Interviu cu Alina Pavelescu despre povestea din spatele cărții „Sindromul Stavroghin”

credit foto: Sorin Mircea Vasilescu

Îmi doream un interviu cu Alina Pavelescu, dar nu aveam curaj. Nu autoarea „Sindromului Stavroghin” mă intimida ci editoarea Alina Pavelescu. Cum mereu am pus editorii buni pe un piedestal, lumea lor mi se pare destul de inaccesibilă. Dar mi-a plăcut atât de mult „Sindromul Stavroghin” și cum eram prietene pe facebook (nu o cunoșteam personal) i-am propus Alinei Pavelescu un interviu pentru blogul meu.

În viața reală Alina este arhivist (la Arhivele Naționale), iar în timpul liber scriitoare. Cum a ajuns un istoric în lumea romanelor de ficțiune? După ce a muncit intens, vreme de 10 ani, pentru un doctorat în științe politice a realizat că dispune de prea mult timp liber. S-a mai adăugat și faptul că odată întoarsă în România mediul academic nu era deloc ofertant, iar motivația și atmosfera din lumea istoricilor nu o îmbiau la o performanță de care ar fi fost capabilă. Așa s-a apucat de scris.

Pentru Alina nu era o lume total necunoscută. La 10-12 ani scria deja poezii, iar prima încercare de proză a fost la 15 ani. Rezultatul n-a prea convins-o, de aceea nu s-a luat în serios, dar niciodată nu a renunțat la scris. Motiv pentru care a luat o pauză timp de 20 de ani, și-a susținut lucrarea de doctorat, apoi s-a reîntors la vechea pasiune. Inițial era convinsă că nu va reuși mare lucru, dar cum era într-un punct al vieții în care avea maturitatea intelectuală necesară pentru a scrie o carte, i-a ieșit.

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Sindromul Stavroghin”?

Alina Pavelescu: În 2011 am văzut un film, pe un canal de știri, cu un fost milițian, acum pensionar, care dezvăluia cât de mult a greșit în cariera lui. Se căia pentru tratamentul aplicat deținuților (bătăi și umilințe). Deși părea o poveste ofertantă la nivel emoțional, eu nu am simțit-o așa. În tot ce spunea sesizam o notă teribil de falsă. Vedeam un om cu un orgoliu nesfârșit care își mărturisea pocăința. M-am întrebat ce se întâmplă în capul unui asemenea personaj, transformat în subiect de știri și curtat de jurnaliștii care încercau să manipuleze povestea spre o zonă comercială. Așa s-a născut „Sindromul Stavroghin”.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu au citit încă „Sindromul Stavroghin” care ar fi cheia cărții?

Alina Pavelescu: Cheia romanului nu este o poveste despre un torționar, este o poveste despre un fenomen de știri creat într-un anumit context, într-o anumită societate, funcție de un anumit orizont de așteptate și de anumite frustrări ale societății. Cei care caută în „Sindromul Stavroghin” un Stavroghin vor fi dezamăgiți de carte. Substanța cărții este tocmai fenomenul creat de o presă „originală” într-o societate la fel de „originală”.

Emilia Chebac: Cartea are o coperta este extrem de sugestivă. Cum ați ales-o?

Alina Pavelescu: Mi-a plăcut că Angela Rotaru, ilustratoarea care a făcut coperta, s-a oprit asupra întâmplării cu garoafa din carte – garoafa strivită într-o baltă de roșu. Această scenă a fost concepută de mine ca un nucleu simbolic a ceea ce s-a întâmplat cu personajul Septimiu Făcăleanu.

Emilia Chebac: Cum ați ales numele personajului principal – Septimiu Făcăleanu?

Alina Pavelescu: Am gândit o acțiune care să se petreacă în vestul României. Septimiu este nume latinesc specific în zona Transilvaniei. Pentru numele de familie puteam să aleg ceva neutru – Ionescu, Popescu, dar am considerat că e mai muzical Făcăleanu. Se încadrează în melodia poveștii și a personajului.

Emilia Chebac: În ce gen de tipologie umană se încadrează cele 2 personaje negative: Eugen și Miron?

Alina Pavelescu: Acești indivizi, deloc excepționali, sunt cei care impun trendul pentru că au suficient tupeu, dar și o anumită doză de inconștiență. Eu interpretez inconștiența ca pe un exces de certitudine în viața omului. Atunci când un om este excesiv de convins că este bun sau că are dreptate. Iar acest gen de oameni sunt cei care, de cele mai multe ori, atrag comunitatea într-o capcană.

Majoritatea oamenilor nu sunt construiți așa. Au îndoieli și simt vulnerabilitea. Uneori o și afișează pentru că nu o pot ascunde. De aceea, genul acesta de oameni sunt foarte ușor de manipulat dacă emani suficientă forță din care ei deduc că ai dreptate. Tu poți fi completamente în eroare, completamente malefic în efectele tale, dar ceea ce contează este aerul pe care îl degaji. Iar ei se lasă păcaliți.

Riscul nu derivă din faptul că personajul negativ ar putea să-ți facă rău, ci derivă din faptul că este urmat de mulți oameni, ilustrează un trend, iar tu vei fi marginalizat dacă nu te integrezi.

Radu Paraschivescu vorbind despre „Sindromul Stavroghin”

Emilia Chebac: Vorbiți-mi de Adelina personajul pozitiv, jurnalista care dă drumul poveștii.

Alina Pavelescu: Adelina nu urmărește celebritatea, chiar dacă articolele ei declanșează totul. Întotdeauna este nevoie de o privire inteligentă care să vadă o situație caricaturală dincolo de caricatură.

Există și în viața reală personaje ca Adelina. Eu am cunoscut jurnaliști, naivi și inocenți, care au pornit să facă această meserie la modul cinstit. Apoi lucrurile au luat-o într-o direcție în care nu se mai regăseau. Este greu să rămâi echilibrat până la capăt în negarea lumii. Dar există și oameni care au această capacitate, pe care eu o văd ca pe o calitate, deși mulți nu sunt de acord cu mine. Să ai tăria de a nu te lăsa modelat, chiar frânt de mediul în care trăiești. Acești oameni au reputația de ciudați, nebuni, niciodată nu sunt populari și în general rămân marginali. Nu e o situație în care să fii fericit, dar e o situație în care să fii mândru de sine.

Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?

Alina Pavelescu: Mi-aș dori să am un ritual al scrisului, dar nu-mi permit. Nu trăiesc din scris și fiind un funcționar destul de ocupat (cu program fix, uneori rămân și peste program) scriu pe unde apuc. În tramvai pe telefon, seara, dimineața, noaptea, în weekend și vara când insomniile sunt mult mai frecvente.

Emilia Chebac: Ce v-ați propus cu personajele negative din „Sindromul Stavroghin”?

Alina Pavelescu: Personajele din „Sindromul Stavroghin” sunt o parodie în care am amestecat personaje negative pe care le-am întâlnit în jurul meu, fiecare cu latura lui diabolică, dar și cu punctul lui slab în care poate fi lovit la un moment dat devenind vulnerabil ca noi toți.

În construirea lor pornesc de la un dialog din viața reală. Sunt bucățele din ceea ce m-a frapat pe mine în realitatea înconjurătoare. Mai ales ce nu mi-a plăcut.

De personajele negative sunt cel mai puțin mulțumită, mi se pare că le-am construit schematic. Nu mi-am propus însă să aduc cititorul în intimitate cu răul absolut. Am urmărit mai degrabă polifonia reacțiilor și a sentimentelor care se pot manifesta contradictoriu la un singur individ. Dovadă reacțiile mele în fața acelui reportaj care a fost declanșator al cărții.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de scriitor?

Alina Pavelescu: Un domn în vârstă, fost profesor la Facultatea de Litere, la capătul unei lansări a vorbit jumătate de oră despre cartea mea „Sindromul Stavroghin” spunând la debutul discursului că de fapt el nu a citit-o încă…

Este istoric, dar ca cititor Alina preferă ficțiunea.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să alegeți, între ficțiune și memorii/jurnale, ce preferați?

Alina Pavelescu: Întotdeauna am ales ficțiunea. Ideea de lectură care îmi place, care mă atrage și cu care să visez singură în cameră seara. Dar și memoriile și jurnale sunt o formă de ficțiune pentru că autorul pune în scenă și oferă adevărul său.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Alina Pavelescu: Fiindcă mi-ați plăcut ca persoană. Apoi m-am uitat pe blog. În general, nu refuz să cunosc un om sau să ajut. Excepția o constituie oamenii care dau trendul, cei care au convingeri foarte ferme. Pe aștia mi-e greu să-i suport, în rest cu cât cunoști mai mulți oameni cu atât te îmbogățești.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Alina Pavelescu: Cristina VremeșTrilogia Sexului Rătacitor. O autoare tânără care scrie foarte bine. Mi-aș fi dorit să o cunosc și să o aud vorbind. Uneori ai surpriza ca în viața reală, un scriitor să fie altfel decât scrie.

Emilia Chebac: Dintre cărțile citite în ultima perioadă mi-a plăcut mult „Regele și Duduia”. Ca istoric, ce părere aveți despre genul acesta de carte în care se intersectează istoria și literatura?

Alina Pavelescu: Tatiana Niculescu, autoarea cărții, are mulți critici printre istorici, care urmăresc cu lupa orice inexactitate, dar nu cred că are relevanță în modul în care scrie. Genul acesta de carți, la intersecția dintre istorie și literatură, nu cred că pot fi judecate așa. E bine să te ferești să scrii de așa manieră în care să schimbi total perspectiva, dar nu cred că cineva își propune să documenteze în detaliu fiecare aspect din viața unui personaj. Fiecare om care scrie are dreptul să aducă o viziune proprie.

Emilia Chebac: Cât de important este feedbackul pentru dvs.?

Alina Pavelescu: După ce mă eliberez de o poveste, nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă am scris bine sau prost. Când publici ceea ce scrii feedbackul este singurul lucru important. Este cea mai fascinantă relație care se leagă între scriitor și cititorii săi. Realizezi că poți să naști sentimente prin cărțile tale. Te simți ca un mic vrăjitor, iar asta îți dă curaj să continui chiar dacă în sinea ta ești convins că nu ești genial și nici nu revoluționezi literatura.

Am menționat în introul acestui interviu că Alina Pavelescu este și editor. În prezent citesc „Războiul unui slujitor devotat” – Louis Basset. O carte de memorii apărută la editura Humanitas tradusă și editată de Alina Pavelescu.

Citesc de plăcere, dar nu mă consider un un cititor avizat pentru a da steluțe și calificative unei cărți sau unui autor. Semnul că mi-a plăcut teribil o carte este că încep să visez la un interviu cu autorul. Îmi doresc să cunosc omul care a scris-o și să aflu povestea din spatele cărții. De fapt, vreau să-i mulțumesc personal celui care a reușit performanța să mă aducă de la realitatea nebună în care trăiesc la starea de Rai confirmat. Oameni care m-au făcut să-mi doresc interviuri cu ei după ce le-am citit cărțile: Simona Antonescu, Camelia Cavadia, Horia Ghibuțiu și Teofil Mihăilescu.

Pentru că Alina Pavelescu m-a făcut să ating o astfel de stare, după ce am terminat „Sindromul Stavroghin”, am scris pe contul personal de facebook:

„Sindromul Stavroghin” este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (vezi fotografia).

Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil:
– Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință,
– Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele,
– dra Silvia o renumită moderatare tv, dar când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe,
– Fane interlopul care câteodată are creier și inimă… doar pentru cine vrea el
– Obeadă diavolul reîncarnat,
– Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, 2 indivizi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.

Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.

Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.

La câteva luni de la această postare mă întâlneam cu Alina Pavelescu, la Humanitas Cișmigiu, pentru un interviu. Când eram la final a apărut soțul Alinei, istoricul Șerban Pavelescu. După ce am închis reportofonul, a punctat extrem de mândru că „Sindromul Stavroghin” a fost scris în… 3 luni. Privirea cu care se uita la soția lui spunea mai mult decât 1000 de cuvinte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *