Etichetă: pasiune

Felix Goldbach este ghidat de pasiune atât pe scena Ateneului Român cât și la catedră – interviu

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 19 noiembrie 2019
Niciun comentariu la Felix Goldbach este ghidat de pasiune atât pe scena Ateneului Român cât și la catedră – interviu

Un interviu cu Felix Goldbach prof. dr. de muzică camerală în clarinet și saxofon sună destul de intimidant. Nu vreau să fac pe victima, dar câți se pot lăuda că sunt cunoscători în acest domeniu. Una este să mergi într-o sala de spectacol să te bucuri de un concert și alta este este să pui întrebări pentru un interviu unui clarinetist.

Dar cu cât provocare era mai mare cu atât deveneam mai curioasă să îl cunosc pe Felix Goldbach omul despre care s-a spus că „își pune sufletul pe note”. Felix este un muzician atipic. De la 10 ani a iubit în egală măsură fotbalul și clarinetul. Destinul însă a decis ca numele lui să apară nu pe un tricou de fotbal ci pe un afiș de spectacol. S-a născut în aceeași zona de unde provine „careul de aur al Botoșaniului” cum îi place să spună: Enescu, Eminescu, Iorga și Luchian. Cariera muzicală l-a purtat din Mândreștiul natal în întreaga lume, iar clarinetul l-a dus în locuri unde cu fotbalul nu ar fi putut pătrunde.

Interviul cu Felix Goldbach s-a dovedit o conversație extrem de provocatoare. M-am temut că o să-mi vorbească în termeni de specialitate, iar eu nu voi prinde toate subtilitățile. Nu a fost atât de complicat cum mă așteptam, deși l-am întrerupt de câteva ori rugându-l să reia ideea. Așa-mi trebui dacă insistam să pricep cum stă treaba cu acreditarea licențelor pe instrumente clasice și tradiționale.

Emilia Chebac: Felix Goldbach este numele tău real sau este un nume de scenă?

Felix Goldbach: Este numele meu adevărat. Străbunicul meu se numea tot Felix Goldbach. A venit în România împreună cu fratele său Hervin. S-au stabilit în nordul țării. Erau ingineri și au fost aduși de Carol I în timpul Primului Război Mondial pentru a se ocupa de calea ferată din zona Modovei. Când au venit la putere comuniștii, eram o familie bogată, iar asta ne-a afectat. Nu numai financiar, dar și ca nume. Din 7 frați, născuți după 1948, doar unul singur a purtat numele Goldbach. Restul au fost trecuți în acte fie Goldbac, fie Golbach sau Golbac. Ultimul a fost și numele meu până în 1989 când am dat statul în judecată. Începând cu anul 2000 mi-am recuperat numele original.

Gold (aur) bach (germana pârâu) iar Felix vine din latinescul felicis = fericire. L-aș traduce pârâu de aur fericit.

Emilia Chebac: În prezent ești prof. dr de muzică camerală clarinet și saxofon. Poți spune, pe scurt, traectoria ta profesională pentru cei care nu te cunosc.

Felix Goldbach:
• Școala gimnazială a Colegiului Național de Muzică „Octav Băncilă” din Iași
• Liceul de Artă ,,Ștefan Luchian” din Botoşani (Instrument principal – Clarinet)
• Licență – Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Muzică
• Master în Administraţie Publică Europeană – Universitatea „Valahia” din Târgovişte
• Doctor în muzică – Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti
• Diplomă de Impresar Artistic – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Diplomă de Management Cultural – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Doctor în Management (temă: Managementul Instituțiilor de Spectacole și Concerte) am studiat la Școala Doctorală din cadrul Universitatea „Valahia” din Târgovişte 2 ani și 1 an la Școala Doctorală/Departamentul de Management Cultural – Universität für Musik und darstellende Kunst Wien

Emilia Chebac: Când crezi că s-au pus bazele carierei tale de muzician?

Felix Goldbach: Bazele mele s-au pus între 10-23 ani. Un copil care pleacă de mic de acasă va face performanță. Când studiezi la o școală vocațională vei fi în competiție permanentă cu restul colegilor.

Emilia Chebac: Ai ales de mic clarinetul?

Felix Goldbach: La 18 ani iubeam în egală măsură fotbalul și clarinetul. 2 pasiuni care se băteau cap în cap. A fost o decizie grea pentru că eram la fel de bun la fotbal ca și la clarinet. Profesorii mei de clarinet, Iulian Rusu și Daniel Teodoru, m-au făcut să renunț la fotbalul profesionist, spunându-mi că am un ton de clarinet excepțional. Rar e dat de la Dumnezeu așa ceva. Cum talentul nu era suficient a trebuit și să muncesc.

**La Istanbul primind tricoul original de la Gheorghe Hagi – Galatasaray din Finala Cupei UEFA 2001**

Emilia Chebac: Chiar atât de mult îți plăcea fotbalul?

Felix Goldbach: Da. În 1993 pe Ghencea s-a jucat Romania – Belgia (2-1). Ca să ajung la meci am plecat din Botoșani, aveam 16 ani, împreună cu un coleg Gabi Ciucur. N-am anunțat la liceu, mai grav am mințit pedagogul că mergem la un concurs. Pentru Hagi eram dispus să suport orice pedeapsă. Nu cunoșteam deloc Bucureștiul. Ajunși în Gara de Nord, am întrebat cum ajungem la stadion.

Emilia Chebac: De ce ești atât de atașat de Gheorghe Hagi și Gheorghe Zamfir?

Felix Goldbach: Fiind singur de la 10 ani, mama și tata nu erau langă mine, am simțit nevoia să mă refugiez în ceva. Acest ceva a fost muzica și fotbalul. Doar prin modele puteam merge mai departe frumos.

Emilia Chebac: L-ai cunoscut pe Hagi?

Felix Goldbach: Jucam pe aceeași poziție ca el. Îi studiam tehnica. În camera mea de cămin, unde stăteam singur, pe un perete erau afișe de clarinet, pe altul afișe cu Hagi. Prietenele mele erau șocate. Nu exista nici o imagine cu o fată. În 1998 l-am întâlnit personal, pe Gheorghe Hagi, în Poiana Brașov. Deși ne vedeam pentru prima dată a stat cu mine aproximativ o oră. Iar când ai parte să vezi modestia, caracterul și sufletul unui astfel de om este ca o încununare. Dețin o colecție împresionantă cu tricouri, mingi și ghete semnate de Hagi. Unele primite de la el, altele cumpărate de mine.

Emilia Chebac: Să vorbim și despre cariera ta muzicală. În 2001 ai cântat în fața Papei la Vatican. Cum ai ajuns să faci asta?

Felix Goldbach: În 2001 am prins un contract la Milano unde am cântat până în 2006. La Milano m-au descoperit cei din Salerno și mi-au făcut un contract cu o orchestră de suflători. Pe atunci, eu eram mai atașat de orchestrele simfonice. În Italia am descoperit că orchestrele de suflători sunt la fel ca cele simfonice. Echivalentul la noi pentru orchestră de suflători este fanfara. Cel mai mare câștig l-am avut în 2001 când Orchestra Simfonică din Salerno, în care cântam, a fost invitată la Vatican să cânte în fața Papei Ioan al II-lea.

Am avut noroc să întâlnesc pe unul dintre cei mai mari dirijori ai Italiei Fiorangelo Orsini. Un om de o generozitate aparte care m-a luat pe lânga el. La rândul meu am chemat, la începerea stagiunii, în Orchestra Simfonica (Bragliciano, Salerno) încă 4 români și toți am cântat în fața Papei Ioan al II-lea.

Emilia Chebac: Povestește despre concertul din 2007 de la Viena. Cum a fost primit „Dansurile râurilor sacre” la Catedrala Karlskirche?

Felix Goldbach: Gheorghe Zamfir a compus lucrarea „Dansurile râurilor sacre”. În 2007 la Viena am cântat cu Orchestra Simfonică București la Catedrala Karlskirche. A fost puhoi de lume. Nu s-a mai putut intra în catedrală, mulți oameni au rămas afară să asculte concertul. Am făcut 3 bisuri. „Dansurile râurilor sacre” este o lucrare unde, în deschidere, se aud valuri de apă. Tema o are clarinetul, apoi naiul. Această piesă este o incursiune a vieții lui Gheorghe Zamfir, pe unde a umblat în lumea asta. Își varsă, în ea, toată suferința și lacrimile. În timpul spectacolului sala plângea. De aceea, jurnaliștii austrieci au scris în presa vremii despre „Lacrimile de la Viena”.
Titlurile din Austria au fost preluate și de presa românească. La Viena am realizat cât de respectat și apreciat este acolo acest om. Aveam 30 de ani și atunci am simțit că s-a meritat toata munca depusă și alegerea clarinetul în detrimentul fotbalului.

**Clarinet Bass – Filarmonica Muntenia din Târgoviște**

Emilia Chebac: Unde ți-a fost mai ușor să te faci remarcat: în România sau în străinătate?

Felix Goldbach: Cel mai mult m-a ajutat străinătatea. Și nu este doar cazul meu. Dacă Gheorghe Zamfir nu era recunoscut în afară nu s-ar fi bucurat niciodată în Romania de notorietate. Dacă Gheorghe Hagi nu juca la Real Madrid și F.C. Barcelona nu era cunoscut. Dacă Constantin Brâncuși nu era recunoscut în Franța, în România ar fi fost un mare anonim. Dacă George Enescu nu era elogiat de presa internațională nu devenea Enescu.

Emilia Chebac: Ești foarte apropiat de Gheorghe Zamfir. Cum ați ajuns să fiți colegi?

Felix Goldbach: Am devenit colegi la Facultatea de Muzica „Valahia” din Târgoviște. Cel mai mare naist al lumii pentru că nu avea licență în nai, nu a avut sprijin și nu a fost înțeles la momentul respectiv rătăcea prin București. L-am ajutat și a fost adoptat acasa. Pentru mine a fost o onoare ca o așa personalitate să predea la Târgoviște. Ar fi putut preda oriunde în lume (Viena, Tokyo), dar a vrut să vină acasă. La București a avut câteva sincope și a fost îndepărtat. Timpul va decide dacă a greșit sau nu. Este un geniu, iar geniile greșesc.

Emilia Chebac: Ai făcut schimbări semnificative în învățămant. Concret explică ce?

Felix Goldbach: Am militat pentru introducerea în universități a managementului artistic, cultural, de spectacole și concerte, mai multe discipline de licență, master și viitori doctoranzi. La început au fost cursuri opționale, acum sunt discipline fundamentale la toate conservatoarele din România.

Facultatea de muzică „Valahia” din Târgoviste este o aripă a Bucureștiului. Pentru toate instrumentele care nu aveau licență în România, eu cu dna Lavinia Coman și Universitatea din Cluj am scris istorie. Am obținut acredititarea postuniversitară pe nai, saxofon, taragot, blockflote, caval fluier, țambal, acordeon, canto popular și muzică ușoară. Nu exista la nici o universitate din țara așa ceva. Doar Clujul avea câteva specializari: canto popular etc. Am luat programul de la Cluj, l-am completat și așa a ieșit ceva mult mai complex. În 2008 am reușit să punem bazele primelor licențe pe instrumente tradiționale în liceele de artă din România.

Emilia Chebac: Mă tem că m-ai pierdut aici și cred că și pe cititorii mei. Dă un exemplu practic.

Felix Goldbach: Cea mai mare victimă a fost Gheorghe Zamfir. Neavând licență în nai nu avea voie să predea ca profesor titular în învățământul preuniversitar și universitar. Putea doar ca profesor necalificat. Cel mai mare naist al lumii era nevoit să dea examen, în fiecare an, pentru a primi dreptul de a preda. La fel și Dumitru Fărcaș. Facultatea de Muzică „Valahia” din Târgoviște a dat primele licențe pe instrumente tradiționale de suflat, iar acești oameni au putut fi, în paralel, și profesori și instrumentiști într-o orchestră.

Emilia Chebac: În muzică, ce te clasifică pentru un doctorat?

Felix Goldbach: Mie nu mi s-a părut normal ca la 27 de ani să încep doctoratul și la 30 de ani șă mă trezesc cu doctoratul luat. În 2008 am fost printre primii doctori în instrumente de suflat/clarinet. L-am avut coordonator pe prof. univ. dr. Nicolae Brânduș care face parte din categoria oamenilor care și-au dat doctoratul pe scenă de mii de ori.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Felix Goldbach: Dna Lavinia Coman este colosală. Vorbește germana, engleză, spaniola și catalană. Este cea care m-a crescut începând cu anii 2000. Tot ceea ce știu din punct de vedere al managementului educațional i se datorează.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Felix Goldbach: Bineințeles a cântărit foarte mult recomandarea Claudiei Motea. Știam că nu recomandă pe oricine. Apoi am studiat și citit cum scrii. Eu cred că nimic nu este întâmplător. Fiecare om pe care l-am întâlnit pentru un interviu a fost o căramidă la dezvoltarea vieții mele artistice.

Emilia Chebac: Am înțeles că ți s-a dedicat o lucrare. Cine este autorul?

Felix Goldbach: Compozitorul belgian Boudewijn Buckinx mi-a dedicat piesa „Pondering”.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om care te-a jutat în cariera?

Felix Goldbach: Nu pot menționa doar o persoană. Am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți care mi-au marcat cariera:

• Viorica Musteață și Costel Druțu mi-au pus bazele clarinetului și formării profesionale
• Iulian Rusu profesor de clarinet, solist, dirijor împreună cu Daniel Teodoru (profesor de clarinet) care mi-au încurajat la 18 ani să aleg clarinetul.
• Lavinia Coman – o mare doamnă. O enciclopedie românească, europeană și fără modestie mondială.
• Nicolae Brânduș un model de caracter și om. Aspru cu cuvântul, dar cu un suflet uriaș.

**Verona Maier – pian și Marin Cazacu- violoncel**

Pe toată durata interviului Felix Goldbach a avut un zâmbet în colțul gurii și o siguranța care începea să mă îngrijoreze. Oricâte realizări profesionale avea nu reușeam deloc să pătrund în sufletul lui. Unde era emoția? Ori eu asta îmi doresc în interviurile mele. Orice întrebare îi puneam, nu lasa garda jos. Asta mă frustra îngrozitor. Apoi i-am pus întrebarea despre oamenii care l-au susținut. Acolo în fața mea Felix Goldbach s-a trasformat. Tonul i-a devenit grav și ochii îi înotau în lacrimi. Mi-aș fi dorit, atât de mult, ca oameni aceia, despre care vorbea, să-l poata vedea.

Interviul cu Felix Goldbach mi-a dezvăluit un om din ce în ce mai pasionat de domeniul managementului cultural și artistic. Și cum este un subiect despre care aș vrea să aflu mai mult, nu este exclus apariția, în viitor, a unui articol pe aceasta temă.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

**Cu Ao. Univ. Prof. Mag. Dr. Franz Otto Hofecker , ISA Vienne Festival**

**Cu Fiorangelo Orsini, dirijor la Orchestra Leonard Bernstain**

Etichete artă, educație, interviuri, pasiune

Cultură Interviuri

Un interviu cu Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 octombrie 2019
2 comentarii la Un interviu cu Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona

Cărturești Verona este librăria mea de suflet unde pot răsfoi câte cărți vreau, doar așa pentru plăcerea de a fi surprinsă. Un spațiu, cu o arhitectură din alte vremuri, în care, după o zi grea, găsesc mereu o carte care îmi schimbă starea. Îmi plac librarii, vibeul persoanelor care intră în librărie, oferta generoasă și mirosul care plutește în aer. Ok, ați înțeles ideea! Sunt sedusă fără milă de acest loc. Iar experiența pe care am trăit-o în urmă cu 2 săptămani, în fața unui raft cu cărți, va fi greu de egalat de o altă librărie.

O zi obișnuită din viața mea, puțin după ora 14. Fac parte din acea categorie de oameni care nu pot trece pe lângă o librărie fără să intre măcar 10 minute. În jurul prânzului probabil îmi scade glicemia, altfel nu-mi explic de ce nu mă entuziasmează nimic. Convinsă că nu există nici un pericol să-mi golesc cardul, am deschis ușa librăriei Cărturești Verona. Dacă financiar mă simțeam în siguranță, emoțional nu eram deloc pregătită pentru ce avea să urmeze.

Am aruncat o privire la noutăți și dau să urc la etaj. Dar fix în fața scărilor am văzut raftul C[ARTE]A – care îmbină arta și ficțiunea. „Descoperă lumea artei reflectată în literatură, artiști și muze, capodopere și colecționari, curatori și infractori prinși în povești și aventuri pe care nici o vizită la muzeu nu le-ar putea întrece.” Nu sunt străină de lumea asta. Am absolvit Arta Sacra – Restaurare. Chiar dacă nu profesez în domeniul restaurării, lumea artei este o pasiune care refuză să dispară din viața mea. Prin raftul tematic de la Cărturești Verona am pătruns în peștera lui Alibaba, doar că în loc de comori am descoperit cărți.

Citisem doar un sfert dintre cărțile aflate pe raft. Așa că am mai petrecut jumătate de oră răsfoind ce îmi scăpase. Ar fi trebuit să plec, dar nu mă puteam desprinde. M-am așezat pe scări dorindu-mi să iau cu mine nu imaginea cu raftul de cărți ci mai degrabă ce simțeam. Mă întrebam a cui o fi fost ideea? Doream să-l cunosc pe omul care a făcut raftul. Eram decisă să merg să întreb când am văzut, venind spre mine, o figură cunoscută. Astrele se aliniau perfect. Cu Roxana Rusu, și ea librar, mă leagă o prietenie mai veche, avem în comun pasiunea pentru călătorii.

Așa am aflat de Aurelia Drăgan fata cu raftul tematic C[ARTE]A de la Cărturești Verona.
– Vreau să scriu despre ea, i-am spus Roxanei. Mă poți ajuta?
– Da, o să se bucure când îi voi spune. Și dacă nu te-aș ajuta tot ai scrie. Te cunosc. Când îți place ceva, nimic nu îți stă în cale. Iar Aurelia chiar e o tipă deosebită, exact genul de om care îl dorești pe blogul tău.

