Interviu cu Camelia Cavadia – Cum ar fi dacă…

Interviul cu Camelia Cavadia a fost o provocare dată de Horia Ghibuțiu. Îmi era teamă de lumea cărților Cameliei, de aceea, amânam la nesfârșit să mă văd cu ea. Dar se pare că unii oamenii ajung în viața ta fără să-ți propui, iar întâlnirea cu ei îți schimbă viața.

Într-o zi văd, pe contul de facebook al Cameliei, o postare. Scria că îmi citește blogul și știe de provocare. La început m-am simțit flatată, apoi panicată. Nu-i citisem nici o carte. Până la interviu mai aveam câteva zile. Am intrat într-o librarie să le cumpăr. Cum „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” erau epuizate, am înhațat „Măștile fricii” îngrijorată să nu dispară și asta. Ok, acum aveam cartea, dar dacă nu-mi place? „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul de greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor. Până am citit-o pe Camelia nu am știut că despre urât se poate scrie atât de frumos.

Emilia Chebac: Cât adevăr și câtă ficțiune există în personajele cărților tale?

Camelia Cavadia: Fiecare personaj din cărțile mele are un corespondent real, dar fără să fie o copie fidelă a cuiva. Toate personajele mele poartă în ele o sămânță de adevăr.

Cartea „Măștile fricii” a pornit de la persoane reale, dar apoi povestea și-a construit propriul drum. Din viața reală am folosit gesturi care m-au impresionat, cuvinte pe care le-am auzit, dar pe care apoi le-am pus într-un anumit context. De aceea cred că oamenii au rezonat cu ele.

Emilia Chebac: Atmosfera din „Măștile fricii” este inspirată din viața ta?

Camelia Cavadia: Multă lume m-a întrebat dacă „Măștile fricii” este povestea mea. Nu, eu am avut o copilărie fericită. Sunt lucruri inspirate din experiența unor oameni apropiați mie, dar și a unor străini cu care am intrat la un moment dat in contact.

Mă bucur că am scris acestă carte. În urma ei, foarte multe cititoare mi-au mărturisit propriile drame. Nu cred că ar fi făcut-o, dacă această carte nu le-ar fi ajutat în cel mai mic fel, fie măcar în a le face să simtă cumva înțelese. Cred că aș putea să mai scriu încă o carte cu tot ce am adunat de la oamenii care au avut încredere în mine. Am ascultat poveștile unor femei care până atunci au fost spuse doar celor foarte apropiați.

Emilia Chebac: Ești un paradox – PR Manager și în același timp o scriitoare de o sensibilitate ieșită din comun. Cum le impaci?

Camelia Cavadia: Ca PR Manager (ProTV și Antena 1), tot timpul, am scris comunicate de presă și interviuri. Lucruri care necesită o anumită rigoare. Nu poți să scrii cum vrei. De când mă știu am scris în jurnal. Fiind un copil extrem de sensibil și timid nu aveam cui să povestesc. Asta m-a ajutat să-mi ordonez mintea. Am visat să devin scriitoare de când mă știu, dar mi se părea un vis atât de înalt, încât nu părea de atins într-o viață pământeană. Îmi plăcea să mă duc cu gândul la Cum ar fi dacă…

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la vis la realitate?

Camelia Cavadia: La început am ținut un blog de cărți, unde mi-am dat seama că pot să scriu cum vreau eu. Când am văzut că nu râde nimeni de mine, mi-am spus că e timpul să cobor visul ală și să-l încerc. A fost o probă să văd dacă sunt în stare să duc o poveste până la capăt.

Eram în curtea ProTV-veului. I-am spus prietenei mele: Fetițo, să știi că eu mă apuc să scriu o carte. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Scrie!” I-am povesit despre subiect. Bineînțeles, povestea s-a schimbat foarte mult pe parcurs. Aveam subiectul și pe măsură ce m-am apucat să scriu se tot dezvolta și se tot schimba. Scriind am aflat că personajele sunt cele care te conduc. Eram la jumătatea de carții și mă tot suna mama:
– Ce faci, mamă? Nu mai vii și tu pe le noi?
– Nu pot mamă. Scriu.
– Da ce scrii?
– O carte.
– Cum o carte? Și ce faci cu ea? O s-o ți-o publice cineva?
– Nu știu, mamă, o să vedem.

