Felix Goldbach este ghidat de pasiune atât pe scena Ateneului Român cât și la catedră – interviu

Credit foto: Sorin Stoica

Un interviu cu Felix Goldbach prof. dr. de muzică camerală în clarinet și saxofon sună destul de intimidant. Nu vreau să fac pe victima, dar câți se pot lăuda că sunt cunoscători în acest domeniu. Una este să mergi într-o sala de spectacol să te bucuri de un concert și alta este este să pui întrebări pentru un interviu unui clarinetist.

Dar cu cât provocare era mai mare cu atât deveneam mai curioasă să îl cunosc pe Felix Goldbach omul despre care s-a spus că „își pune sufletul pe note”. Felix este un muzician atipic. De la 10 ani a iubit în egală măsură fotbalul și clarinetul. Destinul însă a decis ca numele lui să apară nu pe un tricou de fotbal ci pe un afiș de spectacol. S-a născut în aceeași zona de unde provine „careul de aur al Botoșaniului” cum îi place să spună: Enescu, Eminescu, Iorga și Luchian. Cariera muzicală l-a purtat din Mândreștiul natal în întreaga lume, iar clarinetul l-a dus în locuri unde cu fotbalul nu ar fi putut pătrunde.

Interviul cu Felix Goldbach s-a dovedit o conversație extrem de provocatoare. M-am temut că o să-mi vorbească în termeni de specialitate, iar eu nu voi prinde toate subtilitățile. Nu a fost atât de complicat cum mă așteptam, deși l-am întrerupt de câteva ori rugându-l să reia ideea. Așa-mi trebui dacă insistam să pricep cum stă treaba cu acreditarea licențelor pe instrumente clasice și tradiționale.

Cu părinții Ana și Dumitru Goldbach

Emilia Chebac: Felix Goldbach este numele tău real sau este un nume de scenă?

Felix Goldbach: Este numele meu adevărat. Străbunicul meu se numea tot Felix Goldbach. A venit în România împreună cu fratele său Hervin. S-au stabilit în nordul țării. Erau ingineri și au fost aduși de Carol I în timpul Primului Război Mondial pentru a se ocupa de calea ferată din zona Modovei. Când au venit la putere comuniștii, eram o familie bogată, iar asta ne-a afectat. Nu numai financiar, dar și ca nume. Din 7 frați, născuți după 1948, doar unul singur a purtat numele Goldbach. Restul au fost trecuți în acte fie Goldbac, fie Golbach sau Golbac. Ultimul a fost și numele meu până în 1989 când am dat statul în judecată. Începând cu anul 2000 mi-am recuperat numele original.

Gold (aur) bach (germana pârâu) iar Felix vine din latinescul felicis = fericire. L-aș traduce pârâu de aur fericit.

Credit foto: Sorin Stoica

Emilia Chebac: În prezent ești prof. dr de muzică camerală clarinet și saxofon. Poți spune, pe scurt, traectoria ta profesională pentru cei care nu te cunosc.

Felix Goldbach:
• Școala gimnazială a Colegiului Național de Muzică „Octav Băncilă” din Iași
• Liceul de Artă ,,Ștefan Luchian” din Botoşani (Instrument principal – Clarinet)
• Licență – Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Muzică
• Master în Administraţie Publică Europeană – Universitatea „Valahia” din Târgovişte
• Doctor în muzică – Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti
• Diplomă de Impresar Artistic – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Diplomă de Management Cultural – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Doctor în Management (temă: Managementul Instituțiilor de Spectacole și Concerte) am studiat la Școala Doctorală din cadrul Universitatea „Valahia” din Târgovişte 2 ani și 1 an la Școala Doctorală/Departamentul de Management Cultural – Universität für Musik und darstellende Kunst Wien

Emilia Chebac: Când crezi că s-au pus bazele carierei tale de muzician?

Felix Goldbach: Bazele mele s-au pus între 10-23 ani. Un copil care pleacă de mic de acasă va face performanță. Când studiezi la o școală vocațională vei fi în competiție permanentă cu restul colegilor.

Credit foto: Sorin Stoica

Emilia Chebac: Ai ales de mic clarinetul?

Felix Goldbach: La 18 ani iubeam în egală măsură fotbalul și clarinetul. 2 pasiuni care se băteau cap în cap. A fost o decizie grea pentru că eram la fel de bun la fotbal ca și la clarinet. Profesorii mei de clarinet, Iulian Rusu și Daniel Teodoru, m-au făcut să renunț la fotbalul profesionist, spunându-mi că am un ton de clarinet excepțional. Rar e dat de la Dumnezeu așa ceva. Cum talentul nu era suficient a trebuit și să muncesc.

La Istanbul primind tricoul original de la Gheorghe Hagi – Galatasaray din Finala Cupei UEFA 2001

Emilia Chebac: Chiar atât de mult îți plăcea fotbalul?

Felix Goldbach: Da. În 1993 pe Ghencea s-a jucat Romania – Belgia (2-1). Ca să ajung la meci am plecat din Botoșani, aveam 16 ani, împreună cu un coleg Gabi Ciucur. N-am anunțat la liceu, mai grav am mințit pedagogul că mergem la un concurs. Pentru Hagi eram dispus să suport orice pedeapsă. Nu cunoșteam deloc Bucureștiul. Ajunși în Gara de Nord, am întrebat cum ajungem la stadion.

Emilia Chebac: De ce ești atât de atașat de Gheorghe Hagi și Gheorghe Zamfir?

Felix Goldbach: Fiind singur de la 10 ani, mama și tata nu erau langă mine, am simțit nevoia să mă refugiez în ceva. Acest ceva a fost muzica și fotbalul. Doar prin modele puteam merge mai departe frumos.

Emilia Chebac: L-ai cunoscut pe Hagi?

Felix Goldbach: Jucam pe aceeași poziție ca el. Îi studiam tehnica. În camera mea de cămin, unde stăteam singur, pe un perete erau afișe de clarinet, pe altul afișe cu Hagi. Prietenele mele erau șocate. Nu exista nici o imagine cu o fată. În 1998 l-am întâlnit personal, pe Gheorghe Hagi, în Poiana Brașov. Deși ne vedeam pentru prima dată a stat cu mine aproximativ o oră. Iar când ai parte să vezi modestia, caracterul și sufletul unui astfel de om este ca o încununare. Dețin o colecție împresionantă cu tricouri, mingi și ghete semnate de Hagi. Unele primite de la el, altele cumpărate de mine.

Concert Sala Radio

Emilia Chebac: Să vorbim și despre cariera ta muzicală. În 2001 ai cântat în fața Papei la Vatican. Cum ai ajuns să faci asta?

Felix Goldbach: În 2001 am prins un contract la Milano unde am cântat până în 2006. La Milano m-au descoperit cei din Salerno și mi-au făcut un contract cu o orchestră de suflători. Pe atunci, eu eram mai atașat de orchestrele simfonice. În Italia am descoperit că orchestrele de suflători sunt la fel ca cele simfonice. Echivalentul la noi pentru orchestră de suflători este fanfara. Cel mai mare câștig l-am avut în 2001 când Orchestra Simfonică din Salerno, în care cântam, a fost invitată la Vatican să cânte în fața Papei Ioan al II-lea.

Am avut noroc să întâlnesc pe unul dintre cei mai mari dirijori ai Italiei Fiorangelo Orsini. Un om de o generozitate aparte care m-a luat pe lânga el. La rândul meu am chemat, la începerea stagiunii, în Orchestra Simfonica (Bragliciano, Salerno) încă 4 români și toți am cântat în fața Papei Ioan al II-lea.

Cu maestrul Gheorghe Zamfir

Emilia Chebac: Povestește despre concertul din 2007 de la Viena. Cum a fost primit „Dansurile râurilor sacre” la Catedrala Karlskirche?