Așa am ajuns să scriu despre Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona. Este absolventă de Istoria Artei. A copilărit în atelierul unchiului ei, printre lucrările unui artist de o sensibilitate și un rafinament aparte care i-au șlefuit substanțial simțul estetic. Are clasă, standarde înalte, pune preț pe calitate, iubește oamenii, încearcă să vadă mereu partea plină a paharului (deși nu îi reușește chiar de fiecare dată) și se încăpățânează să trăiască frumos.

Emilia Chebac: Ce fel de copil ai fost, Aurelia?

Aurelia Drăgan: Un copil extrem de inventiv. Din acest motiv părinții mei mi-au pus eticheta de „stricătoare”. Orice „creație” care ieșea din mâinele mele folosea doar resurse adevărate. Din bucătăria mamei dispăreau cele mai bune ingrediente, păpușile mele beneficiau de o garderobă rezultată din cele mai frumoase rochii ale mamei pe care le tăiam făra milă. Daunele în familia Drăgan erau pe măsura fanteziei mele.

Emilia Chebac: Un librar absolvent de Istoria artei. Cum ai ales acestă facultate?

Aurelia Drăgan: La Istoria Artei am ajuns pentru că nu puteam să dau la Arte. Am considerat că nu am suficient talent, îndemânare și nici răbdare pentru ore interminabile de desen. Singura soluție, pentru a rămâne conectată cu lumea artei, era să o studiez la nivel teoretic. Mi-ar fi plăcut să fiu curator într-o galerie de artă și să trăiesc în preajma artiștilor.

Emilia Chebac: Raftul C[ARTE]A e primul tău raft tematic?

Aurelia Drăgan: Am început să fac rafturi tematice în aprilie (2019): Van Gogh, Leonardo da Vinci, Salvador Dali. Am mixat albume, istorie, biografii și obiecte care existau deja în librărie, dar pe care nimeni nu se gândise până atunci să le asocieze. Când sunt preocupată de un proiect îl iau cu mine peste tot. Îmi notez orice idee îmi vine. Poate pășea copleșitor, dar pentru mine e ceva normal, nimic forțat și-mi face plăcere.

Emilia Chebac: Ca librar ce oameni care ți-au rămas în suflet?

Aurelia Drăgan: Nu a fost ușor să dau un răspuns pentru că intru zilnic în contact cu foarte mulți oameni. Oricât mi-ar plăcea să-i păstrez pe unii dintre ei în memorie, nu reușesc.

Îmi aduc aminte cu plăcere de o doamnă care a ținut să-mi mulțumească după ce o sfătuisem să caute cartea, pe care nu o aveam în librărie, la un anticariat. A găsit cartea dorită la anticaritul de lângă librăria noastră și s-a întors imediat, fluturând cartea, să-mi mulțumească.

A mai fost o persoană care m-a marcat teribil. Încă o văd pe domnișoara care mi-a spus să-mi țin capul sus, în timp ce-i împachetam o carte, un dar pentru o prietenă. Eram tristă și descurajată în ziua respectivă, ea m-a simțit, mi-a zâmbit și cât a stat lângă mine am simțit-o ca pe un scut protector.

Mai sunt și clienții fideli ai librăriei (unii ne vizitează aproape zilnic), care-mi oferă întotdeauna o conversație plăcută.

Emilia Chebac: O frivolitate care ți-a șlefuit simțul estetic?

Aurelia Drăgan: Eram foarte pasionată de modă, dar mă raportam la ea la un nivel personal, ca ceva care iese din tipare. Mă descopeream, eram în căutarea feminității, și îmi făceam curaj să îmbrac haine care să mă reprezinte. Aveam dosare cu articole care-mi plăceau, cu texturi și imprimeuri. Marie Clarie era revista mea de suflet. Publica reportaje din toată lumea, despre cauze umanitare și contextul social-politic. Era mai mult decât modă. Îmi plăcea să descopăr că și celebritățile se confruntă cu aceleași temeri ca noi oamenii obișnuiți.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Aurelia Drăgan: Datorită ție. Am simțit că m-ai înțeles din momentul în care mi-ai povestit cât de încântată ești de raft. Mi s-a părut fantastic. Au mai fost oameni care mi-au zis că le-a plăcut, dar tu ai pătruns cu totul în idee. De asta aveam nevoie, de un om care să înțeleagă mesajul meu. Prin tine, raftul meu și-a îndeplinit menirea. Chiar dacă eu nu eram acolo se pare că raftul meu ți-a vorbit.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Aurelia Drăgan:
• Andreea Buga este designer și o femeie extrem de rafinată. Hainele ei sunt simple, au croieli contemporane, deși sunt inspirate de lucrări din secolul trecut. Le coboară din ramă și le aduce în prezent.
• O nominalizez și pe Veronica Neacșu, cea ale cărei ilustrații cred eu că ajung atât la copiii de astăzi, cât și la cei de odinioară, cei pe care fiecare îi purtăm în adâncul nostru.

Emilia Chebac: De ce crezi că răutatea și urâtul au mai mult succes decât binele și frumosul?

Aurelia Drăgan: Suntem setați să credem că o zi bună, un om fericit, o experiență frumoasă este ceva rarisim și limitat. Trăim tot mai mult cu impresia că totul este banal, șters și gri.

Mulți în sinea lor nu se cred demni să fie fericiți, să fie frumoși, să fie iubiți. Nu cred că au ceva de spus despre ei sau activitatea lor. Nu au curaj să se exprime. De aici pornesc problemele și atunci își canalizează atenția pe ceva care nu merge bine, pe ceva urât. Micile detalii preiau controlul – gunoiul din jur, vecinul nepoliticos, funcționarul care țipă – și devin tot mai vizibile. Așa ajungem să credem că viața este împresurată de răutate și urât.

Emilia Chebac: Asta este teorie, un exemplu practic?

Aurelia Drăgan: O femeie simplă care m-a cucerit cu optimismul ei. I-a murit soțul, a rămas cu un tată foarte bolnav și nu mai era nici foarte tânără. Vindea flori pentru a se întreține. Pe mine m-ar fi dărmat o astfel de situație. Din noi 2 ea era cea care mă încuraja: uite ce flori frumoase, ce rochie frumoasă ai azi, nu-i așa că e o zi minunată? Femeia asta, cu care viața nu a fost deloc generoasă, îmi inducea o stare de bine. Am realizat că optimismul vine din capacitatea unui om de a simplifica lucrurile.

Emilia Chebac: Dacă ai putea să schimbi ceva în România care ar fi prima alegere?

Aurelia Drăgan: Școala. Cred în puterea școlii, dar mai cred și că școala nu trebuie să-ți taie aripile. Nu trebuie să te potrivești nicăieri, trebuie să fii tu însuți. Rolul școlii este să te ghideze să-ți decoperi pasiunea care te va ajuta să fii un om complet, să dai ce-i mai bun din tine. La noi din păcate e invers te indepărtează de ce-ți place.

Emilia Chebac: Vorbești din experiență?

Aurelia Drăgan: Da. Cu mine așa s-a întâmplat. De asta am ajuns să fac în clasa a IX-a mate-info în loc să dau la uman așa cum simțeam. Am ajuns apoi tot la filologie așa cum mi-am dorit inițial. Eram prea mică și nu am avut curaj să mă opun unei societăți care pune etichete. Cei de la mate-info sunt mai bine cotați. Se crede că o astfel de opțiune îți deschide mai multe oportunități, joburi mai sigure și mai bine plătite.

Asta e teoria, dar practica e alta. Realizez în ultima perioadă că tot mai mulți oameni, care lucrează în IT, bănci, corporații și par să aibă totul, renunță la joburile lor pentru a deveni freelanceri și a face ce le place. Din toate poveștile astea deduc că undeva acolo imboldul acela elementar nu se stinge niciodată. Te urmărește toată viața, indiferent ce faci sau cât succes ai.

Emilia Chebac: Ce carte citești acum?

Aurelia Drăgan: Sticletele – eu rezonez până la ultimul nivel cu cartea Donnei Tartt. Îmi place cum descrie marile sau micile anxietăți ale lu Theo, despre naivitatea lui că dacă ar sta într-un loc ar putea schimba cursul evenimentelor, inclusiv când ajunge acasă după evenimentul respectiv. Theo Decker este un personaj profund și matur pentru cei 13 ani ai lui.

Emilia Chebac: Ai văzut filmul?

Aurelia Drăgan: Sticletele cucerește prin rafinamentul vizual (s-au jucat pe tot parcursul filmului cu gama cromatică matifiată a tabloului semnat de Fabritius) și divizarea firului narativ (realizat prin melanjul dintre secvențele petrecute înainte și după momentul zero al acțiunii).

Este o experiență vizuală deosebit de placută. Pe de-o parte contrastul pregnant albastru-oranj, iar de cealaltă desfășurarea unui recuzite opulente – opere de artă, mobilier deschis chirurgical, rame desperecheate, unelte bizare, vestimentație căutată alături de accesorii atent alese.

Va invit să o descoperiți pe Aurelia la Carturești Verona. Dacă vă doriți un cadou pentru un om pasionat de artă, dacă căutați o carte despre istoria modei sau teoria culorilor rugați-o să vă ajute. Veți avea o revelație. Uitați-vă după fata grațioasă cu ton armonios. Atunci când vorbește, Aurelia nu confundă libraria cu o scenă, pune în valoare o carte nu pe ea.

Mulți spun plini de mândrie: „Sunt librar la Cărturești.” După ce am văzut raftul Aureliei cred că, în cazul ei, situația stă diferit. Pentru Aurelia nu este un motiv de mândrie că lucreză la Cărturești Verona, mai degrabă ei ar trebui să fie mândri că au un asemenea om. Dar acest lucru n-ar fi fost posibil fără oamenii care i-au intuit potențialul. Când văd zilnic în jurul meu atâta risipă de personalitate, cultură și educație cu atât mai mult sunt de apreciat aceste persoane care te ajută să crești. Am stat aproape o oră în fața unui raft de cărți. Nu cred că mi-am dorit vreodată atât de intens să scriu despre un om pe blogul meu. Știți care e partea amuzantă? Aurelia Drăgan în viața reală este mult mai interesantă decât raftul ei. De aceea pe fata asta vreau s-o păstrez în viața mea.

Uneori viața ne ține în loc pentru a crea culoarul favorabil. Până va fi curator, Aurelia Drăgan este librar la Cărturești Verona. Nu știu care va fi drumul ei, dar de un lucru sunt sigură. În orice loc va merge, va rămâne același om frumos, care va pune pasiune în tot ce face. Chiar dacă visul ei din facultate nu s-a împlinit, asta nu a împiedicat-o pe ea să se transforme într-un „țesător de visuri” prin cărțile pe care le recomandă.

Fotografiile sunt realizate Marina Popa. O găsiți pe contul ei de Instagram.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Listă cărți – C[ARTE]A

1. Cină cu Picasso – Camille Aubray
2. Gauguin din orașul albastru – Jean-Luc Bannalec
3. Sfârșitul – Attila Bartis
4. Mărul – Enis Batur
5. O fată în amurg – Serena Burdick
6. Miniaturista – Jessie Burton
7. Muza – Jessie Burton
8. Nuferi negrii – Michel Bussi
9. Micul Chagall – Renata Carageani
10. Furtul – O poveste de iubire – Peter Carey
11. Doamna și licornul – Tracy Chevalier
12. Fata cu cercel de perlă – Tracy Chevalier
13. Simetria de temut – Tracy Chevalier
14. Tabloul – Agatha Christie
15. Hoții de tablouri – Frank Cottrell Boyce
16. Arta corpului – Don DeLillo
17. Furtuna – Juan Manuel de Prada
18. Gala-Dali – Carmen Domingo
19. Originea lumii – Jorge Edwards
20. Dorință – Mathias Enard
21. Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți – Mathias Enard
22. Amintirea dragostei – Jim Fergus
23. Turnul de abanos – John Fowles
24. Un apartament la Paris – Michelle Gable
25. Madame Picasso – Anne Girard
26. Fiica lui Hokusai – Katherine Govier
27. Cartea secretă a Fridei Kahlo – F. G. Haghenbeck
28. Cum să pictezi un mort – Sarah Hall
29. Șoimul maltez – Dashiell Hammett
30. Pictorul fără glas – Georgina Harding
31. Domina – L.S. Hilton
32. Maestra – L.S. Hilton
33. Ultima – L.S. Hilton
34. 1913. Vara secolului – Florian Illies
35. În grădinile cu lalele – Gul Irepoglu
36. Un artist al lumii trecătoare – Kazuo Ishiguro
37. Frumusețe și întristare – Yasunari Kawabata
38. Fuga la muzeu – E.L. Konigsburg
39. În altă viață – Marc Levy
40. Aventuri în lumea lui Brâncuși – Patricia Lidia
41. Povestea anticarului – Charlie Lovett
42. Măsura omului – Marco Malvaldi
43. Pictorul umbrelor – Esteban Martin
44. Theodora Tenpenny și tabloul pierdut – Laura Marx Fitzgerald
45. În căutarea lui Cézanne – Peter Mayle
46. Pierdutul paradis – Cees Nooteboom
47. Mândra fecioară – Joyce Carol Oates
48. Jurnal – Chuck Palahniuk
49. Un om norocos – Octavian Paler
50. Mă numesc Roșu – Orhan Pamuk
51. Fluturele negru – Radu Paraschivescu
52. Vanessa și sora ei – Priya Parmar
53. Tabloul flamand – Arturo Pérez-Reverte
54. Supa de la miezul nopții – Marta Petreu
55. Căutătorii de scoici – Rosamunde Pilcher
56. Privind la stele – Gae Polisner
57. Încăperi ferecate – Care Santos
58. Adolf H. Două vieți – Eric-Emmanuel Schmitt
59. Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt
60. Ucenicul arhitectului – Elif Shafak
61. Cum să fii și una și alta – Ali Smith
62. Luna și doi bani jumate – W. Somerset Maugham
63. Agonie și extaz – Irving Stone
64. Bucuria vieții – Irving Stone
65. Fata cu fragi – Lisa Strømme
66. Colecționarul de nuduri – Mirel Taloș
67. Sticletele – Donna Tartt
68. Albastrul din miez de noapte – Simone van der Vlugt
69. Îți vând un câine – Juan Pablo Villalobos
70. Barbă Albastră – Kurt Vonnegut
71. Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde

Alte cărți (care nu sunt incluse în selecția raftului)

72. O scenă din viața unui pictor călător – Cesar Aira
73. Sângele florilor – Anita Amirrezvani
74. Secretul culorii pure – Federico Andahazi
75. Pasiune pură – Lena Andersson
76. Ochi-de-pisică – Margaret Atwood
77. Ultimul nud – Ellis Avery
78. Pe urmele lui Vermeer – Blue Balliett
79. Atena – John Banville
80. Năluci – John Banville
81. Onorată instanță – John Banville
82. Maja Desnuda – Vicente Blasco Ibañez
83. Clara și penumbra – José Carlos Somoza
84. Eu sunt fiica lui Rembrandt – Lynn Cullen
85. Până la căderea nopții – Michael Cunningham
86. Capodopera necunoscută – Honoré de Balzac
87. Nașterea lui Venus – Sarah Dunant
88. Misterioasa flacără a reginei Loana – Umberto Eco
89. Pictoriţa din Shanghai – Jennifer Cody Epstein
90. Strigătul – Laurent Graff
91. Eu, Mona Lisa – Jeanne Kalogridis
92.Eu şi Kaminski – Daniel Kehlmann
93. Pictor de război – Arturo Pérez-Reverte
94. Enigma lui Piero – Silvia Ronchey
95. Manual de pictură şi caligrafie – José Saramago
96. Femeia de pe scări – Bernhard Schlink
97. Maestrul de la Prado și picturile profetice – Javier Sierra
98. Dansatoarea lui Degas – Kathryn Wagner
99. Spre far – Virginia Woolf
100. Creație – Émile Zola

Etichete artă, cărți, educație, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos

Cultură

Viață de cititoare – iulie 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 18 august 2019
2 comentarii la Viață de cititoare – iulie 2019

1 iulie Luna a debutat cu un interviu luat Alinei Pavelescu autoarea cărții „Sindromul Stavroghin”.

Monica Tonea, o scriitoare stabilită în Belgia, mi-a trimis cartea ei „Piatră de hotar”. Românii din diaspora sunt foarte deschiși la blogul meu. Primesc mesaje surprinzătoare de la oameni care vin să-și petreacă vacanța în Romania și vor să mă cunoască.

Am reușit, în sfârșit, să termin „Trilogia Transilvăneană” vol I. Până acum mi-a plăcut, dar nu mă pronunț până nu voi finaliza toate cele 3 volume.

2 iulie Comandă Elefant. Am decis să cumpăr cărți ușoare de vară. Mai puțin ultima, dar care era 50% redusă și n-am rezistat.

• Jo Nesbo – „Fiul”
• Jo Nesbo – „Macbeth”
• „Aici, acum, mereu„ – Catherine Isaac
• „Confidentul”– Helene Gremillon
• „O revoltată in Rusia Bolșevică”– Evghenia Iaroslavskaia – Markon

În dormitorul meu lucrurile stau ceva de genul: pe noptieră cărți pe care le citesc, un raft plin de cărți care urmează să le citesc, iar pe birou mă așteaptă cărți terminate din care notez citate într-un jurnal de lectură.

3 iulie Primit comanda de la Elefant. Am început „ Aici, acum, mereu” – Catherine Isaac de la care aveam așteptări, dar după jumătate de carte am renunțat. Am crezut că este în genul carților lui Peter Mayle despre Provance. Nici pe departe.

Nici „O revoltată în Rusia Bolșevică” nu a fost cu noroc. Este prima dată când un jurnal nu numai că nu mă atrage, dar mă enervează că autoarea, deloc flexibilă, prea vedea viața numai în alb și negru. Fiică de profesor universitar, Evghenia s-a născut într-o familie burgheză, a crescut cu guvernantă și totuși a decis să se alăture bolșevicilor. De mică a fost o revoltată, dar în același timp exaltată și dotată cu o mare doză de naivitate. Asocierea cu cauza revoluționara nu va împiedica autoritățile vremii să o aresteze (1929), iar apoi să o execute (1931).