Eram într-un fel relaxată. Nimeni nu aștepta cartea. Daca ieșea bine, dacă nu ieșea, la fel de bine. Pe măsură ce scriam, însă, niște așteptări începeau să crească în tine. Văzându-mă că-ncep să mă frământ, prietena mea m-a sfătuit: „Da trimite și tu 50 de pagini la o editură! Vezi ce se întâmplă!” Mi-am facut curaj și le-am trimis la o editură foarte mică. Am primit răspuns că le place manuscrisul. Eram în 335 cu prietena mea: Păpușa cred ca le place. Vor să mă publice. Eram moartă de fericire.

Am ajuns acasă și i-am spus soțului meu. El mi-a zis atunci: Uite, ai lucrul ăsta de rezervă. Nu vrei să încerci și la o editura mai mare? Mi se parea că deja îndrăznesc prea mult și că-l mânii pe Dumnezeu. Hai să încerc totuși, poate asta e șansa mea. Așa am ajuns la Editura Trei unde am dat peste o persoana cu care colaborasem de-a lungul timpului.

Am trimis un email cu primele 50 de pagini. Aveam cam trei sferturi din carte scrisă, dar nu era editată. A început așteptatrea care a fost groaznică. Nu am dormit, nu am mâncat, dar mă și întrebam: Cum ar fi dacă… Și a venit și răspunsul: Dragă viitoare scriitoare publicată de Editura Trei. De foarte multe ori refac în minte acel moment pentru ca n-aș vrea să-l uit niciodată. E o bucurie pe care o cocoloșesc în suflet și o scot ori de cate ori mă simt neputincioasă.

Emilia Chebac: Poți descrie ce ai simțit ?

Camelia Cavadia: Am simțit că este momentul pe care l-am așteptat toată viața. Că e ceva ce depășește orice bucurie pe care o mai trăisem în ultimii ani. Am avut o bucurie extraordinară când s-a născut fiica mea. Ce traiam acum era, însă, împlinirea mea personală. Frică de eșec a fost anulată atunci de acceptul editurii.

Când am venit de la întalnirea cu editura, vorbeam singură pe stradă. Mă uitam în toate vitrinele librariilor și îmi spuneam că poate acolo o să fie și cartea mea. Visul acela mare de pe cer dintr-o dată coborâse pe pământ. Era o stare de grație.

Emilia Chebac: Minunat, dar povestește și despre munca din spatele unei cărți

Camelia Cavadia: După ce-au primit primele 50 de pagini, cei de la editură mi-au spus că vor următoarele paginei. Mai aveam 70, dar nu erau editate. Așa că mi-am luat o săptamână de concediu. Am scris și am refacut zi și noapte. Normal că fricile au intrat in acțiune: dacă nu le place continuarea? Dacă n-o să mai vrea să-mi publice cartea? Ei bine le plăcea, dar așteptau finalul. Apoi mi-a fost teamă să nu ratez finalul. Am terminat, l-am trimis și iar a început așteptatea.

Emilia Chebac: Cum a fost lansare primei cărți „Vina”?

Camelia Cavadia: La lansarea primei cărți, am avut norocul să am alături de mine foarte mulți dintre oamenii dragi din viața mea. Părinții, prietenii și pe editorul cartii, pe care am ținut-o tot timpul de mână. În acel spațiu era tot ce-mi dorisem vreodată. Nu înseamnă că nu m-a coleșit emoția de la atâta bucurie. Simțeam că dacă fac o pauză din vorbit, o să izbucnesc în plâns și nu o să mă mai pot opri.

Prima carte i-am dedicat-o tatalui meu. Sunt foarte fericită ca i-am putut oferi această bucurie pentru că între timp s-a stins.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Camelia Cavadia: Cu un an înainte pe 9 mai 2014 tocmai fusesem concediată, împreună cu tot departamentul de PR, de la ProTV. Pentru mine a fost un moment îngrozitor peste care am trecut foarte greu. Nu-mi imaginam un loc mai frumos în care aș putea să lucrez. La ProTV mi-am cunoscut soțul. Fiica mea a lucrat și ea o perioadă acolo. Mă mutasem cu casa vizavi de ProTV. Am crezut ca voi ieși la pensie de acolo.

Nu știam încotro s-o apuc. Am făcut ce era mai ușor pentru mine atunci, m-am dus la Antena1. Făceam exact același lucru, colaboram cu aceiași jurnaliști, doar că vorbeam despre alte produse. Am învățat atunci că jobul tău nu este viața ta, afacerea ta. Este bine să-i fii dedicată, dar trebuie să ai grijă să nu renunți la tine. Să rămâi ceea ce ești tu pe dinăuntru.

Începusem cartea când am plecat din ProTV. Lucrul asta m-a ajutat, într-un fel, să fiu atât de hotarâta și să scriu ceva care să mă reprezinte. Lansarea primei mele cărți „Vina” a avut loc pe 9 mai 2015. Exact la un an după ce am fost dată afară de la ProTV.

Emilia Chebac: O întâmplare emoționantă din viața ta de scriitor?

Camelia Cavadia: După ce am publicat „Vina”, la ceva timp, m-a sunat un prieten să-mi spună:
– Cami, suntem pe lista scurtă la un festival de literatură din Franța!
– Ce listă scurtă? Ce festival?
Nu știam nimic. Am primit un mesaj de la el în care erau nominalizate 5 cărți printre care a lui și a mea. Cum eu nu nu trimisese nici o carte abia așteptam să se facă dimineața să sun la editură.
– Fetelor știți ceva? Radu spune că au fost nominalizate cărțile noastre la…
– Da, noi am trimis!

Emilia Chebac: Acum întreb și eu: ce festival?

Camelia Cavadia: Un festival cu tradiție ajuns la vremea când am câștigat eu la cea de-a XXIX-a ediție, unde cititorii citesc toate cărțile care ajung la ei. O votează pe cea care le place cel mai mult. Am fost anunțată apoi de editură că am rămas în primele 3. Iarăși întrebarea – Cum ar fi dacă… Apoi m-au sunat să-mi spuna: „Cami te duci la Chambery!” Nu știu dacă a fost neapărat cea mai bună carte, era însă cartea cu care au rezonat oamenii cel mai mult.

Emilia Chebac: Ai un ritual al scrisului?

Camelia Cavadia: Scriu sâmbata și duminica, de dimineața pâna seara. Dimineața recitesc ce am scris ca să intru în poveste. Am un fotoliu de scris, îmi așez picioarele pe un taburet, iau laptopul în brate și o cafea alături. Trebuie sa fie liniște deplină. Să nu aud absolut nimic. Singurul intrus este cațelul care e cuminte, doarme tot timpul în coșuletul lui.

Dimineața, am mintea mai limpede și scriu mult mai ușor. De obicei scriu 8 ore/zi cu o mică pauză la prânz. Să nu-ți închipui că scriu zeci de pagini. Mi se întâmplă uneori să scriu doar 3 pagini, de aceea când scriu 5 este un vis. În tot acest timp nu stau pe net și nici pe telefon.

Emilia Chebac: Cum te-a ajutat scrisul?

Camelia Cavadia: Când am scris „Măștile fricii” am citit foarte mult despre frică sub toate formele ei. Eu cred că sunt cel mai fricos om de pe suprafața pământului. Toată viața mea fost sub semnul fricilor, pot spune că le-am experimentat. Cea mai mare frică a mea este frica de eșec. Scrisul a fost cel mai mare act de curaj din viața mea. Prin scris m-am expus și m-am arătat exact așa cum sunt eu în realitate. Dar, în același timp, pentru mine scrisul a fost și cea mai bună terapie, care mi-a exorcizat multe dintre fricile de zi cu zi. Mi-am făcut curaj să ies în lume.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Camelia Cavadia: Pentru că îmi place foarte mult de tine. Îmi place cum scrii pe blogul tau. Îl urmăresc de mult timp.

Emilia Chebac: Mulțumesc pentru feedback. De ce crezi că oamenii se feresc să spună când le place ceva?

Camelia Cavadia: Nu știu exact, dar e păcat că nu o fac mai des. Orice bucurie pe care o faci unui om, e o bucurie pe care ți-o faci ție. De aceea, le sunt atât de recunoscatoare oamenilor care îmi scriu. Și eu de multe ori citesc cărți care îmi plac, dar nu dau întotdeauna feedback (mă refer la autorii români). Alteori, îmi fac curaj și le spun. Așa m-am împrietenit cu Simona Antonescu interviu și cu Radu Găvan. În momentul în care dai drumul cărții în lume nu ai cum sa nu ai așteptări.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Camelia Cavadia:
• Te-aș provoca să-ți numești cel mai mare vis al tau și să te apuci să faci ceva în sensul asta. Un vis care ți se pare intangibil în momentul asta.
• Știu că tu obișnuiiești să ceri povocare o persoana – Anca Vieru.

Emilia Chebac: O cronica negativă care te-a bulversat?

Camelia Cavadia: M-am temut foarte mult de reacții negative. Am primit una, la început, la prima carte, o recenzie pe un blog. Nu m-a deranjat că nu-i plăcuse cartea, ci felul în care se referea la mine. M-a cam dărâmat atunci. Mă gandeam să-i scriu omului. Apoi mi-am spus că fiecare e liber să-și exprime propria părere. M-a durut că m-a afectat atât de tare, dar am trecut peste. Acum gândesc că e normal să existe și astfel de reacții.

Emilia Chebac: Cum depășești o stare proastă?

Camelia Cavadia: Am nevoie de o pauză. Să stau într-o mică tihnă. Lipsa acestei tihne mă frustrează. Mă bucură lucrurile simple: O zi la munte, o ieșire cu prietenele, o vizită la mama la țara mă ajută mereu să depășesc starea proastă.

Emilia Chebac: Un autor descoperit recent?

Camelia Cavadia: Jo Nesbø Până în urmă cu câțiva ani nici măcar nu citeam genul ăsta de literatură. Dar de când cu cluburile de carte și întreaga colecție de cărți noir ale autorilor nordici publicați la editura Trei mi-am variat lecturile. Cărțile lui Jo Nesbø nu sunt doar simple romane polițiste, sunt acolo pasaje pline de frumusețe și profunzime.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești?

Camelia Cavadia: În copilărie nu iubeam cărțile. Sora mea, fiind mai mare, a descoperit cărțile înaintea mea. Pentru că prefera să citească în loc să se joace cu mine uram cărțile. Cu adevărat am început să le iubesc în liceu.

Emilia Chebac: Un om pe care îl admiri?

Camelia Cavadia: În general, admir toți oamenii care reușesc să-și depășească limitele și să fie ei înșiși. Este o mare provocare a timpurilor noastre să poți să te păstrezi așa cum ești. Să fii autentic: să fii slab, să fii puternic, dar să fii tu. Mi se pare că lumea în care trăim ne forțează să fim într-un fel anume. Pentru că se tem de multe ori să nu fie judecați, mulți oameni nu au curajul să se arate cum sunt.

Emilia Chebac: Cum funcționeză lumea ta, Camelia?

Camelia Cavadia: Mulți oameni spun că este important să te iubești pe tine, altfel nu-i poți iubi pe ceilalți. Eu nu cred neapărat asta. Nu mă pun pe primul loc. Menirea unui om este să-i iubească pe ceilalți. Este important felul cum interacționezi cu oamenii, ce amprentă lași în sufletul lor. Dar și cum te amprentează ei pe tine, cum te influențează, cum te schimba și cum te modelează. Noi ne-am născut în primul rând pentru a dărui, pentru a-i bucura pe cei de lângă noi.

Emilia Chebac: Cum ți-au schimbat viața cărțile scrise?

Camelia Cavadia: Viața mea de acum mi se pare uneori de poveste. O viață despre care citești. Îmi este foarte greu să-mi găsesc timp de scris. Fac eforturi foarte mari, dar pe de alta parte scrisul îmi aduce atât de multă satisfacție încât nu aș mai putea trăi fără sa fac asta. Scrisul mi-a reconfigurat toată viața. Eu cred că fiecare om are ceva doar al lui, o calitate anume. Dacă nu o descoperă și valorifică la timp, e ca și cum ar fi trăit fără să-și atingă potențialul. Iar ăsta e un mare păcat. Eu am avut mereu în minte lucrul ăsta și mă bucur că am transformat sensibilitatea, pe care mult timp am considerat-o una dintre marile mele slăbiciuni, în „combustibil” pentru cărți.

