În ultima vreme m-am axat doar pe articole – interviu. Deși am cunoscut oameni foarte interesanți, uneori trăiesc senzația că m-am pierdut pe mine. De aceea, cred că e momentul să revin cu ceva care să mă reprezinte. Ideea acestui articol s-a conturat în momentul în care am comandat ultima carte despre Holocaust. Brusc amintirea unui om tăinuită în memoria copilăriei a revenit în prezent. Atunci când fetele de vârstă mea făceau o pasiune nebună pentru actorii la modă, eu eram topită de admirație pentru un domn matur care avea în jur de … 60-65 de ani. Prin el am descoperit și am început să citesc cărți despre Holocaust.
Aveam 11-12 ani. Era o perioadă în care ne adunam foarte mulți copii în fața blocului. Deși încercam să mă țin departe de grupurile mari, nu îmi reușea întotdeauna pentru că îmi placea să observ reacțiile oamenilor. Mă integrez relativ repede, dar prefer să stau pe margine. Într-o zi un domn m-a intrebat:
– Tu de ce nu te joci cu copiii?
L-am privit. Avea o figură care trasmitea încredere, de aceea m-am lăsat prinsă cu ușurință într-un dialog:
– Mă joc, dar uneori mă plictisesc să fac asta toată ziua!
– Și ce faci când nu te joci?
– Citesc.
Am vorbit de cărți. Nu mai țin minte cu exactitate ce, dar știu că la finalul conversației mi-a spus: „Nu renunța niciodată la pasiunile tale, indiferent de preocupările oamenilor din jurul tău. Fiecare om e unic”. Nu prea am luat în seamă acele cuvinte, dar făcusem o obsesie pentru acest domn. Se numea Iancu Scorțaru, era întotdeauna cu zâmbetul pe buze, știa să dezamorseze conflictele care apăreau între noi copiii, până și cel mai recalcitrant din grup era dezarmat în fața atitudinii lui. Nu se știa atunci de dezvoltare personală, dar cred că ar fi fost un lector excepțional. Pentru mine, lumea devenea brusc mai frumoasă când apărea el. Ieșiam în fața blocului doar ca să-l văd. Știam că va fi acolo cu nepoata lui, Nana care era mică și trebuia supravegheată. Amirație, admirație, dar voiam să știu mai mult! Într-o seară n-am mai rezistat și am întrebat-o pe mama:
– Mama, de ce domnu Scorțaru el altfel?
– Cum altfel?
– Altfel. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca el.
Prin altfel vroiam să spun: de ce nu se supără niciodată, de ce atunci când apare impune respect de la cel mai mic copil până la cel mai vârstnic, de ce râde mereu, de ce ajută, de ce atunci când se întorce de la pâine se oprește să joace șotron cu noi fetele? ( Îl văd și acum cu plasa într-o mână țopăind într-un picior, iar noi îl aplaudam în extaz.)
– Mama, toți copiii se bucură când îl văd, îl salută cu drag și alergă în întâmpinarea lui! Nu i se spune niciodată „moșul ala”, el este „domnu Scorțaru”. (Mai târziu aveam să aflu ca animalele și copii au un stil aparte de a se raporta la o anumită categorie de oameni.)
– E educat…și… diplomat… .
– Mama, mai sunt oameni educați! Înțelege că el este altfel…
Și-am ținut-o așa ceva timp. Văzând ca nu cedez, mama mi-a spus:
– Pentru că este evreu!
– Evreu?! Ce înseamnă evreu?
Peste ani, mama mi-a mărturisit că a fost una din cele mai grele întrebări la care a trebuit să-mi răspundă. Nu era foarte familiarizată cu istoria poporului evreu. A avut însă o idee genială, m-a luat de mâna și mi-a scos din biblioteca toate cărțile despre Holocaust. Erau destule pentru că părinții mei aveau o bibliotecă impresionantă.
Așa am început să citesc cărți despre Holocaust. După impactul emoțional produs, am început să fiu din ce în ce mai atrasă de subiect. La 14 ani ajunsesem să cunosc destule despre Holocaust. Admirația pentru dnu Scorțaru a atins cote alarmante în acea vară. Apoi a intrat în declin, a început școala, nu mai aveam timp să stau în fața blocului, dar citind cărții despre Holocaust cumva el era prezent. Numele lui rostit într-o zi de mama, l-a readus în centrul preocupărilor mele:
– Domnu Scorțaru și-a vândut bibliotecă. Îmi pare rău că nu am știut. Mi-ar fi plăcut să cumpărăm și noi câteva cărți. (Cu siguranța mama și-ar fi dorit să le cumpere pentru mine.)
– De ce? Ce s-a întamplat?
– Pleacă în Israel.
– Cum adică pleacă? Credeam că îi place aici. M-am simțit trădată. Părea singurul om cu adevărat fericit.
– O să-i fie mai bine acolo.
Cum e posibil un om, cu care relaționasem destul de puțin, să lase un așa gol în inima unui copil? După plecarea lui, atunci când mama cumpăra cărți o întrebam?: Cărți despre evrei? Nu foloseam termenul de Holocaust pe atunci. Când a cumpărat „Procesul de la Nurnberg” am fost tare fericită, dar am văzut apoi fotografiile. Până atunci citisem doar cărți despre mărturii ale supraviețuitorilor, cu un număr redus de personaje. Nu am realizat amploarea fenomenului. De atunci nu mai suport statisticile. De nici un fel. Bune sau rele. Pentru mine, în spatele statisticilor sunt oameni. Fotografiile pe care le-am văzut în „Procesul de la Nurnberg” mi-au alimentat mult timp coșmarurile. N-am mai deschis niciodată acea carte.
Iancu Scorțaru a fost persoană care m-a făcut să înțeleg că unicitatea îți conferă putere. Dacă nu l-aș fi întâlnit pe acest om, care m-a ghidat fără să știe să citesc cărți despre Holocaust, m-aș fi limitat la cine știe ce romane siropoase. Și acum de fiecare dată când cumpăr o carte despre Holocaust îi simt prezența.
Iancu Scorțaru
Am realizat că nu am nici o fotografie de a lui. Actualul Președinte al Comunității Evreiești din Tecuci, Aizic Iancu, m-a ajutat să fac rost de una. Veche, nu foarte clară, dar cu toate astea pentru mine este de neprețuit. Cine a fost Iancu Scorțaru? Făcea parte din elita intelectuală a orașului Tecuci, un avocat renumit, bine pregătit în instanță și de aceea foarte căutat. Colabora admirabil cu tinerii colegi pe care îi îndruma cu drag. Unul din cei mai buni avocați din oraș, Radu Iliescu l-a avut ca mentor. Comunismul era o perioadă cenușie pentru avocatură, de aceea nu îi punea în valoare pregătirea profesională cum ar fi meritat, dar și așa calitatea lui umană răzbătea în acele vremuri. A fost un om de onoare care își merita din plin respectul celor din jur. Soția lui era farmacistă. Unica fiică, Amalia Scorțaru-Sarr a fost jurnalistă în București apoi la un ziar de limba română din Israel. Pe plan social a activat ca președinte a Comunității Evreiești din Tecuci (1953 și 1963-1967). Pe atunci comunitatea evreiască era mare și se confrunta cu destule probleme. Cred că l-am idealizat puțin, dar pic adesea în păcatul asta cu oamenii care îmi vorbesc despre cărți.
Dacă cineva care citește acest articol are amintiri sau cunoaște mai multe despre Iancu Scorțaru mi-aș dori tare mult să mă contacteze.
E o mare bucurie când reușesc să aduc pe blogul meu oameni care iubesc cărțile. Să povestească despre impactul cărților în viața lor.
Emilia Chebac: O poveste legată de cărți?
Raluca Grecu:Povestea mea legată de cărţi se continuă până în prezent datorită locului în care lucrez: Biblioteca Centrală Universitară. Cu toate acestea, omul drag de care îmi voi aminti mereu este prima mea şefa. După ce am terminat facultatea, am lucrat la o bibliotecă cu domeniu tehnic. Nu voi uita niciodată prima zi acolo aşa cum nu o voi uita nici pe ea. Trecând peste emoţiile primului loc de muncă, cu oameni necunoscuţi ce uneori pot părea înfricoşători, această doamnă a avut grijă ca pe noul meu birou să găsesc o vază mică cu flori. Un fel de încurajare că totul va fi bine, chiar dacă începutul pare mai dificil. Am rămas surprinsă de gestul ei, iar după ce mi-am ridicat privirea de pe buchetul de flori, am văzut-o în prag cum îmi zâmbea. O femeie caldă, blândă, care căuta să aducă frumuseţea din sufletul ei în jurul fiecărui om cu care se întâlnea… o adevărată doamnă. Tot ce ştiu acum i se datorează ei. Am dus mai departe ce m-a învăţat într-un loc cu o încărcătură istorică deosebită (BCU), un loc unde îi onorez influenţa asupra mea.
Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?
Raluca Grecu: Din fiecare carte citită am ocazia să aflu ceva nou legat atât de lumea ficţională, cât şi despre mine, în postura de cititoare şi de om dornic să se dezvolte continuu în acelaşi timp. Trecând de la aventuri, poveşti de dragoste tumultoase, despărţiri, regăsiri, mistere de elucidat, prefer uneori să mă opresc şi asupra unui alt tip de cărţi (ca un hobby) – cele de bucate. Uneori pot găsi chiar în interiorul unei opere literare o reţetă ascunsă de secolele care produc schimbări majore sau pot căuta inspiraţia în cele dedicate artei culinare. Mă simt de parcă aş transpune cuvintele în arome, gusturi şi senzaţii inedite.
Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești?
Raluca Grecu:Am început să citesc de la 12-13 ani. În anii ’80 nu aveam prea aveam multe alternative. Cartea care mi-a rămas întipărită în memorie se numeşte „Fiul risipitor”, scrisă de Radu Tudoran ( pseudonimul fratelui poetului Geo Bogza). Mă fascinează și în ziua de azi faptul că personajul principal nu are nume (parcă retrăiesc suspansul cu care aşteptam să mi se dezvăluie adevărata identitate!). Sora mea mai mare nu îmi dădea voie să o citesc, invocând pretextul că sunt prea mică pentru astfel de lecturi. Îmi tot repeta că trebuie să mai cresc ca să o pot înţelege, dar nu am ascultat-o. Am luat-o din biblioteca personală şi am început să o citesc pe ascuns. Peste ani, când am pomenit în treacăt de ea, mi-a spus că am vârsta necesară şi că îmi dă „permisiunea” să o citesc. Am fost foarte fericită să-i spun că deja o făcusem, iar ea a fost foarte dezamăgită şi mândră în acelaşi timp de fapta mea.
Emilia Chebac: Ce gen preferi?
Raluca Grecu: Memorii și beletristică.
Emilia Chebac: De ce îți place să citești?Cum ar fi lumea fără cărți?
Raluca Grecu: Îmi place să-mi imaginez, să derulez un film în mintea mea şi să întru eu însămi în poveste. M-am îndrăgostit de secolul XIX şi de toate romanele (mai mult sau mai puţin realiste) pe care am avut ocazia să le citesc până acum. Din acest motiv – mi-aş fi dorit să trăiesc în acea epocă, iar „realităţile” regăsite în cărţi sunt cu adevărat magice. Îmi permit să trăiesc doar cu ajutorul cuvintelor pentru câteva momente, în imaginaţia mea, ceea ce mi-ar fi plăcut să fiu: o femeie din secolul XIX.
Lumea fără cărţi ar fi ca şi cum bucatele ar fi preparate fără sare (ca în povestea lui Petre Ispirescu).
Emilia Chebac: Recomandă 5 cărți. De ce îți plac?
Raluca Grecu:
• Tracy Chevalier – „Albastru pur” şi „Făpturi uluitoare”.„Albastru pur” – Un vis care se repetă mereu. Căutarea identității o va duce pe Ella la descoperirea unei tragedii ascunsă în albastrului visului. „Făpturi uluitoare” – Pasiunea pentru fosile şi lupta pentru recunoașterea meritelor femeilor sunt temele principale ale romanului. Diferența de vârstă dintre cele două personaje feminine principale nu reprezintă un impediment în calea prieteniei adevărate care poate învinge totul.
• Erich-Emmanuel Schmitt – „Femeia în fața oglinzii” – Trei femei, trei destine, trei epoci diferite. Poate fii vorba despre aceeași femeie?
• Oana Pellea – „Jurnal 2003-2009” – O carte despre Omul Oana Pellea, nu actorul pe care îl vedem cu toții pe scenă.
• Simona Antonescu –„Fotograful Curţii Regale” – Este un roman precum un caleidoscop – mâna scriitoarei ansamblează fotografiile alb-negru sub emblema secolului al XIX-lea (un secol de care m-am îndrăgostit şi după care suspin nostalgică, ştiind că nu se va mai întoarce) în modele colorate de cuvinte.
• Ileana Vulpescu – „Preludiu” – Despre perioada comunistă. O mamă rămasă văduvă de tânără. Fata ei, provenind de la ţară, încearcă să învețe să se descurce singură în București. Iubiri, pasiune, întâlniri tulburătoare.
Sursa de inspirație… casele tradiționale românești
Mă uitam cu îngrijorare pe fereastră. De câteva zile, ploua torențial. Cum o să fac cu fotografiile exterioare? Am realizat că, în momentul în care stabilisem întâlnirea (cu ceva timp în urmă), nu luasem în calcul capriciile vremii! Cu toate acestea nu i-am permis comportamentul de divă al acestei veri, să stea în calea dorinței mele de a ajunge la Moara de hârtie.
La 8 dimineața traversam Bucureștiul îndreptându-mă spre Comana. Priveam oamenii care mergeau spre serviciu, parcă teleghidați, încruntați, cu privirea în telefon sau pierdută undeva departe, oameni care îți vorbesc, dar nu te privesc niciodată. O zi normală într-un oraș aglomerat, sufocant și apăsător. După câteva zile de potop, ieșise soarele. În București, oamenii nu mai găsesc timp să privescă cerul! Pe măsură ce mă apropiam de Comana, mă încerca sentimentul că vizita mea va fi una specială. Am scuturat energic din cap, spunându-mi că mi se pare! La intrarea în localitate, pe partea stângă, se profila clădirea Mănăstirii Comana. Am refuzat să-mi mai sabotez intuiția, m-am lăsat învinsă de liniștea care plutea în aer și de sentimentul că ceva distinct mă așteptă.
Era prima mea vizită la Moara de hârtie. Am intrat în curte. Locul arăta încântător! De la căsuțele cu proporții armonioase, mușcatele roșii care atârnau la fiecare streașină, la mirosului de iarba proaspăt tunsă și până la cățelușa care îmi dădea târcoale, totul mă fermeca. Nu am făcut un secret, pe acest blog, că natura mă seduce destul de greu! E la fel de frumos ca într-un muzeu!, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. Iar pentru mine muzeele sunt echivalentul Raiului pe Pământ! Habar nu aveam, că aici la Comana, în curând aveam să pășesc într-un muzeu.
Muzeul Moara de hârtie – exterior
Am întâlnit 3 oameni speciali: Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Pentru cititori dialogul va fi mult mai ușor de urmărit, dacă voi atribui fiecăruia dintre ei o culoare. La finalul articolului îmi voi argumenta acestă alegere.
M-a întâmpinat Dana Georgescu. Purta o fustă neagră dintr-un material vaporos, un tricou de culoarea cerului și o pereche de balerini. Un lanț delicat la gât, de care atârnau câteva pandantive discrete și câteva brățări de sfoară erau singurele bijuterii. Silueta ei fragilă nici nu cred că ar fi suportat mai mult. Reușise o ținută cu întoarceri în trecut, dar extrem de actuală (mai târziu aveam să aflu că este unul din principiile după care funcționează toate proiectele Morii de hârtie – sursa de inspirație o găsesc în arta meșteșugărească veche, dar produsul finit este reinterpretat apoi în manieră contemporană). A apărut și Ion Georgescu, îmbrăcat într-un tricou roșu. El este omul care a avut ideea Morii de hârtie. Tricourile soților Georgescu erau accesorizate cu broderii tradiționale. Am început un dialog prin care îmi doream să le arăt aprecierea mea. Abia îmi revenisem din impactul produs de frumusețea locului, când iarăși am rămas uluită de momentul în care Ionuț a refuzat să își atribuie vreo calitate. A punctat elegant, dar ferm „Nu e meritul meu ci al echipei. O să-i cunoașteți și o să-mi dați dreptate!” Apoi s-a scuzat politicos (avea o întalnire importantă), iar eu au am rămas în compania Danei.
Moara de hârtie a fost gândită inițial ca un loc dedicat meșteșugurilor legate de carte: hârtie de mână, tipar manual și legătorie de carte. Date ce țin de istoricul acestui proiect, echipa și evenimentele organizate le puteți găsi pe site-ul lor. Prefer să scriu povești despre un vis care a devenit realitate, aduce bucurie și generează conexiuni… emoționale. De aceea mă adresez celor care iubesc cărțile, meșteșugurile vechi, apreciază pasiunile transformate în job, oamenii și lucrurile frumoase.
Muzeul Moara de hârtie – interior (zona legătoriei de carte)Linotip(zona tiparului)Textul se scria literă cu literă.
Turul meu la Moara de hârtie a început cu Muzeul Morii de hărtie. Un spațiu unde se află echipamente folosite în trecut pentru legătoria de carte și tipar. Au fost aduse de la: Tipografia Universul, Arta Grafică și Casa Scânteii. Ion Georgescule-a descoperit în locuri în care nu te-ai fi gândit. Le-a adus din țară cât și din străinătate. Unele din ele erau abandonate, dar nu l-a lăsat sufletul să treacă nepăsător pe lângă ele. Este dacă vreți „un salvator al lucrurilor din trecut.”(cum a spus atât de frumos Dana Georgescu) Fără intervenția acestui om, multe ar fi fost condamnate să dispară. Recondiționate, o parte dintre ele sunt folosite în prezent în atelierul-muzeu. La început și-au dorit un spațiu în care oamenii să vină și să vadă cum se făceau cărțile pe vremuri. Să facă hârtie de mână, să lege o carte și să tipărească manual. „Nu ne-am imaginat că vom avea un muzeu. De aceea, aducerea unor echipamente ne-a pus la grea încercare. Unele erau foarte grele, cântărind aproximativ 1 tonă, și tirul s-a înclinat, altele erau prea mari și nu intrau pe ușa. Dar până la urmă am găsit soluții.” Muzeul este organizat pe mai multe zone:
• Zona tiparului
• Zona legătoriei de carte
• Zona dedicată literelor (zețăria)
Tanti Lenuța în atelier…
Turul a continuat apoi cu Satul Meșteșugurilor. Atelierele din sat sunt inspirate din casele tradiționale românești, dar cu dotari actuale. Am intrat pe rând în fiecare din ele:
• Atelierul de hârtie – unde se produce hărtia de mână (manuală). Dana mi-a făcut o demonstrație, arătându-mi cum se obținea în trecut hârtia. Un amănunt care mi-a plăcut, în apa, din vasul unde se realizează hârtia de mâna, pluteau petale de trandafiri.
• Atelierul de țesătorie – aici se produc țesături (la războiul de țesut) și broderii.
• Atelierul de împletituri în papură – peste toate împletiturile din papură guvernează… păpușile „Păpurel și Păpurica.”
• Atelierul de fierărie – nea Ion a transformat producerea potcovealor într-o activitate cool (foarte apreciată de băieți). De unde și succesul potcovițelor din magazinul de suveniruri.
• Atelierul de ceramică– aici lucrează Patricia, dar și artiști invitați (cu ocazia diverselor proiecte) care realizează lucrări de o expresivitate rară.
• Atelierul de lemnărie– unde se produc jucării de lemn, extrem de apreciate de copiii care își doresc cadouri pentru frățiorii lor mai mici de acasă.
Atelierul de țesăturiAtelierul de fierărieAtelierele au ca sursă de inspirație… tot casele tradiționale româneștiAtelierul de ceramică
Emilia Chebac: Cum a fost începutul?
Dana Georgescu: Acum 7 ani aici era doar o vie. Dar am simțit că acest loc este pentru noi și că trebuie să facem totul, oricât ar fi de greu, ca el să existe. Apoi să îi dăm viață și să fie de folos. Acest loc nu este făcut pentru noi, este făcut să aducă bucurie și să fie de folos.
Emilia Chebac: Moara de hărtie are un logo tare elegant. Cum l-ați ales?
Dana Georgescu: Am dat un anunț pe facebook și am întrebat: Ce idei aveți? Au venit multe propuneri. Apoi am rugat oamenii să voteze. Interesant a fost că varianta câștigătoare nu a venit de la oricine. Este propunerea lui Dinu Bodiciu (lectorul cu care Ion Georgescu a făcut cursul de legătorie de carte laFundația Calea Victoriei).