Chestia asta cu reducerile de carte funcționează, pentru mine, la fel ca reducerile de haine. Am realizat că mai bine îmi cumpăr o rochie la preț întreg, dar în care să mă simt fabulos, decât 3 croite prost în care să mă simt ca Cenușăreasa. La promoții de obicei îmi place foarte mult prima carte, a II-a merge, iar pe a III- a, care este gratis, nu o deschid niciodată. Cei care jonglați cu reducerile și reușiți să cumpărați numai cărți grozave, aveți toată admirația mea.

4 iulie Am început „Fiul” – Jo Nesbø un autor pe care l-am descoperit datorită Cameliei Cavadia. Încerc să evadez din memorii, istorie și jurnale, dar sunt puține cărți de ficțiune care să mă prindă cu adevărat. Iar faptul că întâlnesc, tot mai des, oamenii care preferă non ficțiunea nu mă ajută deloc. Citesc însă cu plăcere ficțiune scrisă de români contemporani.

8 iulie Astazi am terminat „Confidential”: al II-lea Război Mondial, Franța, o tânără pasionată de pictura, dar și o editoare care primește niște scrisori ciudate în Parisul anilor 70. Și în toate aceste povești nimeni, dar absolut nimeni nu este protejat de tăvălugul istoriei.

Am publicat interviul cu scriitoarea Camelia Cavadia pe care îl puteți citi aici.

10 iulie Terminat „Fiul” – o carte foarte bine scrisă, deși subiectul nu este tocmai favoritul meu. Cu toate astea, voi continua să citesc cărțile lui Jo Nesbø. Nu pentru povești, ci pentru modul cum sunt scrise. Scriitura lui este o inspirație pentru cei pasionații de scris.

11 iulie Întâlnire cu Nicoleta să-mi dea cărțile de la un giveway organizat pe contul ei de instagram. Am început „Adio nobili”.

12 iulie De jumătate de an îmi tot pun pe listă – curățenie în bibliotecă. Cum toată casa mea era plină de cărți mi-am spus: Așa nu se mai poate! Am tras aer adânc în piept și în timp ce am ascultat (de 2 ori) podcastul Sabinei Varga cu Raluca Feher am reușit într-un final să pun cărțile împrăștiate în bibliotecă.

Acum toate jurnalele și memoriile stau frumos aliniate, am, în sfârșit, un raft regal pe care îl împart Regina Maria și Regele Mihai. Încă nu-mi explic de ce Rodica Ojog – Brașoveanu stă lângă Anais Nin? Dar pot spune ca am facut progrese, în prezent, în biblioteca a rămas doar o singura carte de dezvoltare personală. În rest istorie, memorii, jurnale, artă și ceva beletristică.

15 iulie Gata „Adio nobili”. Cum ar fi lumea asta dacă toți am merge încolonați? Din fericire mai există și oameni care au curajul să fie altfel. O astfel de persoană este și autoarea cărții, o aristocrată care decide să se căsătorească cu un burghez. Dacă vreți să aflați care sunt consecințele unei astfel de alegeri citiți cartea. Mie una mi-a plăcut tare mult.

16 iulie am început vol 2 Trilogia Transilvaneană – Cumpăniți.

Detox Instagram. Încerc să renunț la bulimia de cărți. Voi posta doar cărțile care îmi plac foarte mult, nu tot ce citesc.

19 iunie Mereu am spus că vinurile și cărțile au multe în comun. O zi care a debutat cu o degustare la crama Rotenberg (unde mi-am dat întâlnire cu o cititoare din Elveția) s-a finalizat cu o vizită la Cărturești Ploiești. Am descoperit un raft cu cărți despre orașul Ploiești.

• „Case, Străzi și oameni” – Oana Purice
• „Cât de frumos poate fi un oraș urât” – Oana Purice

Cărțile se adresează celor pasionați de comunitățile mici, deși Ploieștiul în perioada lui de glorie numai un oraș prăpădit de provincie nu era. În 1941, România era al V-lea mare deținător de țiței din lume după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak. Acest avantaj a fost însă blestemul orașului Ploiești.

20 iunie După ce am ieșit de la MNAR de la expoziția „Ferdinand și Maria” am intrat la Humanitas Kretzulescu de unde am cumpărat „Carol al II-lea al României- Regele trădat” – Lilly Marcou. După „Regele și duduia” am nevoie de mai multe informații. O surpriza frumoasă, la Humanitas, mi-a rezervat Ana care de 4 luni este librar. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Anei i-am luat, cu ceva timp în urmă, un interviu. Știu cât de mult iubește cărțile. Oare cei de la Humanitas au idee cât sunt de norocoși că fata asta minunată lucrează la ei? Ca să vă convingeți articolul despre Ana îl găsiți aici.

23 iulie Terminat „Case, Străzi și oameni”. Mi-aș dori în viitor să pot scrie de acest proiect.

Gata și „Piatra de Hotar”. Monica Tonea este genul de scriitoare care iubește să scrie proză scurtă. Povestirile ei par să fie rezultatul unui îndelung proces prin care au fost depășite frici, neliniști și obstacole. Autoarea se concentrează pe amănunte, detalii vestimentare, situații minuțios descrise și gesturi care dezvăluie personalitatea unui personaj. Intuiesc că notează tot ce o inspiră, de aici și atenția atât de mare la detalii.

Proza scrisă de Monica deconspiră o femeie îndrăgostită de călătorii, cărți, cafea și scris firește. Deși sunt povești scurte, textul citit, necesită pauze și reflectare. Povestirea mea preferată – Apariție.

24 iulie De la Cărturești Carusel am cumpărat „Fluturele Negru”. Am urcat sus la ceainărie, unde aveam o întâlnire și m-am apucat de ea. M-a prins atât de tare încât îmi doream să mă sune persoana, căreia urma să-i iau un interviu, să-mi spună că nu mai poate ajunge sau măcar că întârzie. A venit la timp, iar eu m-am rupt cu greu de carte.

27-28 iulie Un tur al castelelor din secuime la care visam de ceva timp. La Muzeul National Secuiesc, ghidul a recomandat o carte pentru cei care doresc să afle cum trăia nobilimea transilvăneană la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Ce carte? Trilogia Transilvăneană. Exact cartea pe care o aveam cu mine. După recomandarea ghidului toată lumea era interesată de Trilogie. Și cărțile pot deveni vedete, nu doar oamenii.

Ce cărți se citeau în autocar:
• Chiar în fața mea cineva citea „Fiica Ceasornicarului”
• Vizavi o doamnă „Istoria Albinelor”
• „Dumnezeul lucrurilor mărunte”
• „Povești ale domnilor din București„
• Eu „Trilogia Transilvăneană„
• „Povestea târfelor mele triste”

30 iulie Am terminat „Fluturele negru”. Eram îngrijorată că, se sfârșește luna și eu nu am găsit o carte wow. Ce înseamnă pentru mine wow? O carte care să mă prindă de la prima până la ultima pagină, scrisă de un autor care să nu slăbească intensitatea scriiturii. Să fie despre ceva care mă pasionează, dar în același timp să-mi dezvăluie și ceva nou. Să-ți descopere sensuri noi de fiecare dată când o recitești. Genul de carte pe care vrei să o păstrezi în bibliotecă. „Fluturele negru” cartea lui Radu Pareschivescu m-a familiarizat cu pictura lui Caravaggio așa cum muzeele și cursul de artă din în facultate nu au reușit.

L-am descoperit pe Boldini din volumul „Un apartament la Paris”, iar altă carte care m-a apropiat de pictură, prin mitul Rufinei și al Justei, a fost „Muza”

Statistic iulie, în cărți, pentru mine arată așa:

• Cărți cumpărate: 9 + 3 primite = 11
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 1, în așteptate – destule. Având în vedere că august va fi o lună de călătorii și mai puțin de scris pe blog, nu fac mai nimic în sensul asta.
• Cartea lunii iunie: „Fluturele negru”- Radu Paraschivescu

Film despre cărți – „Vieți duble”

N-am mai fost la cinema de vreo…8 ani. În sală eram doar 6 spectatori, dintre care 2, după ce și-au terminat dozele de popcorn, au plecat.

Despre ce credeți că este filmul, franțuzesc, care a reușit să mă atragă într-o sală de cinema după atâta vreme? Un indiciu – în fiecare casă locuită de protagoniștii filmului existau cărți, multe cărți. Cât despre actori și personajele jucate:

• Guillaume Canet, seducător cum numai un francez știe să fie, în rolul unui un editor parizian care se străduiește să introducă editura în epoca digitală.
• Juliette Binoche joacă, în film, tot o actriță, dar într-un serial TV de succes.
• Vincent Macaigne un scriitor controversat de cititori pentru că se folosește, cam mult de relațiile amoroase, în cărțile sale.

Un film de neratat pe pentru pasionații de cărți.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete artă, cărți, educație, inspirație, istorie, pasiune, recomandare

Cultură

Viață de cititoare – iunie 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 23 iulie 2019
Niciun comentariu la Viață de cititoare – iunie 2019

O discuție despre cărți cu o adolescentă: „De ce nu-ți place cartea X? Toată lumea vorbește despre ea”. Am senzația că sunt păcălită dacă, în urma lecturii, nu-mi oferă ce mi-a promis marketingul agresiv făcut în jurul ei. Iar dacă m-a făcut să-mi pierd timpul și nu m-a îmbogățit cu nimic, atunci nu este cartea potrivită pentru mine.

Nu sunt o cititoare profesionistă. Un blog sau un cont de instagram nu te transformă în așa ceva. Citesc pentru propria plăcere și nu neaparat pentru a transmite cunoștințe sau a corecta părerea altora. Am învățat asta în timp, pe propria piele, după ce m-am lăsat sedusă de recenzii și postări cu cărți. Nu fac clasamente, nu dau stele, mă limitez la memorii, jurnale și cărți de istorie, iar câteodată mai pătrund în atelierul unui pictor sau urmăresc un anticar pasionat de cărți rare. În ficțiune prefer personajele obsedate de pasiuni. În viața reală mă feresc de oamenii care nu au nici o pasiune.

Zilele astea am avut surpriză să mă întâlnesc cu o cititoare din Elveția care-mi urmărește blogul. Mi-a mărturisit că preferă cărțile cu fraze lungi, bine scrise care-i induc stările personajelor și o ajută să pătrundă în atmosfera altor timpuri. Exact opusul meu. Mie îmi plac autorii care își exprime ideile cât mai concis, dar al căror mesaj te bântuie mult timp după ce ai terminat cartea. I-am recomandat „Fiica Ceasornicarului”. Kate Morton este expertă în decrieri de genul asta. Cărțile sunt făcute să aducă bucurie. Cum viața e prea scurtă să-ți pierzi vremea cu ceva care nu-ți place, alege întotdeauna cărțile cu care rezonezi.

1 iunie De la Bookfest am plecat cu:

• „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu
• „Asta înseamnă marketing” – Seth Godin
• Povestea Generației Noastre – De la monarhie la democrație” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos
• „Cum să înveți să scrii ficțiune” – Anne Lamott
• „Cum să scriem bine” – William Zinsser
• „Scriitorul de jurnal” – Nina Munteanu
• „Manual de scriere creativa” – Nina Munteanu
• „Chipuri de lumină la Mânăstirea Vărătec” – Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga)

2 iunie Citesc în paralel „Regele și Duduia” și „Asta înseamnă marketing” cartea lui Seth Godin.

6 iunie Am terminat „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu

Mi-a plăcut cartea de la prima pagină. Începe cu descrierea unui tablou „Ovreiul cu gâscă” – N. Grigorescu care, în prezent, este expus la MNAR. Tatiana Niculescu a ales o modalitate genială pentru a introduce cititorii în istoria familiei Lupescu. Nu sunt fan Carol al II- lea, dar pot să spune că, după ce am terminat cartea, înțeleg altfel contextul în care a evoluat această poveste de dragoste. Pentru cei care vor avea curiozitatea să o deschidă, vor afla că imaginea publică a cuplulul Carol al II- lea – Elena Lupescu a fost mult distorsionată de propaganda mediatică din perioadă interbelică și chiar mult după.

Pentru mine, marele plus la „Regele și Duduia” sunt notele de subsol. Mi-ar plăcea să văd, mai des, același profesionalism la fiecare autor care abordează teme istorice. De fapt, toată documentarea cărții este una de excepție.

8 iunie Gata cu „Purgatoriul îngerilor” – Camelia Cavadia. Acum după ce am terminat toate cărțile ei pot spune că „Purgatoriul îngerilor” este preferata mea. Până la această autoare, nu am întâlnit pe cineva să scrie atât de frumos despre urât. Cărțile Cameliei au mai venit cu ceva – mama a devenit fan Camelia Cavadia.

Mama iubește clasicii ruși de la 20, eu nu am reușit încă, până acum, să rămân fidelă unui autor. Ea preferă ficțiunea, eu memoriile și jurnalele. Ea întotdeauna mai dă o șansă unui personaj sau unei cărți, eu o abandonez dacă autorul nu mă seduce de la primele pagini.

Nu credeam vreodată, în viața asta, că va veni o zi în care, mie și mamei o să ne placă aceeași carte. Dar 3 cărți scrise de același autor? Se pare că scriitoarea Camelia Cavadia a reușit această performanță.

9 iunie Am început „Povestea Generației Noastre- De la monarhie la Democrație” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos pe care am primit-o la Bookfest de la editura Corint.

10 iunie Cred că este primul concurs de cărți, organizat de mamapetoc pe instagram, pe care îl câștig. Cum iubesc cărțile de la Baroque, am lăsat un comentariu de care apoi am uitat complet. Până într-o zi când am văzut un video pe instastory. Cărțile care vor ajunge la mine:

• „Colecționarul de sunete” – Fernando Trias de Bes
• „Adio, nobili! Sau noblesse ablige” – Christine Gräfin von Brühl

12 iunie Am început transcrierea interviul cu actrița Claudia Motea.

15 iunie Finalizat „Asta înseamnă marketing”.

Cartea lui Seth Godin nu vine cu nimic nou pentru cei care i-au citit cărțile. Aceleași idei, dar abordate acum prin prisma marketingului. Prea rigidă, niște povești ar fi făcut-o mult mai atractivă. De ce am cumpărat-o? Chiar vreți adevărul? Sedusă de marketing.

16 iunie am terminat „Povestea generației noastre” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos

Cartea se adresează pasionaților de istorie și celor care își doresc să înțelegă ce s-a întâmplat între anii 1950-1960. Un blestem chinez sună cam așa: „Îți doresc să trăiești într-o epocă interesantă.” Din păcate, pentru români acei ani au fost mai mult decât interesanți. În „Povestea generației” noastre apar amintirile ultimei generații născute în monarhie, dar care va face liceul în comunism. Cartea abundă în portrete de epocă, evocări de atmosferă, dar oferă în același timp și o imagine compactă a acelor vremuri extrem de tulburi.

Pentru mine a fost o lectură extrem de folositoare. Lucrez, în prezent, la un proiect la care documentarea ar fi fost tare anevoiasa dacă nu aveam această carte.

17 iunie Am cumpărat de la Cărturești Verona „Trilogia Transilvăneană” – Miklós Bánffy

Despre carte am aflat în urmă cu un an, de la baronul Nagy Kemény Geza, când am vizitat Castelul Kemény din Brâncovenești. M-am apucat de ea imediat ce am ajuns acasă. Eram de-a dreptul fermecată de carte, când văd un mesaj de la Ema Cojocaru care mi-a crescut pulsul.

Îmi spune că are și ea o rubrică „Viața mea printre cărți” pe blogul ei. Deși tonul Emei era extrem de civilizat, am simțit că incidentul, mai ales dezbătut prin mesaje, poate lua o întorsătură neplăcută. Mereu am admirat oamenii care știu să gestioneaze situațiile ce pot degenera cu ușurință în conflicte. Din fericire, Ema este unul dintre ei. De ce am vrut să povestesc această experiență pe blog? Când începi un proiect, este important, să verifici dacă nu a avut și altcineva ideea înaintea ta. Ei bine eu nu o făcusem.

După un schimb mai lung de mesaje și o „perioadă ciudată în care am împărțit același nume de rubrică” (cum a spus Ema) situația s-a rezolvat. Am rugat-o să dea un nume, iar Ema mi-a sugerat „Viață de cititoare”. Nu am vrut să pun eu titlul rubricii. Am dorit că această gafa să aibă o poveste. Și să-mi amintească mereu că mai există și oameni care în offline se dovedesc chiar mai grozavi decât în online. Așa că din iunie voi scrie despre cărți în „Viață de cititoare”. Pe Ema o puteți urmări pe Lecturile Emei.

19 iunie Dimineața am publicat articolul cu actrița Claudia Motea autoarea piesei de teatru „Shalom Israel”

Seara am fost la lansarea cărții „Shalom Israel”. De departe, cel mai frumos eveniment, de acest gen, la care am participat în ultima perioadă. Timp de 2 ore Artist Café – Diverta Lipscani a devenit un loc de celebrare a vieții, un loc în care emoția a atins publicul. A fost un eveniment la care oamenii au vorbit mai puțin între ei, dar au ascultat mai mult, un eveniment la care telefoanele mobile au uitat să mai sune. Un eveniment la care religia nu a mai divizat oameni.

20 iunie Am finalizat Anne Lamott – „Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas” – o carte excelentă pentru pasionații de scris.

22 iunie Cei de la editura Nemira mi-au trimis un pachet cu cărți.

• „Extraordinara călătorie a ariciului Ariston” – Iulian Tănase, ilustrații Alexia Udriște. Un interviu luat de mine Alexiei găsiți aici.
• „320 de pisici negre” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Anonima de miercuri” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Dispariția statuii din parc” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Pakinko” – Min Jin Lee

Ador seria Melania. Am toate cărțile Rodicăi Ojog – Brașoveanu. M-am gândit să scriu un articol despre ROB. A avut o viață fabuloasă.

24 iunie Din Jordania a ajuns la mine, de la o persoană tare dragă, un semn de carte. Ne-am împrietenit când i-am luat interviu. Apreciez enorm această atenție, mai ales că era cu jobul, nu în vacanță.

25 iunie Am terminat „Pakinko” – Min Jin Lee

Să mai spună cineva că suntem singura nație marginalizată de pe planetă. Dacă vreți să aflați cum erau tratați coreenii în Japonia citiți această carte.

26 iunie Am primit un mesaj de la Monica Tonea, o scriitoare care locuiește în Belgia. Vrea să-mi trimită cartea ei „Piatra de hotar”.

• Am revenit la „Trilogia Transilvăneană” vol I Numărați.
• În paralel citesc „Cum să scriem bine” – William Zinsser. O carte perfectă pentru cei care doresc să-și șlefuiască scriitura. Să stăpânești arta de a scrie o idee cât mai concis, dar exprimată printr-un mesaj cu bătaie lungă.

27 iunie M-am apucat să transcriu articolul cu scritoarea Camelia Cavadia.

29 iunie Finalizat interviul cu Iancu Zuckerman supaviețuitor al Trenului Morții Iași – Podul Iloaiei, omul care a inspirat-o pe Claudia Motea să scrie „Shalom Israel”. Emoțional a fost cel mai solicitant interviu pe care l-am luat până acum.

30 iunie Am reușit, în sfârșit, să fac câteva fotografii cu cărțile citite. Cumparat revista DOR #36 Vară 2019.

Marketingului atrage atenția asupra unei cărți, dar nu te obligă să o cumperi.

Statistic iunie, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 11 + revista DOR
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 2, în așteptate pentru luna iulie 1.
• Cartea lunii iunie: „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu

Filme despre cărți:
• Pe Netflix am văzut Ultimii Țari. Multe persoane m-ai întrebat dacă merită sau nu, inclusiv fiica mea. După ce am citit „Romanovii” și „Ekaterinburg” mă așteptam la cu totul altceva. Deși respectă adevărul istoric, prioritatea cade prea mult pe un cocktail de sex și violență, în timp ce tragedia umană rămâne undeva pe plan secund. Introducerea unei părți documentare, prin comentariile făcute Montefiore, au ridicat cota serialului.

În cartea lui Makine „O femeie iubită” am citit despre viziunea unui regizor tot pentru un personaj istoric: țarina Ecaterina a II-a. De unde s-a plecat și s-a ajuns, dar și factorii care au generat modificarea pe parcurs a scenariului sunt cu totul o altă poveste. Îmi dă senzația că același fenomen s-a petrecut și cu „Ultimii țari”.

Serialul merită văzut, atât că eu aveam alte așteptări. Probabil mi se trage de la prea multe cărți de istorie și memorii citite.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete aristocrație, cărți, istorie, pasiune, trăiește frumos

Cultură Interviuri

Interviu cu Camelia Cavadia – Cum ar fi dacă…

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 10 iulie 2019
2 comentarii la Interviu cu Camelia Cavadia – Cum ar fi dacă…

Interviul cu Camelia Cavadia a fost o provocare dată de Horia Ghibuțiu. Îmi era teamă de lumea cărților Cameliei, de aceea, amânam la nesfârșit să mă văd cu ea. Dar se pare că unii oamenii ajung în viața ta fără să-ți propui, iar întâlnirea cu ei îți schimbă viața.

Într-o zi văd, pe contul de facebook al Cameliei, o postare. Scria că îmi citește blogul și știe de provocare. La început m-am simțit flatată, apoi panicată. Nu-i citisem nici o carte. Până la interviu mai aveam câteva zile. Am intrat într-o librarie să le cumpăr. Cum „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” erau epuizate, am înhațat „Măștile fricii” îngrijorată să nu dispară și asta. Ok, acum aveam cartea, dar dacă nu-mi place? „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul de greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor. Până am citit-o pe Camelia nu am știut că despre urât se poate scrie atât de frumos.

Emilia Chebac: Cât adevăr și câtă ficțiune există în personajele cărților tale?

Camelia Cavadia: Fiecare personaj din cărțile mele are un corespondent real, dar fără să fie o copie fidelă a cuiva. Toate personajele mele poartă în ele o sămânță de adevăr.

Cartea „Măștile fricii” a pornit de la persoane reale, dar apoi povestea și-a construit propriul drum. Din viața reală am folosit gesturi care m-au impresionat, cuvinte pe care le-am auzit, dar pe care apoi le-am pus într-un anumit context. De aceea cred că oamenii au rezonat cu ele.

Emilia Chebac: Atmosfera din „Măștile fricii” este inspirată din viața ta?

Camelia Cavadia: Multă lume m-a întrebat dacă „Măștile fricii” este povestea mea. Nu, eu am avut o copilărie fericită. Sunt lucruri inspirate din experiența unor oameni apropiați mie, dar și a unor străini cu care am intrat la un moment dat in contact.

Mă bucur că am scris acestă carte. În urma ei, foarte multe cititoare mi-au mărturisit propriile drame. Nu cred că ar fi făcut-o, dacă această carte nu le-ar fi ajutat în cel mai mic fel, fie măcar în a le face să simtă cumva înțelese. Cred că aș putea să mai scriu încă o carte cu tot ce am adunat de la oamenii care au avut încredere în mine. Am ascultat poveștile unor femei care până atunci au fost spuse doar celor foarte apropiați.

Emilia Chebac: Ești un paradox – PR Manager și în același timp o scriitoare de o sensibilitate ieșită din comun. Cum le impaci?

Camelia Cavadia: Ca PR Manager (ProTV și Antena 1), tot timpul, am scris comunicate de presă și interviuri. Lucruri care necesită o anumită rigoare. Nu poți să scrii cum vrei. De când mă știu am scris în jurnal. Fiind un copil extrem de sensibil și timid nu aveam cui să povestesc. Asta m-a ajutat să-mi ordonez mintea. Am visat să devin scriitoare de când mă știu, dar mi se părea un vis atât de înalt, încât nu părea de atins într-o viață pământeană. Îmi plăcea să mă duc cu gândul la Cum ar fi dacă…

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la vis la realitate?

Camelia Cavadia: La început am ținut un blog de cărți, unde mi-am dat seama că pot să scriu cum vreau eu. Când am văzut că nu râde nimeni de mine, mi-am spus că e timpul să cobor visul ală și să-l încerc. A fost o probă să văd dacă sunt în stare să duc o poveste până la capăt.

Eram în curtea ProTV-veului. I-am spus prietenei mele: Fetițo, să știi că eu mă apuc să scriu o carte. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Scrie!” I-am povesit despre subiect. Bineînțeles, povestea s-a schimbat foarte mult pe parcurs. Aveam subiectul și pe măsură ce m-am apucat să scriu se tot dezvolta și se tot schimba. Scriind am aflat că personajele sunt cele care te conduc. Eram la jumătatea de carții și mă tot suna mama:
– Ce faci, mamă? Nu mai vii și tu pe le noi?
– Nu pot mamă. Scriu.
– Da ce scrii?
– O carte.
– Cum o carte? Și ce faci cu ea? O s-o ți-o publice cineva?
– Nu știu, mamă, o să vedem.

Eram într-un fel relaxată. Nimeni nu aștepta cartea. Daca ieșea bine, dacă nu ieșea, la fel de bine. Pe măsură ce scriam, însă, niște așteptări începeau să crească în tine. Văzându-mă că-ncep să mă frământ, prietena mea m-a sfătuit: „Da trimite și tu 50 de pagini la o editură! Vezi ce se întâmplă!” Mi-am facut curaj și le-am trimis la o editură foarte mică. Am primit răspuns că le place manuscrisul. Eram în 335 cu prietena mea: Păpușa cred ca le place. Vor să mă publice. Eram moartă de fericire.

Am ajuns acasă și i-am spus soțului meu. El mi-a zis atunci: Uite, ai lucrul ăsta de rezervă. Nu vrei să încerci și la o editura mai mare? Mi se parea că deja îndrăznesc prea mult și că-l mânii pe Dumnezeu. Hai să încerc totuși, poate asta e șansa mea. Așa am ajuns la Editura Trei unde am dat peste o persoana cu care colaborasem de-a lungul timpului.

Am trimis un email cu primele 50 de pagini. Aveam cam trei sferturi din carte scrisă, dar nu era editată. A început așteptatrea care a fost groaznică. Nu am dormit, nu am mâncat, dar mă și întrebam: Cum ar fi dacă… Și a venit și răspunsul: Dragă viitoare scriitoare publicată de Editura Trei. De foarte multe ori refac în minte acel moment pentru ca n-aș vrea să-l uit niciodată. E o bucurie pe care o cocoloșesc în suflet și o scot ori de cate ori mă simt neputincioasă.

Emilia Chebac: Poți descrie ce ai simțit ?

Camelia Cavadia: Am simțit că este momentul pe care l-am așteptat toată viața. Că e ceva ce depășește orice bucurie pe care o mai trăisem în ultimii ani. Am avut o bucurie extraordinară când s-a născut fiica mea. Ce traiam acum era, însă, împlinirea mea personală. Frică de eșec a fost anulată atunci de acceptul editurii.

Când am venit de la întalnirea cu editura, vorbeam singură pe stradă. Mă uitam în toate vitrinele librariilor și îmi spuneam că poate acolo o să fie și cartea mea. Visul acela mare de pe cer dintr-o dată coborâse pe pământ. Era o stare de grație.

Emilia Chebac: Minunat, dar povestește și despre munca din spatele unei cărți

Camelia Cavadia: După ce-au primit primele 50 de pagini, cei de la editură mi-au spus că vor următoarele paginei. Mai aveam 70, dar nu erau editate. Așa că mi-am luat o săptamână de concediu. Am scris și am refacut zi și noapte. Normal că fricile au intrat in acțiune: dacă nu le place continuarea? Dacă n-o să mai vrea să-mi publice cartea? Ei bine le plăcea, dar așteptau finalul. Apoi mi-a fost teamă să nu ratez finalul. Am terminat, l-am trimis și iar a început așteptatea.

Emilia Chebac: Cum a fost lansare primei cărți „Vina”?

Camelia Cavadia: La lansarea primei cărți, am avut norocul să am alături de mine foarte mulți dintre oamenii dragi din viața mea. Părinții, prietenii și pe editorul cartii, pe care am ținut-o tot timpul de mână. În acel spațiu era tot ce-mi dorisem vreodată. Nu înseamnă că nu m-a coleșit emoția de la atâta bucurie. Simțeam că dacă fac o pauză din vorbit, o să izbucnesc în plâns și nu o să mă mai pot opri.

Prima carte i-am dedicat-o tatalui meu. Sunt foarte fericită ca i-am putut oferi această bucurie pentru că între timp s-a stins.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Camelia Cavadia: Cu un an înainte pe 9 mai 2014 tocmai fusesem concediată, împreună cu tot departamentul de PR, de la ProTV. Pentru mine a fost un moment îngrozitor peste care am trecut foarte greu. Nu-mi imaginam un loc mai frumos în care aș putea să lucrez. La ProTV mi-am cunoscut soțul. Fiica mea a lucrat și ea o perioadă acolo. Mă mutasem cu casa vizavi de ProTV. Am crezut ca voi ieși la pensie de acolo.

Nu știam încotro s-o apuc. Am făcut ce era mai ușor pentru mine atunci, m-am dus la Antena1. Făceam exact același lucru, colaboram cu aceiași jurnaliști, doar că vorbeam despre alte produse. Am învățat atunci că jobul tău nu este viața ta, afacerea ta. Este bine să-i fii dedicată, dar trebuie să ai grijă să nu renunți la tine. Să rămâi ceea ce ești tu pe dinăuntru.

Începusem cartea când am plecat din ProTV. Lucrul asta m-a ajutat, într-un fel, să fiu atât de hotarâta și să scriu ceva care să mă reprezinte. Lansarea primei mele cărți „Vina” a avut loc pe 9 mai 2015. Exact la un an după ce am fost dată afară de la ProTV.

Emilia Chebac: O întâmplare emoționantă din viața ta de scriitor?

Camelia Cavadia: După ce am publicat „Vina”, la ceva timp, m-a sunat un prieten să-mi spună:
– Cami, suntem pe lista scurtă la un festival de literatură din Franța!
– Ce listă scurtă? Ce festival?
Nu știam nimic. Am primit un mesaj de la el în care erau nominalizate 5 cărți printre care a lui și a mea. Cum eu nu nu trimisese nici o carte abia așteptam să se facă dimineața să sun la editură.
– Fetelor știți ceva? Radu spune că au fost nominalizate cărțile noastre la…
– Da, noi am trimis!

Emilia Chebac: Acum întreb și eu: ce festival?

Camelia Cavadia: Un festival cu tradiție ajuns la vremea când am câștigat eu la cea de-a XXIX-a ediție, unde cititorii citesc toate cărțile care ajung la ei. O votează pe cea care le place cel mai mult. Am fost anunțată apoi de editură că am rămas în primele 3. Iarăși întrebarea – Cum ar fi dacă… Apoi m-au sunat să-mi spuna: „Cami te duci la Chambery!” Nu știu dacă a fost neapărat cea mai bună carte, era însă cartea cu care au rezonat oamenii cel mai mult.

Emilia Chebac: Ai un ritual al scrisului?

Camelia Cavadia: Scriu sâmbata și duminica, de dimineața pâna seara. Dimineața recitesc ce am scris ca să intru în poveste. Am un fotoliu de scris, îmi așez picioarele pe un taburet, iau laptopul în brate și o cafea alături. Trebuie sa fie liniște deplină. Să nu aud absolut nimic. Singurul intrus este cațelul care e cuminte, doarme tot timpul în coșuletul lui.

Dimineața, am mintea mai limpede și scriu mult mai ușor. De obicei scriu 8 ore/zi cu o mică pauză la prânz. Să nu-ți închipui că scriu zeci de pagini. Mi se întâmplă uneori să scriu doar 3 pagini, de aceea când scriu 5 este un vis. În tot acest timp nu stau pe net și nici pe telefon.

Emilia Chebac: Cum te-a ajutat scrisul?

Camelia Cavadia: Când am scris „Măștile fricii” am citit foarte mult despre frică sub toate formele ei. Eu cred că sunt cel mai fricos om de pe suprafața pământului. Toată viața mea fost sub semnul fricilor, pot spune că le-am experimentat. Cea mai mare frică a mea este frica de eșec. Scrisul a fost cel mai mare act de curaj din viața mea. Prin scris m-am expus și m-am arătat exact așa cum sunt eu în realitate. Dar, în același timp, pentru mine scrisul a fost și cea mai bună terapie, care mi-a exorcizat multe dintre fricile de zi cu zi. Mi-am făcut curaj să ies în lume.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Camelia Cavadia: Pentru că îmi place foarte mult de tine. Îmi place cum scrii pe blogul tau. Îl urmăresc de mult timp.

Emilia Chebac: Mulțumesc pentru feedback. De ce crezi că oamenii se feresc să spună când le place ceva?

Camelia Cavadia: Nu știu exact, dar e păcat că nu o fac mai des. Orice bucurie pe care o faci unui om, e o bucurie pe care ți-o faci ție. De aceea, le sunt atât de recunoscatoare oamenilor care îmi scriu. Și eu de multe ori citesc cărți care îmi plac, dar nu dau întotdeauna feedback (mă refer la autorii români). Alteori, îmi fac curaj și le spun. Așa m-am împrietenit cu Simona Antonescu interviu și cu Radu Găvan. În momentul în care dai drumul cărții în lume nu ai cum sa nu ai așteptări.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Camelia Cavadia:
• Te-aș provoca să-ți numești cel mai mare vis al tau și să te apuci să faci ceva în sensul asta. Un vis care ți se pare intangibil în momentul asta.
• Știu că tu obișnuiiești să ceri povocare o persoana – Anca Vieru.

Emilia Chebac: O cronica negativă care te-a bulversat?

Camelia Cavadia: M-am temut foarte mult de reacții negative. Am primit una, la început, la prima carte, o recenzie pe un blog. Nu m-a deranjat că nu-i plăcuse cartea, ci felul în care se referea la mine. M-a cam dărâmat atunci. Mă gandeam să-i scriu omului. Apoi mi-am spus că fiecare e liber să-și exprime propria părere. M-a durut că m-a afectat atât de tare, dar am trecut peste. Acum gândesc că e normal să existe și astfel de reacții.

Emilia Chebac: Cum depășești o stare proastă?

Camelia Cavadia: Am nevoie de o pauză. Să stau într-o mică tihnă. Lipsa acestei tihne mă frustrează. Mă bucură lucrurile simple: O zi la munte, o ieșire cu prietenele, o vizită la mama la țara mă ajută mereu să depășesc starea proastă.

Emilia Chebac: Un autor descoperit recent?

Camelia Cavadia: Jo Nesbø Până în urmă cu câțiva ani nici măcar nu citeam genul ăsta de literatură. Dar de când cu cluburile de carte și întreaga colecție de cărți noir ale autorilor nordici publicați la editura Trei mi-am variat lecturile. Cărțile lui Jo Nesbø nu sunt doar simple romane polițiste, sunt acolo pasaje pline de frumusețe și profunzime.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești?

Camelia Cavadia: În copilărie nu iubeam cărțile. Sora mea, fiind mai mare, a descoperit cărțile înaintea mea. Pentru că prefera să citească în loc să se joace cu mine uram cărțile. Cu adevărat am început să le iubesc în liceu.

Emilia Chebac: Un om pe care îl admiri?

Camelia Cavadia: În general, admir toți oamenii care reușesc să-și depășească limitele și să fie ei înșiși. Este o mare provocare a timpurilor noastre să poți să te păstrezi așa cum ești. Să fii autentic: să fii slab, să fii puternic, dar să fii tu. Mi se pare că lumea în care trăim ne forțează să fim într-un fel anume. Pentru că se tem de multe ori să nu fie judecați, mulți oameni nu au curajul să se arate cum sunt.

Emilia Chebac: Cum funcționeză lumea ta, Camelia?

Camelia Cavadia: Mulți oameni spun că este important să te iubești pe tine, altfel nu-i poți iubi pe ceilalți. Eu nu cred neapărat asta. Nu mă pun pe primul loc. Menirea unui om este să-i iubească pe ceilalți. Este important felul cum interacționezi cu oamenii, ce amprentă lași în sufletul lor. Dar și cum te amprentează ei pe tine, cum te influențează, cum te schimba și cum te modelează. Noi ne-am născut în primul rând pentru a dărui, pentru a-i bucura pe cei de lângă noi.

Emilia Chebac: Cum ți-au schimbat viața cărțile scrise?

Camelia Cavadia: Viața mea de acum mi se pare uneori de poveste. O viață despre care citești. Îmi este foarte greu să-mi găsesc timp de scris. Fac eforturi foarte mari, dar pe de alta parte scrisul îmi aduce atât de multă satisfacție încât nu aș mai putea trăi fără sa fac asta. Scrisul mi-a reconfigurat toată viața. Eu cred că fiecare om are ceva doar al lui, o calitate anume. Dacă nu o descoperă și valorifică la timp, e ca și cum ar fi trăit fără să-și atingă potențialul. Iar ăsta e un mare păcat. Eu am avut mereu în minte lucrul ăsta și mă bucur că am transformat sensibilitatea, pe care mult timp am considerat-o una dintre marile mele slăbiciuni, în „combustibil” pentru cărți.

Când i-am luat interviul Cameliei Cavadia citisem doar „Măștile fricii” Până am terminat de editat interviul am citit și „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” ( pe care le-am primit în dar de la Camelia). „Purgatoriul Îngerilor” este preferata mea dintre cărțile Cameliei. Așa că am mai revenit cu 2 întrebări.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit idea cărții „Purgatoriul Îngerilor”?

Camelia Cavadia: „Vina”, romanul meu de debut, trebuia să spună povestea unui tata căruia i-a fost răpit copilul. Vina lui era că nu l-a protejat suficient. După cum ai văzut, vina lui Tomas H. este cu totul alta. Într-acolo m-a dus povestea, iar eu nu m-am opus. Însă, de atunci, am rămas în minte cu acest subiect.

După „Vina”, m-am apucat de „Purgatoriul Îngerilor”, dar din nou m-am simțit nepregătită pentru a susține și a acoperi un subiect atât de greu. Ema – asemenea unui personaj real – simțeam cum se infiltrează, puțin câte puțin în mintea mea, și dorește să-mi spună o poveste. M-am trezit într-o dimineață cu fraza asta pe buze: „ziua cea mai fericită din viața mea nu a fost cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu”, iar de aici povestea celor trei frați a început să curgă. Așa s-a născut cartea „Măștile fricii”.

După ce am terminat și „Măștile fricii” am simțit că nu voi avea liniște până nu voi spune povestea copiilor dispăruți. „Purgatoriul îngerilor” este o carte pe care am avut-o tot timpul în suflet, dar care s-a scris greu. M-a ținut captivă doi ani într-o lume a ororilor greu de imaginat. Am citit cât de mult am putut pe această temă, m-am documentat, am scris și-am rescris în încercarea de a reda cât mai autentic vocile copiilor, situațiile descrise în carte.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit să transmiți prin aeastă carte?
Camelia Cavadia: În primul rând am vrut să-i ARĂT pe acești copii, să fac în așa fel încât să-i VEDEM, să îndrept gândurile oamenilor spre acești copii uitați, să nu mai fie singuri. Știi, uneori am sentimentul că nu am terminat încă ceea ce am de făcut, că nu mi-am împlinit misiunea. Am tras un semnal de alarmă asupra existenței lor, dar mi-ar plăcea să pot face ceva concret. Și mă tot gândesc la asta: cum aș putea să mișc, să schimb, să alin, să ajut cu adevărat. Dar încă nu știu cum să fac lucrul ăsta, nu știu cum să fac să fie în puterea mea.

Camelia Cavadia cea mai timidă și cea mai sensibilă persoană pe care am întâlnit-o, de când scriu pe acest blog, s-a dovedit pentru mine cea mai puternică și cea mai convingătoare. Cu tonul ei ușor ezitat mi-a transmis să nu mai amân cel mai mare vis al meu. M-a făcut să înțeleg că e momentul să mă apuc să scriu o carte.

Pentru asta va rămâne mereu în inima mea. M-a făcut să mă raportez altfel la persoanele timide. Să înțeleg că au o putere a lor ascunsă, pe care mulți o trec cu vederea, dar tocmai asta îi face speciali. Cum să mă fac mai bine înțeleasă? Să luam 2 pictori la fel de talentați. Amândoi impresionează, dar numai unul emoționează. Cel care la final mai adaugă niște tușe discrete, insesizabile de multe ori, dar care duc lucrarea într-un registru care se adresează sufletului. Asta face și Camelia Cavadia prin scrisul său. Și uite cum vulnerabilitatea devine putere, sensibilitatea pătrunde acolo unde puțin au reușit, iar timiditatea se transformă în calitate înzestrându-te, în timp, cu o finețe a simțirii.

Și când mă gândesc că nu eram niciodată pregătită pentru un interviu cu Camelia Cavadia. Iar acum, după întâlnirea cu ea, scriu o carte…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, educație, inspirație, interviuri, pasiune

Diverse

„Cum aleg un vin bun?” – curs Fundația Calea Victoriei

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 3 iulie 2019
Niciun comentariu la „Cum aleg un vin bun?” – curs Fundația Calea Victoriei

Cum aleg un vin bun? Cine sunt oamenii din spatele acestei industrii? Care sunt poveștile lor? Ce conexiuni generează vinul? Și cum cele mai bune răspunsuri le afli direct de la sursă, mi-am dat o provocare. Să încep un proiect pe blogul meu, despre oamenii vinului și poveștile lor. Să vă spun însă de omul care m-a motivat să pornesc în această aventură.

Epifania vinului a venit spre mine, în urmă cu un an, când am cunoscut-o pe Roxana Nicolaescu, lector la Fundația Calea Victoriei. Știam că este o persoană interesantă, altfel nu aș fi ales-o pentru un interviu, dar nu mi-am imaginat atunci că poveștile ei mă vor bântui în viitor. Ne-am întâlnit la Corks. Îmi amintesc că aerul din jurul nostru vibra de intensitatea pasiunii cu care vorbea despre vin. Talentul ei de povestitor m-a ajutat să înțeleg că vinul este un produs cultural – în care se îmbină artă și stiință. Mi-a recomandat chiar și o carte, în engleză, despre viața unui somelier – Cork Dork scrisă de Bianca Bosker.

Or eu, în acel moment, nu aș fi înțeles nici în limba română ce este aia degustare în orb, șobolan de beci și mega purple. Și de ce un somelier e mai grozav decât un chelner? Cum adică un vin are „aromă de pământ”? Pe bune – „răsuflare de prunc”?. Aș fi râs în hohote dacă auzeam pe cineva să numească un vin roșu de Burgundia „Sophia Loren a vinurilor” sau un Chablis „cocaină de Chardonnay”. Adevărul e că nici nu auzisem de Chablis (iar când am aflat, mult timp am crezut că e un soi de struguri, nu o regiune în Franța), dar asta nu mă impiedica să mă cred expertă pentru că deosebeam vinurile seci de cele semidulci și dulci. Am ignorat cartea, spunându-mi că este suficient interviul cu Roxana. Nu aveam de gând să duc povestea mai departe. Mă cunosc când mă obsedează ceva. Iar vinul este un motiv mai mult decât suficient să-ți pierzi mințile. Așa că am luptat cât de mult am putut cu această ispită.

**Roxana Nicolaescu – vinovatul de serviciu pentru povestea în care m-am băgat (Credit foto: Festivalul Ro Wine)**

Interviul era gata, dar ceva mă reținea să-l public. L-am lăsat în așteptare spunându-mi că dacă în 2 săptămâni nu apare factorul surpriză îi voi da drumul așa cum este. Când nu mai speram în nimic, într-o zi am intrat la Humanitas Kretzulescu, iar la noutăți văd cartea Biancăi Bosker „Pe aripile vinului”. În 2 zile terminam cartea, publicam interviul, iar vinul s-a strecurat în viața mea. Oricât am vrut să-l ignor n-am mai putut. Și cum pasiunile sunt mai bine suportate într-un grup de oameni cu aceleași preocupări, am ajuns la cursul Roxanei „Cum aleg un vin bun?” pe care îl ține la Fundația Calea Victoriei. În timpul anului cursul durează 4 săptămâni – 1 curs /săptămână. Eu prefer cursurile de vară – 4 zile la rând. Pentru mine un curs este mai eficient fără pauză.

„Cum aleg un vin bun?” este o introducere în cultura vinului. Ședință durează 2 ore și 30 minute. În prima parte teorie, iar în partea a 2-a, momentul cel mai așteptat, degustarea în orb a 7-8 vinuri.

Cursul 1 – Vinurile albe

Ce căutăm într-un vin alb, cum se face vinul alb şi soiuri celebre în lume.

Preferatul meu la degustarea din prima zi:
• Nativus Aligote de Averești

Cursul 2 – Vinurile rozé şi roşii

Diferența dintre vinurile rozé și cele roşii ar fi cam aceeași dintre modă și stil. Și cum stilul este nemuritor e normal ca vinul roşu să dețină supremația în lumea vinurilor.

Cu vinurile rozé nu sunt cea mai bună prietenă, dar cu vinurile roșii am o relație mai apropiată, deși în topul meu nu le surclasează pe cele albe.

A II-a zi cursanții au votat la finalul degustării :
• Rozé: Busuioacă de Bohotin – crama Hermeziu
• Roșu: un Syrah din zona Languedoc – Roussillon

Cursul 3 – Vinurile organice, biodinamice şi naturale.

Un curs la care am aflat lucruri noi. Am crezut, în sfârșit, că am înțeles cum stă treaba cu sulfiții. În realitate am realizat că vinurile naturale sau organice (bio, eco sau cum vrei să le spui) sunt un domeniu prea vast, care necesită multă documentare, pentru a fi tratat superficial. Așa că îl las în seama experților. Poate pe viitor voi avea o colaborare pe blog cu cineva avizat.

De cele mai multe ori, astfel de vinuri au depuneri pe fundul sticlei, numite tartrați – wine diamonds. Francezii pun acești tartrații pe păine împreună cu untul. „Pentru că francezii sunt niște rafinați” a punctat Roxana cu umor la cursul despre vinurile organice.

Vinul biodinamic este același lucru cu cel organic? Nu. Pe când vinul organic este obținut din struguri organici, vinul biodinamic este obținut luând în considerare factori precum calendarul lunar și astrologia. Povestea fabricării acestui vin m-a pierdut total.

A III-a zi la degustare am descoperit 2 vinuri de la crama Lechburg :
• Lechinta Gewurztraminer BIO
• Lechința Goden Muscat

Cursul 4 – Spumante şi vinuri speciale. Şampania, cava şi prosecco

Șampania este un produs care se obține doar din struguri din regiunea Champagne. Din restul zonelor se obțin vinuri spumante.

Când vorbim de vinuri speciale ne referim la vinurile dulci şi vinurile fortifiate: Porto, Sherry, vinurile de Madeira etc.

Acest tip de vinuri permit învechierea. Dar un vin de Porto, vechi de 40 de ani, s-ar putea să nu mai fie atât de apreciat astăzi. Gustul consumatorului se modifică în timp. Uneori un gust de acum 40 de ani va fi mai greu agreat de o persoana obișnuita cu vinurile anului 2019.

În ultima zi preferatul meu:
• Colocviu de Veneția Busuioacă de Bohotin – Casa de vinuri Cotnari (sticla pe care o am în mână în fotografie, de ce să mă obosesc să fiu o doamnă care bea din pahar, direct din sticlă…)

Toți cursanții au căzut sub vraja unui vin de Porto vechi de 10 ani:
• Porto Calem 10

**Atmosfera de la curs – Credit foto: Iulian Ifrim**

Am ajuns la curs chiar și în zilele în care ploua torențial. Se pare ca vremea, care a speriat tot Bucureștiul, pe mine nu a reușit să mă înfrângă. Și nici pe restul cursanților. A fost o experiență de care îmi voi aminti cu drag. Mai ales că acest curs a fost ținut la sala Neagu Djuvara.

Si acum despre conexiunile pe care le generează vinul. În sala de alături se ținea cursul de desen. În ultima zi, Teo Vărzaru, lectorul de la cursul de desen, intră și ne spune „Voi râdeți, iar elevii mei sunt frustrați că nu le ies desenele. Vă aștept la finalul cursului să-i încurajați.” Înarmați cu pahare și restul de vin ne-am dus să ne spălam păcatele. În timp ce priveam lucrarile expuse am realizat că atelierul de desen căpătase aerul unei vernisaj.

Cursul „Cum să aleg un vin bun?” mi-a deschis apetitul pentru astfel de experiențe. Până atunci ca să nu-mi ies din mână, pe timpul verii voi lua „meditații”. Nu voi rata nici o degustăre la cramele românești care îmi vor apărea în cale. Nu de altă, dar nu este indicat să ajung nepregătită la „cursul de vinuri românești” pe care Roxana îl va începe în toamnă.

„Cum aleg un vin bun?” s-a dovedit startul perfect pentru un nou proiect pe blogul meu. Acum sunt pregătită să scriu povești despre vin și oamenii vinului. Nu sunt expert în vin și nici nu-mi propun să ajung. Dar mă pasionează prea mult această lume ca să o las să treacă pe lângă mine.

Și pentru că este sezonul vacanțelor – 2 cărți ușoare de vară:
• Un an bun – Peter Mayle
• Hotul de vinuri – Peter Mayle

Și 2 filme:
• E vina vinului pe Netflix
• Secretul din Santa Victoria

„The Secret of Santa Vittoria” – acțiunea se petrece în timpul celui de al II-lea Război Mondial în mica localitate Santa Vittoria din Italia. Tot satul se coalizează pentru a ascunde de naziști, într-o peșteră veche romană, peste 1 milion de sticle de vin. Anthony Quinn joacă în rolul principal – Italo Bombolini. Dincolo de povestea vinului, filmul arată forța unei comunități – ce poate face când este unită. Nu ochii frumoși ai Virnei Lisi mi-au rămas în memorie, nici scenele interpretate magistral de Quinn, nici seducătorul, dar maleficul maior german. Mi-au rămas în memorie scenele acelea când sticlele de vin erau date din mână în mâna. Când toată suflarea satului, zi și noapte, unită a reușit ceva ce părea imposibil: salvarea vinului din Santa Victoria (trailer min 1:37-1:54).

Filmele vă recomand să le savurați în compania unui pahar de vin plus un platou de brânzeturi maturate. Un pahar de vin nu mai multe…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, curs, pasiune, vin

Cultură Interviuri

Povestea unei cărți „SHALOM, ISRAEL!” – interviu cu Claudia Motea

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 19 iunie 2019
3 comentarii la Povestea unei cărți „SHALOM, ISRAEL!” – interviu cu Claudia Motea

Interviul cu actrița româno-canadiană Claudia Motea mi-a dezvăluit o femeie care, indiferent unde a purtat-o viața, nu și-a trădat niciodată pasiunea. Însă nu actoria m-a condus la Claudia, ci cartea scrisă de ea „SHALOM, ISRAEL!”. Trebuie să recunosc, prima dată, am fost atrasă de imaginea de pe copertă. Apoi am deschis-o și am simțit că trebuie să scriu, pe blogul meu, povestea acestei cărți.

Claudia Motea a absolvit Facultatea de Teatru și Film din București, și-a făcut ucenicia la Teatrul Național din Craiova, iar apoi a pleacat cu spectacolul „Danaidele” (regia Silviu Purcărete) pe Broadway. La 27 de ani rămâne în New York doar cu o valiză și 20 de dolari în buzunar. În perioada newyorkeză a lucrat ca vânzătoare, chelneriță și babysitter. Tot atunci primește o bursă Sorbonne 4 pe care o refuza și decide să emigreze în Canada (unde a rămas 10 ani).

Aici după ce a învățat limba engleză, a scris, a jucat și înființat o companie de teatru. În cadrul festivalurilor de teatru și film (din Canada), Claudia Motea s-a impus atât ca actriță, dar și ca dramaturg. Dovadă numeroasele premii cu care a fost recompensată: Best Actress, Best Original Script, Best Production, Best Audience Award și o nominalizare Brickenden Award similar cu Premiul de Excelență în dramaturgia canadiană.

În prezent trăiește în România. Este actriță, dramaturg, scriitoare, profesor de artă dramatică și director artistic al Teatrului Nostrum (teatru independent afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).

Emilia Chebac: Cum îți alegi proiectele?

Claudia Motea: Am o structură independentă, trec totul prin filtrul meu. Sunt în punctul în care pot să-mi aleg singură proiectele. De obicei, merg pe proiecte one woman show și proiecte de colaborare cu alte teatre. Deocamdată nu aș putea să fiu angajata unui teatru de stat. Conformația mea este de argint viu, îmi place să călătoresc și să întâlnesc oameni.

În Canada am reluat activitatea artistică de la zero. Am fost nevoită să mă dezvolt pe mai multe planuri: actorie, scris, producție teatrală și cinematografică. Necunoscând limba engleză, mi-am găsit singură oportunități să pătrund pe scena canadiană. Asta mi-a accesat latura creativă: am început să scriu piese de teatru și să-mi creez roluri pentru a fi acceptată de comunitatea lor. Experiența canadiana m-a forțat, la aproape 30 de ani, să am o misiune artistică cumulată: actor, scriitor, dramaturg și producător de spectacole.

Emilia Chebac: Ce tip de roluri te-au definit în Canada?

Claudia Motea: În majoritatea cazurilor am avut roluri de emigrantă. Dramaturgii canadieni din provincia Ontario au ajuns să scrie roluri pentru mine. Când era o audiție pentru un rol de emigrantă, mai ales rusoaice, prezentam credibilitate și eram prima lor alegere la casting. Spuneau: „O avem pe Claudia Motea pentru rolul ăsta.”

Am debutat pe scena teatrului canadian, în spectacolul „You Can’t Take It With You”, cu rolul unei rusoaice – Ducesa Olga, verișoara lui Rasputin. Unul din visurile mele este să traduc această piesă și să o jucăm aici în România. Este o producție cu mulți actori.

Emilia Chebac: Proiecte artistice de suflet?

Claudia Motea:
• Iubește-mă… America!, un spectacol teatru-film, în regia regretatului Al.G. Croitoru. L-am scris și făcut cu tot sufletul. Interpretez 8 personaje cu vârsta între 25-80 de ani.
• Pușlamaua de la etajul 13 de Mircea M. Ionescu. La Roma am jucat-o în fața a 5000 de spectatori…
• O emisiune de teatru pentru copii la TVR2 – A Fost Odată, în care am interpretat 36 de personaje.
• În Los Angeles – Romanella Nostradamus – am jucat cu magicianul Brandon Scott la The Magic Castle (Academia, unde își fac ucenicia toți marii magicieni ai lumii, condusă de David Copperfield)
• Acum am o colaborare extraordinară cu Lucian Sabados, directorul Teatrului Maria Filotti din Brăila. Împreună am realizat un Recital de poezie și jazz „Te-ai gândit vreodată?”, finalizat cu succes printr-un CD, marca Libris.

Emilia Chebac: O colaborare de suflet aici în România?

Claudia Motea: Am o frumoasă colaborare cu Libris. Iubesc toată echipa lor. Sunt acel gen de oameni pe care mi-am dorit să-i întâlnesc de când am revenit în România. Între noi totul decurge armonios și profesional. Libris reprezintă, pentru mine, o frumoasă carte de vizită a activității mele artistice. Sunt coproducători la câteva dintre proiectele mele teatrale. Cu ei lucrez acum pentru spectacolul multi media după cartea „SHALOM, ISRAEL!”. Sunt reprezentanta Libris la București.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea piesei de teatru „SHALOM, ISRAEL!”?

Claudia Motea: Ideea cărții s-a declanșat într-o zi de iunie 2017. Eram la comemorarea a 76 de ani a Pogromului de la Iași. Într-un moment festiv, au fost invitate 6 personalități să planteze câte un pom. 6 pomi pentru 6 milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului. Domnul Iancu Zuckerman, supraviețuitor al „trenului morții” (Iași – Podu Iloaiei) a plantat ultimul pom. Corect ar fi fost ca el să fie primul. Mi s-a părut o mare nedreptate. Asta a declanșat șocul emoțional care m-a făcut să scriu piesa de teatru „SHALOM, ISRAEL!”

**Claudia Motea și domnul Iancu Zuckerman la evenimentul de lansare a cărții „SHALOM, ISRAEL!” (foto credit: Mihail Cratofil)**

**Domnul Iancu Zuckerman la evenimentul de lansare a cărții „SHALOM, ISRAEL!” (foto credit: Mihail Cratofil)**

Emilia Chebac: Ce conține cartea „SHALOM, ISRAEL!”?

Claudia Motea: După ce m-am întors de la comemorarea Pogromului de la Iași am scris piesa de teatru. Timp de 2 săptămâni am stat numai în casă și m-am documentat. Nu a fost gândită să-mi ofer un rol artistic, a fost gândită ca o eliberare.

Prima dată a citit-o o prietenă. A spus că este foarte bună și are potențial. Dorind să încep un proiect cu regizorul Radu Dinulescu, i-am dat-o împreună cu alte piese traduse de mine din dramaturgia canadiană. Mi-a spus: „Claudia am citit, dar cel mai mult mi-a plăcut „SHALOM, ISRAEL!” E o piesă cu o mare forță dramaturgică.”

Reacțiile celor din jur m-au făcut să îi sun pe cei de la Libris. Au citit-o și ei, le-a plăcut și au hotărât să facem o carte. Pe lângă piesa de teatru am mai adăugat interviuri cu reprezentanți ai comunității evreiești. După ce mă întâlneam cu acești oameni, eram foarte încărcată emoțional și simțeam nevoia să scriu. Așa au apărut poemele incluse la finalul cărții.

Emilia Chebac: Știu câtă muncă este în spatele unui interviu. Au fost momente în care ai fost tentată să renunți?

Claudia Motea: Am avut niște experiențe extraordinare la scrierea cărții.

• Unul dintre oamenii care m-a susținut cu proiectul și mi-a dat mare curaj a fost Aurel Vainer (Președintele Federației Comunitățiilor Evreiești din România). La el am găsit mereu ușa deschisă.
• O altă persoană care m-a ajutat a fost Iuliu Licht. A fost lângă mine piatră de temelie. Când voiam să renunț îmi spunea: „Mergi înainte!”
• Avocatul George Vlaicu a avut și el un rol important. A fost lângă mine în postură de consultant de lectură.

Emilia Chebac: Acum pregătești un spectacol multi media după piesa de teatru „SHALOM, ISRAEL!”. Cum l-ai gândit?

Claudia Motea: Personajele principale sunt o EA (româncă), un EL (evreu) între care se înfiripă o poveste de dragoste, câțiva supraviețuitori ai Pogromului (Iancu Zuckerman, Leonard Zeicescu, Leizer Finkelstein) și un personaj simbol INIMA care vorbește fără ură despre atrocitățile acelei perioade. Este un documentar-reportaj cu structură avangardistă. Un proiect one woman show. Toate personajele sunt în mine, Claudia Motea, care sunt imagine de Holocaust.

Emilia Chebac: Ce te face să mergi mai departe?

Claudia Motea: În viață am avut suișuri și coborâșuri, bucurii dar și decepții. Ce m-a ținut mereu în echilibru a fost Teatrul. La început, când am emigrat, un an de zile până m-am adaptat, nu am putut urca pe scenă. Când am reînceput să joc mi-am spus: Doamne, pe mine, teatrul niciodată nu m-a trădat!

Când mă simt slow-down, iau o carte, caut un personaj și se conturează un proiect. În acel moment apare motivația de a continua. Eu am avut și am șansa să joc mult și în străinătate. Dacă nu joc pe scenă, eu mor! Nu voi mai putea exista!

Emilia Chebac: Ceva superficial despre tine?

Claudia Motea: Un lucru pe care îl iubesc enorm este să trec pe lângă un magazin cu rochii de mireasă și să fac poze. Îmi place enorm… Mă bucură mai mult decât o floare!

Emilia Chebac: Ceva peste care nu poți trece?

Claudia Motea: Îmi place mult să vorbesc în egală măsură cu personalități, dar și cu oameni simpli. Fac o singură selecție: nu interacționez cu persoane rele. Prostia o accept, dar nu și răutatea!

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Claudia Motea: Pentru că te-a recomandat Iancu Aizic. Am o slăbiciune pentru el ca om. Este un prieten pe care mi l-a ales Viața. Știu cât de mult iubește Iancu oamenii. Încearcă să conecteze oameni frumoși. Când m-a sunat și te-a dat la telefon a fost chimie. Unele întâlniri le așează și universul. Eu aleg oameni frumoși, nu după notorietate.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Claudia Motea:
• Dana Anghelescu – un om de la Libris
• Mircea M. Ionescu – un om de teatru
• Aurel Vainer – Președintele Federației Comunitățiilor Evreiești din România
Sunt oameni pe care îi iubesc și cred în ei.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre peisajul pestriț al emisiunilor mondene din România?

Claudia Motea: Am fost chemată de multe ori la acest gen de emisiuni, dar am refuzat. Eu nu pot să fac față la așa ceva. Când un om jignește mă blochez. Deși mă consider o actriță bună nu am spontaneitatea să jignesc și eu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Claudia Motea: Când m-am întors în România am fost primită de mulți directori de teatru. Erau întâlniri de la care plecam cu lacrimi în ochi de bucurie. Aveam atât de multe promisiuni încât ajunsesem să regret că am stat atâta timp în Canada. Am trăit în visul asta amăgitor vreo 3-4 luni. Apoi mi-am zis: Măi fată, ce faci tu? Stai puțin! Am realizat atunci că și aici trebuie să fac ce am făcut în Canada. Să-mi găsesc singură proiecte.

Fără acest start (în România) nu aș fi ajuns niciodată la actuala stare de independență și nici la proiectele de succes pe care le-am realizat. M-aș fi angajat într-un teatru, iar comoditatea m-ar fi condus cu siguranță la lâncezeală. Giovani Papini, un mare scriitor italian spunea că dacă el ar fi fost bogat niciodată nu ar fi ajuns să scrie. Nici eu nu ajungeam aici dacă aveam o viață comodă, dar nu m-am lăsat și am mers mai departe. Niciodată nu strig spre cer: De ce m-am născut în România? Dintr-un eșec nu trebuie să abdici, ci să renaști!

Experiența canadiana i-a schimbat viziunea asupra vieții. Nu a așteptat proiecte, le-a găsit singură. Și i-a mai adus ceva: curajul de a acționa la timp, atunci când e nevoie, nu mâine sau altă dată. Ca să faci asta trebuie să ai capacitatea de a iubi oamenii, nu dorința de a iubi. Așa a apărut „SHALOM, ISRAEL!” – un proiect unic în peisajul teatral românesc. O piesă de teatru apărută ca o reparație morală. Dacă tot mai mulți oameni s-ar purta ca ea, cu siguranță lucrurile s-ar mișca mai repede în România. Degeaba ești o mare personalitate dacă nu ești și un mare om. Când te adresezi unui public numeros, mesajul tău trebuie să inspire și să schimbe ceva în bine. Așa funcționează lucrurile într-o societate normală. Actrița Claudia Motea nu este evreică.

Am aflat povestea acestei cărți. Între timp am avut ocazia să-l întâlnesc și pe omul care a inspirat-o pe Claudia (domnnul Iancu Zuckerman). Acum aștept cu nerăbdare premiera spectacolului „SHALOM, ISRAEL!”.

Interviul cu Claudia Motea mi-a dezvăluit o latură care mi-a plăcut teribil. Deși spune că nu este pregătită emoțional să facă față emisiunilor mondene, este în schimb perfect aptă emoțional pentru a scrie o carte. „SHALOM, ISRAEL!”, editată de Libris Editorial, a reprezentat Romania, prin Institutul Cultural Român, la Târgul Internațional de Carte de la Torino din 9-13 iunie 2019.

Pe cei de la Libris i-am descoperit prin cartea lui Teofil Mihăilescu. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am uitat să văd ce editură a scos-o. Era Libris care astăzi astăzi funcționează după îndemnul #Respect yourself/ Oferă-ți timp pentru lectură!

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, film&teatru, interviuri, pasiune

Locuri

Castle Break și reședințele boierilor masoni

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 iunie 2019
4 comentarii la Castle Break și reședințele boierilor masoni

**Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman**

Din turul organizat de Castle Break am aflat ce au în comun Brătienii, Goleștii și Bălceștii. Sunt boieri, sunt vecini și sunt… masoni.

Toate aceste familii și-au trimis fiii la studii în străinătate. Începând cu 1800, prin tânara generație de boieri, se pun bazele modernizării României. Cum Imperiul Otoman începe să-și piardă tot mai mult din forță, Romania va intră sub alte sfere de influență. Dacă Imperiul Țarist și Austro-Ungar și-au arătat intențiile pe față, Franța și Anglia au făcut-o mai subtil. Nu au folosit armata ci masoneria. Tinerii boieri, aflați la studii în străinătate, sunt racolați în rândurile masoneriei.

Masoneria sau francmasoneria era o societate secretă de oameni influenți din rândul aristocrației și familiilor regale din vestul Europei.

Acești tineri ambițioși și inteligenți se întorc în țară cu idei revoluționare. Masoneria a susținut mișcarea de eliberare a țărilor române de sub jugul otoman. Revoluția de la 1848 s-a făcut cu suport masonic.Brătienii, Goleștii și Bălceștii frecventau același anturaj cunoscându-se foarte bine între ei.

**Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman**

Vila Florica – reședința familiei Brătianu

Prima oprire a fost la vila Florica sau „cuibul liberalilor”. Situată în orașul Ștefănești (jud. Argeș) este numită astfel în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu. Reședință a aparținut familiei Brătianu, cea mai importantă familie de politicieni români, o dinastie care a dat țării nu mai puțin de 3 prim-miniștri din care primii 2 – Ion și Ionel Brătianu – au avut un rol major în realizarea României moderne. Numele primul dintre ei este legat de Războiul de Independență, cel de-al II-lea realizând Unirea din 1918. A existat un parteneriat politic de excepție între regi din Casa de Hohenzollern și prim-miniștri liberali din fam. Brătianu.

Întemeietorul acestei dinastii este Ion C. Brătianu (sau I. C. Brătianu 1821– 1891) om politic liberal, prim-ministru și mâna dreaptă a Regelui Carol I. „Sfinxul de la Florica” a fost căsătorit cu Pia Pleșoianu, o boieroaică din zona Hurezului, cu care a avut 8 copii (5 fete și 3 băieți):
• Florica moartă la 3 ani,
• Sabina (1863-1941), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino
• Ionel (1864-1927), de 5 ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României și mâna dreaptă a Regelui Ferdinand – Ion I.C. Brătianu
• Constantin (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL este cunoscut și sub numele de Dinu mort la Sighet
• Vintilă (1867-1930), prim-ministru, primar modernizator al Capitalei
• Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat
• Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobantu
• Pia (1872-1946), căsătorită Alimăneșteanu

Am realizat cât de puternici erau Brătienii dintr-o însemnare găsită în Jurnalul de Război al Reginei Maria: „Nu vreau un Brătianu prea puternic, pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara”

Împreună cu ghidul local, am exporat la Florica fiecare colțișor al vilei ajungând până sus pe terasa spațioasă. Pe domeniu mai există o capelă și o fermă părăsită care aduce mai degrabă a mânăstire.

Stilul casei este neoromânesc, împletind frumos modernismul cu tradiționalismul.
• Casa este atestată documentar în 1829. Se spune că ar fi aparținut lui Constantin Brâncoveanu „care știa unde pune banul”.
• Prima casă de la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu în 1858.
• Ulterior Ionel Brătianu a refăcut aproape tot ce a rămas de la tatăl său. Amenajarile (care durează din 1889 până în 1925) au fost făcute după planurile arh. Petre Antonescu.

Este unul din cele mai frumoase domenii boierești din România care s-a păstrat în stare foarte bună. Un loc încărcat de istorie care trebuie văzut și simțit. Dar cum zidurile nu pot vorbi vă îndemn să citiți cartea Sabinei Brătianu, fiica lui Ion C. Brătianu. Din memoriile ei puteți afla întreaga istorie a familiei Brătianu. Și cum Sabina avea o limbă destul de ascuțită, o să descoperiți personalități surprinse în ipostaze să zicem… interesante.

Erau timpuri în care politicienii nu se dădeau în lături de la sacrificii. Ion C. Brătianu își părăsește soția ce sta să nască, un copil bolnav pe moarte, vinde o moșie și pleacă să-l aducă pe Principele Carol I în România. Deși cu sufletul sfâșiat de ce se poate întâmpla în urma lui acasă, nimic nu-l poate opri. În inima lui România era pe primul loc.

Muzeului Golești

Muzeul Golești se află la doar 10 Km distanță de Pitești (jud. Argeș). Inițiativa înființării acestui muzeu (în anul 1939), i-a aparținut Regelui Carol al II-lea.

Pe sub turnul de intrare, pătrundem în curtea boierească unde ne întâmpină conacul familiei. Pe lângă conac domeniul Goleștilor mai are tot soiul de anexe, o școală și un muzeu de arhitectură tradițională în aer liber, cu tematică viticolă și pomicolă.

Dinicu Golescu (1777-1830) mare ban din Țara Românească și soția sa Zoe Farfara/ Zinca (1792-1879) au avut 4 fii și o fată (Ana).
Cei 4 sunt cunoscuți sub denumirea de Frații Golești :
• Ștefan Golescu (1809-1874),
• Nicolae Golescu (1810-1877),
• Radu Golescu (1814-1882)
• Alexandru C. Golescu (1818-1873).

Fiii lui Dinicu Golescu au participat, alături de marea boierime a Țării Românești, la Revoluția de la 1848. Cine au fost acești oameni, care și-au vândut aproape toate proprietățile pentru a sprijini cauza romanilor, putem afla din corespondenta pe care au lăsat-o în urma lor. Am găsit la magazinul de suveniruri cartea: „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin (Dinicu) Golescu .

Începând cu anul 2016 la Muzeul Golești este expus Tronul regilor României (după ce a fost supus unui proces de restaurare).

Prima noapte petrecută de Principele Carol I, pe teritoriul Romaniei, a fost la Goleşti. Aici i-a întâlnit pentru prima dată pe cei mai importanţi politicieni, aici s-a confruntat cu problemele ţării și tot aici a semnat primul document oficial. Prima reședință în care a locuit Principele Carol, în Bucureşti, a fost Casa Golescu, aflată exact pe locul în care este astăzi Muzeul Naţional de Artă (fostul Palatul Regal).

Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”

Ultima oprire a fost la Conacul lui Nicolae Bălcescu situat în Rotărăști (jud. Vâlcea). Piatra de temelie a casei a fost pusă în 1828 de către părinții lui Nicolae Bălcescu: Iancu și Zinca. Conacul, construit în stil brâncovenesc cu influenţe gotice şi renascentiste, este ceva mai modest decât reședintele Brătienilor și Goleștilor. Spre deosebire de Brătieni și Golești, Bălceștii erau mai degrabă niște „boiernași”. Domeniul mai are o pajiște, o bisericuță de lemn și câteva anexe. Prezența lui Nicolae Bălcescu, revoluționarul pașoptist, care a murit la numai 33 de ani în exil, este încă este vie.

**Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman**

Am aflat de la ghidul local un lucru care se cunoaște mai puțin despre Bălcescu. Dintr-o relație cu o fiică de boier Alexandra Florescu a avut un fiu Bonifaciu. A fost o mare dragoste, dar nu s-au putut căsători. Era o mezalianță. Se întâlneau în străinătate, iar pentru a nu atrage atenția asupra relației lor, plecau pe rând. După 1848 când el vine în țară, ea pleacă. Nicolae se întreabă de ce atâta secretomanie? Alexandra era însărcinată. În acele timpuri fetele de boieri se compromiteau cu un copil din flori. Bonifaciu se va naște la Budapesta. Alexandra și Nicolae nu se vor mai vedea niciodată, dar își vor scrie tot timpul. Bălcescu știa de copil. Înainte de a muri Alexandra i-a scris într-o scrisoare: „Eu, Bonifaciu și ai mei suntem bine. Bonifaciu îți sărută mâna”.

Deși în prezent Conacul Bălcescu arată bine, în curând accesul publicului va fi oprit, urmând să intre într-un proces de restaurare. Arh. Alexandru Buzatu, unul din ghizii Castle Break și-a exprimat îngrijorare în legătură cu modul cum se va face aceasta restaurare. Mai mult sau mai puțin explicit, mai mult sau mai puțin interpretabil, legea și practica românească în domeniu spune că, la investițiile publice (aici intră și restaurările de monumente istorice aflate în proprietatea statului), primează prețul cel mai mic. Se organizează o licitație publică unde se înscriu la concurs diferite firme. Va câștigă cel care vine cu oferta cea mai mică. Statul este interesat să investească minim, nu să investească optim. Cum primează prețul minim, automat materialele folosite și specialiștii utilizați nu vor fi de cea mai bună calitate. Rezultatul? Se vor produce mutilări ireversibile asupra monumentelor.

La final turului Alexandru a sintetizat informațiile explicându-ne cum să ne raportam la stilul arhitectural în România.

În Franța și în alte țări din vestul Europei există un stil arhitectural bine definit. În sensul că arhitectul venea cu un stil academic și facea designul clădirii în stilul respectiv.

În România nu există clădiri care să se încadreze 100% într-un anumit stil. La noi fiecare generație mai modifica câte ceva la conac. Boierul mergea într-o călătorie în străinătate, vedea ceva și cerea un detaliu inspirat de la Vesailles sau Veneția (care i-a plăcut lui în mod deosebit). Arhitectului i se cerea să lucreze în stilul neoromânesc, dar i se cerea să adauge și o influență. De aceea, în Romania avem un stil eclectic generalizat.

Când încadrăm stilistic o clădire vorbim de stilul predominant neoromânesc. Este stilul cult dezvoltat între 1870-1920 de către arhitecți cu studii de arhitectură. Se numește neoromânesc deoarece înainte lui exista un stil românesc care nu era un stil cult: stilul brâncovenesc.

Nu exista școală de arhitectură și nici teorie. În Italia exista Teoria Renașterii Italiene la 1452. La noi pe la 1880 apare Teoria Arhitecturii Române prin Ion Mincu. Asta înseamnă că totul se baza pe gustul comanditarului ( domn, voievod, boier) și pe meșterii vremii care circulau de la unul la altul.

Recomandarea lui Alexandru: să fim rezervați cu verdictele arhitecturale în Romania. De multe ori este un stil eclectic cu elemente predominante neoromânești la care se adaugă alte stiluri în plan secund.

Pentru persoanele care nu au un ochi avizat în a judeca stilistic o clădiri există, în mare, o serie de repere care vor fi ușor de identificat:
• Arcul semicircular aparține stilului neoromânesc. Influențele vin pe filon bizantin de aceea vorbim de stil bizantin /neoromânesc.
• Arcul este frânt, ogival avem stil gotic.
• Arcul este în acoladă vorbim de stil oriental.

Fotografiile folosite mi-au fost puse la dispozitie de Miruna Găman. O cunoșteam din online. Am fost plăcut surprinsă să o întâlnesc și offline. Așa am aflat că s-a alăturat de curând echipei Castle Break.

Până am finalizat acest articol, l-am reîntalnit pe Alexandru Buzatu la evenimentul organizat de Cronicari Digitali. Era unul dintre ghizi. Dacă s-ar fi gândit cineva să premieze ghizii, cu siguranță el ar fi luat premiul de popularitate. Auzeam în toate părțile: „ce tare e tipul ală, știe o mulțime de lucruri!” La început nu am dat atenție, apoi l-am văzut pe Alexandru și am știut că despre el este vorba.

Toți ghizii locali de la conacele vizitate au fost bine pregătiți, entuziaști și dornici să ne împărtășească cât mai multe informații. Mie mi-a plăcut în mod deosebit Claudia Jinga de la Conacul Golești. Cu siguranță sunt subiectivă, dar când îți pui în bio pe facebook și instagram „Gândește prin emoții” atenționezi din start cititorii cu cine au de-a face.

Și ca să rămânem în aceeași zonă, am o slăbiciune emoțională pentru tururile organizate de Castle Break deoarece toate proiectele lor pun preț pe valori adevărate. Nu e deloc ușor să contribui la o revitalizare a culturii într-o țară în care patrimoniul a fost mutilat fără milă de comuniști. Nici prezentul nu arată mai grozav, indiferența autorităților și mafia imobiliară continuă să distrugă ce le-a scăpat comuniștilor.

Pe 25 mai vizitam vila Florica. A II-a zi, pe 26 mai am mers la vot. Oare de ce când am pus mâna pe ștampilă mi-am amintit cuvintele lui Ionel Brătianu?: „Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.”

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Despre un alt tur făcut împreună cu cei de la Castle Break găsiți aici.

Etichete aristocrație, călătorii, istorie, muzee, pasiune, regalitate, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Lumea la 17 ani – un interviu cu Ada Zaharia

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 8 iunie 2019
4 comentarii la Lumea la 17 ani – un interviu cu Ada Zaharia

Urma să mă întâlnesc, pentru un interviu, cu Ada Zaharia o fată de 17 ani pasionată de desen. Pentru prima oară, interacționam pe blogul meu cu acest segment de vârstă. Cum Ada s-a dovedit o revelație, am vrut să postez pe contul personal de facebook câteva cuvinte despre ea. Un lucru pe care îl fac rar. De cele mai multe ori, prefer să fiu rezervată și să las euforia momentului să se domolească. Acesta este și motivul pentru care interviurile mele apar după 2-3 luni. Un interval de timp în care materialul se așează, în vreme ce factorul surpriză continuă să acționeze.

Pe 28 martie 2019 postam pe facebook: Ce te faci când o puștoaică de 17 ani îți dă lumea peste cap? Când am decis să-i iau un interviu, știam că are talent la desen. Dar nu mă așteptam să fie atât de profundă.

Mi-a povestit cu recunoștința despre cei care i-au deschis drumul spre frumos. Mi-a vorbit cu atâta bucurie despre desen, pictură și benzi desenate încât ochii ei pur și simplu luau foc. M-a lăsat mută de admirație când mi-a spus despre personalitățile care o inspiră.

Acum 8 ani și-a descoperit marea pasiune, iar de atunci refuză să-și mai piardă vremea cu lucruri care nu contează. Spune că singurătatea și creativitatea pot fi uneori foarte bune prietene, iar lumea o sursă inepuizabila de inspirație.

Si pentru ca tot este la moda sa spui ce ai în geantă, ce credeți ca poartă mereu cu ea? Caiet de schițe și creioane…

Nu este genul de introducere cu care v-am obișnuit, dar cum Ada Zaharia apreciază la un om în primul rând autenticitatea cred că este cea mai bună alegere.

Emilia Chebac: Când ai început să desenezi?

Ada Zaharia: Eu nu-mi mai amintesc, dar mama mi-a povestit că de la 3 ani am început să desenez. Făceam asta tot timpul. Serios m-am apucat însă în clasa a III-a când am început cursurile la Galeria Basil. Deși desenul mă fascina, atunci îl tratam doar ca pe un hobby. Nu mă gândeam că va deveni ceva serios.

Emilia Chebac: Când ai realizat că este drumul pe care vrei să mergi?

Ada Zaharia: În clasa a VIII-a am fost într-o tabără de vară unde a venit o profesoară din Suedia. M-am văzut pe mine în viitor. Ne-a vorbit de concept art (design de personaje pentru jocuri) și benzi desenate. Trăisem cu ideea că aceste lucruri sunt doar pasiuni care niciodată nu se vor transforma într-un un job în sine. Când am realizat că se poate, am știut că asta îmi doresc să fac în viitor. Oricum nu mă vedeam într-un birou.

Emilia Chebac: Un profesor și o metodă care ți-au plăcut?

Ada Zaharia: Un student al profesoarei din Suedia a venit să ne predea, 1 an, la Galerie. El m-a motivat să-mi dezvolt partea de tehnică, dar și mentalitatea de artist. Îmi plăcea că mă pot baza pe opinia lui.

Se întâmplă frecvent ca un profesor să-ți desființeze lucrarea, dar fară să-ți spună unde ai greșit. Ori el ne spunea punctele tari, dar și punctele slabe. Nu-mi place să să fiu încurajată degeaba, dar nici criticată fără să mi se spună de ce.

Încurajarea excesivă dă naștere la artiști superficiali. În legătura cu critica, mai degrabă mă apropii de un profesor care îmi dă notă proastă, dar îmi argumentează de ce a făcut-o, decât să primesc un 4 pentru că nu mă suporta. Admir profesorii corecți care vor să educe, nu pe cei care vor să demonstreze că sunt superiori.

Emilia Chebac: Cum te simți când desenezi?

Ada Zaharia: Nu e legat de faptul că desenez, ci mai degrabă de momentul când se conturează ideea poveștii. Ajung să creez o lume a mea. Am senzația că trăiesc o altă realitate. E fascinant să vezi cum ideea ta prinde viață.

Emilia Chebac: Talentul este suficient?

Ada Zaharia: La desen talentul ocupă o proporție mult mai mică decât s-ar crede. Există foarte puține persoane, atât de talentate, încât să facă lucruri extraordinare fără să muncească. Michelangelo era talentat, dar a și muncit din greu.

Emilia Chebac: Ce mesaj ai vrea să transmiți prin lucrările tale?

Ada Zaharia: Cred că arta modernă, tocmai pentru că nu poate veni cu nimic nou, încearcă să șocheze până la un punct care uneori poate deveni chiar dezgustător. Nu mai spun că de multe ori nu transmite nici un fel de mesaj.

Arta influențează oamenii și reprezintă oamenii în același timp. Mesajul pe care vreau eu să-l transmit: să fim mai toleranți, să renunțăm la superficialitate pentru profunzime, să nu mai punem etichete. Arta are și ea o vină că lumea a devenit atât de violentă. O artă superficială formează un public superficial. O pictură complet neagră cu o zgârietură poate fi numită arta? Ce mesaj crezi că transmite ea publicului?

**Nu-mi este foarte clar ce iubește mai mult fetița din fotografie: desenul sau pe Ada?**

Emilia Chebac: Ești tare matură pentru vârsta ta. Acum înțeleg de ce ai primit ok-ul celor de la Galeria Basil să predai la grupele mici. Ce copii îți vin la cursuri?

Ada Zaharia:
• Am copii care vin și îmi pun întrebări despre artiști, artă și tablouri. E o mare bucurie când îi simt atenți.
• Am copii care se panichează atunci când greșesc. Jumătate de an i-am explicat un copil că e nevoie să se relaxeze, în arta nu există greșeli. Abia acum se văd rezultatele, dar este un proces destul de greu.
• Am și copii care nu-și doresc să deseneze, dar vin obligați de părinți.

Emilia Chebac: Cum te-au influențat cursurile de la Galeria Basil?

Ada Zaharia: E o atmosferă foarte frumoasă la Galerie. Suntem ca o familie. Continuăm să ne vedem și după terminarea cursurilor din timpul anului școlar. Galeria organizează tabere în vacanțele de vară. Aceste tabere nu înseamnă numai să desenezi. „Vai ce frumos! Acum duceți-vă în cameră!” După orele de curs vedem filme vechi și le comentam. Mă îndoiesc că m-aș fi uitat vredată din propria inițiativă la „Singing in the rain”. Ascultăm și muzică. Aici am învățat textele cântate de Abba. Le-am auzit de foarte multe ori. Oamenii de la Galerie mi-au influențat personalitatea.

Emilia Chebac: Cum gestionezi concurența?

Ada Zaharia: Marii maeștrii nu mă sperie, oricum sunt acolo sus pe un piedestal. Când vedeam artiști contemporani sau colegi care se descurcau foarte bine, îmi era greu să depășesc acel moment. De ce el poate și eu nu? Apoi am înțeles că în loc să mă roadă invidia, mai bine îmi consum energia muncind din greu.

Emilia Chebac: Ce te inspiră?

Ada Zaharia: Orice artist se inspiră din mediul în care trăiește. Nimeni nu vine cu idei peste noapte, cum lasă unii să se înțeleagă. Călătoriile mă inspiră foarte mult. Cum de cele mai multe ori călătoresc cu un grup mai mare, atunci când îmi place ceva, prefer să fotografiez nu stau să schițez.

Anumite locuri mă fac să-mi imaginez cum ar trăi personajele mele de benzi desenate acolo. Dacă întâlnesc oameni care se aseamănă cu personajele mele îi asociez și construiesc o poveste pornind de la o conversația reală.

**Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii**

Emilia Chebac: Un exemplu?

Ada Zaharia: Eram la Alhambra. Coboram niște scări și mi-am imaginat cum prințesa din povestea mea ar coborî pe aceleași scări în drum spre un proces. Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii. Povestea se contura foarte clar.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Ada Zaharia: Freddy Mercury pentru energia și fericirea pe care o avea când era pe scenă. Deși lumea, la început, l-a crezut nebun, el nu s-a lăsat schimbat. A rămas în continuare cine a vrut el să fie și nu a renunțat.
Freddy nu era un personaj de scenă (cum se întâmplă azi cu mulți artiști), el chiar așa era. Astăzi se caută extravaganța pentru că aduce faimă.

Emilia Chebac: Un artist care te inspiră?

Ada Zaharia:
• Mă fascinează Van Gogh. Am citit viața lui. Este singurul artist care a știut să transforme, în lucrările lui, suferința în frumusețe și fericire.
• Îmi place, din arta contemporană, Sergio Toppi pentru ilustrațiile și benzile desenate. Ca tehnică așa îmi doresc să ajung.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ada Zaharia: Am fost curioasă. Am ratat multe șanse pentru că mi-a fost frică. Puteam să mă bucur de multe lucruri frumoase, dar pentru că nu am avut suficient curaj le-am lăsat să treacă pe lângă mine. Mai nou, spun da provocărilor!

Emilia Chebac: Te mai pasionează ceva pe lângă desen?

Ada Zaharia: Actoria. Am făcut primul curs în clasa a VII-a, apoi am renunțat. Și deși pauza a fost destul mare și uneori nu credeam că o să mă mai reapuc, mi-am depășit teama și de ceva timp am reluat cursurile.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Ada Zaharia: Să scrii despre organizatorii Galeriei Basil: Luminița și Bogdan Vasile. Nu știu dacă neaparat legat de galerie, deși tot ce se întâmplă acolo este interesant, cât mai mult despre ei. Te asigur că au multe povești interesante care merită auzite.

Emilia Chebac: Ce ai vrea să le transmiți oamenilor?

Ada Zaharia: Prin micile lucruri pe care le facem, fără să ne dăm seama influențăm lumea din jur, în bine sau în rău.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit talentul la desen?

Ada Zaharia: În familia mea nu desenează nimeni. Amândoi parinții mei au însă o latură creativă. Tata scria poezii, iar mama e pasionată de actorie. Dar nu trăiesc din pasiunile lor, au joburi serioase.

Emilia Chebac: Cine te-a susținut cel mai mult?

Ada Zaharia: Mama, de aceea, țin să îi mulțumesc. M-a încurajat tot timpul. M-a dus la toate cursurile la care îmi doream să merg. Voiam pian, mă ducea la cursuri de pian. Am vrut dans, apoi chitară. Toate îmi plăceau, dar când venea vorba să muncesc serios și să obțin rezultate renunțam.

Când i-am cerut să mă ducă la desen, după ce încercasem o groază de cursuri, nu a venit cu o replică gen: „O să renunți la desen cum ai făcut cu toate! Mi-a spus doar: „Foarte bine, dar să știi că aici va trebui să muncești”. A fost realistă. Pentru că a avut răbdare și nu m-a descurajat, am găsit, în sfârșit, ceva care să mă fascineze. Iar de atunci nu am mai renunțat.

Câteva din lucrările Adei

**Și cum apare în benzile desenate ale Adei**

Sunt sigură că Ada Zaharia, în drumul ei spre afirmare, nu va alege niciodată să deseneze pentru un public superficial. Mesajul ei va fi suficient de inspirator pentru a-și provoca audiența să se ridice la nivelul ei. Drumul spre succes nu va fi plătit cu anihilarea personalitații. Iar principiile sănătoase, adânc înrădăcinate în ea, îi vor fi scut atunci când va fi sfătuită să aleagă scurtăturile în viață.

Ada arde pentru fiecare proiect. Trăim timpuri în care tot mai mulți oameni își doresc să devină celebri pentru orice fleac. La 17 ani, Ada a înțeles că redarea frumuseții, în artă, este ceva care se construiește în timp. Și pentru că are răbdare și a fost înzestrată cu toate atributele necesare (este talentată, nu fuge de munca și crede în visul ei) sunt convinsă ca va reuși în tot ce și-a propus.

Propun un exercițiu de imaginație. Dacă la 17 ani Ada Zaharia gândește și acționează așa, oare cum va fi la 27, dar la 37?

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete artă, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos, visuri

Cultură

Viață de cititoare – mai 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 2 iunie 2019
Niciun comentariu la Viață de cititoare – mai 2019

1 mai O zi liberă este prilejul perfect pentru a termina „Românce văzute de străini” – Vasile Panopol. Iarăși o carte din colecția „Istorie cu blazon” care m-a făcut să îmi doresc să aprofundez mai mult acest subiect. De aceea, îmi voi comanda, în curând, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”- Constantin Gane.

2 mai Mi-a venit comanda făcută pe Elefant:
• „O femeie iubită” – Andrei Makine
• „Viața secretă a lui William Shakespeare” – Jude Morgan
• „Istoria vinului” – Madeline Puckette, Justin Hammack

Seara am început „O femeie iubită”. Despre această carte am aflat de la Irina Wagner când mi-a făcut un comentariu pe contul personal de facebook. Sunt fascinată de personalitatea țarinei Ecaterina cea Marea. Am descoperit-o în „Romanovii” lui Montefiore. „O femeie iubită” m-a prins de la prima pagină. Știu că Andrei Makine este considerat un fenomen, dar „Testamentul francez” nu m-a captivat cum a făcut-o „O femeie iubită”. Posibil pentru că eram familiarizată cu viața și politica țarinei Ecaterina cea Mare. În ceea ce privește Rusia contemporană și România zilelor noastre au în comun un domeniu: corupția. La un moment dat aveam senzația că citesc despre un personaj care trăiește în România nu în Rusia.