Când i-am luat interviul Cameliei Cavadia citisem doar „Măștile fricii” Până am terminat de editat interviul am citit și „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” ( pe care le-am primit în dar de la Camelia). „Purgatoriul Îngerilor” este preferata mea dintre cărțile Cameliei. Așa că am mai revenit cu 2 întrebări.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit idea cărții „Purgatoriul Îngerilor”?

Camelia Cavadia: „Vina”, romanul meu de debut, trebuia să spună povestea unui tata căruia i-a fost răpit copilul. Vina lui era că nu l-a protejat suficient. După cum ai văzut, vina lui Tomas H. este cu totul alta. Într-acolo m-a dus povestea, iar eu nu m-am opus. Însă, de atunci, am rămas în minte cu acest subiect.

După „Vina”, m-am apucat de „Purgatoriul Îngerilor”, dar din nou m-am simțit nepregătită pentru a susține și a acoperi un subiect atât de greu. Ema – asemenea unui personaj real – simțeam cum se infiltrează, puțin câte puțin în mintea mea, și dorește să-mi spună o poveste. M-am trezit într-o dimineață cu fraza asta pe buze: „ziua cea mai fericită din viața mea nu a fost cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu”, iar de aici povestea celor trei frați a început să curgă. Așa s-a născut cartea „Măștile fricii”.

După ce am terminat și „Măștile fricii” am simțit că nu voi avea liniște până nu voi spune povestea copiilor dispăruți. „Purgatoriul îngerilor” este o carte pe care am avut-o tot timpul în suflet, dar care s-a scris greu. M-a ținut captivă doi ani într-o lume a ororilor greu de imaginat. Am citit cât de mult am putut pe această temă, m-am documentat, am scris și-am rescris în încercarea de a reda cât mai autentic vocile copiilor, situațiile descrise în carte.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit să transmiți prin aeastă carte?
Camelia Cavadia: În primul rând am vrut să-i ARĂT pe acești copii, să fac în așa fel încât să-i VEDEM, să îndrept gândurile oamenilor spre acești copii uitați, să nu mai fie singuri. Știi, uneori am sentimentul că nu am terminat încă ceea ce am de făcut, că nu mi-am împlinit misiunea. Am tras un semnal de alarmă asupra existenței lor, dar mi-ar plăcea să pot face ceva concret. Și mă tot gândesc la asta: cum aș putea să mișc, să schimb, să alin, să ajut cu adevărat. Dar încă nu știu cum să fac lucrul ăsta, nu știu cum să fac să fie în puterea mea.

Camelia Cavadia cea mai timidă și cea mai sensibilă persoană pe care am întâlnit-o, de când scriu pe acest blog, s-a dovedit pentru mine cea mai puternică și cea mai convingătoare. Cu tonul ei ușor ezitat mi-a transmis să nu mai amân cel mai mare vis al meu. M-a făcut să înțeleg că e momentul să mă apuc să scriu o carte.

Pentru asta va rămâne mereu în inima mea. M-a făcut să mă raportez altfel la persoanele timide. Să înțeleg că au o putere a lor ascunsă, pe care mulți o trec cu vederea, dar tocmai asta îi face speciali. Cum să mă fac mai bine înțeleasă? Să luam 2 pictori la fel de talentați. Amândoi impresionează, dar numai unul emoționează. Cel care la final mai adaugă niște tușe discrete, insesizabile de multe ori, dar care duc lucrarea într-un registru care se adresează sufletului. Asta face și Camelia Cavadia prin scrisul său. Și uite cum vulnerabilitatea devine putere, sensibilitatea pătrunde acolo unde puțin au reușit, iar timiditatea se transformă în calitate înzestrându-te, în timp, cu o finețe a simțirii.

Și când mă gândesc că nu eram niciodată pregătită pentru un interviu cu Camelia Cavadia. Iar acum, după întâlnirea cu ea, scriu o carte…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.