În partea stângă logo-ul Morii de hârtie
Emilia Chebac: Ceva care nu era prevăzut în proiectul inițial ?
Dana Georgescu: Când am început, în 2009, acestă inițiativă a noastră, Moara de hârtie, a fost gândită pentru adulți. În 2012 prin programul „Școala altfel” am invitat și copiii să vadă ce facem noi. S-a deschis un nou orizont! Impactul a fost uriaș și așa au luat naștere atelierele pentru copii (de meșteșuguri și meserii vechi). Pentru noi este esențial, să facem totul ca să le cultivăm sensibilitatea. Ne dorim să facem o educație e inimi!
Emilia Chebac: Ce a însemnat lucrul cu copii?
Dana Georgescu: Prin copii, eu și Iuliana Andrei (sora mea), am descoperit cât de mult ne place să ne implicăm în instruirea lor. La început au fost atelierele de hârtie. Apoi au apărut și alte proiecte. Cânt copiii vin la tine și îți spun:
– Aș vrea să dorm aici la voi! – Data viitoare o să vin și cu mami și tati! – Mi-a plăcut tare mult! Vă iubesc! – Când o să fiu mare vreau să lucrez aici. Chiar și gratis!
Nu ai cum să rămâi indiferent.
M-a impresionat un copilaș de 5 ani care a venit cu grădinița. L-am simțit că i-a plăcut tare mult. Și într-o zi a revenit. Era sfârșitul iernii, noi lucram la mărțișoare, când am primit un telefon. La poartă era băiețelul împreună cu părinții. Când a ajuns acasă, timp de o săptămâna, zi de zi, povestea de Moara de hârtie. Copilașul era cu totul special, îi plăceau cărțile. Am înțeles că părinții îi comandau cărți vechi din America. De atunci ne-a mai vizitat de câteva ori.
Emilia Chebac: Ați ajuns în punctul pe care l-ați dorit?
Dana Georgescu: Ne place să vedem persoane fericite în jurul nostru. Facem totul ca oamenii să plece cu această stare. Ne dorim ca adulții, dar și copiii care ajung la noi să învețe, să se inspire și să ducă mai departe. Este încă mult, mult de lucru. Mai avem până să ajungem în punctul în care ce facem noi să fie mai de impact, nu așa să treci, să vezi și să pleci! Dar este un început. Totul se construiește în timp. Oameni nu observă lipsurile așa cum le vedem noi, ei apreciază ceea ce există.
Emilia Chebac: Despre oamenii care lucrează aici?
Dana Georgescu: A pornit ca o inițiativă de familie (Dana nu agreează temenul de afacere de aceea nu-l voi folosi în acest articol). Nucleul Morii de hârtie este compus din 3 oameni: Ion, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Echipa Morii de hârtie, cu fiecare an, a adăugat noi membri. Sunt oameni care fac posibil tot ce se întâmplă aici. Construim totul cu oamenii din echipă, dar și cu voluntari. Munca fiecărui om este importantă! Fac lucruri pe care eu niciodată nu le voi putea face. Îi respect enorm pentru asta! Învăț în fiecare zi de la acești oameni, de la flori, de la copaci. Fiecare om, fiecare lucru este o lecție, doar să avem timp să o vedem!
În spatele fiecărui om de aici este o poveste frumoasă:
• Iuliana Andrei – „Până să vin aici am lucrat în domeniul bancar. A fost bine, tot ce am învățat ulterior mi-a folositi. Dar căutam și altceva. Simțeam nevoia de mai multă flexibilitate și libertate. Și într-o zi am renunțat la un job sigur și bine plătit și am venit aici unde era doar Ionuț, Dana și părinții mei. Am lăsat siguranța alegând să mă alătur unor oameni care doreau să schimbe lumea! Îți trebuie un curaj nebun să faci această schimbare, o anumită rezistență în fața problemelor care apar și tărie. În bancă am avut parte de recompensă financiară, dar niciodată de recompensă emoțională. Nici o realizare profesională, în domeniul bancar, nu mi-a adus lacrimi în ochi de fericire. La Moara de Hârtie am experimentat pentru prima dată această emoție. Atelierele pentru copii s-au terminat în ropote de aplauze. O clasă întreagă îmi spunea: nu vreau să mai plec de aici! Toți copii năvălesc în jurul tău și te îmbrățișeză! La început nu înțelegeam de ce reacționează așa? Nu făceam nimic special decât să le spun niște lucruri cu dragoste. Adulții sunt mai reținuți. Dar sunt și oameni care la finalul unui atelier vin și mă întreabă: Pot să te îmbrățișez? Se simte emoția la fiecare din ei. În timp ce Iuliana îmi povestea, Dana o privea cu căldură și a ținut să adauge: „fără ea lucrurile nu ar fi arătat așa!”
• Magda Rusen – prietena mea care a lăsat Bucureștiul și s-a mutat în Comana. Se pare locul acesta ne cheamă pe toți. Acum locuiește în casa care a apărținut doamnei Ana Blandiana. Magda scrie și mi-a mărturist că inspirația o vizitează mult mai des de când locuiește în acestă casă.
• tanti Lenuța – lucrează în atelierul unde iau naștere „Păpurel și Păpurica.” Aceste păpuși nu trebuie să lipsească din stoc. Absența lor generează mici drame. La magazinul de suveniruri a venit un grup mai mare de copii. Păpușile nu au ajuns pentru toți. Micuții au început să plângă și au refuzat să plece fără păpuși. Tanti Lenuța s-a dus în atelier și le-a confecționat pe loc. O găsiți, de fiecare dată, în atelier unde dă viața păpușilor. Este o fire de artist. De când lucrează aici, se simte inspirată, a descoperit că îi place să scrie versuri. Le dedică Satului Mesteșugurilorși Morii de hârtie. „Eu am stat toată tinerețea acasă, am fost doar mamă și soție. Aici am ajuns încolțită de niște situații. Până să lucrez în acest loc îmi spuneam că nu am nici o importanță! Nu credeam că am să primesc vreodată aplauze. Să vezi atâția ochișori care te urmăresc cu atenție, atâtea pălmuțe care bat pentru Tanti Lenuța simți cum îți cresc aripi. Eu chiar mă simt bine aici!”
• Patricia– la început a stat pe lângă artiștii invitați care faceau demonstrații în Satul Meșteșugurilor, iar acum este printre puținele femei din Romania care poate lucra la roata olarului.
Emilia Chebac: Cum este să te trezești dimineața și să realizezi că locul acesta, în care voi ați pus atâta sufet, îi face pe oameni fericiți?
Dana Georgescu: Câteodată când ești în poveste, nu percepi dimensiunea frumosului, dar când vii din exterior ai o perspectivă mult mai realistă. Din când în când, încerc să văd totul cu ochii celor din jur.
Emilia Chebac: Proiecte de suflet?
Dana Georgescu: Cărțișor de Autor – un mărțișor cărticică cu versuri tipărite pe hârtie de mână cu petale de trandafiri și fire de iarbă. Avem și o „ediție de lux”. Conceptul cuprinde: o cutie cadou, un mărțisor și o operă de artă. Un autograf în original al doamnei Ana Blandiana, un desen al domnului Mircea Dumitrescu. În fiecare an ne gândim la ceva special.
O tabără de vară pentru adulții din comunitățile istorice de români din Ucraina, Serbia și Republica Modova. Institutul Cultural Roman le-a oferit acestă experiență pentru a se inspira și duce mai departe ce au văzut aici. Am avut șansa să cunoaștem persoane deosebite, persoane care ne-au rămas în suflet. Acești oameni au scris un Imn al Morii de hârtie.
Emilia Chebac: Cum a aflat lumea de voi?
Dana Georgescu: La început nu ne-am promovat foarte mult, am lăsat totul să crească de la sine. Acum pentru că am evoluat, nu ar strica să fim mai îndrazneți. Nu mai suntem la stadiul de vis, am prins contur. Oamenii trebuie să știe că existăm, să vină să ne cunoască și să se bucure de ce le putem oferi. Când crești impactul este altul și poți ajuta mult mai mult. Suntem bucuroși că am câștigat un proiect susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Vom ajunge la școli, din cele mai sărace județe din Romania: Olt, Teleorman și Giurgiu, unde vom ține gratuit ateliere pentru copii. Vom dota școlile cu materialele necesare și astfel acești copii vor beneficia și ei de ateliere de meșteșuguri. Asta nu am fi putut face dacă nu ajungeam la un anumit nivel, dacă proiectul nostru nu era credibil pentru finanțator.
Deși este un loc idilic pentru vizitatori, oamenii care lucrează aici sunt mereu în priza. În timp ce Dana a trebuit să răspundă la un telefon care nu suporta amânare am continuat turul cu Iuliana.
Emilia Chebac: Oameni de suflet?
Iuliana Andrei: Mi-aș dori să avem timp să notam toate momentele frumoase. Doamna Ana Blandiana ne-a lăsat mai multe mesaje, în cartea de impresii, care ne-au onorat, bucurat și copleșit de emoție. Este un om de o bunătate extraordinară, de o modestie și o decența care o transformă într-un model. N-ar răni pe nimeni niciodată. În prezența dumneaei nu ai cum să fii rău. Astfel de oameni ridică ștacheta.Te obligă să te depășești.
Proiectele ne-au prilejuit întâlnirea cu oameni deosebiți, care au contribuit foarte mult la dezvoltarea noastră. Nu poate fi cuantificat, doar inima și sufletul nostru o știe.
Emilia Chebac: De unde vă găsiți resurse atunci moralul scade?
Iuliana Andrei: Trebuie să tragem de noi, de firea asta umană care uneori nu ne lasă să ne bucurăm 100% de ceea ce facem, cramponându-se de nimicuri. Atunci oboseala își spune cuvântul, nu neparat nesiguranța.
Magazinul de suveniruri – exteriorMagazinul de suveniruri – interior
Dana a revenit și turul s-a încheiat la magazinul de suveniruri. Preferatele mele sunt hărțile din hârtie de mână și carnetele cu coperți inspirate din tablorile expuse la MNAR. Mai găsiți coșuri și păpuși din papură, jucării din lemn, magneți, tricouri cu broderii tradiționale. Și mai există ceva. Pe pereții magazinului sunt expuse lucrarile unui artist pe care Moara de hârtie îl ajută să se promoveze. Acestea cred că s-ar încadra perfect într-o casă de vacanța undeva pe malul mării. Sunt originale, sunt făcute cu dăruire și se simte pasiunea în fiecare detaliu. Cu siguranță ar înobila orice spațiu. Inutil să mai spun, că un asfel de gest spune enorm despre sufletul acestor oameni.
Păpurel și Păpurica, iar pe fundal harta României Mari
Aveți prieteni care au talent la scris, dar în lumea asta zbuciumata nu își mai găsesc răgaz sau și-au pierdut inspirația? Comandați-i un jurnal sau un carnet de însemnări cusut manual, îmbrăcat în hârtie de mână cu inserții de plante. Sau poate alegeți unul cu motive tradiționale din colecția ArtiZânele și îl personalizați cu numele ei/lui. V-ați gândit că gestul vostru poate da aripi unui om?
La terminarea turului am fost invitată la o petrecere. În echipa Morii de hârtie era o aniversare. În timp ce stăteam la masă cu acești oameni, mă gândeam că într-o lume din ce în ce mai captivă într-un vid moral, întreaga echipă a Morii de hârtie se luptă să aducă atmosfera, tradițiile și valorile din trecut în actualitate. Pun pe primul plan relațiile umane, apoi ne arată că e necesar să apreciem lucrurile mărunte. Până nu vom învăța asta, viața noastră nu are cum să fie mai bună indiferent că trăim în Romania, la Paris sau New York.
Una din întrebările deja clasice pe blogul meu este: Ce reprezintă pentru tine Romania? La Moara de hârtie nu a mai fost necesară. Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei prin tot ce fac sunt Romania. Moara de hârtie este Romania. Acea Romanie la care mulți dintre noi doar visăm, dar pentru Ion – Dana – Iuliana este o Românie guvernată de încredere, onoare, credința și… memorie. Eram datoare cu o explicație: de ce am ales câte o culoare pentru cei 3?
Ce a însemnat pentru mine Moara de hârtie? La vreo jumătate de oră după ce am întrat în Muzeul-Atelier aveam lacrimi în ochi. Ce vedeam acolo… Poveștile pe care le ascultam… La întoarcere, spre București, mă învinovățeam că nu m-am putut stăpâni. Am încheiat ziua exact așa cum am început-o. Adică în lacrimi. De fericire! Primisem un mesaj de la Dana Georgescu. Un mesaj la care mă voi întoarce de fiecare dată atunci când voi fi tentată să renunț, atunci când cei din jur se vor îndoi de mine, dar mai ales atunci când mi se va spune că sunt prea sensibilă.
Trăim vremuri în care a devenit normal să fii cinic, rău și grosolan. Face parte din cotidian să ne arătam această latură în social media. De aceia ce am scris, în paragraful anterior, poate fi privit cu dispreț. Celor care sunt tentați să facă acest lucru nu le cer să empatizeze cu experiența mea, dar i-aș ruga să răspundă sincer la o întrebare: Când ai plâns ultima dată de fericire?
La Bookfest 2018, standul Humanitas a fost favoritul meu. Firesc pentru o devoratoare de jurnale, memorii și biografii. La un târg de carte, într-o librarie sau într-un anticariat, îmi place să privesc cititorii. Să urmăresc emoția cu care deschid cărțile, cum se pierd în textul unui volum abia descoperit, dar mai ales, să surprind secunda aceea în care fac alegerea. Bazându-mă pe aceste observații, am ajuns la concluzia că, la Bookfest 2018, la editura Humanitas am întâlnit cei mai rafinați cititori. Un bibliofil este atras „ca fluturele la lumânare” atunci când merge la un Târg al Anticarilor. Ei bine, la fel se comportau cititorii editurii Humanitas cu noile publicații!
Nu cumpar o carte fară să o răsfoiesc. Nu mă las atrasă de bestseller-urile momentului, dar recunosc că mă las sedusă de coperți. Chiar dacă titlul sau autorul nu-mi spun nimic, dacă coperta unei cărți îmi place, o cumpăr. De cele mai multe ori intuiesc dacă coperta rezoneză cu textul. Am însă o slăbiciune pentru coperțile indiciu. După ce termini cartea privești iarăși coperta și perspectiva ta se schimbă. Descoperi mesaje ascunse pe care le-ai ignorat înainte. Iar asta te face să găsești și mai inspirată ilustrația coperții.
Cartea O femeie din Berlin are pe copertă o fotografie de la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial. Un soldat rus smulge bicicleta unei tinere femei germane. M-a șocat lipsa de reacție a oamenilor care asistau la această scenă (am să revin la această fotografie). În spate lor se profila un oraș dezolant, în ruine. Am cumpărat cartea și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o! Încerc să nu fac, imediat, recenzia unei carți care îmi place. Las să treacă 2-3 săptămani. Dacă euforia momentului nu dispare în timp, atunci mă apuc să scriu recenzia. Dacă efectul emoțional se estopează rapid, renunț.
O femeie din Berlin – Anonima este jurnalul unei femei germane puțin trecută peste 30 de ani. Începe să-și noteze, începând cu 20 aprilie până în 22 iunie 1945, pe caiete școlare vechi, grozăvia acelor zile. În iulie 1945, transcrie aceste însemnări bătându-le la mașină. Ceea ce era notat la întâmplare, începe să capete conturul unui jurnal bine scris.
Scriitorul Kurt W.Marek a cunoscut-o personal pe autoare și a considerat că acest document merită publicat. Anonima provenea dintr-o familie burgheză, unde a primit o educație aleasă. Știa să scrie, era pasionată de desen și de fotografie. A călătorit în Europa în 12 țări, printre care și Rusia răsăriteană unde a deprins limba rusă de bază.
Jurnalul apare în 1954 în New York, apoi în Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Italia, Japonia și Spania. Dincolo de experiența autoarei, acest jurnal este un document al acelei perioade. Deși în Germania apare mult mai târziu, 2003, cea care a scris acest jurnal nu vrut să-și dezvălui numele. Cartea este cronica unor timpuri de coșmar, văzute prin prisma unei femei. Până la ea mărturiile despre acele vremuri au fost relatate doar de bărbați.
Armata Roșie intră în Berlin. Locuitorii trăiesc, în adăposturi, într-un oraș în ruine. Deși mulți au plecat, au mai rămas 4 milioane de locuitori. Autoarea jurnalului a fost angajata unei edituri. Într-o zi găsește un afiș pe ușă: „Până la noi dispoziții”. Nici până atunci nu o ducea grozav, dar începând cu acea zi este condamnată să moară de foame. Oamenii nu mai aveau curent electric, apă curentă, mâncare, haine. Trăiau permanent cu moartea în jur, cu spaima de nu ajunge la timp la adăpost, cu disperarea de a nu găsi alimente. Moartea împresiona doar atunci când atingea o cifră record. Trei morți nu însemnau nimic raportat la un raid aerian. Pretutindeni atmosfera era încordată. Germanii pierduseră nu numai războiul, dar și cea mai elementară educație. Foamea și sărăcia îi transformase pe oameni în animale.
În adăpost, anonima scrie totul în jurnal. Cum vorbea limba lui Pușkin, în timp ce aștepta sosirea rușilor, era ferm convinsă că pentru ea asta va fi un avantaj.
27 aprilie 1945 –Rușii pătrund în adăpost. Are loc prima întâlnire între germani și ruși, între învinși și învingători. La întrebarea ei: „Șto vî delaite?” (Ce doriți?), a primit răspunsul în germană: „Schnaps” ( rachiu). Cum nimeni nu le oferă de băut, soldații pleacă. Anonima își face curaj și împreună cu 2-3 femei iese afară din adăpost. Pe stradă rușii se plimbau cu bicicletele furate. În aer plutea un miros de grajd. Caii își făceau nevoile peste tot. Acum aude pentru prima dată întrebarea: „Aveți soț?”, care i se va repeta obsesiv fiecărei femei. Indiferent de răspuns, după un flirt dezgustător, finalul este întotdeauna același.
Rușii revin în adăpost, le lasă în pace pe femei, dar confiscă ceasurile. Anonima face imprudența să iasă din adăpost ca să verifice dacă au plecat. O prind 2 soldați ruși și… am să vă scutesc de detalii. A învățat atunci că nu e bine să te aventurezi singură. De acum, nu mai este niciodată în siguranță. Se consideră norocoasă când, dintr-un grup de 4 ruși, poate negocia să fie violată doar de unul singur. Singura modalitate de a supraviețui, era să-și găsească un protector. Un ofițer superior care să o ferească de barbaria celoralți. Dar nu este atât de simplu cum pare. Nu avea pe cine se baza. Erau femei singure, înconjurate de bărbați mutilați de război. Restul au murit pe front sau erau dați dispăruți pe Frontul de Est.
„Mi se pare că bărbații noștri trebuie să se simtă și mai murdari decât noi, femeile spurcate. O femeie a povestit la coada de la pompă cu apă cum un vecin din adăpostul ei i-a strigat în timp ce rusnacii trăgeau de ea: Da’mergeți, doamnă, cu ei, că ne puneți pe toți în pericol!”
Nici o femeie nu mai era protejată: tânără, bătrână sau desfigurată. În toată cartea povestește de un singur bărbat, în acele 2 luni, care a avut curaj să îi înfrunte pe ruși. Un librar (un om care iubea carțile), scund și bondoc, începe să urle în momentul în care un rus vrea să îi ia soția din fața locuinței. Când femeia a început să țipe, soțul și-a adunat tot curajul și a strigat: „Porc de câine blestemat! Nenorocitule!” A funcționat pentru că rusul a văzut că omul este în stare de orice dacă îi ia soția.
„Sunt convinsă că soția librarului nu va uita niciodată această pornire curajoasă – dacă vreți, de dragoste – a soțului ei.”
Violul devine o experiență colectivă, un lucru obișnuit. Femeile sunt complet fără apărare în fața acestei agresiuni. Singurul lucru pe care îl puteau face era ca o femeie să o ajute pe alta. Încercau să își ia una alteia din povara de pe suflet. Dar asta nu înseamnă că vor putea uita!
„Trei bătai de inimă, în care trupul ei s-a contopit cu trupul străin de deasupra ei. Unghiile ei s-ai încleștat în părul lui, din gâtlejul ei țâșneau strigăte și ea auzea vocea străină șoptind cuvinte fără înțeles. Un sfert de oră mai târziu era singură. Prin geamurile sparte, soarele cădea în snopi mari. Ea se întinsese, încântată de greutatea membrelor ei, apoi își îndepărtă șuvițele încâlcite de păr de pe frunte. Dintr-odată simți nefiresc de concret, cum o altă mână i se plimbă prin păr, mâna iubitului ei din depărtare, care probabil e mort demult. Simți cum crește ceva în ea copleșind-o. Izbucni în plâns. Se zvârcoli încolo și-ncoace, lovi pernele cu pumnii, își mușcă mâinile și brațele, până îi apărură semne vișinii cu urmele dinților. Plângea în hohote cu fața îngropată în perne și dorea să moară.”
Anonima poate părea de un un cinism virulent, când de fapt, sentimentele ei sunt paralizate de frică, iar când se întâmpla acest lucru devine aproape imposibil să mai urăști. Fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire. Învață că rusa nu îi folosește la nimic. Învață să se prefacă că nu înțelege ce spun sodații. Învață să zâmbească atunci când aude comentariile lor dezgustătoare.
12 mai 1945 – Se face curățenie generală peste tot în Berlin, femeile vor să curățe urmele rușilor. Dar ei nu au plecat încă. Pentru prima dată, anonima, în 3 săptămâni deschide o carte „Hotarul din umbră” de Joseph Conrad. „Am înaintat greu cu lectura, am încă prea multe imagini proprii în cap.”
13 mai 1945 – În Berlin bat clopotele vestind sosirea Aliaților.
Autoarea jurnalulul, ne dă de înțeles că a fost mult mai ușor să fie singură în mijlocul fricii și a sărăciei. Pentru mama sau tatăl unei fete agresate a fost cel mai greu. Pentru ea, rușii, s-au împărțit în 2 categorii: „Vino-ncoa, femeie! și excremente în cameră și a II-a categorie tandrețe și plecăciuni. Violurile nu lasă numai urme psihice ci și fizice: sarcina nedorită. La spital, se înființează o secție specială pentru femeile violate. Sunt cozi… interminabile și fiecare are o poveste.
După 2 luni își face curaj și se duce la o prietenă.
„Bat și strig, îmi spun numele. Aud înăuntru un strigăt de bucurie. Apoi mă îmbrățișez cu o femeie cu care de obicei cel mult dădeam mâna. Soțul ei exclamă: – Doamne! Uite cum vine în pași de dans, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic! Ilse și cu mine schimbăm în grabă primele fraze: – De câte ori ai fost violată, Ilse? – De 4 ori, tu? – Habar n-am, a trebuit să prestez de la gradul cel mai mic până la maior.”
3 iunie 1945 – Anonima, Ilse și soțul ei, cunosc un ungur care vrea să editeze un ziar. Se agață cu disperare de munca pentru a nu se mai gândi la trecut.
6 iunie 1945 – Aliații negociază între ei. „Eu înțeleg doar că noi, germanii, suntem terminați, suntem o colonie, suntem la cheremul lor.” Când are acces la o bibliotecă, Anonima citește Polikușca de Toltoi, apoi un volum cu tragediile lui Eschil. „Vaietele învinșilor se potrivesc foarte bine cu înfrângerea noastră – și totuși nu se potrivesc. Nenorocirea noastră germană are un gust amar – a scârbă, boală și nebunie, și nu poate fi comparată cu nici un alt eveniment istoric.”
16 – 22 iunie 1945 – Apare Gerd, iubitul Anonimei, care nu a mai ajuns pe Frontul de Est. A fugit și a stat ascuns împreună cu alți camarazi de arme. Aflând ce s-a întâmplat, odată cu venirea rușilor, îi reproșează că este o nerușinată (el folosește un termen mult mai dur). Anonima îi dă să citească jurnalul. – Ce înseamnă asta, de exemplu? M-a intrebat și mi-a arătat „schdg”. Eu am râs. – Păi, Schändung – viol, bineînțeles. El m-a privit de parcă aș fi fost nebună, dar n-a mai spus nimic.
Autoarea nu are prea mult timp să se ocupe de sufletul ei, pentru că trebuie să supraviețuiască și să meargă mai departe.
Acum, după ce am citit cartea, privesc altfel fotografia de pe copertă. Pe femeia curajoasă care nu vrea să cedeze bicicleta soldatului rus. Văd ura din privirea femeilor. Ele găsesc puterea să se uite la soldatul rus, deși au avut cel mai mult de suferit. O parte din bărbați refuză să privească scena, dar nu poți să nu observi la toți o apăsare, o aplecare a umerilor, chiar și la cei foarte tineri. Înainte de lectura carții eram revoltată de lipsa de reacție a celor din jur. Nici un bărbat și nici o femeie nu săreau în ajutorul celei care se lupta cu soldatul rus. Acum am înțeles că frica îi adusese în acel stadiu. Învingătorii (rușii), scoteau armele la cel mai mic gest de nesupunere.
Acum, nu pot să nu mă întreb oare cu ce drept am judecat oamenii din fotografie? „În fața unui destin colectiv, oare cine este îndreptățit să stabilească norma morală care să fie aplicată doar acelui individ în parte? În nici un caz un bărbat! Fiincă au existat prea mulți bărbați care, sub amenințarea mitralierei, au fost nevoiți să spună soției sau fiicei: „Du-te cu ei!” Iar cine nu s-a aflat niciodată în fața unei mitraliere, acela să tacă. Dar nici o femeie! Atâta timp cât ea n-a fost nevoită să înfrunte măcar o dată un destin colectiv. E ușor să judeci când te afli în siguranță, într-un loc ferit de pericole.”(Kurt W.Marek, august 1954 cel care a convins-o pe anonimă să publice jurnalul)
În privința identității autoarei nu m-am putut abține să nu fac niște cercetări. Este vorba de Marta Hillers. Cum în prefața și postfața cărții nu se menționează nici un nume nu știu cât de sigură este sursa.
După cartea „O femeie din Berlin” s-a făcut în 2008 și un film.
Fotografiile sunt făcute la Muzeul Național de Artă a Romaniei.
Pe Ana vă invit să o cunoașteți prin intermediul unui articolmai vechi scris pe acest blog. Pasiunea ei pentru lectură o recomandă pentru rubrica lunară destinată împătimiților de carte.
1. O poveste legată de cărți?
Îmi aduc aminte cu nostalgie de clasa a X-a. Profesoara de limba română a organizat un cenaclu literar la care putea participa orice elev. Mi-a propus și mie să merg. Bineînțeles că îmi doream să testez și să cunosc oameni pasionați de cărți și creație, doar că eram tare timidă pe atunci și, de aceea, am acceptat cu greu invitația. Am facut un compromis și am cedat bazându-mă pe calitatea persoanei care lansase invitația. Asta nu m-a scutit de confruntarea cu o anxietate copleșitoare și frică de necunoscut. Ne-am întâlnit la biblioteca liceului, printre rafturile pline de cărți și cu doamna bibliotecară care-mi zâmbea complice: eram fericită și liberă să-mi spun crezul artistic de-atunci unor persoane la fel de sfioase și de încrezătoare în puterea de netăgăduit a cuvântului. Doamna profesoara ne-a așteptat cu ciocolată caldă, ceai, biscuiți, sugestii de lectură, teme de discutat în particular (lucruri care nu se spuneau la oră) și insistența de a citi ceva scris de noi. Eram eu, 2 fete de la filologie (una din ele pasionată de romane polițiste, cealaltă de SF), o fată de la pedagogic (implicată în activități artistice diverse – acum cântă într-un cor) și 2 frați amândoi la mate-info ca mine, unul a dat la teatru, celălalt la Universitatea din București, la matematică-informatică, dar amândoi scriau poezii și eseuri. Nu am cuvinte suficiente pentru a exprima ce s-a întâmplat acolo. Am fost fericită și asta e tot ce contează: o amintire plină de dor.
2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?
Fiecare din cărțile deschise și parcurse până la final mi-au dăruit un univers în așteptare. Descoperirea am făcut-o prin filtrul meu interpretativ, unic și personal, care mi-a oferit posibilitatea de a vedea ce alții nu văd. Cel mai mult și mai mult, ador să citesc date biografice despre un autor pe care de-abia îl descoper – aflu atât despre opera lui cât și despre ceea ce l-a/a îndemnat-(o) să scrie. Din acest gen de cărți am aflat despre punctele de vedere politice ale lui Kogălniceanu, despre perpetuarea rolului imaginației în creația romantică, despre plurivalența autorilor moderniști, despre drama existențială a lui Rembrandt. Datele biografice privite ca un interviu între autor și operă mediat de curiozitatea cititorului – iată ce găsesc eu inedit în cărțile pe care le citesc.
3. Când ai realizat că îți place să citești? Ai un ritual al lecturii, un loc preferat? Ce gen preferi?
Nu cred că am realizat vreodată „de ce” sau „când”, ci pur și simplu „cum”. Citind tot mai mult și mai variat, am început să prind gustul lecturii și am renunțat la plăcerea de a sta doar cu o carte în mână, învățând să privesc realitatea în față. Am început cu basmele, apoi cu „Legendele Olimpului”, Alexandre Dumas, Victor Hugo și ulterior cu autorii români. Începutul meu a fost fudamental francez de secol XIX, ca apoi să evoluez în universul magic al lui Poe, Kafka, în realismul psihologic al lui Dostoievski, Tolstoi, Marin Preda, Camil Petrescu, Eliade și lista poate continua.
Un ritual al cititului: oriunde, de preferință într-un mijloc de transport, lângă geam sedusă de mirosul de cafea proaspătă.
Genul preferat: combinație. Îmi doresc de la o carte să mă surprindă, să cuprindă cât mai multe elemente fără să-mi indice de la început în ce gen se încadreză.
4. Cum crezi că ar arăta lumea fără cărți?
Ca un Rai fără Dumnezeu. Știi că Dumnezeu există, dar se ascunde pe undeva și nu poți ajunge la El (parafrazare subiectivă după viziunea lui Borges legată de Paradis).
5. Recomandă 5 cărți. De ce?
• „Drum” – Ileana Mălăncioiupentru îmbinarea descrierilor, asemănătoare lui Topârceanu, cu zbuciumul și suferința unui suflet atemporal care își caută sensul într-un peisaj rural, autentic, românesc.
• „El-Zorab” – George Coșbuc pentru că mi-a citit-o tatăl meu.
• „În fiecare zi…” – Romulus Vulpescu ador acest poet prin prisma vitalității limbajului și a jocului de cuvinte exploatat într-un fel de combinație între ludicul lui Arghezi și ironia lui Marin Sorescu.
• „În grădina Ghetsimani” – Nichita Stănescu doar citiți și e suficient. Apoi meditați.
• „Înotătorul” – Matei Vișniekexprimă totul în timp ce exprimă nimic.
Ce a citit Ana în ultima vreme:
Pentru facultate:
– „Scrisorile lui Ion Ghica pentru Vasile Alexandri”
– „Împotriva interpretării” de Susan Sontag
– „Conceptul modern de poezie” de Matei Călinescu
– „Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu
– „Frankenstein” de Mary Shelley
– „So bright and delicate” de Keats
Aud tot mai des în jurul meu „suntem un popor necivilizat!”, „tinerii din ziua de azi sunt needucați!”, „ce mitocan!”, „parvenita aia!”. Nu este deloc confortabil să trăiești cu astfel de etichete. Dar nu este nici un secret că galanteria s-a evaporat după 1948. Elitele fie au plecat din țară, fie au rămas, dar au umplut temnițele comuniste. În locul lor ne-am trezit cu „oameni noi” adică activiștii de partid. Au guverant România timp de 50 de ani, distrugând cu barbarie tot ce aveam mai bun și frumos (oameni, destine, clădiri, bunuri). Și nu au lăsat nimic în loc. Pentru că una este să lași în urma ta Voronețul, Palatul Mogoșoia sau Ateneul Roman, și alta este să fii cunoscut pentru gropile comune de la Aiud, experimentul Pitești și încurajarea unui comportament brutal. Ne place sau nu comunismul a transformat modul românilor de a se comporta.
În 2006 am citit Amintiri din pribegie– Neagu Djuvara. Revenit în țară, domnul Djuvara este șocat de evoluția românilor. Există în carte 2 fragmente pe care nu l-am putut uita:
„Oamenii de pe stradă arătau altfel. Erau alții. Aveam simțământul că s-ar fi schimbat profilul etnic al românului. Fețele îmi păreau mai umflate, mai întunecate, ca de oameni băuți. Nimeni nu zâmbea pe stradă. Pe scările imobilelor, oamenii care se încrucișau nu se mai salutau, de parcă se generalizase vechea teamă «bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat». Până și anumite forme noi de politețe mi-au părut ciudate, suspecte. Pe vremuri, dacă opreai pe cineva în stradă ca să-l întrebi o adresă, era de ajuns să spui: «Îmi puteți spune, vă rog, unde e strada cutare?» Acum se spunea: «Scuzați, vă rog, nu vă supărați, puteți să-mi spuneți…» O triplă formulă de politețe, parcă de teamă că, de nu, celălalt o să se sictirească.”
„În raporturile umane, găseam de asemenea, schimbare! Românul, de unde era odinioară prea blajin, acum avea atitudini adesea agresive, la cea mai mică supărare, gata, urlete, înjurături, pumnul.”
Comunismul a lăsat o lacună profundă în codul bunelor maniere din Romania. Restaurarea ei nu a fost atât de ușoară cum s-a crezut inițial. De ce? Pentru că ne lipsește exercițiul curtoaziei. Când nu ai obișnuință este anevoios să te porți politicos. Și ne lipsesc modelele. Oamenii educați. Iar o televiziunea care promovează trivialul, minciuna și lipsa valorilor nu ne ajută deloc.
Guvernantele din alte timpuri îi învățau pe copii bunele maniere, acum cerem bonelor să îi supravegheaze și să facă curățenie după ei. În trecut la pension sau la școală nu era nici o rușine să dobândești bune maniere. După 1989 sistemul de învățământ este într-o continuă „reinventare”. În câte școli, colegii sau facultăți se predau cursuri de bune maniere?
În fiecare zi am parte de tot felul de întâmplări care încalcă cele mai elementare reguli de bun simț. Sunt apropiați care îmi spun „ești prea pretențioasă.” Se pare că nu sunt înzestrată cu piele de rinocer care să mă protejeze. Și nici nu vreau. Disputele duse într-o zonă de derizoriu îmi displac profund. Nu gust exotismul persoanelor care folosesec expresii triviale. Știu că o să șochez, dar fac parte din categoria celor care încă mai cred că manierele ne ajută să trăim mai frumos și mai ușor. Să fii politicos înseamnă să-i deranjezi cât mai puțin pe cei de lângă tine. Trăind lângă astfel de oameni viața ta devine mult mai ușoară decât dacă te înconjori de „restanțieri” la cursurile de bune maniere.
Nu aș fi scris niciodată un articol, despre bunele maniere, dacă nu m-aș fi întâlnit cu o prietenă. Eram la o cafenea și la masa de alături un tip vorbea tare(foarte tare) la telefon. Alexandra s-a dus la un moment dat să-și reîmprospăteze rujul (are o fixație, dar atât timp cât nu o face în public este liberă să se ducă și de 10 ori/zi). Asta mi-a dat răgaz să îl „admir” în voie pe domn. Din cauza volumului vocii era imposibil să îl ignori. Cred că avea în jur de 45 de ani, o poziție studiată și multe… foarte multe de povestit. Purta o cămașa perfect călcată, pantaloni cu o linie actuală, dar fără a pica în ridicol arborând un model prea juvenil. Poate dacă ar fi tăcut ar fi făcut impresie. La o privire mai atentă, am realizat că avea cămășa deschisă până la plex, iar asta îi permitea etalarea în toată splendoarea a un medalion de aur probabil cu amuleta norocoasa. Nici clasă, nici maniere. Așa mi-a venit ideea acestui articol. Alexandra m-a găsit luînd notițe. „Am lipsit 2 minute și tu ai găsit un subiect? Despre ce poți să scrii?” m-a întrebat uitându-se în jur. I-am spus că mi-am notat semnalmentele tipului.
– Îmi doresc să scriu un articol despre importanța bunelelor maniere atunci când folosim telefonul mobil.
– Ai înnebunit? Cine crezi că o să piarda vremea cu prostiile asta? Oamenii sunt interesați de acțiune, scandal și subiecte ușurele.
– Alexandra scriu pe blog despre întâmplări absolut normale, nu o lucrare de doctorat despre Istoria Imperiului Bizantin! Și de când bunele maniere au devenit ceva anormal, iar scandalul normalitate?
Mi-a zâmbit și a comandat un frappe. Începea să fie din ce în ce mai aglomerat. Având un auditoriu tot mai numeros, „domnul” dădea o reprezentație de zile mari. Trebuie să recunosc: a stabilit un record. Cred că a vorbit o oră la telefon.
Reguli pentru cei care folosesc telefon mobil:
• O convorbire telefonică începe întotdeauna cu „Puteți/Poți vorbi?” S-a demonstrat că oamenii nu rezistă să nu răspundă la telefon chiar dacă sunt prinși într-o treabă.
• Alegeți prioritatea: grupul în care sunteți sau conversația la telefon.
• Când sunteți la restaurant, la o întâlnire de afaceri, în vizită nu vă scoateți telefonul imediat ce ajungeți. Mesajul pe care îl transmiți interlocutorului: nu ești interesant! Dacă devine un obicei să nu vă mire că cei din jurul dumneavoastră devin brusc ocupați când le propuneți o ieșire.
• Închideți telefonul în spații publice: săli de teatru, concert, cinema, biserică. Nimic nu este mai enervant decât persoana din fața care trimite neîncetat mesaje în timpul spectacolului. Ecranul luminos într-o sala întunecata poate fi extrem de deranjant. O astfel de persoană s-a dovedit prietena unui prieten (pe facebook). Așa am aflat, din postarea ei, cât a emoționat-o acel spectacol. În sală parea total dezinteresată.
• Nu vorbi mult la telefon în prezența unor persoane străine, mai ales dacă sunt invitații tăi.
• Dacă sunteți în vizită și este o urgență, vă cereți scuze și căutați un loc retras.
• Nimic nu supără mai mult decât o întâlnire de afaceri în care se aud neîncetat soneriile telefoanelor.
• La sms-uri, email-uri se răspunde cât mai repede posibil. Interesanți sunt cei care spun că nu o pot face pentru că primesc zeci și sute de emailuri pe zi. Dacă ai ajuns la nivelul acesta e clar că îți poți permite o persoană care să te ajute să faci asta. Sunt de apreciat persoanele care refuză o colaborare, dar își fac timp să scrie într-un mesaj că nu sunt interesați. Nu sunt interesați, dar sunt educați!
• Atenția la alegerea ringtone-lor. Nu aveți idee cât deconspiră despre dumneavoastră. Știu, nu trebuie să avem toți Mozart, dar măcar atenție la volum. Îmi amintesc de o sonerie auzită înt-un loc public. Am crezut că s-a dezlătuit Apocalipsa, apoi am realizat că vorba de un telefon. M-am consolat, nu eram singura speriată de efectul zgomotului.
• Când ascultați muzică la telefon nu vă postați în ușa, mai ales când nu coborâți la prima. Nu o să auziți întrebarea „Coborâți la prima?”
• Telefonul mobil este un obiect personal, fără acordul proprietarului nu este permis să verifici agenda, apelurile primite sau corespondența altei persoane.
• Mare atenție la fotografiile de grup. Dacă dumneavoastră arătați răvășitor, dar prietena apare într-un unghi care nu o avantajează nu e cazul să distribuiți fotografia. Este o chestiune de delicatețe mai ales atunci când e vorba de persoane dragi.
În concluzie este strict interzis folosirea telefonului:
• la volan
• în avion (decolare/aterizare)
• în biserică
• la spital când vizitezi o persoană grav bolnavă
• la înmormantări (abține-te măcar în timpul slujbei)
• la interviurile pentru angajare ( intervievat dar și … angajator)
Interzis:
• în ocazii festive sau solemne
• în timpul întâlnirilor cu clienții
• la cursuri (elevi, studenți, dar și… profesori)
Nerecomandat:
• la o masă la restaurant
• în audiență
• la recepții
• în vizită
• în prezența unui invitat
În toate locurile unde este permisă folosirea telefonului atenție la cât de tare și ce anume vorbim. Dacă nu vă deranjează să afle toată lumea unde ați călătorit, cine v-a mai vizitat, problemele medicale ale părinților, eventual cu lux de amănunte, rochiile care s-au purat la ultima petrecere sau când ai fost ultima oară sedusă și abandonată e ok. Adică totul până la indecent.
Nu sunt atât de multe reguli încât nu pot fi reținute. Dacă le și aplicăm cu siguranța vom face viața celor din jur mai frumoasă. Sunt mereu întrebată cum îmi aleg persoanele din jurul meu. Primul criteriu sunt manierele. Acei oameni îmi dovedesc că sunt suficient de importantă pentru a face un efort să fie politicoși. Oricât de as ar fi o persoană, într-un domeniu, dacă nu respectă acel nivel de bază al bunelor maniere nu îl vreau în preajma mea. Nu sunt exagerată! Poți avea în continuare dileme legate de furculița de antreuri și pește. Poate nu stăpânești cum se mânâncă stridiile sau crustaceele. Nici o problemă! Dar să saluți, să mulțumești și să nu deranjezi printr-o atitudine grosolană poți.
Aseară am fost la o lansare de carte. Lânga mine s-a așezat o doamnă, care a început o conversație la telefon de cum a ajuns până a început evenimentul. Despre ce? Despre imposibila colegă de serviciu care a avut o tentativă de suicid. Timp de 20 de minute. Încotro oare ne îndreptăm?
Cred că ar fi interesant un articol: ce am aflat din convorbirile celor care vorbesc (tare) la telefon?De ce să ținem secret? Atât timp cât țipi te ajut să promovezi subiectul. Cu descrierea persoanei bineînțeles! Altfel nu ar avea nici un farmec. Glumesc! Ar fi o josnicie din partea mea! E atât de ușor să rănești. Iar mie nu îmi plac lucrurile ușoare. Dar nici oamenii needucați!
Cu Sandra Ecobescuurma să mă întâlnesc la sediul Fundației Calea Victoriei. Pentru că am ajuns prea devreme, nu am găsit-o acolo, era la o altă întâlnire. Am avut timp însă să mă familiarizez cu noul sediu al Fundației. Sandra a ajuns la ora stabilită. Îmi plac oamenii punctuali. În toată corepondența purtată pentru pregătirea acestui interviu, îmi dovedise că este o persoană care tratează totul cu maximă seriozitate. Am apreciat deschiderea și receptivitatea cu care a spus da. Pe măsură ce aveam să o cunosc, am realizat că principiul după care funcționează fundația „Pentru că sunt oameni care te ajută la rândul tău trebuie să ajuți și tu” nu este pentru ea doar vorbă în vânt.
Sandra purta o fustă neagră și o bluza verde-smarald. În talie avea un cordon negru din catifea care mă ducea cu gândul la draperii grele din alte epoci. Stilul Sandrei l-aș defini ca un melanj între nou și tușe vintage, relaxat și sofisticat, vestimentație minimalistă cu bijuterii spectaculoase. Cele pe care le alesese, în acea zi, erau marcate puternic de tema îngerului. De la medalionul pe care îl avea la gât, și care pe parcursul interviului mi-a captat nepermis de mult privirea, până la brățara de la mână. La finalul întâlnirii mi-a spus „și tu porți o aripă de înger la brățară!”. Nimeni nu mai observase asta până la ea!
Vă invit să o cunoașteți pe Sandra Ecobescu, omul care într-o zi a hotărât să renunțe la securitatea materială a unui job, și-a dat demisia și a pornit în cea mai mare aventură a vieții ei. A dat startul, în urmă cu 10 ani, unui proiect cultural independent în care credea doar ea (unic la acea vreme în România). Timpul a dovedit că „nebunia” Sandrei avea să câștige din ce în ce mai mulți adepți.
1. Sandra ai un proiect de suflet?
Îmi este greu să spun că am un proiect de suflet. După cum vezi, activitatea Fundației este gândită în mai multe domenii. E ca și cum trebuie să aleg unul dintre copiii mei. Un subiect care îmi dă liniște, bucurie și satisfacție ieșită din comun este muzica clasică și muzica de operă. Este o conectare la copilărie și adolescență pentru că atunci le-am descoperit. Primele cursuri începute au fost acum 10 ani cu Tiberiu Soare: Cum să ascultăm muzică clasică?, Pentru ce mergem la operă? Apoi a apărut dorința de a crea concerte cu povești care să-mi facă mie plăcere, echipei și publicului nostru. Aș zice că muzica clasică este copilul meu preferat. Se observă asta din faptul că a crescut foarte mult în acești ani.
2. Te-ai gândit vreodată că te vei bucura de un asemenea succes?
Nu aveam un plan de afacere sau o viziune pe 5 ani. A fost gândit ca un spațiu al bucuriei, al plăcerii culturale educative, al întâlnirii și al dialogului. Nu a fost ceva foarte clar, au fost niște idei, iar principalul scop a fost să funcționeze. Următorul scop să vină lumea și apoi să rezistăm. Pe o piață mișcătoare cum este piața din România să începi un lucru și să atragi publicul nu este foarte greu. Dar să funcționezi, să reziști, să creezi o echipă, să-ți păstrezi optimismul și să faci față la toate schimbările economico-politice poate fi extrem de solicitant. Să crezi în continuare în acel proiect cred că este cel mai dificil lucru.
3. Cum s-a schimbat viața ta după Fundația Calea Victoriei?
Nu vreau să pozez într-o ființă suavă și minunată și să las impresia că totul a decurs de la sine. A presupus un volum mare de muncă, implicare și foarte mult stres. Dar este un alt gen de stres. Este ca și cum ai lucra în grădina ta și aștepți să vezi cum ies florile, față de cum ai lucra în grădina șefului. Rezultatele și satisfacțiile la nivel emoțional sunt foarte mari.
4. După euforia începutului au fost momente în care ai vrut să renunți?
De nenumărate ori. Dar la mine un moment de îndoială ține maxim o zi. Așa sunt eu structurată prin educație. Oboseala însă poate dura mai mult. În perioada de început au fost momente când m-am supraturat de teamă să nu pierd ceva. Viteza cu care încercam să prind toate ideile, să împărtășesc și să organizez era mult mai mare decât puteam eu fizic să duc. Nu mai spun de biata echipă. Multă lume spune de noi că suntem hiperactivi. Între timp am învățat să-mi dozez efortul. Au trecut niște ani ca eu să pot, în sfârșit, să mă liniștesc.
5. Cum se raportau oamenii la noua ta schimbare de carieră?
Am avut parte de oameni generoși care, atunci când au auzit că este vorba de un proiect cultural independent, au fost foarte deschiși.
Domnul Neagu Djuvara este cel mai special lector pentru mine. A fost primul profesor și prima personalitate culturală care de la prima întâlnire a zis: „Da, voi veni să predau!”. Am ajuns la el printr-o cunoștință. Povestindu-i despre acest nou proiect, Fundația Calea Victoriei, care era la început, s-a oferit să mă pună în legătură cu domnul Neagu Djuvara. La prima întâlnire eu eram extrem de emoționată, iar el la fel de simpatic, gentil, natural și cu aceeași grație în comunicare, atât de cunoscută publicului. Era la fel cu toată lumea. Nu avea măști. Era cum era!
Întâlnirea cu domnul Andrei Pleșu a fost un miracol. Lansarea Fundației s-a făcut într-un apartament, absolut improvizat, pe Calea Victoriei. Cu toate astea domnul Pleșu a fost acolo! Când a venit televiziunea să vadă ce „ciudățenie” se întâmplă în acel apartament și Ce fundație mai e și asta?, domnul Andrei Pleșu a spus frumos și cu atâta generozitate „așteptam să se întâmple ceva necesar pe piața culturală românească.”
La doamna Georgeta Filitti, prietenă bună cu domnul Neagu Djuvara, am ajuns printr-o carte „Călătorie în timp prin București”. A fost dragoste la prima vedere! Când am spus numele Fundației mi-a spus „Dragă, dar soțul meu iubea Calea Victoriei!” A fost unul din oamenii care au salutat cu entuziasm și implicare acestă „năzdrăvănie” numită Fundația Calea Victoriei.
Cu doamna Georgeta Filitti la Concertul de Anul Nou 2018 de la TNB
L-am întâlnit pe Tiberiu Soare printr-o recomandare. Pe atunci zona muzicii clasice era mai puțin sexy decât este acum. În urmă cu 10 ani sălile de concert nu atrăgeau atât de mulți tineri. „Festivalul George Enescu” a a avut un rol important în acestă schimbare.
Oamenii aștia năvălnici, frumoși și nebuni cu care am construit Fundația, atunci când mă întâlneam cu ei, după primele secunde, începeau să spună ce ar vrea ei să facă. Nu era tatonare, nu era „să vedem”. Posibil fața mea entuziastă de copil senin, probabil energia și onestitatea pe care cred că o transmiteam, îi făcea pe acești oameni să se deschidă imediat. Acum suntem în faza în care personalități culturale își doresc cursuri la noi. Sunt tineri care ne caută. Dar noi căutăm în continuare oameni minunați, profesori și traineri charismatici.
La deschiderea Concertului de Anul Nou 2018, alături de dirijorul Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra
Cu Vintilă Mihăilescu m-am întânit acum 5-6 ani. Merge oriunde este invitat ca și doamna Georgeta Filitti. Este un tip de intelectual și profesor dedicat foarte pasionat de ceea ce face, care împărtășește încontinuu până la o anumită irosire. A fost nevoie să li se atragă atenția de către oamenii din jur „Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră!” La prima întâlnire am vrut să-i spun despre activitatea Fundației. M-a oprit: „Sandra, stai liniștită, știu ce face Fundația. Hai să vedem ce pot face eu!”
6. Ce poți să ne spui despre oamenii care au frecventat cursurile Fundației Calea Victoriei? Despre cei care au mers mai departe?
Cea mai mare minune a Fundației sunt cursanții. Dacă nu ar exista publicul, nu ar exista acțiunea propriu zisă. Fără bucureșteni și oamenii din provincie deschiși să vină să învețe, Fundația nu ar exista. Degeaba am fi noi extraordinari! Dintre astfel de cursanți:
• O doamnă de 50 de ani a făcut un master în antropologie după ce a frecventat cursurile domnului Vintilă Mihăilescu,
• tinerii sunt răsfățații noștri, îi încurajam să aplice pentru locuri gratuite (burse). O fată, elevă în clasa a XI-a, la un liceu tehnic, foarte talentată la desen, a venit la noi la mai multe cursuri gratuite de artă. În casa a XII-a a hotărât să dea la Facultatea de Arte, fără o bază temeinică așa cum au tinerii care au terminat Liceul „N. Tonitza”. A frecventat cursuri teoretice și practice la Fundație. Încurajată de lectorii de aici, a susținut examenul la facultate și a intrat. În momentul în care s-a dus la primele cursuri a avut un șoc. A spus că ea nu rezistă. Profesorii Fundației au ajuta-o din nou și nu au lăsat-o să renunțe. A venit inclusiv la cursuri de vorbire în pubilc. Acum estea în anul II și este bine,
• Ion și Dana Georgescu au pornit de la zero o afacere după ce au urmat un curs de legătorie de carte cu Dinu Bodiciu. Acum au o afacere de succes „ Moara de hârtie”,
• cursanți care au sponsorizat cele 2 cărți scoase de Fundație,
• cursanți care au format o comunitate în jurul lectorilor și o comunitate în jurul Fundației,
• cursanți care vin la concertele organizate de Fundație.
7. Ce te inspiră?
Oamenii despre care am vorbit, muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc. Fiica meamă inspiră și mă „transpiră”, mă zguduie și asta îmi face bine. E cel mai puternic sentiment pe care îl trăiesc, iar cea mai mare și cea mai frumoasă responsabilitate e aceea de a fi mamă. Mă inspiră tot ce este în jur. Am capacitatea asta de a mă inspira chiar și atunci când sunt în goană.
Cu colegele de la Fundație și cartea proaspăt scoasă din tipar „Nouă povești muzicale”
8. Realizările se văd. Eșecul cum l-ai perceput?
Nu i-aș zice eșec. Recunosc însă că nu este ușor să reziști pe piață, să găsești formule prin care să crești și să nu stagnezi. Stagnarea în domeniul asta înseamnă să mori. Mi-am dorit să pot coordona oamenii altfel decât tiparul cu care fusesem obișnuită înainte. Mi-am dorit să dau un chip uman acestei instituții culturale. Din firma de unde plecasem profitul era esențial, la fundație entuziasmul este esențial. A trebuit să gestionez totul, în așa fel, încât să păstrez credința echipei că noi chiar facem ceva care aduce binele în societate. Să păstrez vibe-ul dincolo de presiune a fost pentru mine mereu o prioritate.
9. Sunt convinsă că pentru tine există viața și în afara Fundației Calea Victoriei. Ce pasiuni ai?
• Muzica clasică și muzica de operă,
• Muzeelepentru că atunci când eram mică mama ne plimba des prin muzee (pe mine și sora mea). Ultimile muzee vizitate Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Muzeul Kafkadin Praga. În București îmi plac Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” și Muzeul Colecțiilor de Arta.
• Cărțile: Maestrul și Margaretaunde apare o lume fantastică populată cu tot felul de personaje și dialoguri interesante. E o carte pe care îmi doresc să o recitesc. Aloc timp din ce în ce mai puțin pentru beletristică. Citesc mai mult pentru master și cărți de dezvoltare personală. Puterea intenţiei m-a ajutat foarte mult și ți-o recomand și ție. Cum domnul Neagu Djuvara a fost un mentor de lângă mine, Wayne W. Dyer este un mentor de pe alt continent. Andrei Pleșu –Despre îngeri. Cursului lui la care am participat atunci când eram studentă la Facultatea de Litere m-a marcat. De aceea am oscilat între un master legat de Istoria Religiilor și un master în Antropologie.
• Fără a fi o habotnică îmi place să merg la mănăstiri. Ultima mănăstitre vizitată mănăstirea Turnu. Am început un dialog cu părintele stareț crezând că va dura 10-15 minute pentru ca în final să stăm la povești aproape 3 ore. Îmi plac spațiile care mă duc spre trecut, nu știu de ce mă simt ca acasă. Fie că este o sală de concert, un muzeu sau o mănăstire nu le percep ca pe ceva abstract, rațional, ci ca locuri unde mă simt foarte bine și care îmi induc o stare de liniște. Mi se pare că mă întorc spre mine, mă încarcă și mă face să mă detașez de grijile cotidiene.
10. O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar fi plăcut să trăiești? Ce personalitate ai fi vrut să cunoști?
Perioda interbelică în București și oriunde. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe domnul Neagu Djuvara tânăr, dar era absolut fabulos și la 90 și la 100 de ani. Chiar îmi pun întrebarea dacă era la fel de fermecător la 30 de ani cum era la 90? Cred că era ca vinul, cu cât trecea timpul cu atât devenea mai bun. Și Antichitatea m-ar fi atras. Sunt o persoană care știu să mă bucur de prezent. Nu consider că trăim într-o epocă în care s-a pierdut totul sau că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Nu cred în discursul asta apocaliptic. Instinctiv simțeam asta, dar apoi am învățat și de la domnul Vintilă Mihăilescu că așa este.
11. Un loc preferat în care simți nevoia să mergi atunci când ești supărată?
E foarte frumos aici la Fundație. De ce să plec? Aici mă simt bine și aici chem oamenii. Nu simt nevoia de alt loc!
12. Este Anul Centenarului? Îmi poți spune ceva legat de acest eveniment?
Îmi pare rău că trebuie să o spun, e prea multă demagogie din partea politicienilor. Aproape că nu mai pot să aud cuvântul Centenar. Mi se spune că trebuie să facem ceva că este Anul Centenarului, dar noi facem lucrurile astea de 10 ani. Fie că facem evenimente despre București, România sau despre personalități, nu trebuie să vină cineva și să-mi spună că este Centenarul pentru a da startul la ceva brusc. Nu cred în înregimentare. E foarte bine că este un moment de bilanț, dar sunt prea multe manifestații de mucava. Tot timpul ar trebui să ne bucurăm că trăim în Romania, că e pace, că se întâmplă lucruri bune, că suntem înconjurați de oameni deștepți și că avem personalități în trecut care ne inspiră.
13. Când spui România la ce te gândești?
Dincolo de frumusețile cunoscute și mai puțin cunoscute din țară, mă gândesc la patrimoniu, la oamenii care au fost mai aproape sau mai departe de noi. La oamenii care au încercat să facă ceva dincolo de corupție, plictiseală și lene. Oamenii care au încercat să dărime norii, care nu au renunțat să se lupte. Mă gândesc la cei care au fost mai revoluționari, cei care au fost mai idealiști.
Cu domnul Djuvara, acasă la domnia sa
14. O amintire cu domnul Neagu Djuvara?
Au fost foarte multe momente frumoase. Când am fost la dumnealui acasă și îmi povestea amintiri din viața lui, când îmi spunea ce îl preocupa în momentul respectiv, despre timpul petrecut în bibliotecă și despre ce citea. Un om minunat care îmi împărtășea lucruri foarte valoroase.
Domnul Djuvara a fost invitat de Sandra Pralong la un eveniment și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el? Îmbrăcată elegant, m-am dus să îl iau de acasă, iar pentru o seară am fost „date-ul platonic” al domnului Neagu Djuvara. M-am simțit foarte mândră, lumea se uita curios la mine, nu știa cine sunt și ce caut. În acel moment am simțit că suntem prieteni, nu doar colaboratori. L-am văzut pe bărbatul Neagu Djuvara, îmbrăcat la costum, mergând la un eveniment unde nu-și mai arăta vârsta. Asta era ceva specific lui și multor oameni din generația lui. Oameni care nu puneau preț pe suferință, pe nenorociri și pe boli. Se concentrau pe prieteni, pe ceea ce îi pasiona și pe partea frumoasă a vieții. Lucrul asta l-am învățat de la el. Era în el o tinerețe, o nemurire care era absolut cuceritoare!Când te întâlneai cu Neagu Djuvara și începea să povestească plin de bucurie și naturalețe nu puteai să te vaiți că ești obosit sau că te doare ceva. Era un om fermecator!
Înainte de Crăciun, în decembrie 2017, l-am vizitat la spital împreună cu doamna Georgeta Filitti. Ne-am dus destul de senine. L-am găsit foarte optimist. Era într-o rezervă elegantă, iar când am ajuns i-am arătat prăjiturile. S-a bucurat, îi plăceau tare mult dulciurile, îndeosebi cele cu ciocolată. După o scurtă discuție, a început să cânte niște cântecele în limba franceză. În acel moment am realizat că ar fi bine să-l înregistrez cu telefonul. Prima dată când am făcut asta. De la ultima noastră întâlnire am o înregistrare de 45 de minute cu domnul Neagu Djuvara. Nu ne-a povestit despre boală sau vârstă. Avea pneumonie. Era important momentul prezent, că am mers în vizită la el, că a mâncat cu poftă din prăjiturile aduse de noi. Au fost niște povești absolut savuroase, am râs și ne-a pupat la plecare. Cu domnul Neagu Djuvara te poți întâlni într-o carte și te poți întâlni în amintiri. Nu era un om răpus de viață. Era un om împlinit, însă obosit de ani. Când doamna Georgeta Filitti l-a întrebat „Ce te doare, Neagule? A răspuns într-un fel tare comic: „Vârsta!”. Îmi este greu să vorbesc la trecut despre el.
15. Și la final o întrebare frivolă. Cine te întâlnește nu are cum să nu observe cât de mult îți plac bijuteriile! Îmi poți spune ceva despre „relația” voastră?
Bijuteriile sunt nebunia mea pe care încerc să o controlez. Iubesc tare mult inelele. Uite, port un inel foarte frumos care este cu rutil sau „angel hair”. Îl am din Creta. Prefer inelele vintage. Mai nou cerceii și clipsurile retro. Fac eforturi să mă temperez. Fac, dar nu-mi iese întotdeauna!
Cu soțul, Alexandru, la Balul Bucureștiului Interbelic 2017 la Cercul Militar National
Acum 10 ani, posibil chiar în momentul în care Sandra punea bazele Fundației Calea Victoriei, un birou întreg râdea în hohote de mine. Acolo unde lamentările erau la ordinea zilei, eu m-am trezit să întreb: „Voi nu credeți că la un colț de stradă întâlnirea cu un om vă poate schimba viața?”. Credeam atunci cu toată ființa mea asta și încă o cred. Un om, o întâmplare, un miracol îți poate schimba viața! Am sentimentul că întâlnirea mea cu Sandra Ecobescu este un astfel de moment!
Într-un articol mai vechi pe acest blog spuneam că „îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om”. Sandra Ecobescu este unul din acei oameni.
Cei care îmi citesc articolele îmi spun de multe ori: „Ce norocoasă ești! Ai parte numai de oameni minunați! ”Realitatea nu este cea care se vede. Și eu, ca orice om, întâlnesc și persoane dezagreabile. Recunosc însă că am o preferință pentru întâmplările frumoase și oamenii de la care am ce învăța. Mereu am fost atentă la comportamentul celor din jur. Nu fac parte din categoria celor care văd un om și hotărăsc brusc: Nu pot să-l suport!Dar limbajul agresiv, loviturile sub centură, ranchiuna dusă la extrem mă fac de multe ori să bat în retragere. Nu sunt înzestrată cu suficientă energie pentru lupte de gherilă.
Și cum viața nu îmi aduce numai oameni minunați, încerc să mă protejez, pe cât posibil, de câteva categorii : 1. Persoanele care aleg cu plăcere misiunea ingrată de a anunța veștile proaste.
Sunt acei oameni care trăiesc pentru a distruge: destine, cariere, cupluri și visuri. Pe când oamenii minunați preferă să construiască.
2. Persoanele care abuzează de timpul tău și întârzie frecvent la întâlniri.
Viața m-a învățat că sunt primii care te părăsesc la greu, iar dacă comiți imprudența să le împărtășești un secret o faci pe riscul tău. Oamenii minunați ajung la timp indiferent cât sunt de ocupați și îți oferă cu bucurie din experiența lor.
3. Persoanele care discută numai despre boli, spitale, tratamente și cât de hoți sunt medicii.
Am observat că povestea despre gripa sau alergia unui astfel de om îmi poate consuma și 30 de minute din viață. Un om minunat cu o boală gravă nu prea vorbește despre ea. Iar dacă alege să facă asta, te ajută să conștientizezi ce luptă obositoare are de dus un supraviețuitor adevărat.
4. Persoanele care te chestionează fără jenă despre statusul tău, copii, averea personală și locul unde îți petreci vacanțele.
Intimitatea se pare că a devenit din ce în ce mai mult o rara avis. Astfel de oameni care își petrec cea mai mare parte a timpului în medii unde nu se pune preț pe viața privată, unde se expune totul de la vulgar până la obscen, au ajuns la concluzia că orice întrebare este permisă. Un om minunat înțelege că poate exista o poveste dureroasă în trecutul unei persoane singure sau în spatele unei femei care nu poate avea copii. Oamenii minunați aleg să călătorescă nu să bifeaze destinații.
5. Persoanele care bârfesc și pe care îi consider o mare pacoste.
De obicei plec din preajma lor, dar dacă sunt nevoită să îi suport îmi place să îi privesc în ochi și să-i întreb: Ești sigur sau doar crezi? Ai văzut tu sau ai aflat de la altul? Urmează o secundă când se simt descumpăniți „își părăsesc scenariul” și este suficient să le citești pe chip ce îi determină să-l compună. Secunda aceea care trădează lașitatea, invidia, cruzimea și dorința de a face rău. Oamenii minunați își păstrează energia și mintea pentru situații cu adevărat importante de teamă să nu o risipeasă cu nimicurile vieții.
6. Persoanele care vorbesc tare la telefon, cei care vorbesc la telefon la un eveniment unde nu este permis, cei care își vizualizează Facebookul, Instagramul ca să vadă câte like-uri au primit. în general cei care au o relație „pasională ”cu telefonul.
Mesajul e clar nu prezinți interes și atunci este elegant să te retragi. Oamenii minunați și-au închis telefonul, iar la finalul conversației mi-au spus „Wow, au trecut 4 ore, nici cu prietene mele nu am stat atâtde mult!”( era prima dată când ne vedeam)
7. Persoanele care întreabă fără nici o jenă „Cât a costat?”
Serios? Trăim în era internetului. Poți găsi absolut orice informație. De ce trebuie să dezvălui că la tine totul trece prin filtrul banilor? Oamenii minunați o fac mult mai discret „îmi poți recomanda persoana, magazinul, produsul, serviciul… ?” Și se lămuresc singuri. Nu curiozitatea o condamn, ci modul cum se poate lasă o persoană subjugată de ea.
8. Persoanele care se poartă urât cu personalul de serviciu.
Genul acela care face confidențe menajerei, dar simte în același timp nevoia să o umilească în fața invitaților. O doamnă minunată ( întâmplare reală) a avut suficient tact și nu a spun „Laura menajera mea” ci „Sunt norocoasă că am găsit-o! Laura are un baiat student la… ( o facultate prestigioasă din Europa).” Subtil îi sugera că și ea este la fel de inteligentă ca fiul ei, atât că nu a avut posibilitatea să-și continuie studiile. Mai târziu aveam să aflu de la fiul Laurei că i-a ajutat și financiar pe perioda studiilor. Iar Laura lucrează în continuare în acea casa. De 15 ani.
Și cum viața noastră are tendința să se mute tot mai mult în Social Media, există și aici categorii oameni de care mă feresc: 9. Persoanele care pun pe contul de Facebook toate catastrofele lumii. Cei care îmi urează zilnic bună dimineața, bună seara și noapte bună folosindu-se de cele mai kitschoase ilustrate.
Mesajul pe care nu realizează că îl trasmit. „Nu sunt capabil să văd partea frumoasă a lucrurilor!” Contul de Facebook a ajuns să dezvăluie despre noi mult mai mult decât viața reală. Mai ales atunci când rămânem pierduți în online. Din conturile oamenilor minunați afli despre evenimente la care merită să participi sau pasiuni care îi împlinesc. Pun, în general, postări care nu urmăresc să se joace scandalos cu emoțiile unui om. Un pont, Facebookul trădează simțul estetic al unui om. Nu încerca să pari ceea ce nu ești. Postările oamenilor minunați sunt creative, de obicei scrise de ei, dau share la citat care pomovează ceva frumos, iar din punct de vedere estetic sunt o inspirație. Până la urmă postările pe facebook sunt o prelungire a sufletului celui care le distribuie.
10. Persoanele care se lasă ademenite de conturile de Instagram și intră în depresie atunci când nu au acces la lumea aceea strălucitoare.
O ieșire la o terasă. M-am lăsat sedusă de invitația unor cunoștințe pe care nu le mai văzusem de ceva timp. S-a transformat într-un moment din acela în care grupul se lărgește cu „prietenii prietenilor” și nu mai poți stăpâni nivelul conversațiilor. Lângă mine s-a așezat o tipă care exclama indignată din minut în minut „Uită-te și la asta ce stil de viață își permite!” Asta fiind o persoană cu un cont de Instagram care crește spectaculos cu fiecare zi. Rămân surprinsă că și ea îi dă like. „Îți place sau nu?” o întreb. „Deloc, dar e cotată cea mai… Toată lumea îi dă like.” Și mi-a fluturat câteva nume din showbiz. Nu puteam să nu mă întreb, oare dacă mâine aștia spun că e la modă să ne sinucidem în masă chiar o va face? Degeaba era revoltată. Se pare că tocmai acest mod de a gândi a făcut-o vizibilă pe cea care o detesta din răsputeri. Oamenii minunați au cu totul altă categorie de urmăritori. Categoric nu la fel de numeroși, dar măcar nu îți dau like înveninați de invidie.
Din categoria oamenilor mai puțin frumoși, dar pe care trebuie să-i suportam. O întâmplare care am trăit-o cu ceva timp în urmă. Eram în sală la Teatrul Foarte Mic, iar pe scenă actorul își intrase admirabil în rol. Spectacolul începuse de vreo 15 minute. În rândul din fața mea erau 6 locuri libere. Brusc atenția sălii a fost distrasă de un grup plin de „adrenalină”. Au ridicat fără jenă un rând întreg în picioare, extrem de nerăbdători să ajungă la locurile lor. Deloc discret „deschizătorul de drum” chestiona pe câte un nefericit (care bănuiesc că se întreba cu ce oare a greșit în viața asta dacă nici într-o sală de spectacol nu are parte de liniște) în legătură cu numărul locului. Apoi comunica rezultatul sondajului celorlalți din spate. După 2 astfel de mișcari de „ping-pong” cu numărul locurilor se părea că în sfârșit ajung la tintă. Pentru ca tabloul să fie complet, tușă finală a fost trasată de un individ din grup căruia i-a sunat telefonul. Radu Gheorghe și-a întrerupt monologul pe scenă și a spus: „Nu vă jenați ! Vă rog răspundeți!” Am asistat la un moment în care actorul și-a pierdut cumpătul, o sală întreagă se foia indignată, în timp ce vinovatul senin a răspuns la telefon și și-a înștiințat interlocutorul că este la teatru. În sfârșit s-au așezat, iar actorul s-a adresat de data asta sălii care făcea eforturi să-și revină din șoc: „Vă rog să mă scuzați, trebuie să-mi reintru în stare. Credeți-mă nu este deloc ușor!” Deși au trecut 7-8 ani e un episod care mi-a rămas în minte. Pentru că m-a durut. Am simțit durerea omului de pe scenă, umilința și faptul că este nevoit să accepte asemenea spectatori. M-a durut pentru că am realizat către ce ne indreptăm. Nu oricine vine la teatru știe să se comporte într-o sală de spectacol. Cu fiecare astfel de situație intrăm tot mai adânc într-o lume mai urâtă, mai goală, mai vulgară și din ce în ce mai crudă. În lumea în care domnește incultura omul își pierde unicitatea. Renunțând la ea permite transferul puterii unui grup guvernat de instincte primare. Istoria lumii e plină de episoade în care gloate needucate au dus omenirea spre pierzanie.
Trecând peste toate astea îmi plac oamenii politicoși care caută pe cât posibil să se limiteaze la aspectele frumoase ale vieții. Prefer oamenii cu voci educate care știu să imprime farmec frazelor rostite. Îi doresc în preajma mea pe cei care își aleg cu atenție cuvintele pentru că înțeleg cu adevărat greutatea lor. Un cuvânt poate da aripi, dar poate la fel de ușor să dărâme totul într-o secundă. Aleg să stau în preajma celor care promovează faptele bune și se disting prin gesturi curtenitoare.
Îmi plac oamenii care știu să mulțumescă, cei care spun „te rog frumos”, care îl preferă pe „mi-ar plăcea” în locul lui „vreau”. Cei care tratează oamenii cu delicatețe, cu tact, iartă defecte și promovează calități. Cei care reușesc să treacă cu grație peste momentele dezagreabile ale vieții. Îmi plac cei care pun pe prim plan eleganța în gesturi înaintea eleganței vestimentare. Dar mai ales îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om.
Având în vedere că trăim timpuri în care nimeni nu mai are cutezănță să răspundă de viitor mă uit cu admirație spre persoanele publice care iau atitudine. Spre oameni ca Oana Pellea și Tudor Chirilăcare înțeleg că notorietatea presupune și resposabilități civice. E suficient să le urmărești conturile de facebook. Cu siguranța sunt și alte persoane publice. Dar am o slăbiciune emoțională pentru actorii de teatru.
Știu mi-am propus să vorbesc despre oameni dezagreabili și am ajuns tot la oameni… minunați.
De fiecare dată, când mă întâlnesc cu un om pasionat de lectură, mă las prinsă în convesații interminabile, dar care îmi fac sufletul să vibreze de frumos, îmi notez titluri de cărți, autori și subiecte despre care îmi doresc să aflu mai mult. De aici, s-a dezvoltat ideea acestei rubrici „X recomandă”. Pentru iubitorii de carte, lunar pe acest blog, o persoană va răspunde la 5 întrebări. Primul articol va debuta cu Loredana Nicoleta Sandu.
1. O poveste legată de cărți?
Mi-am amintit de o întămplare, ușor amuzantă. Avem 9 ani şi obişnuiam să citesc la rând toate titlurile cărților din bibliotecă. Cu degetul treceam în revistă volum după volum. O carte îmi atrăgea atenția mereu „Venea o moartă pe Siret”, de Mihail Sadoveanu. În fiecare zi titlul rămânea acelaşi! Oare cine-i moarta asta, mă întrebam, cred că-i polițistă cartea?!L-am chestionat pe tata ce este cu moarta de pe Siret! A râs cu poftă şi mi-a zis „Lore, Lore, du-te repede şi citeşte cu atenție titlul!” Moarta s-a dovedit a fi de fapt o moară. Cartea lui Sadoveanu am citit-o mai tărziu când am dezlegat misterul.
2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?
„Fata cu fragi”a Lisei Stromme este un roman plin de culoare, despre iubire şi pierdere, despre inocență, despre creativitate şi dorință, despre artiști şi lumea lor. Povestea stranie de iubire dintre pictorul norvegian Edvard Munch şi adolescenta Tullik Ihlen din regiunea Asgardstrad, a constituit sursa de inspirație a celebrului tablou „Strigătul” a lui Munch. Tânărul pictor, Edvard Munch, a fost un personaj controversat, căruia puțini contemporani au reușit să-i înțeleagă arta. Pornind de la o doză de adevăr, presărât apoi cu multă ficțiune subtilă, autoarea reuşește să capteze atenția cititorului. Titlul cărții, Fata cu fragi, este inspirat de un tablou omonim al pictorului Hans Heyerdahl, deşi, pe coperta cărții este reprezentat altă pictură „Fata pe plajă”. O recomand pasionațiilor de arta, mai ales de pictură. Celor care doresc să cunoască cum a luat naștere prima variantă a controversatului tablou „Strigatul” de Edvard Munch.
Malala Yousafzai (personajul din „Eu sunt Malala”– Christina Lamb). Pentru că era îndrăgostită de cărți, pentru că a vrut să studieze și să cunoască mai mult, Malala devine victima atentatului din 9 octombrie 2012 a unui grup de talibani. Deși a fost împușcată în cap nu numai că va supraviețui, dar ea va reuși să schimbe lumea strămtă în care s-a născut (regiunea Swat a Pakistanului). La 10 octombrie 2014 primește Premiul Nobel pentru Pace, „pentru lupta împotriva asupririi copiilor și tinerilor și pentru dreptul tuturor copiilor la educație, demonstrând tuturor că vocea ei poate fi auzită. O recomand celor care cred în dreptate, egalitate și respect.
Nu ştiam nimic despre pictorița Helga Weissová – Hoskova, artistă cehă de origine evreiască, absolventa a Academiei de Arte Plastice și Doctor Honoris Causa. Citindu-i cartea „Jurnal. Povestea unei fete care a supraviețuit holocaustului”, am aflat că este unul dintre puținii copii de la Theresienstadt care au supraviețuit războiului lui Hitler. Theresienstadt, o fortăreață construită la sfârșitul sec.al XVIII-lea de Iosef al II-lea în onoarea Mariei Tereza, devine în 1940 sediul Gestapo-ul din Praga și o escală în drumul spre lagărele de concentrare. (prin acest loc au trecut peste 32000 de prizonieri)
Destinul Helgai Weissová a fost mai fericit decât cel al Annei Frank („Jurnalul Annei Frank„) – o altă carte cutremurătoare. Două fete născute în acelaşi an (1929), care au scris fiecare un jurnal despre experințele din vremea Holocaustului. În timp ce Anne trăiește într-un spaţiu izolat, închis (Anexa), Helga trece prin patru lagăre (Terezín, Auschwitz, Freiberg, Mauthausen), experimentând pe viu cruzimea nazismului. Numai Helga va supraviețui, talentata Anne, va muri de tifos în februarie-martie 1945 , în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. Regimurile care ard cărțile sfârșesc prin a arde și oameni. O recomand celor care cred în puterea omului de a nu se lăsa învins.
3. Când ai realizat că îți place să citeşti? Cărțile care te-au marcat, un ritual al lecturii, genul preferat?
De când am început să citesc. Și de atunci nu m-am mai putut opri. Din cartea lui Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”, am învăţat să iubesc, să râd, să plâng și să mă bucur de viață. Deși eram doar o copilă, aventurile mușchetarilor lui Dumas sau „Misterele Parisului” lui Eugene Sue au fost pe gustul meu. Lupta adolescentul miopal lui Mircea Eliade, care caută să se descopere pe sine, a ocupat un loc aparte în sufletul meu de adolescentă. Cu „Cireşarii” lui Constantin Chiriță am căutat mormântul lui Ovidiu, am înghețat în zăpadă, am vizitat Peștera Neagră, m-am visat în castelul fetei în alb.
Am devorat „Pe aripile vântului” unicul roman al scriitoarei Margaret Mitchell. Așa am aflat despre perioada Războiului Civil din America, despre dispariția plantatorilor de bumbac și abolirea sclavagismului. Am admirat-o pe frumoasa și apriga Scarlett O’Hara, o luptătoare care a supraviețuit războiului.
„Război şi pace” cartea lui Lev Tolstoi mi-a deschis gustul pentru literatura rusă, pentru războiul Franţei napoleoniene cu Rusia generalului Kutuzov. O vedeam pe zburdalnica Natașa, care trece prea brusc de la copilarie la dragostea pentru Andrei Bolconschi. Din „Marile speranțe”a lui Charles Dickens, am învățat despre inocența copilăriei, despre vise şi iluzii, drame, mister şi iubiri. Lumea de la sat, demult apusă, din „Moromeții” lui Marin Preda mi-a stârnit curiozitatea şi a reuşit să mă captiveze.
Sunt o persoană care citeşte şi atât. Nu prea am obiceiuri legate de citit, nu am un fotoliu preferat, aşezat lângă şemineu. Eu mă delectez cu o carte, de cele mai multe ori seara, în pat, în linişte. Totuși, dacă stau să mă gândesc mai bine, cu siguranță am avut şi eu un loc al meu, special şi unic, unde îmi plăcea să citesc. Casa bunicii avea cerdac, un element tradițional, un brâu decorativ ce încingea locuința. Aici, cocoțată pe „slaiul sălii”, cum îi spunea bunica (un fel de mic pridvor), era locul meu favorit pentru lectură. Deasupra capului stăteau cuminți ciorchini dulci-acrişori de struguri (casa era împrejmuită de o boltă bogată de vița-de-vie), simțeam miros puternic de iarbă proaspată şi un parfum discret de busuioc. Îmi plăcea, din când în când, să ridic ochii din carte, să privesc cine mai trece pe drum, să dau binețe și să întind mâna după o boabă de strugure! În acel loc am descoperit lumea din cărți, atât de îndepărtată şi totuşi atât de aproape.
Pentru mine, prima pagină a unei cărți este decisiva, dacă îmi place, atunci sunt sigură că nu am dat greş cu romanul. Să ştiți că nu prea m-a dezamăgit acest lucru pănă acum, simt cartea de la prima filă!
Există, cu siguranță, un gen literar pentru fiecare persoană de pe planetă. Fie că citești literatura clasică sau contemporană, poezie, biografii, texte religioase, cărți motivaționale, romane politiste, SF sau de dragoste, trebuie să găsești ceva care să-ți capteze curiozitatea, să te țină legat! Eu nu mă împac deloc cu romanele SF și distopiile. Nu sunt pentru mine, deci nu citesc astfel de carți.
4. De ce îți place să citeşti? Cum crezi că ar arăta lumea fară cărți?
Nu îmi cumpăr niciodată cărți în format electronic! Prefer cartea tipărită, să simt textura filelor, să adulmec mirosul cleiului de legatorie și pe cel al hârtiei. Cărțile m-au ținut mereu de mână când am fost tristă sau când nimic nu mergea cum trebuie în viața mea. Ele nu m-au trădat, au fost îngăduitoare cu mine și mi-au zâmbit mereu de pe raft. Chiar și atunci când nu le acordam atenție, mă aşteptau cuminți până îmi făceam timp le răsfoiesc.
Dacă Emma Bovary – eroina lui Flaubert, Elizabeth Bennet – eroina lui Jane Austen ,Aaliya Sobhi – eroina lui Rabih Alameddine, micul Nicolae Moromete – eroul lui Marin Preda, erau îndrăgostiți de cărți şi de literatură, atunci eu, Loredana, eroina propriei mele vieți, oare aș putea să nu iubesc cărțile şi să nu fiu înconjurată de ele?!
Nu pot şi nu vreau să-mi imaginez o lume fără cărți, o lume fără aceasta portiță spre cunoaștere! Cartea este un vechi prieten al meu, fară ea aş trăi într-o lume crudă şi rece! Cărțile dau multă culoare vieții mele, ele fac parte din mine, cred că ne iubim reciproc!
5. Poți recomandă 5 cărți?
1.„Cele trei fiice ale Evei”, „Onoare”, „Bastarda Istambulului”, „Cele patruzeci de legi ale iubirii”, „Ucenicul arhitectului”, „ Palatul puricilor”sunt carțile scriitoarei Elif Shafak care m-au fermecat şi m-au fascinat în egală măsura (deşi pot marturisi că ultima carte „Cele trei fiice ale Evei”– a fost cea care m-a atins cel mai puternic).Tema principală a cărții este ideea de Dumnezeu, abordată din mai multe puncte de vedere, cel al Păcătoasei, al Nehotărâtei şi al Credincioasei. Romanele acestei frumoase scriitoare din Turcia sunt tulburătoare, personajele sunt complexe şi bine definite. Am citit pe nerăsuflate poveşti despre Istambul, despre crimă în numele onoarei, despre probleme legate de religie, feminitate şi tradiție, despre identitatea națională, despre cultura vechiului Imperiu Otoman, despre iubire şi relația cu divinitatea. Elif Shafak trăieşte într-o lume unde bărbații sunt la putere, iar femeilor le este încă dificil să fie independente. Şi totuşi, ea reușeşte, în cărțile sale, să îmbine cu măiestrie orientalismul şi europenismul, Cartea într-o fraza: Femeia păcătoasă, femeia nehotărâta și femeia credincioasă în cautarea lui Dumnezeu!
2. Simon Sebag Montefiore este bine cunoscut pentru scrierile sale pe teme istorice. Bogăția și meticulozitatea descrierilor sale din romanul „Saşenka”, mi-a dezvăluit un scriitor informat, documentat și interesat de o perioada tragică din istoria Rusiei. Am continuat cu „Într-o noapte de iarnă” o poveste despre Moscova lui Stalin, în zilele sumbre de după cel de-al Doilea Război Mondial, o poveste despre sfârșitul războiului, despre victoria glorioasă asupra naziștilor, despre dictatura lui Stalin, despre oamenii din perioada comunismului, despre personalitățile și viețile lor, despre speranțe și sacrificii. Montefiore a surprins cu exactitate absurdul comunismului în acest roman. Acum sunt pregatita „să atac” și Romanovii. Este pe lunga mea lista cu cărți musai de cumparat. Cartea într-o frază: Început și sfârșit de iubire într-o noapte de iarna rusească !
3. Când am citit cărțile lui Khaled Hosseini am descoperit un povestitor de exceptie, un om și un afganistan minunat. Hosseini este un scriitor afgan-american, dar şi medic. În urma succesului avut cu romanele sale, decide să-și încheie cariera de medic şi să se dedice total scrisului. Până în prezent a publicat trei romane: „Vânătorii de zmeie”, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, „Și munții au ecou”. Cărțile lui Hosseini sunt sensibile şi tulburatoare, despre o lume fragilă şi nedreaptă, plină de ură, despre femei înveşmantate în burka, despre soți brutali și fară inimă, despre fanaticii religioşi din Afganistan, despre copii şi părinți. Scriitorul, deși barbat, scrie cu multă emoție, are un stil provocator, astfel încât nu ai cum să nu-i iubeşti cărțile, atât de tulburatoare şi pline de înțelesuri. Regret că nu sunt capabilă să spun în cuvinte ce am simțit atunci când i-am citit romanele! Aș rezuma totul la un singur cuvant: emoție !
4.„Altfel…şi totuşi Alice”de Lisa Genova mi s-a părut un roman uimitor. Am descoperit o femeie care se definește prin realizările ei, care iubește și este iubită, dar care la 50 de ani află că suferă de o boala teribilă. Subiectul este greu, dar Genova scrie bine, prin pasaje care să-ți dea de gândit, acțiune cursiva, personaje conturate frumos de care cititorul ajunge să se atașeze și să le iubească pur și simplu. Cartea într-o frază : Atunci când ți-e atât de dor de tine !
5. Pentru final am păstrat o scriitoare din România, Simona Antonescu. Cartea ei „Hanul lui Manuc”m-a cucerit iremediabil și a avut puterea să producă o mare schimbare în mine! Mi-a modificat percepția despre scriitorii români contemporani. Acum vreo 2 ani , datorită unei scriitoare de bestseller mioritic (nu vreau să dau nume, scriitoare m-a dezamăgit enorm) literatură română modernă era pentru mine un capitol închis.O mare greşala! Dar nu m-a lăsat inima şi, la început de an, mi-am propus să mai dau o şansă cărților scrise în zilele noastre.
Aşa mi-a apărut în cale această talentată şi extrem de sensibilă scriitoare! Îți mulțumesc dragă Simona Antonescu, pentru fericirea de a te cunoaște prin intermediul cărților tale excepționale.Așa că am cumpărat absolut tot ce a scris Simona Antonescu – „Darul lui Serafim” și „Fotograful Curții Regale”. Romanele ei se citesc cu nesaț, scriitoarea a conturat o lume plină de poveşti cu domnițe, boieri, vrăjitoare, cadâne și haiduci. Toate acțiunea romanului este împletită armonios într-un limbaj savuros încărcat de arhaisme, regionalisme, vorbe din bătrăni, proverbe şi zicători. Pentru mine a fost o încântare să o descopăr pe această scriitoare care cu multa răbdare și meticulozitate a reconstruit lumea din vremea lui Pazvante Chiorul (Pazvant Oglu, pașa din Vidin), o lume demult apusă și uitată, îmbinand perfect faptele istorice reale cu ficțiunea. Descrierile autoarei sunt atât de poetice, încărcate de metafore și simboluri.Voi recomanda tuturor s-o citeasca pe Simona Antonescu, o scriitoare talentată, care-și iubește personajele, un om special, prin care redescoperim povești din trecut, poveşti ce fac parte din noi. Creativitatea românească este puternică, scriitorii de azi sunt extrem de vii. Literatura romănească este singurul domeniul unde noi ne putem exploata specificitatea şi autenticitatea. Cartea într-o fraza – Citește despre trecut ca să poți trai în prezent și să poți anticipa viitorul!
Acum citesc romanul Ligiei Ruscu ( istoric al Antichității şi universitar clujean) – „O dimineață la vânătoare” şi mă bucur de societatea bucureşteană a anilor 1830, de viața de familie din secolul al XIX-lea, de moravurile, intrigile din amor și din politică. Avem chiar şi o femeie – domniță polițist în carte, intrigi şi spioni, multe istorioare învăluite în parfum de epocă. Limbajul este specific acelor vremuri, ceea ce mie mi-a plăcut maxim, nu lipsesc umorul, ironia și sarcasmul. O carte excelentă și o surpriză extraordinar de plăcută! O frază pentru carte: Un roman al boierimii valahe din perioada Regulamentului Organic.
Despre Loredana și cum ne-am împrietenit prin intermediul cărților găsiți aici.
Pentru că se apropie vremea vacanțelor, pentru că tocmai m-am implicat într-o discuție pro/contra Grecia cu nişte cunoştințe, pentru că toți îşi susțineau cu vehemență punctul de vedere, m-am trezit în postura că nu mă regăseam în nici o tabără. Nu mă puteam decide, pentru că de cele mai multe ori mă las ghidată de emoții. Încercând să ignor plajele însorite, apa cu transparența de cristal, satele şi porturile pline de pitoresc, gastronomia plină de savoare , arhitectura şi cultura Eladei (aici mi-a fost cel mai greu să trec peste) mi-am impus să rezum Grecia într-o singură emoție. Cea mai puternică.
Gândul m-a purtat în urmă cu 9 ani. O călătorie cu autocarul pe parcursul a 7 zile împreună cu 50 de persoane. Personalități, tipologii umane, comportamente și vârste diferite. Nu mai spun de gradul de educație. Iar eu în prima mea aventură fără familie şi prieteni. Când m-am urcat în autocar mă gândeam constant la cei de acasă și mă întrebam ce caut eu acolo? Mi-am impus să mă relaxez dacă vreau să mă bucur de vacanță. M-a ajutat faptul că lângă mine s-a așezat o tipă cu care m-am înțeles perfect. Chiar i-am spus mai tarziu „nici dacă aş fi făcut un casting pentru o colegă de cameră nu cred că te-aş fi ales mai bine”. În spatele nostru stăteau 2 doamne în vârstă, discrete, care nu puneau niciodată întrebări deplasate. Una din ele, cea cu părul alb, avea un timbru al vocii atât cald încât părea ireală pentru timpurile furtunoase pe care le trăim. Adăugați manierele de moda veche și faptul că îmi mulțumea atât de frumos atunci când o ajutam cu bagajele sau telefonul. Gălagioasele eram eu şi I. Ne hlizeam non stop. Cu toatea astea nu ne-au atras niciodata atenția, deşi uneori cred că meritam.
Dar într-o zi le-am simțit nefiresc de agitate. Una din ele vorbea permanent cu ghidul şi în paralel ținea legătura telefonic cu cineva. Frânturi de conversație ajungeau şi la mine… am plecat… a acceptat, e în regulă putem să ne vedem… cred că ajungem în 30 min… 10 min… te văd. Pe urmă nu am mai auzit nimic. Brusc agitația s-a transmis în întreg autocarul. Primii afectați au fost cei din partea dreaptă, pentru că ei au văzut primii. Apoi s-au repezit şi cei din stanga. Începeam să mă enervez. Mă gândeam că iar trecem pe lângă ceva/cineva care capată brusc dimensiuni exagerate, așa cum se întâmplă de obicei când îți petreci un număr mare de ore într-un spațiu strâmt. Şi totuşi erau toți in picioare. M-am ridicat convinsă că nu merită efortul. Prima dată am văzut un tricolor românesc imens, apoi o mașină cu număr de Grecia. Drapelul Romaniei flutura puternic în vânt și avea în el ceva din zborul păsărilor care se înalță. Și asta hipnotizaze 50 de persoane. Doamnele mele cu maniere de „belle époque” au coborât şi au plecat spre maşină. Am realizat ca se întâlneau cu cineva special. După ceva timp s-au întors cu o tânără mămică româncă, un bebeluş româno-grec şi bunica grecoaică. Ne-au adus vreo 2-3 platouri cu dulciuri greceşti. Totul s-a petrecut rapid. Trebuia respectat programul. Ghidul ne presa să nu ne abatem prea mult, deşi emoțional… pierduse controlul.
Până să ni se despartă drumurile am mers în paralel câteva minute. O maşină grecească cu drapelul României fluturând în vânt şi un autocar românesc cu 50 de oameni făcând din mână copleșiți de întensitatea acelui moment. I-am privit. Aveau lacrimi în ochi de la doamna sensibilă care oricum plângea foarte ușor, la baiatul de 13 ani care până atunci nu avea ochi decât pentru frumoasa mea colega mea de cameră, la doamna incisivă care niciodată nu reușea să se adapteze grupului, până la domnul care mereu făcea glume deplasate. Am făcut cu mână până când tricolorul românesc s-a îndreptat spre un drum lateral, iar noi am mers înainte.
Jur că dacă în timpul campaniilor electorale un partid… ar ştii să arboreze un drapel romanesc aşa plus emoția şi sentimentul că pentru el tricolorul reprezinta ceva… i-aş vota canditatul cu ochii închişi. Nu-mi fac griji, nu exista acest pericol. Nici cel mai bun staff de campanie nu-i poate învăța asta.
Vizităm locuri, dar colecționăm poveşti şi emoții. Ni se lipesc de suflet, rămân acolo şi ies la suprafață când te aştepți mai puțin. Preț de câteva minute în acel autocar 50 de oameni cu lacrimi în ochi au fost recunoscători unui om care i-a reunit în jurul unui simbol național. Un om, care prin gestul lui, a înnobilat Romania.
Câteva minute este foarte puțin în viața unui om, dar câteodată într-o lume ca a noastră în care totul se consumă atât de rapid, câteva minute înseamnă… mult. Depinde cât și ce înmagazinează.
Vorbeam de Grecia şi de vacanțe… atât ca eu mă leg de locuri prin oameni şi emoții. De fiecare data când voi păși pe pământul Greciei știu că acolo locuiește un om care prin gestul său a emoționat 50 de oameni atât de diferiți. Se apropie timpul vacanțelor, al fotografiilor frumoase pe Instagram și Facebook. Dar și timpul când avem ocazia să adunăm sentimente în suflet.
Mereu apar oameni noi în existența mea. Fie că ei îmi schimbă viața, fie că eu o schimb pe a lor, aceste întâlniri nu sunt rezultatul eforturilor mele. Cineva acolo „sus” le pune la cale. De aceea consider că Loredana a ajuns la mine nu printr-o aruncătură de zar ci prin aripi de înger.
Îmi doream de ceva timp să lansez o rubrică lunară pe blog: X recomadă. O rubrică pentru cei care iubesc cărțile. După ce m-am agitat fără succes și am întrebat în stânga și în dreapta la final nu am găsit prea multe persoane receptive. Am primit răspunsuri de genul: „nu acum mai încolo”, „nu am timp pentru așa ceva”, o prietenă foarte bună care citește enorm s-a eschivat elegant. Asta m-a mâhnit grozav pentru că recomandările ei chiar sunt demne de împărtășit. Nu am abandonat ideea doar am așteptat să apară aceea persoană care să aibă curaj, timp și interes. Cineva care să iubescă cărțile atât de mult, încât să aibă răbdare să scrie despre ele cu aceiași pasiune cu care le citește.
Lore
Mi-a descoperit blogul căutând recenzii la o carte nou apărută Muza. Dacă acel articol mi-a adus o cititoare de sensibilitatea și profunzimea ei, a meritat toată munca investită cu lectura cărții și căutarea tablourilor despre care se vorbește în acel volum. A început să comenteze pe blog și Instagram. Se vedea că iubește cărțile. Toți avem momente în viață când lăsam instinctul să ne ghideze. Am simțit este persoana potrivită și am contactat-o pe Instagram. Inițial am vrut să mă întânesc cu ea. Mi-a spus că nu poate și am crezut că este o persoană cu o agendă încărcată. Apoi ne-am împrietenit pe Facebook și am realizat că distanța nu îi permitea să ne cunoaștem. I-am explicat că vreau să fie promotoarea unei rubrici la mine pe blog. Ea a acceptat, iar eu i-am trimis întrebările. Și mi-a răspuns în 7 pagini. M-a cutremurat seriozitatea cu care a abordat totul, dar mai ales de cât de frumos își cultivă pasiunea pentru cărți. Din cea mi-a scris răzbătea patima pentru cărți, o poveste de viață și acel „ceva” care m-a făcut să o îndrăgesc.
Fotografia mea preferată
Loredana Nicoleta Sandu, este din Curtea de Argeş, are 42 de ani și a absolvit Facultatea de Filosofie şi Jurnalistică din Bucureşti. Este căsătorită şi are un baiat student. „Fiul meu reprezintă cea mai mare bucurie şi realizare din viața mea”. Iubește orașul în care trăiește. În timp ce îi citeam materialul îmi venea să mă urc în mașină și să plec spre Curtea de Argeș. „Oraşul în care trăiesc este superb, micuț, liniștit, cu un aer ușor boem. Eu îi spun oraşul regal. Oamenii se cunosc între ei. Pe stradă, la o cafea, în parc, la librarie, la paine… imposibil să nu dai peste un cunoscut cu chef de vorbă. Mi-aş dori un teatru, muzee, parcuri mai mari, locuri de muncă”… Nu se plictisește niciodată, mereu găsește ceva de făcut, caută să se înconjoare doar de oamenii care îi aduc bucurie şi frumos. Viața a învățat-o că sensibilitatea nu are prea mare căutare şi a avut de pierdut! Tatăl ei a fost persoana care a înțeles-o cel mai bine. Absența lui o doare și acum după 6 ani. „Era un om atât de bun, de calm, de înțelegător, de cald, emana doar fericire, nu s-a certat niciodata cu nimeni… aş fi vrut să fiu ca el!”
Provine dintr-o familie în care toții membrii ei citeau. „Recunosc, sunt lovită crunt de fiorul lecturii !Pentru mine cuvântul carte şi verbul a citi sunt strâns legate de familie”. Bunica citea „Psalmii”, sora mai mare a experimentat plăcerea cititului descoperind lumea și oamenii, fratele era pasionat de romane politiste. Mama Loredanei iubește în mod deosebit poezia, deși mulți fug de ea. Crede că „poeții trăiesc undeva între Cer şi Pămănt!” Mama a rămas şi astazi aceiaşi fire boemă, ce caută întotdeauna frumosul și spiritualitatea în lumea din jur.
„Lumea cărților mele este străns legată de tată. Cu multă dragoste şi pasiune pentru cărți, a deschis cumva drumul vieții mele ca cititor!” Între tatăl Loredanei și cărți era prietenie, dragoste și devotament. Atunci când era plecat de acasă, tata le trimitea cărți. Întotdeauna scria o dedicație „Pentru mica mea Lore, o carte care să te însoțească în vacanța de iarnă…” Avea o biblotecă mare, iar Loredanei i se părea pe atunci imensă. „Întotdeauna cărțile tatei erau într-o ordine perfectă, așezate pe edituri și numerotate. Ținea o evidență clară de aceea ştia cu exactitate pe ce raft să caute un anumit volum. Nimic nu este mai trist decât o carte uitată pe care n-a mai deschis-o nimeni de ani de zile.” Își amintește cu emoție de cărțile familiei: „ Mi-e dor de biblioteca părinților mei care îmi dadea un sentiment de siguranța și confort”.
Cum petrece Crăciunul un pasionat de cărți? Loredana, se crede în Islanda şi se joacă de-a „Jolabokaflod”, adică „potopul cărților de Crăciun”! Islandezii, au o tradiție interesantă, îşi dăruiesc unii altora cărți în ajunul Crăciunului şi stau apoi întraga noaptea să le citească! De Crăciun dăruiește familiei și prietenilor cărți. „A fost dificil, m-am temut să nu dau greş cu alegerile mele, deși le ştiam preferințele. De ce oare cele mai multe cărți erau pentru tata?!Cu Romanovii lui Montefiore mergeam la sigur… Mi-aş fi dorit să mai trăiască, să se poată bucura de toate minunățiile care apar astazi!”
Loredana și tata
Pentru Loredana lectura este un moment de plăcere și răsfaț. Consideră o zi în care nu citește, o zi pierdută! Își cumpără cărți online (pentru prețurile bune şi reduceri). În librărie o atrage mirosul de carte, sentimentul de dorință, cunoaștere și mister. Colindă anticariatele unde descoperă mereu comori, dar mai ales povești. Nu-i place să citească cărți împrumutate,vrea să fie ale ei. Simte o mare pierdere dacă citește o carte buna şi nu o are în bibliotecă!
Îi plac cititorii, îi consideră speciali, crede că există mai multe șanse să se înțeleagă cu un devorator de cărți, însă nu îi displac neaparat cei care nu citesc! „Cunosc persoane care sunt foarte ocupate: job, casă, copii… și totuși găsesc timp și pentru lectură! Ei cum fac, de unde atâta timp? Sau poate timpul lor se masoară altfel? Consider că problema nu este a timpului, ci a interesului, timpul este doar o scuză nu și o realitate!”
Mă văd cu Loredana savurând un ceai, obligatoriu, într-o locație cu poveste. Într-un loc în care odată intrate vom uita de lumea de afară. Știu asemenea locuri. Și știu că ne vom întâlni. Mâine, peste o lună, poate peste un an. Atunci când va fi momentul. Până când ne vom întâlni… știu că avem în comun patima pentru cărți, o sensibilitate pentru oamenii frumoși și o poveste de viață asemănătoare.
Ca să-mi trimită fotografia de mai jos Loredana și-a transformat soțul în „fotograf”. Și-a asumat faptul că lumea, care trecea pe lângă ei, se uite ca la urs. Unde mai vezi pe cineva să se fotografieze cu un braț de cărți? Draga mea prima data e mai greu, pe urmă te obișnuiești, găsești unghiul și lumina potrivită fără se te mai perturbe nimeni și nimic.
Se uita lumea ca la urs…
Îmi amintesc când mi-am deschis blogul. Nu știam ce oameni mă vor citi. Cu fiecare articol îmi propun mai puțină implicare emoțională. Nu-mi reușește. Sunt articole în care îmi las fâșii din suflet. Nu pot altfel. Dar merită! Merită pentru că așa am cunoscut-o pe Lore, merită pentru că în timp ce scriam acest articol am primit cel mai răvășitor comentariu de până acum. Am respirat adânc, l-am mai citit încă o dată și am decis să răspund după ce voi publica acest articol. Nu știu dacă răspunsul meu se va ridica la înălțimea comentariului tău Ingrid. Merită pentru cei care își rup din timpul lor să comenteze pe blog, pe facebook sau pe Instagram. Merită pentru cei care mă sună să îmi spună că fac un lucru impresionant. Merită pentru oamenii minunați care au intrat în viața mea. Mulțumesc!
Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare
O oră matinală. În cafeneaua micuță în care îmi dădusem întâlnire cu Alice eram singura clientă. Era prima oară când experimentam asta și am descoperit că îmi place. Urmăream agilitatea cu care barista manevra aparatul de cafea. Mirosul pătunzător al boabelor proaspăt măcinate plutea în aer. Clienții comandau și plecau cu doza de cofeină la pachet. Am o preferință pentru fețele expresive, oamenii politicoși și cei care se străduiesc să „livreze” la prima oră o atitudine optimistă indiferent de povestea de viață pe care o au în spate. Se pare că dependența de cafea și astfel de preferințe rezonează. Aveam senzația că mă uit la un film. Că nu e viață reală. Dar era. Poate că erau de vină razele soarelui care băteau în geam, poate oamenii care stăteau la coadă. Sau poate eu care refuzam cu înverșunare să mă las copleșită de problemele cotidiene în timp ce îmi savuram cafeau. Sau poate energia locului în care eram.
Încercam să-mi notez câteva idei pentru o recenzie de carte. Se pare că mă lovise inspirația. Am ratat momentul când a intrat Alice. Venea spre mine zâmbind. Purta un tricou și o eșarfă roz prăfuit, blugi, un mantou camel și un rucsac. O ținută temperată cromatic. Eram obișnuită să văd la ea o vestimentație mult mai colorată. Outfitul era potolit, dar inelele mari din argint o deconspirau și dezvăluiau artistul ( nu unul clasic, mai grabă unul multi-media).
Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o laFundația Calea Victoriei. Am urmat cu ea un curs de Scriere Creativa și un Atelier de Blogging. M-a cucerit aerul ei poznaș, relaxat (nu vă lasați păcăliți, în spatele lui e o persoana profundă) și zâmbetul care nu i-a dispărut pe toată durata cursului. Genul de persoană pe care o plac din prima. Trebuie să recunosc că uneori mă lăsa mută de admirație. Am sufocat-o cu întrebările. Legate de curs și nu numai. Pur și simplu eram curioasă să îi cunosc părerea legată de un anumite subiecte. Cel mai mult apreciam la ea modul cum încuraja pe toată lumea să-și exprime personalitatea, mai ales la cursul de scriere creativă.
Distracția un ingredient important la cursurile ei
Alice este o consumatoare avidă de cafea. Când spun asta nu mă refer numai la cantitatea de cafea consumată. Este vorba de tot ceremonialul cafelei. Momentul acela când ți se aduce cafeaua, când te simți inspirat, când te copleșesc amintirile, când iau naștere conversații seducătoare, când întâlnești oameni care știu să aprecieze un loc liniștit sau când îți dai ultimii bani pe un aparat sofisticat de cafea. Când i-a adus „lichidul magic” am văzut cum se apleacă ușor asupra ceștii și i-a inspirat aroma cu un fior de plăcere. În clipa aceea am realizat ce rol are cafeaua în viața ei. Iar conversația noastră a debutat în jurul cafelei. Ritualul cafelei îi amintește de străbunica Ruxandra. Nu și-a cunoscut bunica paternă, a murit la 42 de ani, dar i-a moștenit numele. O chema Emilia-Alice. Străbunica a ținut locul bunicii. Era proprietară de terenuri în Focșani, o zonă viticolă cu tradiție. În 1948 toată averea i-a fost naționalizată. Poate că străbunica a rămas fără bunuri, dar noul regim nu i-a putut putut schimba eleganța din gesturi, manierele și valorile în care credea. Pe care le-a transmis mai departe și micuței Alice. A știut să se bucure de prosperitate, dar a știut și să piardă. Trecerea de la bogăție la săracie nu a înrăit-o și nu i-a alterat dragostea pentru oameni. Mereu a fost genul care a avut grijă de ceilalți. O lecție de supraviețuire pe care Alice nu a citit-o din cărți ci a învățat-o direct de la sursă.
Alice o face „responsabilă” pe străbunica Ruxandra de patima ei pentru cafea. Pe care distinsa doamnă o servea mereu pe o tavă argintie ( Alice mi-a mărturisit că nu e sigură dacă era argint, dar ea așa o percepea atunci) obligatoriu alături cu cheseaua de dulceață și șerbet. Alice avea drepul la dulceață și un strop de cafea peste care străbunica turna apă. Dar micuța nu știa asta!
Copil unic la părinți a fost mereu înconjurată de adulți. Se simțea extraordinar printre prietenii părinților. Nu vroia să piardă nimic din ce se discuta. Când venea ora de culcare le spunea adulților: „Gata acum plecați!” Proceda așa convinsă că adulții o ascultau și crezând că discuțiile se amânau pentru vizita următoare. Nu era nevoie să fie rugată să spună poezii. Venea singură să recite. „Simțeam nevoia să arăt cât de minunată eram.”
Nu-i plăceau locurile unde nu se discutau lucruri interesante. În autobuz plictisită că nu era nimic demn de auzit s-a gândit să genereze ea o conversație. A scris pe geam, a vorbit… Degeaba în autobuz se pare că nu erau același soi de adulți pe care îi frecventa ea. A fost dezamăgită. Nimeni nu s-a prins în discuție. La 6 ani știa să scrie și să citească. A vorbit repede și corect. Într-o excursie cu familia supărată că tatăl permitea altor șoferi să îl depășească a început să dea indicații. Tatăl nu a urmat sfaturile imprudente ale fetiței. Îmbufnată i-a spus: „Eu o să fiu prima mereu!” Avea 3-4 ani. O fraza care a rămas în istoricul familiei. Și mult timp un motto după care s-a ghidat.
Inteligența ei era neobișnuită și poate prea profundă pentru un copil de vârsta ei. Fizic nu a crescut prea mult, dar a crescut în spirit. O evoluție accelerată posibil și de compania adulților din jur. Maturizarea spirituală rapidă nu i-a alterat aerul de copil pe care îl păstrează și astăzi. Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare.
La școală Alice a fost la fel de bună la matematică precum și la română. Punea pasiune în ambele descipline. O întâmplare a făcut-o să se îndrepte spre matematică. Era perioada Dosarelor X. Se uita împreună cu părinții la serial. Scria povești cu extratereșrti. Avea fișe de autopsie. În clasa a III-a fetița care vroia să fie prima plângea de nervi când trebuia să facă o compunere despre primăvară. Scria scurt, telegrafic pentru că tema nu o atrăgea. Plus că trebuia să se întreacă cu adepții „stilului baroc” plin de dulcegării. Era competitivă, dar simțea că ea nu poate scrie așa. Și nu înțegea de ce toată clasa trebuie să scrie la fel. Nu putea scrie… afară e frumos, soarele strălucește, păsărele ciripesc. Cred că are o problemă cu tematica primaverii și astăzi. Alice este prea educată să o judece pe doamna învățătoare. A spus doar că metodele pe care le promova nu încurajau deloc creativitatea.
Când toată lumea se aștepta să aleagă matematica, în clasa a VIII-a, se hotărăște brusc pentru filologie. A renunțat la mate. De acum tot parcursul ei este îndreptat în această direcție. Facultatea de Litere, master și acum doctoratul. Nu o să scriu un CV. Ar fi prea lung.
Într-o epoca în care ne luăm notițe pe telefon sau laptop Alice folosește agendele. Și nu una ci câte 4 în același timp. Scrisul este pentru ea o formă de a se înțelege.
agenda de la job,
agenda de cercetare pentru doctorat,
agenda jurnal – nu scrie constant, dar o folosește atunci când consideră că trăiește experiențe care merită notate,
agenda de inspirație – unde noteaza idei. Mai ales pe acelea care le consideră bune și nu vrea să le lase să-și ia zborul.
Prezența unei cărți… cum altfel?
Pasiuni care o împlinesc:
Japonia este„o pasiune care m-a ales!” În copilărie urmărea anime-ul Sailor Moon. Așa au pătruns personajele fantastice în existența Alicei. În clasa a VII-a părinții au înscris-o la un curs de marțiale. Un sensei a învățat-o să înțeleagă importanța echilibrului, disciplinei și educației spirituale. Mai târziu când a studiat cultura japoneză a conștientizat impactul acelor cursuri de arte marțiale și cât au pregătit-o pentru ce avea să urmeze. Alice recomandă pentru cei pasionați de cultura japoneză cartea William Samuraiul. În facultate îl descoperă pe Hayao Miyazaki, un Walt Disney al Japoniei.
Alice este fascinată de lumea Egiptului antic, pasionată de arheologie, de tehnicile de mumificare, de semnele și simbolurile egiptene. Este o împătimită consumatoare de obiecte expuse în Muzeele de Istorie Antică și Arheologie. Poate povesti ore întregi despre mumiile egiptene. Oriunde ajunge în lumea asta vizitarea acestor obiective turistice este o prioritate. Devorează informațiile noi care apar legate de aceste subiecte.
Iubește Irlanda pentru muzica și cultura celtică.
Am tot repetat pe blog că nu mă omor după interviul tip Q&A. Ca să o descoperiți pe Alice Teodorescu am ales câteva întrebări care să o pună în valoare. Nu am schimbat nici un cuvânt din răspunsurile ei.
Dacă ai beneficia de un an sabatic ce ți-ar plăcea să faci?
Dacă aș avea un an sabatic, cel mai probabil aș profita de tot timpul pentru a pune pe picioare proiecte creative proprii, în timp ce aș călători prin lume, pentru a-mi găsi inspirația. Când spun proiecte creative, mă refer la câteva idei pe care le tot coc de ceva timp, dar care încă nu și-au găsit complet locul în poveste – un canal de eseuri video, dedicat analizelor de tip „close-reading” pentru produse popular culture, în special anime (dar nu numai) / un proiect de publishing care să combine imagine și text, alături de prietenul meu care este fotograf / o colecție de short stories, eseistică etc. Dacă mi-ar rămâne timp cred că aș testa și alte idei de workshop-uri pe care le am, aș voluntaria prin diversele țări prin care aș ajunge, m-aș pierde prin cafenele, librării și biblioteci și mi-aș reîncărca bateriile. Nu sunt lucruri atât de diferite de ce fac în mod obișnuit, însă ar avea o cu totul altă pondere în prioritățile zilnice.
Dacă ai avea putere de decizie ce ai schimba în Romania?
Sistemul de educație. Competențe musai de dezvoltat: gândire critică, gândire transdisciplinară, lucru în echipă, debate și public speaking. Practic, grila de abilități care ne trebuie în viitorul apropiat, conform celor mai noi studii.
O persoană publică care înțelege ca are și responsabilități civice și acționează în acest sens?
În contextul discuției noastre, menționasem de Tudor Chirilă și aș mai zice acum și trupa Taxi sau Oana Pellea, din categoria unor persoane publice care își asumă faptul că au o putere mare de influență și că asta vine cu responsabilități civice, de care nu te poți descotorosi. Nu vorbesc acum despre modul în care o fac, întrucât pot admira și critica în egală măsură, dar ce respect este faptul că iau atitudine în fața unor derapaje majore, care ating puternic educația și cultura noastră. Mi se pare că e de datoria lor să o facă. Așa cum e, de fapt, datoria fiecăruia dintre noi, însă cu atât mai mult cu cât ai la îndemână această putere de influență.
Trei bloguri pe care le recomanzi și de ce?
Greu să mă opresc la 3, însă, în ordinea în care mi-au trecut prin minte, ele ar fi așa:
https://waitbutwhy.com/ pentru complexitatea subiectelor abordate și cât de simplu și eficient le explică Tim Urban, autorul. Dacă vreți să citiți articole aproape exhaustiv (sic!) documentate, atunci merită să vă abonați.
https://www.bakadesuyo.com/ pentru modul în care combină subiecte de neuroștiințe cu viața de zi cu zi, oferind sfaturi practice, pe care le poți adopta astfel încât să faci schimbări bune, care chiar să țină. Îmi place foarte tare faptul că se inspiră mult de la stoici, ceea ce nu e deloc întâmplător.
http://www.thebookoflife.org/what-is-the-book-of-life/ – o carte în format de blog sau cum Alain de Botton și echipa lui de la The School of Life îți transformă filosofia într-o ”știință” practică, pentru a deveni o persoană mai bună. Există și varianta Youtube, dacă preferați video.
Alice de ce crezi că moare dragostea?
Grea întrebare, nu știu dacă am un răspuns propriu-zis, dar ce cred că e foarte important, și e ceva ce mi-a fost spus când eram adolescentă și neștiutoare, și în care acum cred (după trăiri pe propria piele) este conversația. Dacă moare conversația, dacă nu mai ai ce descoperi despre omul de lângă tine, dacă nu vă mai puteți surprinde unul pe celălalt, atunci moare și ceea ce exista între voi. Cred că uneori evoluăm diferit, ne fură peisajul și ne fură drumurile, care brusc nu se mai intersectează, ci se pierd unul de celălalt. Dar mai cred și că tot la conversație ne întoarcem, bine, e mai mult decât atât, e comunicare reală – dacă vorbim deschis și constant unul cu celălalt, atunci vom merge pe același drum și vom ști încotro ne ducem.
Cum vezi tu creativitatea?
Știu că am vorbit mult și în contexte variate despre creativitate și, într-un fel, m-a bucurat prima ta reacție legată de mine, cum că aș fi studiat un domeniu tehnic gen Poli, când eu sunt filolog din anii adolescenței, pentru că tocmai despre asta e vorba. A trece dincolo de etichete și dualitate, a-ți antrena mintea/ochiul să observe nuanțe și subtilități, a face lucrurile altfel, a-ți găsi vocea, a-ți împinge limitele de gândire, a-ți pune mereu întrebarea De ce? De ce am ales să scriu așa? De ce mi-a plăcut cartea asta? De ce am găsit soluția asta? De ce am convingerea asta? Analiza, experimentul aka curiozitatea și joaca – astea sunt ingredientele care te transformă într-un om creativ. Și toți suntem capabili să facem asta. Depinde dacă ne dăm voie să o facem sau nu.
Și să ne înțelegem bine, asta nu înseamnă că nu cred în talent, însă acela e doar ”praful de zâne” care îți dă pornirile de a crea, restul e o combinație din tot ce am zis mai sus și perseverență (sau grit, că parcă sună și mai hotărât).
Cu Alice am păstrat legătura și după ce am finalizat cursurile la Fundația Calea Victoriei. O consult de fiecare dată când am dileme legate de blog. Un domeniu în care m-am aruncat cu capul înainte fără să știu mare lucru. Își găsește timp să-mi răspundă, mă ajută, mă susține, mă încurajează și mă face să cred în drumul ales de mine. Dacă nu aveți o Alice Teodorescu în viața voastră străduiți-vă să o găsiți. Toți avem nevoie de oameni care să ne ajute atunci când încercam o pereche de aripi. Avem nevoie de oameni care să ne stimuleze să ne urmăm visele. De oameni frumoși care să rămână în viața noastră.
Ce loc poate să aleagă o fată de 19 ani despre care îmi doresc să scriu un articol? Unul incredibil de frumos. De la străzile liniștite care te conduc acolo, la parfumul îmbătător de ceai care te ghidează să urci scările, până la atmosferă parcă desprinsă din Belle Époque totul reflectă o lume care o reprezintă pe Ana Grecu. CeainăriaInfinitea este un loc romantic care predispune la idile noi, le încurajează pe cele vechi, este un loc unde îți poți invita bunicii, dar și un partener de afaceri. Un spațiu perfect pentru cei care vor să își răsfețe sufletul, dar mai ales pentru cei care iubesc frumosul.
Pe Ana am cunoscut-o laFundația Calea Victoriei la un curs de scriere creativă. Mi-a plăcut la ea delicatețea gesturilor pe care o văd din ce în ce mai rar. Și ochii. Mari, negrii, luminoși care îmi amintesc de Audrey Hepburn. Ana are un aer rafinat de lecturi, cei 7 ani de acasa și încăpăținare cu care se opune banalului. Prețuiesc la ea lupta pe care o duce să trăiască frumos. (Ca să înțelegeți, vă invit să vizualizați proporția de frumos versus urât din jurul nostru. Veți observa că cei care trăiesc frumos luptă în fiecare minut al vieții lor pentru asta.) Alegând să îmbrace o cămașă albă și blugi nu i-a permis vestimentației să îi umbrească personalitatea. Îmi place că nu a recurs la fard. Sau poate că era atât de discret încât părea insesizabil. Fetele care nu se ascund în spatele unei măști au curaj să înfrunte lumea. Și apoi la 19 ani ai nevoie doar de o… boare de fard. E o inocență a sufletului și un zbucium în tine care îți dă aripi și te face să crezi că poți orice. E o perioadă în care să trăiești frumos e un stil de viață. Un timp în care îți șlefuiești educația, în care pui bazele unei personalități și a unei culturi care mai târziu vor seduce cu siguranță audiența.
Există oameni, pe Planeta asta, care nu se mulțumesc numai cu viața lor. Își doresc mai mult, au nevoie de mai mult. Pentru asta nu e necesar să te maturizezi rapid, să călătorești până la capătul lumii, să experimentezi senzații care să nu te reprezinte, să îți ruinezi viața sau să o trăiești haotic. Pentru asta există cărțile. Să încerci mai multe vieți, în mai multe timpuri. Cărțile te ajută la fel de mult ca și experiența reală. Oamenii de lângă tine nu au curaj să îți spună ce simt, cu ce se confruntă. Personajele din cărți fac asta fără nici o reținere. Am sesizat printre cunoscuții mei că cei care citesc trec mai ușor peste grijile cotidiene și sunt mai fericiți. Să nu vă închipuiți acum că râd de dimineață până seara, dar măcar nu simt nevoia să se arunce în fața metroului de fiecare dată când le fuge pământul de sub picioare.
Cărțile Anei
Discuția mea cu Ana, studentă anul I la Litere, a gravitat în jurul cărților. Am rugat-o să vină cu o carte pe care o citește. Vroiam să fac o fotografie. Spre uimirea mea Ana a venit cu mai multe cărți:
Arhitectura Valurilor – Ana Blandiana
Poezii – B. Fundoianu
Letters To A Young Poet – Rainer Maria Rilke
Memoriile unei fete cuminți – Simone De Beauvoir
Teatru – Henrik Ibsen
Doamna cu cățelul – A.P. Cehov
Sacrul și profanul – Mircea Eliade
Scurtă istorie – Mihai Zamfir
Eseul detestabil – Octavian Paler
Eseu despre orbire – José Saramago
Zbor în bătaia săgeţii – Horia-Roman Patapievici
Ana citește subliniind cu markerul sau lipind post-it-uri când este vorba de o carte pe care are de gând să o recitească. Nu vrea să o sublinieze pentru a nu se lăsa influențată mai târziu. Interesant! La recitire eu folosesc a 2-a culoare. Peste ani apare o altă viziune asupra cărții. Adoră clasicii ruși. I-ar fi plăcut să trăiască în Rusia lui Dostoieski și Tolstoi.
A învățat să iubească cărțile de la părinți. Tata este pasionat de istorie. Mama citește de fiecare dată când are puțin timp liber. Anei îi place să citescă în aceași cameră cu mama ei. Apoi să facă schimb de cărți.Jurnalul Oanei Pellea și27 de pași de Tibi Ușeriu sunt 2 cărți iubite în egală măsură de mamă și fiică. A ținut să-mi spună că deși din cartea lui Tibi nu răzbate rafinamentul unui scriitor consacrat, povestea lui de viață a lasat-o fără suflare. Aș vrea să îi cunosc mama. De ce? Pentru că Anei i se luminează ochii când vorbește despre ea. Când spune mama gesturile ei dezvăluie siguranța că se simte iubită și sentimentul că este protejată. Cu mama merge măcar de 2 ori pe lună la teatru. Anei îi place Oana Pellea. Prefera piesele lui Eugen Ionescu și Matei Vișniek.
Pe mama o punea să-i repete „Capra cu 3 iezi” aproape în fiecare seară. Nu se mulțumea cu o simplă lectură vroia să o citească măcar de 2-3 ori. Mama adormea prima, iar micuța Ana cu toate că știa povestea o trezea pentru că vroia să îi audă vocea. Apoi a început să asculte casete cu basmele culese de Petre Ispirescu și Vasile Alecsandri. Au urmat cele scrise de Ion Creangă. Refuza să adoarmă, urmărea cum se derula caseta, stătea în întuneric și încerca să rețină cuvintele care prindeau viață în imaginația ei. Apoi a descoperit că poate citi și singură. Și de atunci nu s-a mai putut opri.
La 14 ani a recitat, în fața clasei, primele încercări de versuri. Profesoara de română de atunci i-a spus tot în fața clasei: N-ai talent! Nu i-a permis să meargă la olimpiada de limba română. Deși au trecut ani de atunci când îmi povestea asta peste fruntea senină a Anei poposea preț de câteva secunde un nor. Îl alunga repede cu o clătinare ușoară a capului. În liceu a avut șansa să dea peste un alt gen de profesor, care deși a suferit o mare pierdere personală, a mai găsit puterea să încurajeze un copil talentat. În clasa a XII-a fata care „nu avea talent” a mers la olimpiadă și a luat premiu pe țară. Sunt profesori care dau dau aripi și profesori care le retează.Ce cadou mai potrivit de la un om care îți dă aripi decât InocențiiIoanei Pârvulescu. Și asta doar pentru că a auzit-o pe Ana cât de mult o admiră pe autoare.
La categoria întâmplări amuzante legate de cărți. O sesiune de autografe a unei cărți noi, „Solenoid”, la Humanitas. Era foarte răcită, răgușită și cu stare febrilă. Nu a vrut să renunțe mai ales că avea rezervare în primul rând. Adevărul este că mai mult s-a târât pănă acolo. „Nu puteam rata prima întâlnire cu Mircea Cărtărescu”. Emoționată i-a intins cartea pentru autograf (Primă dedicație era din partea părinților, primise cartea la aniversarea de 17 ani.) A întrebat-o cum o cheamă? A putut să răspundă după câteva încercări supraomenești. Amuzat scriitorul a replicat: „Nimeni nu-i perfect!”
A conștientizat de mică cât este de important ca oamenii să aibă rădăcini. O piesă de mobilier care nu mai corespundea cu locuința în care trăiau bunicii a fost „exilată” în casa de pe deal. Acolo copilărise bunicul. Mijlocul de transport „închiriat” a fost o căruță. În „casa de pe deal” a intrat în contact cu tablourile și lucrurile vechi care aparținuse familiei. Parcă făceau parte dintr-o realitate atemporală. Curiozitatea cu care micuța s-a aplecat asupra trecutul familiei l-a înduioșat pe bunic. Pentru prima dată Ana l-a văzut emoționat. A luat-o pe genunchi și a introdus-o într-un timp despre care nu știa mai nimic. Lumea lui până să plece la facultate în București: cum se strângeau la masă toți cei 4 frați în jurul ceaunului cu mămăligă, cum mirosea tatăl bunicului a tutun rulat în casă, povești despre el și frații lui. L-a întrebat de unde sunt tablourile și de ce stau acolo singure, de ce obiectele acelea nu sunt folosite? Nu își mai amintește ce i-a răspuns, dar nu poate uita emoția de pe chipul bunicului. Obiectele mai exista și astăzi.
Anul trecut, după examenul de bacalaureat și admiterea la facultate, a încercat să găsească o persoană obiectivă în care să aibă încredere și cu care să poată discuta despre lucrurile dureroase care o frământau. Ce a experimentat cu doamna psiholog? „A fost atât de degradant, inuman și lipsit de sensibilitate încât nu am reușit decât să mă afund și mai mult în negura minții mele.” I s-a părut revoltător să dea bani unei persoane care stătea cu ochii pe ceas și îi spunea că problemele ei nu sunt atât de grave comparativ cu ale altora. Discuția cu acel psiholog nu a reușit decât să îi agite demonii și să o facă să se aleagă cu coșmaruri la propriu.
O personalitate pe care o admiri? Răspunsul unei fete de 19 ani: „Pentru un poet în devenire este foarte important să-şi stabilească o valoare primordială: inovare stilistică, integrarea istoriei, renegarea ei şi o eventuală alăturare unui alt popor care să te reprezinte… din punctul meu de vedere, orice artist are nevoie de un alfabet personalizat după care să-şi poată construi propriul limbaj, iar acest lucru nu se realizează decât în timp şi cu experienţă. Pentru literele A şi B există deja o Ana Blandiana, există deja <<Istoria ca viitor>>, există deja un memorial, există deja un început de poveste. Restul constă-n pură curiozitate.”
Ana Grecu
Ana, o frază care să te definească? Și iarăși fata asta de 19 ani m-a năucit de frumos cu răspunsul ei. „Îmi caut inocenţa cu privirea maturităţii. De cele mai multe ori sunt un paradox potolit deoarece îmi place liniştea gândurilor – acolo pot să creez. Iar când nu pot să creez… se naşte Haosul.”
N-am avut deloc impresia că m-am conversat cu o fată de 19 ani. Nivelul lecturilor ei umilește lejer chiar și un adult care are exercițiul cititului. Senitătatea privirii îmi amintea însă că în fața mea stă o fată tânără, foarte tânără. Nu îmi plac generalizările. Pentru cei care spun „tinerii din ziua de azi” recomand un minim efort pentru a-i cunoaște. (Câteodată îmi spun că tinerii frumoși au dispărut pentru că noi adulții i-am alungat. Părinții, profesorii și lipsa modelelor de valoare.) Pe Ana nu prea o puteți contacta în week-end. Nu stă pe rețelele de socializare. Își trăiește viața, citește, scrie și e prea ocupată cred eu să observe oamenii și comportamentul lor. Așa se nasc poeziile ei.
Am fost impresionată de discuția cu ea. M-a făcut să-mi doresc să recitesc Război și Pace, să vreau să cumpar „Fals tratat de manipulare” și „Istoria ca viitor” de Ana Blandiana. Cărți pe care îmi doream să le citesc, dar amânam mereu. Iar dacă o persoană de 19 ani are curajul să spună atât de elegant adevăruri care preferăm să le trecem cu vederea, mă gândesc că noi aștia adulții (care le știm mereu pe toate) ne-am putea molipsi. Am reînvăța să ne susținem părerile și prețuim oamenii frumoși și de calitate.
Ana Grecu este o fată pentru care lumea s-ar dovedi prea mică dacă nu ar exista… cărțile.
Îmi place să pun întotdeauna o întrebare care nu are nici o legătură cu subiectul articolului. Spune-mi o persoană pe care o urmărești de ceva timp în Social Media? Și a menționat un nume care nu-mi era deloc străin. „Îmi place deAlexia Udriște – Olteanu. Îi urmăresc contul de instagram de vreo 4 ani.” Ana mi-a recomandat să scriu un articol pe blog despre ea. Pe Alexia am declarat-o cea mai buna ilustratoare în 2017. Despre Alexia am scris aici. Și bineînțeles Alexia iubește și ea… cărțile.
Rusia țaristă a fost o țară a contrastelor. Pe de o parte nobilimea care trăia într-o opulența de neimaginat adoptând un stil de viață occidental, iar la cealaltă extremă țărănimea, pătura cea mai numeroasă, care mult timp a trăit ca în Evul Mediu. Pe scena politică își fac loc bolșevicii, iar Imperiul Țarist este înlocuit cu comunismul. Se instaurează o autocrație mult mai insolentă și odiosă. Dinastia Romanovilor este de domeniul trecutului.
Am primit cartea Romanovii – Simon Sebag Montefiore în dar de 8 martie. Sunt genul care primește cărți nu flori. Eram hotărâtă să renunț la recenzie. Înspirația refuza să mă viziteze. Mi-am aruncat ochii pe geam. E primăvară și afară ninge ca în povești. Când se lasă noaptea fantezia mea o ia razna. Îmi imaginez un convoi de sănii care traversează Sankt Petersburgul acoperit de zăpadă. E clar trebuie să mă apuc de recenzie, altfel cartea asta o să mă bântuie mult timp de acum încolo.
Romanovii au transformat un principat divizat de lupte într-un imperiu care l-a învins pe Napoleon, au înfăptuit o civilizație de o cultură monumentală și o frumusețe fără seamăn, au impresionat prin fast și strălucire, au cucerit Siberia și Ucraina, au capturat Berlinul și Parisul dar mai presus de toate au schimbat lumea. Cartea cuprinde istoria dinastiei și poveștile de viață a 20 de țari și țarine. Este un studiu al caracterului uman care analizează cum poate transforma puterea absolută personalitatea oamenilor. Aflăm despre iubirile, căsătoriile, adulterele, moștenitorii, bastarzii, paradele de mirese (un fel de concurs de miss din ziua de azi cu o miză mult mai mare pentru câștigătoare și familia ei). Avem acces la lumea secretă a Romanovilor: intrigi de palat, excese sexuale, ménage à trois, corupție, rivalități, asasinate, torturi extreme, bautură în exces. În jurul țarilor gravitau aventurieri, poeți, artiști, demnitari străluciți și revoluționari.
Să fii țar nu era ușor. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Țarist stăpânea o șesime din suprafața globului pământesc. Țarul trebuia să fie venerat de țărani, să inspire încredere și respect curtenilor, să soluționeze disputele între clanurile nobililor, politicieni și personalități și să păstreze sprijinul armatei. Avea un program extrem de încărcat: recepții de curte, ceremonii religioase, solemnități de trecere în revistă a unităților militare. La asta se adăuga rezolvarea conflictelor pe plan intern și extern. Autocrația se pare că nu era atât de simplă cum o vedem noi astăzi.
Cartea lui Simon Sebag Montefiore este prima istorie a Romanovilor care îmbină aspectele politice cu cele personale. Ca să o citești trebuie să fii preocupat de subiect, altfel te poți pierde cu ușurință în arborele genealogic al Romanovilor și în cele 856 de pagini. S.S.M. mărturisește că istoria cărții s-a intersectat cu istoria lui. Sir MosesMontefiore, strămoșul autorului, i-a cunoscut pe țarii Nicolae I și Aleksandru al II-lea.
Cartea este structurată pe 3 părți: ascensiunea, apogeul și declinul Romanovilor. Nu am să povestesc despre fiecare țar în parte. Am să sintetizez doar ce mi s-a părut mai important.
Ascensiunea Romanovilorîncepe în anul 1613 cu primul țar Mihail I un adolescent care s-a trezit dintr-o dată copleșit de grandoarea unei puteri absolute. Lua naștere o dinastie care va domni timp de 305 ani.
Apogeul Romanovilor, dinastia a dat 2 genii politice: Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare.
Țarul Petru cel Mare – Sir Dodfrey Kneller
Petru cel Mare (1682-1725).
Țarii care au domnit înaintea lui au încercat zadarnic alianțe cu familiie regale europene. Erau respinși fiind considerați barbari. Petru nu s-a lăsat intimidat și a luat măsuri pentru a mărita fetele din dinastia Romanovilor cu prinții Europei.
Începe înfrumusețarea Sankt Petersburgului, pe baza proiectelor lui, folosind o echipă de arhitecți multinațională. Rușii plătesc această modernizare cu un preț cumplit. Noul oraș va fi construit de oameni osândiți de țar la muncă silnică adică ocnași. După ce a vizitat Versailles l-a luat ca model în tot ce a construit ulterior. Așa apare Peterhof-ul ( resedința de vară a țarilor ruși).
Propaga progresul prin teroare. Visează la o societate civilizată. Dă petreceri selecte unde toți erau nevoiți să stea cât vroia țarul. Punea soldați la ușă și nimeni nu putea pleca. Cine nu respecta regulile risca să fie pocnit cu bastonul țarului. Permite și accesul femeilor, dar le obligă se se îmbrace după moda apuseană. Este întocmit un regulament pentru comporament în societate. Cei care nu îl respectau erau aspru pedepsiți.
Încuraja serviciul în slujba lui ca un criteriu de preeminență în societate. Favoriza competiția pentru onoruri. Militarizează nobilimea.
Războaiele și fastul erau costisitoare. Pune un nou bir pe cap de locuitor care a sporit și mai mult povara șerbilor (adică 93% din populație). De asemenea erau obligați să servească în armată 25 de ani.
A fost nepermis de crud. Era adeptul unor metode de tortură ieșite din comun, nu conta dacă victimele erau bărbați sau femei, nobili sau oameni de rând. Una din victime o fostă amantă, Mary Hamilton, a fost schingiuită în fața lui, iar apoi condamnată la moarte.
Împărăteasa Ecaterina cea Mare – atribuit lui Virgilius Eriksen
Ecaterina cea Mare (1762-1796) Sophie prințesă Anhalt-Zerbst este convertită la ortodoxie sub numele de Ecaterina. Este soția țarului Petru al III-lea. Căsatoria lor se va sfârși cu un omor.
Programul împărătesei: Se scula în fiecare dimineață la ora 6, înaintea servitorilor. Își făcea singură cafeaua și se apuca de lucru, apoi primea în audiență miniștri și demnitari. La 11 își făcea toaleta, mergea la plimbare însoțită de ogarii ei și 2 doamne de companie. Prânzul la ora 13, apoi lucra până la ora 18 în apartamentul ei. Urma „ora amantului”, iar apoi se pregătea pentru diverse obligații sociale. Recepție de curte (duminica), teatru (lunea și joia), bal mascat (sâmbăta). Aparițiile publice erau un prilej de a-si afișa grandoarea în fața Europei. Contemporanii susțin că era mai mult „impozantă decât frumoasă”.
Suferea de „grafomanie”– scria foarte multe scrisori, „anglomanie” – este celebră pasiunea ei pentru picturi și grădinile englezești, „plantomanie”– iubea clădirile neoclasice și colecționa obiecte de artă.
A construit un pavilion special la Palatul de Iarnă pentru a-și depozita colecția de picturi, numit micul Ermitaj – denumire franțuzească (adică loc de pace și meditație). A fost și o formă de a-și promova achizițiile făcute.
Ecaterina ura sclavia. Știa că în spatele fațadelor opulente ale palatelor existau robi închiși în temnițe mizerabile. Cu toatea astea nu a avut nici o problemă să dăruiască mii de șerbi favoriților.
A avut o viață sentimentală tumultoasă. Din multitudinea de amanți mai importanți sunt cei 2 Grigori: Orlov cel care a ajutat-o să confiște puterea și Potemkin cel care a ajutat-o să o păstreze. Pe măsură ce îmbătrânea Ecaterina își alegea parteneri din ce în ce mai tineri.
Când a simțit că tronul i se clatină trimite o scrisoare unui ofițer care era ocupat cu asedierea unei fortărețe otomane. Așa intră Potemkin în viața împărătesei. Între cei 2 va începe o mare iubire, dar mai ales un parteneriat politic de excepție. Erau personalități total diferite, dar aveau aceleași pasiuni: literatura, arhitectura neoclasică, grădinile englezești și plăcerile trupești. Erau colecționari împătimiți de bijuterii și obiecte de artă, iubeau luxul și puterea. A fost singurul amant la fel de inteligent ca ea.
„În mod uimitor, uzurpatoarea de origine germană, instigatoare a asasinării țarului care era și soțul ei, a ajuns să fie celebră nu numai ca țarină a Rusiei și conducătoare de succes a imperiului, ci și ca monarh absolut al Epocii Luminilor, fiind interlocutoarea preferată a filozofilor francezi.”
A murit la 68 de ani, domnise 35.
Declinul Romanovilor
Aleksandru al II-lea (1855-1881). Despre idila dintre el și „Katia” (prințesa Ecaterina Dolgorukaia) a scris Martha Bibescu. S-a făcut și un film cu Danielle Darrieux în rolul Katiei. Realitatea acestei povești de dragoste o găsiți în Romanovii. O relație deloc romantică, bazată mai degrabă pe pasiune. Scrisorile lor de dragoste stau mărturie. Acte sexuale detaliate, nume de cod pentru anumite părți anatomice. Scrisorile țarului sunt considerate cea mai explicită corespondență scrisă vreodată de un șef de stat. Regina Maria a României a fost nepoata lui Aleksandru al II-lea, mama sa era unica fiică a țarului Aleksandru al II-lea.
Caz unic în istoria Romanovilor Aleksandru al III-lea (1881-1894) și soția lui „Minnie” (născută Dagmar a Danemarcei) au avut o căsătorie fericită și au fost credincioși unul altuia. Sunt părinții ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea.
Țarul Nicolae al II-lea/Maria Parascan
Nicolae al II-lea (1894-1917) Un sfert din acestă carte este dedicată domniei lui Nicolae al II-lea. Pagini întregi îl descriu pe el și Alix de Hessen (împărăteasa Alexandra). Nu poți să nu fii impresionat de destinul ultimului țar al Rusiei. Născut în mijlocul unei bogății orbitoare, sortit să domnească peste un imperiu imens va avea parte de un un sfârșit cumplit. Chiar și ziua încoronării a fost una tristă. În aer plutea încă fantoma fostului țar. „Alexandra era mai palidă și mai delicată decât de obicei, ca o victimă sortită sacrificiului.” Nicolae îmbrăcat în tunică roșie de husar a făcut eforturi mari să nu izbucnească în plâns în biserică în timpul ceremoniei. Simțea acut lipsa tatălui. Nu se simțea pregătit să fie țar. Cu toate astea dragostea dintre Nicolae și Alexandra compensa totul. Vor avea 5 copii: 4 fete și un baiat. Rușii (atât nobilii cât și poporul) nu au iubit-o pe Alexandra. Se pare că ea nu a vrut să facă nici un efort să și-i apropie, iar asta l-a costat mai târziu pe țar abdicarea. Apropierea Alexandrei și a țarului de Rasputin le-a atras ura nobilimii.
Pe 17 iulie 1918, în Casa Ipatiev din Ekaterinburg, în munții Ural (la 1450 km de Moscova), țarul împreună cu întreaga familie vor fi asasinați. Trecuseră 305 ani de când în 13 martie 1613, la Mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma un orășel de pe malul Volgăi (la 340 km de Moscova), Mihail Romanov, în vârsta de 16 ani, a fost trezit din somn și obligat să meargă de urgență în capitală. Ipatiev un nume cu care a început și s-a sfârșit dinastia Romanovilor.
Vulturul bicefal – Peterhof
Am preferat să mă axez pe viața personală a Romanovilor. Despre arborele genealogic, războaiele purtate, ani de domnie nu are rost să detaliez. Se pot găsi aceste informații la o simplă cautare pe net. Îmi place să citesc despre oameni și viața lor, așa voi ințelege mai ușor și deciziile țarului/țarinei. Lucruri aflate din cartea Romanovii pe care nu le știam:
Vulturul bicefal simbolizează Roma și Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, cu Moscova în postura de a III-a Romă.
Pentru că nobilimea deținea în propritate alte ființe umane (șerbi) asta a stat la baza unui tipar de comportament în Rusia: „slugărnicie față de cei de deasupra, tiranie față de cei de dedesupt”
Gannibal a fost unul din pajii negri ai lui Petru cel Mare. Deosebit de înzestrat pentru limbi străine și matematică este trimis de țar să studieze în Europa. Va deveni primul general negru din Europa și este bunicul poetului Pușkin.
Ecaterina cea Mare detesta extravaganța rococo. Adora simplitatea neoclasicismului. Arhitectul ei preferat era scoțianul Charles Cameron.
Fiodor Dostoievski a fost închis și interogat luni de zile, iar Nicolae I l-a condamnat la moarte. În fața plutonului de execuție în timp ce își aștepta moartea, ordinul se revocă. Țarul Nicolae I pusese la cale această farsă sadică. Dostoievki este iertat și trimis la muncă silnică în Siberia, timp de 4 ani. Scriitorul s-a dovedit un obsevator extraordinar al psihologiei umane. Este considerat cel mai mare scriitor din toate timpurile.
Aleksandru al III-lea considera romanul Război și pace o capodoperă, însă vedea în autor „un nihilist fără nici un Dumnezeu”. Cum Lev Tolstoi devine ostil regimului, țarul se transformă în cenzorul operelor lui.
Ce poți să dăruiești unei femei care are totul? Așa apar celebrele ouă Fabergé. Aleksandru al III-lea, în 1885, comandă lui Peter-Carl Fabergé, un bijutier german din Sankt Petersburg primul ou. Făcut din aur și piere scumpe se desface și conține în interior o surpriză. Pe durata domniei lui Aleksandru al III-lea și a lui Nicolae al II-lea s-au comandat 50 de ouă Fabergé.
Țarul Aleksandru al III-lea era vânat de teroriști. Pe 1 martie 1887, în timp ce se plimba cu familia sa, sunt arestați 3 teroriști care aveau bombe asupra lor. Cel care confecționase bombele Aleksander Ulianov în vârsta de 19 ani este spânzurat. Era fratele mai mare a lui Lenin. O faptă peste care Lenin nu va putea trece niciodată.
Ucigașii lui Rasputin s-au bucurat de o celebritate senzațională. Marele Duce DimitriPavlovicifuge la Londra, apoi la Paris unde devine amantul lui Coco Chanel. Prințul Felix Iusupov împreună cu soția sa, Irina, pleacă din țară cu 2 tablouri de Rembrand și multe bijuterii. Înființeaza la Paris o casă de modă. Își scrie memoriile care devin bestseller.
Cartea nu este una obositoare. Marea arta a lui Montefiore constă în faptul că a putut să transforme un subiect arid în unul atrăgător și ușor de parcurs. Atât ca nu am putut-o citi în paralel cu alte cărți cum fac de obicei. Simțeam că pierd șirul. Era nevoie să urmăresc multe personaje și momente care se legau între ele. Plus că unele nume de țari se repetau. Minus, trebuia să fie tipărită în 2 volume. Este greu de manevrat în timpul lecturii. Sincer mă dureau mainile. Mă limita să citesc doar acasă. Plus, mi-am comandat Ecaterina cea Mare & Potemkin tot de Simon Sebag Montefiore. Cartea „Romanovii” m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe despre cea care a pus bazele Ermitajului, unul dintre cele mai celebre muzee din lume.