Felix Goldbach: Gheorghe Zamfir a compus lucrarea „Dansurile râurilor sacre”. În 2007 la Viena am cântat cu Orchestra Simfonică București la Catedrala Karlskirche. A fost puhoi de lume. Nu s-a mai putut intra în catedrală, mulți oameni au rămas afară să asculte concertul. Am făcut 3 bisuri. „Dansurile râurilor sacre” este o lucrare unde, în deschidere, se aud valuri de apă. Tema o are clarinetul, apoi naiul. Această piesă este o incursiune a vieții lui Gheorghe Zamfir, pe unde a umblat în lumea asta. Își varsă, în ea, toată suferința și lacrimile. În timpul spectacolului sala plângea. De aceea, jurnaliștii austrieci au scris în presa vremii despre „Lacrimile de la Viena”.
Titlurile din Austria au fost preluate și de presa românească. La Viena am realizat cât de respectat și apreciat este acolo acest om. Aveam 30 de ani și atunci am simțit că s-a meritat toata munca depusă și alegerea clarinetul în detrimentul fotbalului.

Clarinet Bass – Filarmonica Muntenia din Târgoviște

Emilia Chebac: Unde ți-a fost mai ușor să te faci remarcat: în România sau în străinătate?

Felix Goldbach: Cel mai mult m-a ajutat străinătatea. Și nu este doar cazul meu. Dacă Gheorghe Zamfir nu era recunoscut în afară nu s-ar fi bucurat niciodată în Romania de notorietate. Dacă Gheorghe Hagi nu juca la Real Madrid și F.C. Barcelona nu era cunoscut. Dacă Constantin Brâncuși nu era recunoscut în Franța, în România ar fi fost un mare anonim. Dacă George Enescu nu era elogiat de presa internațională nu devenea Enescu.

Cu maestrul Gheorghe Zamfir

Emilia Chebac: Ești foarte apropiat de Gheorghe Zamfir. Cum ați ajuns să fiți colegi?

Felix Goldbach: Am devenit colegi la Facultatea de Muzica „Valahia” din Târgoviște. Cel mai mare naist al lumii pentru că nu avea licență în nai, nu a avut sprijin și nu a fost înțeles la momentul respectiv rătăcea prin București. L-am ajutat și a fost adoptat acasa. Pentru mine a fost o onoare ca o așa personalitate să predea la Târgoviște. Ar fi putut preda oriunde în lume (Viena, Tokyo), dar a vrut să vină acasă. La București a avut câteva sincope și a fost îndepărtat. Timpul va decide dacă a greșit sau nu. Este un geniu, iar geniile greșesc.

Festivalul „Ion Goia” Iași

Emilia Chebac: Ai făcut schimbări semnificative în învățămant. Concret explică ce?

Felix Goldbach: Am militat pentru introducerea în universități a managementului artistic, cultural, de spectacole și concerte, mai multe discipline de licență, master și viitori doctoranzi. La început au fost cursuri opționale, acum sunt discipline fundamentale la toate conservatoarele din România.

Facultatea de muzică „Valahia” din Târgoviste este o aripă a Bucureștiului. Pentru toate instrumentele care nu aveau licență în România, eu cu dna Lavinia Coman și Universitatea din Cluj am scris istorie. Am obținut acredititarea postuniversitară pe nai, saxofon, taragot, blockflote, caval fluier, țambal, acordeon, canto popular și muzică ușoară. Nu exista la nici o universitate din țara așa ceva. Doar Clujul avea câteva specializari: canto popular etc. Am luat programul de la Cluj, l-am completat și așa a ieșit ceva mult mai complex. În 2008 am reușit să punem bazele primelor licențe pe instrumente tradiționale în liceele de artă din România.

Emilia Chebac: Mă tem că m-ai pierdut aici și cred că și pe cititorii mei. Dă un exemplu practic.

Felix Goldbach: Cea mai mare victimă a fost Gheorghe Zamfir. Neavând licență în nai nu avea voie să predea ca profesor titular în învățământul preuniversitar și universitar. Putea doar ca profesor necalificat. Cel mai mare naist al lumii era nevoit să dea examen, în fiecare an, pentru a primi dreptul de a preda. La fel și Dumitru Fărcaș. Facultatea de Muzică „Valahia” din Târgoviște a dat primele licențe pe instrumente tradiționale de suflat, iar acești oameni au putut fi, în paralel, și profesori și instrumentiști într-o orchestră.

Emilia Chebac: În muzică, ce te clasifică pentru un doctorat?

Felix Goldbach: Mie nu mi s-a părut normal ca la 27 de ani să încep doctoratul și la 30 de ani șă mă trezesc cu doctoratul luat. În 2008 am fost printre primii doctori în instrumente de suflat/clarinet. L-am avut coordonator pe prof. univ. dr. Nicolae Brânduș care face parte din categoria oamenilor care și-au dat doctoratul pe scenă de mii de ori.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Felix Goldbach: Dna Lavinia Coman este colosală. Vorbește germana, engleză, spaniola și catalană. Este cea care m-a crescut începând cu anii 2000. Tot ceea ce știu din punct de vedere al managementului educațional i se datorează.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Felix Goldbach: Bineințeles a cântărit foarte mult recomandarea Claudiei Motea. Știam că nu recomandă pe oricine. Apoi am studiat și citit cum scrii. Eu cred că nimic nu este întâmplător. Fiecare om pe care l-am întâlnit pentru un interviu a fost o căramidă la dezvoltarea vieții mele artistice.

Emilia Chebac: Am înțeles că ți s-a dedicat o lucrare. Cine este autorul?

Felix Goldbach: Compozitorul belgian Boudewijn Buckinx mi-a dedicat piesa „Pondering”.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om care te-a jutat în cariera?

Felix Goldbach: Nu pot menționa doar o persoană. Am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți care mi-au marcat cariera:

Viorica Musteață și Costel Druțu mi-au pus bazele clarinetului și formării profesionale
Iulian Rusu profesor de clarinet, solist, dirijor împreună cu Daniel Teodoru (profesor de clarinet) care mi-au încurajat la 18 ani să aleg clarinetul.
Lavinia Coman – o mare doamnă. O enciclopedie românească, europeană și fără modestie mondială.
Nicolae Brânduș un model de caracter și om. Aspru cu cuvântul, dar cu un suflet uriaș.

Verona Maier – pian și Marin Cazacu- violoncel

Pe toată durata interviului Felix Goldbach a avut un zâmbet în colțul gurii și o siguranța care începea să mă îngrijoreze. Oricâte realizări profesionale avea nu reușeam deloc să pătrund în sufletul lui. Unde era emoția? Ori eu asta îmi doresc în interviurile mele. Orice întrebare îi puneam, nu lasa garda jos. Asta mă frustra îngrozitor. Apoi i-am pus întrebarea despre oamenii care l-au susținut. Acolo în fața mea Felix Goldbach s-a trasformat. Tonul i-a devenit grav și ochii îi înotau în lacrimi. Mi-aș fi dorit, atât de mult, ca oameni aceia, despre care vorbea, să-l poata vedea.

Interviul cu Felix Goldbach mi-a dezvăluit un om din ce în ce mai pasionat de domeniul managementului cultural și artistic. Și cum este un subiect despre care aș vrea să aflu mai mult, nu este exclus apariția, în viitor, a unui articol pe aceasta temă.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Cu Ioan Holender

Cu Ao. Univ. Prof. Mag. Dr. Franz Otto Hofecker , ISA Vienne Festival

Cu Fiorangelo Orsini, dirijor la Orchestra Leonard Bernstain

 

Academic clarinet cvintet Brașov

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *