă a lui Molière când își satiriza contemporanii, comparativ cu frivolitatea și grosolănia umorului de acum. Eroul meu preferat este tot francez, Napoleon pe care l-am descoperit…tot în bibliotecă. Cred că nu aveam mai mult de 14 ani când i-am citit Memoriile lui Las Cases. Și Franța rămâne, practic, singura țară străină în care am avut un apartament ani de zile și în care am călătorit aproape weekend de weekend uneori doar pentru a vedea un spectacol la Comedie Francaise sau un balet la Garnier și a mă plimba singură prin Tuileries.
Emilia Chebac: Ce cărți citea Floriana Jucan în copilărie ?
Floriana Jucan: Paradoxal, citeam cărți pentru oameni mari. Privind retrospectiv, mă amuz pentru că am citit multe cărți pe care nu cred că le înțelegeam la acea vârstă. Nimic nu s-a pierdut însă. Multe din informațiile căpătate atunci m-au luminat mai târziu, dezvelindu-se ca atunci când se risipește ceața.
La 12-13 ani am citit „Olympio”, biografia lui Victor Hugo, de André Maurois. Pe atunci, nu știam cine e Hugo, dar am ales cartea pentru că mi-a plăcut coperta, chipul lui Hugo cu o barbă albă. Cred că atracția a fost generată involuntar de sindromul copilului fără figură paternă, sunt alegeri pe care le faci subconștient.
M-a impresionat legătura lui cu Juliette Drouet, marea lui iubire, care a durat 50 de ani. Cu vreo 8-9 ani în urmă s-a organizat la Paris, în casa scriitorului din Place de Vosges, o expoziție despre povestea lor de dragoste. Aveam un déjà vu. Peste ani, informații care păreau uitate într-un ascunziș al memoriei, brusc au ieșit la lumină.
Victor Hugo a făcut pentru Franța ce nu au făcut toți miniștrii de externe de la Revoluția din 1789 încoace, pentru că uneori diplomația culturală este mai puternică decât cea din cancelarii. „Mizerabilii” a devenit nu doar un roman al tuturor timpurilor, ci și un musical, de pildă, cu un succes atât de mare, încât nu doar că a atras sute de milioane de spectactori în teatrul din Londra în care se joacă de peste 40 de ani fără întrerupere, dar s-au făcut și documentare despre această longevitate artistică.
Întorcându-mă la cărțile pe care le citeam, una dintre ele a fost „Procesul de la Nurnberg”. Și ca să vedeți ce ironie a vieții, la 40 de ani, când am făcut încă o facultate, Studii iudaice, la Universitatea București, din pasiune pentru poporul evreu, am avut la unul dintre cursuri, de făcut ca temă un eseu din acest Proces.
Parcă așa, cât ai spune „Sesam, deschide-te” mi-au apărut din memorie cifrele acestui proces istoric care a durat 218 zile de dezbateri, a avut un Proces verbal pe 16.000 de pagini, s-au folosit peste 20 de tone de hârtie pentru xeroxarea documentelor, s-au făcut aproape 800.000 de fotografii, s-au consumat 27 de km de bandă de magnetofon, 7000 de discuri, vreo 550 de birouri și-mi aduc aminte perfect că s-au tocit 22.000 de creioane.
Cred că nimic din ceea ce citim în copilărie nu se pierde. Uităm, mai degrabă, cărți pe care le-am citit ieri, din cauza asaltului informativ la care este suspus creierul nostru, dar nu ceea ce am citit mici fiind, când eram o foaie nescrisă pe care s-au imprimat amintirile primare din lecturile de început.
Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?
Floriana Jucan: Am scris de câteva ori despre ea, mărturisind chiar că „este Biblia mea”, „Confesiunile” Sfântului Augustin.
Am citit-o acum vreo 25 de ani, cred. Era în decembrie și plecam împreună cu niște prieteni la Budapesta, să petrecem Revelionul. Țin minte aceste detalii pentru că am început să o citesc în mașină. Nu am simțit cum a trecut timpul. Am ajuns seara, ne-am cazat și am stabilit să ne vedem la 21.00 la cina festivă. Când am ajuns în cameră, mi-am zis, mai citesc juma’ de oră și apoi mă pregătesc să cobor. Eram atât de captivă, nu doar captivată, de această lectură încât pur și simplu nu mi-am dat seama cât timp trecuse, până când m-au sunat în cameră pe la 21.30 să-mi spună că totul e programat și că cina se servește doar până la ora 23.00 și dacă nu vin, rămân nemâncată. Am coborât cu puțin înainte de miezul nopții, doar din complezență pentru cei care mă însoțeau, să ciocnesc un pahar de șampanie, i-am îmbrățisat și m-am întors în cameră unde am citit până pe la 5 dimineața. Mi se-nchideau ochii de oboseală și nu mă puteam desprinde.
De altfel, fac, așa, o paranteză, prietenii mei știu că nu e prima dată când n-am mai ajuns la petreceri sau chiar revelioane pentru că am rămas prizoniera unei cărți pe care nici măcar argumentul logic că o puteam relua oricând nu mă făcea s-o abandonez. Cred că e și un soi de nebunie în asta!
„Confesiunile” au fost ca o prelungire a personalității mele. Dialogul acesta îndreptat către divinitate, toată emoția, toată mărturisirea, recunoașterea, întoarcerea în timp la tot ce am greșit din punct de vedere uman, acceptarea, teofania, drum al Damascului, asumarea și abandonarea ulterioară într-o dimensiune care transcede umanul, m-au și fermecat, dar m-au și izbăvit cumva. Mi s-a părut că această carte este despre mine.
M-am îndrăgostit de sinceritatea introspecției umane a Sfântului Augustin, de capacitatea lui de a se înălța peste tot ceea ce era cândva corporal și lumesc. Nu neapart în plutire, ci în transfigurare.
Oamenii cu har privesc spre Cer nu spre pământ, deși suntem învățați mai degrabă „să ne uităm pe unde mergem!”. Puțini sunt capabili de o asemenea desprindere, de o asemenea transcendență. Am mai întâlnit o astfel de transfigurare la sfinții închisorilor comuniste. Și ei au atins „everestul” acela al durerii fizice sau al degradării umane, încât numai spiritul și ascensiunea au făcut posibilă atingerea numinosului.
În noaptea aceea de Revelion am călătorit cu Sfântul Augustin de la pământ până la cer și cred că a fost un punct kairotic în interiorul meu.
Emilia Chebac: Împrumutați cărți?
Floriana Jucan: Niciodată, pentru că sufăr în perioada în care le aștept. Mă încearcă o neliniște că nu se vor mai întoarce la mine și atunci, pentru a mă priva de această așteptare, prefer să le dăruiesc. Nu este doar autoprotecție este și bucuria de a dărui. Am întotdeauna în mașină o pungă cu cărți. Cred c-am dăruit zeci de exemplare ale „Confesiunilor”, deși nu este o carte simplă, ale „Intermitențelor morții”, ale „Evangheliei după Iisus Cristos”, a lui Saramago, o să zâmbiți dar dăruiesc deseori Poezii, de la Coșbuc și Arghezi la iubita și trista mea Emily Dickinson sau „În căutarea sensului vieții” a lui Frankl. Am dăruit multe exemplare din „Lettres a Anne” ale lui Francois Mitterand, publicate în urmă cu câțiva ani, pentru că am în jurul meu câțiva francofili.
Emilia Chebac: Aveți un gen de carte preferat?
Floriana Jucan: Îmi plac mult scrisorile. În corespondență întâlnim și beletristică, și estetică, dar și mărturie personală. Scrisoarea este o formă foarte interesantă de introspecție, nu doar afectivă, emoțională, sentimentală, ci și intelectuală. De la Scrisorile dintre Culianu și Mircea Eliade, în care discipolul îi mărturisește profesorului atât de onest „am făcut ceea ce m-ați sfătuit, și mi-am urmat inima, în ciuda prudenței și a evidenței”, până la cele dintre Sophie Volland și Diderot, despre care Voltaire spunea că s-a născut pentru că era necesar lumii să o lumineze, care sunt cea mai efervescentă scriere intelectuală, după mine, a filosofului, pentru că găsești aici nu doar inteligența care generează idei, ci și curiozitatea pură pentru forme ale gândirii umane, găsești rațiune, dar și sensibilitate, gândiți-vă apoi la Scrisorile dintre Simone de Beauvoire și Nelson Algren! Lumea se oprește doar asupra relației cu Sartre, uitând că marea iubire a fost, de fapt, scriitorul american. De altfel, l-a iubit atât de mult, chiar continunând să fie partenera de viață și de luptă politico-literară cu Sartre, încât a vrut să fie îngropată cu inelul de logodnă primit de la Nelson Algren, primit în America, în timpul relației lor care a durat un an și ceva, pentru ca apoi să devină exclusiv epistolară.
Cât am ști despre calvarul sufletesc și psihic al lui Van Gogh fără scrisorile lui către Theo?
Gândiți-vă la Scrisorile lui Heidegger către Hannah Arendt, un filosof grandios, asociat unui regim politic care extermina evreii, îndrăgostit de o evreică!
Sau la Scrisorile dintre Camus și Maria Casarès. Am citit corespondența lor, o carte de o mie de pagini, în franceză, pentru că în română nu a fost tradusă, în vacanța de Revelion de acum un an. Deși eram înconjurată de prieteni, m-am autoizolat pe plajă cu această poveste de dragoste.
Ne vedeam dimineața la micul dejun și seara la cină, dar v-am spus că cei apropiați mă știu deja, nu-i mai surprinde.
Am petrecut o săptămână în Maldive cu această carte care ne dezvăluie nu doar dimensiunea intelectuală a protagoniștilor, ci și interogațiile lor despre regimurile politice, supraviețuirea în exil, cazul Mariei Casares care venise în Franța din Spania, și peste toate, ne permite accesul în intimitatea unei relații extraconjugale care a durat 12 ani, cu așteptări și renunțări. Mă tot întorc la ironiile vieții, pentru că ele chiar merită a fi amintite. Aceste scrisori, paradoxal, au fost publicate de fiica lui Albert Camus, după moartea mamei sale, soția scriitorului, considerând că o dragoste ca cea pe care tatăl său a nutrit-o în ultimii 12 ani ai vieții lui, până la accidentul în care și-a pierdut viața, nu trebuie să rămână necunoscută.
Am și tradus câteva dintre scrisori (le găsiți aici) și cred că am inspirat pe cineva să traducă corespondența lor. O așteptăm.
În Scrisorile dintre François Mitterrand și Anne Pingeot, avem o poveste de dragoste suprapusă peste două mandate de președinte al Franței, ceva ce nu mai există la acest nivel în vreo altă țară. Poate că la Washington cel mai bine păstrat secret este codul nuclear, la Paris, acesta a fost, timp de peste 30 de ani, relația dintre președintele țării și Anne, căreia îi datorăm măcar Musee D’Orsay. Imaginea lui Francois Mitterand, ultimul mare om de stat al Franței, cu fetița lor, Mazarine, pe când avea vreo trei ani, în Pantheonul în care tatăl său îi arăta iluminații culturii franceze, mă obsedează. Părinții de azi își duc copiii să vadă dinozauri și curse de mașini.
Tot în Scrisori am descoperit un alt Alecsandri decât cel pe care-l știam din poezii sau discursuri politice. Găsiți cartea aici.
Amintiți-vă ce ardere și ce întâlnire care schimbă destinul lui Panait Istrati este în corespondența lui cu Romain Rolland și ce complicitate literară găsim în scrisorile către Nikos Kazantzakis!
Citesc foarte multă poezie. Cred că m-a ajutat să rămân umană, mi-a cultivat un lirism pe care l-am avut de mică. Îmi place mult Emily Dikinson, deși are o poezie fragilă pentru felul meu de a fi, care sunt un mix de Merkava (n.m. tanc israelian) și de păpădie.
Citesc și cărți de artă. Vedeți că un sfert din cărțile din bibliotecă sunt de (și despre) artă.
Îmi plac cărțile care mă dor, care mă rănesc, care mă cutremură, cărțile care îmi produc un seism interior. Orice carte în care am descoperit o dramă, a devenit o trăire catarhică. Cărțile sunt lucrătoare în om.
Emilia Chebac: Autori preferați?
Floriana Jucan: Am cărți preferate, mai mult decât autori preferați.
Îl iubesc pe Camus, mai ales în „Primul om”, o carte biografică, pentru că-mi place să plonjez în viețile scriitorilor, ca și cum aș lua ceaiul cu ei.
Kafka, deși eu nu sunt neaparat un om trist, din contră. Am însă o aplecare spre tragic, vibrez la dramă, nu la comedie.
„O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn din care m-a izbit faptul că deținuții își construiau singuri gardul de sârmă ghimpată care le îngrădea libertatea. Și scena cu deținutul I-81, care se distingea cu singura coloană dreaptă printre toate celelalte gârbovite, și care duce lingura la gură mâncând o zeamă chioară, fără să se aplece ca toți ceilalți. Și ce frumos evidențiază Soljenițîn că fața lui era pecetluită de suferință, dar nu stoarsă până la slăbiciunea omului sfârșit, ci întărită până la „tărie de cremene cioplită, de piatră întunecată”. Mi-au rămas întipărite aceste cuvinte.
„Închisoarea noastră cea de toate zilele”, o mărturie fabuloasă despre tot ceea ce s-a întâmplat în celulele în care și-a pierdut viața elita intelectuală și politică a țării după instalarea regimului comunist, autorul, Ion Ioanid, fiind singurul care a trecut prin toate închisorile regimului, timp de 13 ani.
„Evanghelia după Iisus Hristos” , a lui José Saramago, o carte apocrifă ce descrie o prezumtivă poveste de dragoste între Iisus Hristos și Maria Magdalena. Altă ironie, mi-a fost recomandată de un călugăr bătrân, în timpul unei spovedanii. Aceasta carte m-a îndrăgostit de Saramago și i-am citit apoi mai toate cărțile dintre care „Eseu despre orbire” și „Intermitențele morții” cred c-am dăruit vreo 20.
„Omul vieții” mi-a mărturisit într-o zi, după ani de tăceri, „ești singura femeie cu care aș putea să trăiesc o experiență ca cea din «Arhipelagul altei vieți»”. Atunci am citit cartea lui Andreï Makine să înțeleg ce mi s-a spus. A devenit una dintre cărțile care fac parte din biografia mea sentimentală, nu numai din cea intelectuală. De atunci nu am fost doar cea care eram, ci și Elkan. M-am născut din nou, pentru un alt drum, și mi-ar plăcea să am acel sfârșit.
E o lectură care te învață cum zice Makine, „diferența între a trăi și a exista”, este un univers care, vorba lui Andrei Pleșu, te face să îți pui marile întrebări ale sufletului rus.
Emilia Chebac: Dacă tot ați menționat sufletul rus: Tolstoi sau Dostoievski?
Floriana Jucan: Tolstoi este mai romantic, în timp ce Dostoievski este mai profund. De la el avem subteranele, iar mie îmi place nu doar să ating cerul cu fruntea, ci și să cobor în gropile mariane ale oamenilor, chiar și în genunea mea.
Emilia Chebac: Ce carte ați recomandat în perioada pandemiei?
Floriana Jucan: „Intermitențele morții”- José Saramago, o distopie depre o regiune unde moartea nu mai vine și totul rămâne suspendat în viață. Unii sunt bolnavi și moartea le-ar fi fost izbăvirea, alții sunt între două alegeri și moartea le-ar fi eliberarea. Prim-ministrul țării, într-un discurs la radio, scoate în evidență ce ținut privelegiat este locul unde moartea nu vine niciodată. Cardinalul regiunii îl sună și-i spune: „Cum ați putut să vă declarați fericit că numai vine moartea? Nu știți că acolo unde nu există moarte nu există Înviere, iar unde nu există Înviere nu există Biserică?”. Mi s-a părut interesantă perspectiva.
Emilia Chebac: Cărțile și viața personală.
Floriana Jucan: Cărțile mi-au dat capacitatea de a înțelege când mi s-a spus „Ești, deci exist!”. Ce trist ar fi fost și pentru el și pentru mine ca o astfel de mărturisire să fi rămas neînțeleasă, doar pentru că n-am fi fost cartezieni amândoi, ci doar el. Câtă frumusețe s-ar fi risipit!
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți unei persoane.
Floriana Jucan: Tot ceea ce sunt datorez mamei mele și lui Dumnezeu. Mama mi-a oferit TOTUL cu o bibliotecă.
Sunt bogată prin tezaurul pe care l-am îngropat în mine, prin cărțile pe care le-am citit.
Emilia Chebac: Acum când Dumnezeu nu mai este la modă, dvs. vă mărturisiți credința? (Răspunsul Florianei Jucan trebuie citit într-un anumit context. I-am lăsat posibilitatea să aleagă dacă vrea/nu să apară. Am observat că lumea celor care îl mărturisesc pe Dumnezeu este din ce în ce mai redusă. Destule persoane cărora le-am luat interviu mi-au spus că, deși cred în Dumnezeu, mărturisirea credinței ar dăuna imaginii lor profesionale.)
Floriana Jucan: Dacă minoritățile (homosexualii și lesbienele) sunt „proud to be LGBT”, de ce noi, cei care îl iubim pe Dumnezeu, nu am fi? M-am gândit foarte mult la asta, în ultima vreme, tocmai încurajată de voluptatea cu care transgenderii, de pildă, își afirmă orgoliul apartenenței lor la o minoritate. Sunt la fel de mândră să afirm apartenența mea la creștinism.
Contextul ultimilor ani, agresivitatea cu care ni se impun anumite minorități, m-a făcut mai vocală în a-l mărturisi pe Dumnezeu. Este fantastic acest efect de bumerang pe care discursul politically corect îl poate genera. Aproape că le sunt recunoscătoare acestor minorități care au venit avalanșă, agresiv și ostil, peste noi.
Dincolo de mărturisirea publică, eu chiar sunt un miracol, și nu am viață, și nici cuvinte, pentru a mulțumi suficient. Nu sunt doar un om pe care Dumnezeu îl iubește, ci și unul pe care l-a ales pentru a-și arăta iubirea față de alții, ori asta este o dublă „alegere divină”. Și dacă suntem ceea ce iubim, mărturisesc cu voce tare că îl iubesc pe Dumnezeu.
Emilia Chebac: Puteți detalia?
Floriana Jucan: M-am născut într-o familie absolut banală și săracă, am crescut într-un apartament modest, de două camere, într-un bloc comunist din Dristor. Și iată că un copil care și-a petrecut copilăria la căminul săptămânal până la 7 ani, mă ducea luni și mă lua vineri seara, uneori chiar sâmbăta, fără tată, cu o mamă absentă, la 20 ani ajungea la Casa Albă însoțindu-l pe prim-ministrul român, călătorea apoi de-a lungul și de-a latul lumii în vizite oficiale ca ziarist acreditat la Guvern sau la Președinție, ani de zile mai târziu era primit în audiență privată de Papa Francisc la Vatican, în aceeași sală, Clementină, unde a fost primit președintele Obama, era ales pentru a schimba destinele unor copii pe care i-a salvat de la moarte sau pentru a-i ține de mână și a-i trece dinspre disperare spre nădejde pe câțiva oameni pe care i-am întors de pe marginea sinuciderii, și aș putea continua… Nu este acesta un miracol?
Emilia Chebac: O bibliotecă de suflet?
Floriana Jucan: „Public Library” din New York. Este o bibliotecă construită din donații și nu se plătește intrarea. Iubesc totul acolo: atmosfera, pictura, faptul că am dat peste cărți pe care nu le-am găsit în altă parte, secția lor de scrieri ebraice. Au fost călătorii (la New York) în care am petrecut o zi întreagă în această bibliotecă. Și-n luna de miere am fost aici, la două zile după căsătorie.
În România, merg deseori la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” unde aleg să citesc pentru a mă bucura de atmosferă, în facultate mergeam aproape zilnic. Când sunt într-o bibliotecă închid ușa între mine și lume. E magic să fii într-un spațiu unde cărțile sunt respectate, nu există telefoane, calculatoare, decât cărți și sanctuarul lor. Prefer bibliotecile din clădirile vechi.
Emilia Chebac: Un loc de suflet?
Floriana Jucan: Un loc preferat, prea puțin cunoscut, este Muzeul Scrisorilor și Manuscriselor din Paris. Sunt acolo scrisori ale lui Napoleon către Josefine, ale lui Ludovic al XIV-lea, Anatole France, celebra „J’accuse” a lui Zola etc.
Emilia Chebac: Colecționați scrisori?
Floriana Jucan: Am scrisori ale lui Blaga în colecția mea, pe care nu le țin acasă, achiziționate de la o licitație. Găsiți aici și aici scrisorile.
Emilia Chebac: Ce carte v-a ajutat să puneți la punct o persoană prost crescută?
Floriana Jucan: Îmi amintesc că i-am spus cuiva „Miroși precum «Balada limbilor pizmașe» a lui Francois Villon. Simțeam nevoia să spun ceva tare. Cum nu știa despre ce e vorba, i-am trimis balada. Cărțile te învață să lezezi frumos.
Emilia Chebac: La 40 de ani ați început o a doua facultate. De ce?
Floriana Jucan: Facultatea de Studii Iudaice, adică studiul Bibliei Iudaice (Vechiul Testament) și disciplinele care derivă din ea. Pentru că am fost de când mă știu îndrăgostită de poporul evreu. Ca să-l citez pe Eugen Ionesco, „Dragostea mea pentru Israel s-a transformat într-una din rațiunile existenței mele.” Știam, citisem mult din literatura veterotestamentară, dar am simțit nevoia unei cunoașteri instituționalizate. În cei trei ani de studiu am facut o pauză de la lecturile obișnuite și am citit atât de mult cărți de specialitate încât, la final, pe lângă diploma de licență, m-am calificat cu succes și pentru ochelari de vedere.
Emilia Chebac: Ne recomandați câteva cărți despre Holocaust?
Floriana Jucan:
„Noaptea” lui Elie Wiesel, „Omul în căutarea sensului vieții” a lui Viktor Frankl – am răsfoit-o la Cărturești și cum nu aveam răbdare până acasă am început să o citesc în mașină când stăteam la semafor. O țineam pe bord și nu puteam să o las din mână. Mă claxona lumea să plec – „Mai este oare acesta un om?” de Primo Levi.
De la aceste mărturii scrise de autori intelectuali ai cumva așteptări, dar cartea care m-a marcat a fost „The letters from Shoah”, o culegere de scrisori trimise familiilor de către deținuții evrei din lagărele de exterminare sau doar cu câteva zile înainte de a sfârși în ele. Au ajuns prin diferite metode la destinatari, unele după ani de zile, îngropate, date prin gard și expediate ulterior de persoane care au ajutat evreii, ofițeri și paznici care au făcut-o pentru bani etc. Scrisorile acestor oameni simpli m-au răvășit mai mult decât mărturiile unor scriitori renumiți. Recomand această carte celor care doresc să înțeleagă trauma și drama poporului evreu. Este o colecție de testamente, de ultime gânduri. Este întâlnirea fiecăruia cu moartea pe care și-o anticipa. Nu am citit ceva mai răvășitor toată viața mea. Niciodată.
„The letters from Shoah” a fost o carte care m-a îmbolnăvit la propriu. O zi nu m-am putut da jos din pat. Nu am fost capabilă să merg la birou și nici la facultate. Am fost copleșită la modul propriu al cuvântului.
Emilia Chebac: În titlul cărții care v-a marcat atât de mult „The letters from Shoah” apare un termen – Shoah. Care este diferența între Holocaust și Shoah?
Floriana Jucan: Când ne referim la exterminarea evreilor se folosește adesea termenul de Holocaust, dar termenul ebraic este Shoah.
Holocaust este folosit cumva greșit. De fapt, Holocaust însemnă un ritualul prin care se ardeau în întregime animale, o jerfă adusă lui Dumnezeu. Este însă atât de folosit și intrat în mentalul colectiv încât acum a devenit greu de corectat. De aceea și termenul de Holocaust este acceptat de evrei.
Shoah se referă la exterminarea la care au fost supuşi evreii de regimul nazist.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Floriana Jucan: E o bună întrebare, pentru că sunt ani de când nu am mai acordat un interviu. Sunt un om care preferă să îi pună pe alții în valoare și lumină. În ceea ce mă privește, QED de mult, și am trecut într-o fază în care prefer să mă uit la lume mai degrabă, decât să se uite lumea la mine.
Pentru că v-am descoperit din întâmplare, mi-au plăcut alte interviuri pe care le-ați realizat. Am văzut că sunteți îndrăgostită de cărți și că aveți un blog dedicat. A fost o decizie emoțională deși eu sunt un om destul de pragmatic în privința aparițiilor mele. Chiar i-am spus cuiva: „Uite ce întâmplare: Am întâlnit-o în virtual și o voi întâlni și real… și am invitat-o și la mine acasă, ceea ce nu fac în mod normal.” A fost o aliniere de sentimente, nu numai de planete!
Emilia Chebac: O provocare un interviu?
Floriana Jucan: Ambasadorul Israelului – David Saranga. Este mai mult decât un diplomat, este un om îndrăgostit de România, un excepțional comunicator și deși a participat la foarte multe interviuri, niciodată, nimeni nu l-a întrebat despre cărți. Mi-ar plăcea să aflu ce cărți iubește David Saranga, care sunt cele care l-au influențat, ce lecturi recomandă, care este relația lui, în general, cu cartea. Este un om despre care anticipez că are o relație excepțională inclusiv cu cărțile.
Emilia Chebac: Cu ce carte m-ați asocia?
Floriana Jucan: Cu ceva poetic. Mă duceți spre lirica engleză.
Emilia Chebac: Cum ar fi o lume fără cărți?
Floriana Jucan: Antoine Gallimard spunea că un apartament fără cărți e ca și cum nu ar avea ferestre. Prin analogie, putem spune că ar fi o lume fără lumină. Sau o pandemie fără sfârșit în care oamenii ar trăi cu masca pe creier.
După atâtea ore petrecute împreună am realizat că avem ceva puncte în comun: dragostea pentru Istrati și Proust, ambele am făcut a II-a facultate după 40 de ani și pasiunea pentru istorie. În timp ce eu citeam toate memoriile&jurnalele apărute cu ocazia Centenarului la o editura celebră, doamna Jucan punea bazele unui proiect romanidecentenar.ro. Tot un punct comun, interesul amândurora pentru un proiect despre Fenomenul Pitești a făcut să ne întâlnim.
Floriana Jucan cu care am vorbit despre cărți este o persoană deschisă, o femeie rafinată, un om care știe să piardă cu simțul umorului, să câștige fără să-și irosească măsura, să dăruiască fără să aștepte ceva la schimb, să iubească, să sufere și să lezeze frumos pe cei care știu doar să insulte. Și peste toate acestea, un mărturisitor al credinței care poartă altarul în ea însăși.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Emilia Chebac: De ce crezi că unii cititori refuză suferința din cărțile tale?
Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?
Mă îndreptam spre sediul Ager Film să iau un interviu regizorului 