3 mai Am cumpărat de la Cărturești AFI „Gustul amar al ciocolatei” jurnalul Olimpiei Zamfirescu. Cum am deschis cartea am fost răvășită de sinceritatea autoarei. Spre deosebire de Adriana Georgescu, Olimpia Zamfirescu a fost mai norocoasă în privința condițiilor de detenție. Dar cine sunt eu să compar suferința unor oameni din fața unei tastaturi? Autoarea nu menajează deloc slăbiciunile omenești. Nici ale familiei, nici ale ei, nici ale deținuților politici. Există printre ei și excepții, oameni de înaltă ținută morală. Unul dintre ei este Corneliu Coposu – apare cu numele de Virgil în cap. 22. O carte care mi-a plăcut extrem de mult.

4 mai Am postat pe blog primul articol Viața mea printre cărți – aprilie 2019

5 mai O dată importantă în familia mea și tocmai azi am avut o revelație. Ideea unui nou proiect. Voi începe documentarea cu creionul în mână. M-am apucat de recitit „Povestea vieții mele” vol I Maria, Regina României. Voi relua cărțile din bibliotecă cu și despre Regina Maria. Nu am multe, doar vreo… 20.

6 mai M-am apucat să transcriu interviul cu Cătălina Roșu PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.

7 mai Citesc „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare”. Am avut așteptări mult mai mari de la Jude Morgan. Deși bine documentată, se pare că eu nu sunt suficient de pasionată de viața lui Shakespeare. Adorm după 3-4 pagini. Totuși nu vreau să renunț la ea. Îmi propun să o citesc, dar deocamndată o mai amân.

9 mai În drum spre o conferință la Fundația Calea Victoriei am cumpărat „Măștile fricii” – Camelia Cavadia. Cartea intră la categoria documentare, deoarece pe 16 mai am programat un interviu cu ea. Cum la eveniment am ajuns mai devreme m-am pus pe citit. „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor.

Conferința „O zi din Bucureștiul interbelic” susținută de dna Georgeta Filitti a fost o încântare. Cu acest prilej, am aflat un lucru pe care nu-l știam. În perioda interbelică conferințele de acest gen erau un fapt obișnuit. Astfel de evenimente strângeau foarte multe persoane, nu un număr restrâns de oameni cum se întâmplă astăzi. Publicul fidel putea solicita un abonament. Autori de cărți recomandați de istoricul Georgeta Filitti:
• Victoria Dragu Dimitriu
• Ioana Pârvulescu
• „Dar dacă vreți să vă binedispuneți și la fiecare pagină să mai stați să zăboviți puțin, vă îndemn să citiți „Podul Mogoșoaiei” – Gheorghe Crutzescu. E o carte absolut adorabilă!”

10 mai De Ziua Regalității ar trebui să pun niște fotografii pe contul de instagram cu „Povestea vieții mele”. Dar cum nu am timp să fac o fotografie așa cum mi-aș fi dorit, mă consolez recitind câteva pagini.

11-12 mai Am reluat „Măștile fricii”. De mult îmi doream să o citesc pe Camelia Cavadia, dar mereu amânam. Îmi spuneam că încă nu sunt pregătită pentru suferința care răzbate din cărțile ei. Am interacționat cu suferința și cruzimea în cărțile despre Holocaust, în cărțile despre pușcăriile comuniste, în memoriile și jurnalele elitelor românești. Dar atunci erau vremuri de restriște. În prezent, ne place să credem că lucrurile au evoluat în bine. Nu se mai pune problema supraviețuirii. Timpurile s-au schimbat, e adevărat, dar nu și natura umană. Nu am să înțeleg niciodată, nici măcar cu ghidaj, ce-i determină pe oameni să fie atât de cruzi.

Cum 2019 este declarat Anul Cărții, am decis să citesc cât mai mulți autori români contemporani. Am terminat cartea Cameliei Cavadia. După ce am fugit atât timp de această autoare am realizat că mi-a plăcut. De acum mă voi raporta, cu siguranță, altfel la copiii abuzați. Și la adulții care au devenit. Din păcate, abuzul emoțional lasă traume care îi vor urmări pe acești oameni întreaga viață. Iar violența naște violență.

13 mai Un interviu cu actrița Claudia Motea. Mi-a dăruit 2 cărți: „Shalom, Israel!” și „Preludii în cetatea soarelui” (poeme). Am o pauză mai mare până la al II-lea interviu. M-am apucat să citesc în parc „Shalom, Israel!” Nu numai că m-a prins de la prima pagină, dar cartea asta mi-a facilitat un interviu cu o persoană specială. Pe măsură ce mă apropiam de locul unde aveam să iau al II-lea interviu, pentru că era totuși prea devreme, am intrat într-o… librarie. Am să pun o condiție persoanelor care urmează să le iau interviu. Oameni buni, nu-mi mai dați întâlnire în apropierea unei librării! Am cumpărat „Creșterea și decăderea marilor puteri” de Tom Rachman. Pentru că m-a atras coperta.

14 mai Am publicat interviul cu Cătălina Roșu. Am lăsat „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare” și am început „Creșterea și decăderea marilor puteri”. La început mi-a plăcut. Ce poate fi mai frumos decât o poveste despre personaje care își duc viața într-o librărie izolată? Și ceva istorie! Apoi brusc destinul eroinei ia o turnură care nu m-a mai prins deloc. E o carte pe care nu o voi termina, dar hei!… are o copertă frumoasă!!!

16 mai Am ajuns pentru un cu interviu cu Sabina Varga la Cărturești Carusel. Alertă maximă! Mi-am propus să rezist tentație și să nu mai cumpăr nimic. Am reușit! Asta pentru că în drum spre interviu am intrat la … Libris și am cumpărat „Regina Maria” – Ion Bulei cu o reducere de 30%. Nu sunt lucruri neștiute de mine, doar că sunt mai comasate și mult mai ușor de urmărit. Am mai văzut și un album „Maria a Romaniei – Portretul unei mari regine”.

17 mai Interviu cu Camelia Cavadia. La plecare mi-a oferit două din cărțile ei, pe care nu le citisem, „Vina” și „Purgatoriul îngerilor”. În drum spre casă am început să citesc „Vina”.

18-20 mai Am terminat „Vina” Cameliei Cavadia. Fiecare pagină m-a ținut captivă. Ar ieși un film/piesă de teatru minunat/ă după această carte. Cred că un film sau o carte îți oferă o viziune de ansamblu mult mai bună asupra suferinței. O persoană se centrează, de cele mai multe ori, pe suferință proprie fără să se întrebe ce are de învățat din experiența trăită. Cei care rămân ancorați în propria suferință au toate șansele să recurgă la ajutoare cu efecte dezastruoase în timp. Poate părea de neînțeles, dar nu vreau să deconspir intriga cărții. Pot spune doar că mi-a plăcut enorm. Mai mult decât „Măștile fricii”.

22 mai M-am apucat să transcriu articolul cu Cristian China – Birta. Inoza mi-a oferit „Cum să eliberezi artistul din tine” Julia Cameron. Este cartea care i-a inspirat acel articol renumit pe blogul ei.

24 mai În drum spre un curs, pe o ploaia torențială, am intrat într-o librărie. Am plecat cu „Mătuși fabuloase” cartea Silviei Colfescu. Din cauza vremii, oamenii au intârziat așa că m-am apucat de citit.

25 mai Atrasă de conceptul turului „Pe urmele boierilor masoni” am vizitat cu cei de la Castle Break reședințele Brătienilor, Goleștilor și Bălceștilor. De la magazinele de suveniruri am cumpărat 2 cărți :
• „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin(Dinicu) Golescu
• „Nicolae Bălcescu” (roman istoric radiofonic) – Nicolae Bănică Ologu

Deși iubesc istoria, Bălcescu nu a fost printre favoriții mei. Îmi explic aversiune mea pentru el, prin faptul că pe vremea lui Ceaușescu această personalitate istorică nu a fost ignorată precum Brătienii. Acum după vizita la conacul lui Bălcescu și explicațiile ghidului local văd altfel lucrurile. În prezent, sunt decisă să-i mai acord o șansă.

26 mai Am terminat Mătușile fabuloase cartea Silviei Colfescu. Cărțile editura Vremea sunt pline de povești fermecătoare. Amintiri din vremuri în care bunul simț, arta conversației, dar mai ales educația era un stil de viață.

27mai Am început să mă uit pe „Enciclopedia Vinului O nebunie de vin” – Madeline Puckette, Justin Hammack. Mă documentez pentru un curs despre vin pe care îl voi face în curând. Mai că aș reciti și „Pe aripile vinului”. Cea mai grozavă carte despre oamenii care activează în industria vinurilor (viața unui somelier). Cartea Biancăi Bosker este ca un narcotic. Nu o mai poți lasa din mână. Nici a II-a, nici a III-a oară.

29 mai – 2 iunie Târgul de carte Bookfest 2019 își deschide porțile la Romexpo.

29 mai Am publicat interviul cu Cristian China – Birta. Special l-am programat astăzi în prima zi a târgului. De ce? Pentru că omul asta chiar citește. Și citește enorm. Unde mai pui că are și un proiect grozav cu cărți.

Nu a am reușit să ajung la Bookfest în timpul săptămânii, adică în luna mai. Am fost sâmbătă pe 1 iunie. Așa că nu voi spune prea mult despre cărțile cumpărate în acest articol. Voi detalia în articolul de luna viitoare (până atunci voi citi, cu siguranță, o parte din ele), dar voi pune totuși o fotografie cu cărțile cumpătate.

Statistic mai, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 9
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 3, în așteptate pentru luna iunie 2.
• Cartea lunii mai: Gustul amar al ciocolatei – Olimpia Zamfirescu + Vina – Camelia Cavadia
• Autor român contemporan: Camelia Cavadia

Filme despre cărți:
• Pe Netflix am revăzut Nothing Hill – Hugh Grant personajul principal masculin este proprietarul unui magazin de cărți (de călătorie).
• Am revăzut Cercul literar al lui Jane Austin, un film despre un club de carte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete cărți, educație, istorie, pasiune, recomandare

Cultură Interviuri

Interviu Cristian China – Birta: 30% din ceea ce citesc este istorie

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 29 mai 2019
Niciun comentariu la Interviu Cristian China – Birta: 30% din ceea ce citesc este istorie

Interviul cu Cristian China – Birta (Chinezu) m-a dus cu gândul la o întâmplare din trecut. În urmă cu un an, în jur de ora 6 seara, aveam întâlnire, pentru un interviu, cu un expert contabil. Fericită că am nimerit destul de ușor, intru. Dar ceea ce vedeam, nu aducea deloc cu o firmă de consultanță contabilă. Oamenii erau foarte relaxați. Nu existau pereți îmbrăcați în bibliorafturi ticsite de documente, nu se simțea în aer presiunea deadline-urilor, erau numai bărbați și nu vedeam nici o femeie. Era clar, nimerisem în alt loc. Confuzia a apărut dintr-un motiv foarte simplu. Ați ghicit?! Cele două spații se învecinau. Ceea ce a fost bine pentru mine. Un an mai târziu, când am intrat la Kooperativa 2.0 am realizat că locul îmi părea cunoscut. Să mai spună cineva că nu crede în coincidențe?

Mulți se vor întreba de ce un interviu cu Cristian China – Birta pe blogul meu? Pentru că omul citește. Și citește mult. Nu vă lăsați înșelați de aparențe. Știu, limbajul pe care îl folosește nu este al unei persoane care și rupe degetul în Dex. Imaginea pe care o vinde este una de băiat simpatic. Dacă te iei după aprențe, există riscul să vezi doar o persoană bine ancorată în realitate, cu un business pe val. Deși, faptul că își argumentează exasperant de bine orice afirmație te poate pune pe gânduri. Și cum nimeni nu s-a născut înțelept, nu poți să nu te întrebi: oare în ce relație este acest domn cu cărțile? Când am ascultat podcastul Sabinei Varga bănuielile mele s-au confirmat. Citește! Apoi am văzut un articol, publicat pe blogul lui, de unde am aflat că a citit 35 de cărți în 3 luni. Brusc mi-a stârnit interesul. În concluzie: se impunea urgent un interviu cu Cristian China – Birta.

Doresc să lămuresc de la început un aspect. Acest interviu nu este despre bloggerul, consultantul social media sau atreprenorul Cristian China – Birta. Este despre cititorul Cristian China – Birta.

Emilia Chebac: Cum îți achiziționezi cărțile: on line sau din librării?

Cristian China – Birta: 80-90% on-line. Intru destul de des în Diverta Mall Vitan pentru că mă duce fiica mea. Nu știu cum se face că, de fiecare dată, se lipesc niște cărți de mine. Așa stiva de cărți se tot adună și nu reușesc să le mai citesc pe toate.

Emilia Chebac: Cum te descurci cu cărțile trimise de edituri?

Cristian China – Birta: Citeam Edward Gibbon – „Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman” o carte senzațională. Sunt pasionat de Imperiul Roman. În paralel citeam „Gastro NOIR” de la editura Tritonic, niște povestiri polițiste gastronomice. Exact în acel moment am primit și de la editura Litera „Frica: Trump la Casa Albă” de Bob Woodward. Eram extraordinar de curios să văd cum este, așa că le-am întrerup pe primele și am început să citesc Trump.

Emilia Chebac: Te lași influențat de marketingul făcut de edituri?

Cristian China – Birta: Niciodată, aleg ce-mi place. Nu am citit autobiografia lui Michelle Obama, în schimb am citit-o pe a lui Trump. Nu pot să fac pe Jean Valjean și să spun că nu sunt și eu victima marketingului. Editurile fac o treabă foarte bună aducând anumite titluri în față. Altfel nici nu aș ști că există.

Emilia Chebac: Îți amintești cum te-au făcut să te simți primele cărți citite?

Cristian China – Birta: Seria de povestiri istorice cu domnii noști mi-a stârnit simțul patriotic. Deși erau instrumente de îndobitocire a copiilor de către comuniști, a funcționat. Ani de zile a trebuit să lupt să scap de Ștefan cel Mare. Mai târziu am aflat că nu a fost niciodată independent, dar la aceea vârstă nu știam, știam doar că eram urmașului lui Ștefan cel Mare. Partea bună este că acea carte m-a făcut să iubesc istoria.

La 9 ani, când am citit „Cei 3 mușchetari”, pe care mulți o consideră o telenovelă, am înnebunit. Țin minte și acum când mușchetarii erau la un han: „păcătoşenia ta de hangiu, adu repede o ulcică pentru că nu vreau să pierd nici o picătură din osânza preţioasei zburătoare”. Pentru mine a fost: wow! Ce vrea să zică, ce-i ală hangiu, dar osânza? Mi se părea uluitor să citesc despre atâta lume care apărea într-o carte. Un motiv bun să-mi deschidă creierul.

Emilia Chebac: Cărțile te rup din lumea din jur?

Cristian China – Birta: Nu citesc ca o formă de refugiu. Dacă citești numai ca să scapi de lumea asta, ajungi să trăiești doar parțial frumos. Ai și o viață reală. Du-te și fă bani ca să plătești facturile. Altfel, citești degeaba! Cărțile au rolul să te ajute să ai o viață mai bună și mai frumoasă. Eu citesc ca să mă simt bine. Simțindu-mă bine pot să muncesc bine.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă legată de cărți?

Cristian China – Birta: Eu iau cărțile foarte în serios. Îți pot spune însă o întâmplare deloc amuzantă legată de cărți. Am o casă în Baia Mare unde am lăsat niște cărți. Chiriași care au stat la un moment dat acolo, incomodați probabil de atâtea cărți, le-au depozitat undeva în afară. Bineînțeles asta le-a distrus. Am fost foarte trist!

Mă enervez când merg la țară și văd pe câte unul care ia o carte și dă cu ea după o muscă. Sau când joacă un dulap și cineva bagă o carte să-l echilibreze.

Emilia Chebac: Obsesii legate de cărți?

Cristian China – Birta:

Folosesc semne de carte, nu îndoi paginile.
Dacă cartea are copertă exterioară o dau jos, o pun în bibliotecă și o citesc fără. Când termin cartea o pun la loc. Nu vreau să o stric.

Emilia Chebac: Ai putea trăi fără să citești?

Cristian China – Birta: Nu. Am zile când am un program foarte încărcat și conduc foarte mult. Dar și atunci ajung acasă, îmi pup copii, îmi iau o bere și mă retrag într-o cameră, citesc 20 de pagini apoi revin lângă ai mei. Nu pot altfel. Pe mine cititul mă ajută enorm în tot ce fac în viață. Pe lângă faptul că învăț lucruri are și o funcție terapeutică.

Emilia Chebac: Cum reușești să citești atât de mult?

Cristian China – Birta: Citesc foarte repede dintr-un motiv simplu: am antrenament. Citesc de la 8 ani. Și te asigur că nu citesc superficial.

Emilia Chebac: Dacă nu-ți place o carte o abandonezi?

Cristian China – Birta: Există o singură carte care m-a înfrânt. De 3 ori la rând. Ulisele lui James Joyce. Nu reușesc să trec de primele 20 de pagini. Altfel, dacă încep o carte o termin. O mai amân, dar nu o abandonez niciodată. „Istoria lui Mihai Viteazul” a lui Nicolae Iorga am citit-o într-un an și ceva. Nu este printre preferatele mele.

Emilia Chebac: Multe persoane justifică absența lecturii prin lipsa de timp. Tu ai familie, un business solicitant și totuși îți găsești timp să citești. Ce crezi că se află în spatele acestor scuze?

Cristian China – Birta: Am 3 copii, un business și un blog. Pe cei care-mi spun că nu au timp îi întreb: Ai copii? Când îmi spun că nu replica mea este: Atunci marș! Nu există nu ai timp! Înseamnă că îl prioritizezi prost. Orice ți se pare mai important decât să citești. Recunoaște asta!

Te sună șeful la 11 noaptea și tu răspunzi. De ce? La ora aia șeful nu este o prioritate. Pentru calitatea vieții tale ce este mai important? Să-i răspunzi șefului sau să citești. Tu alegi: să muncești până numai poți pentru un viitor care o să fie incert sau să citești.

Emilia Chebac: Cu ce personaj dintr-o carte te identifici?

Cristian China – Birta: Din „Cei 3 mușchetari” m-am asociat întotdeauna cu Tréville – căpitanul mușchetarilor. Dacă nu era Tréville mușchetarii nu existau. El îi coordona, le asigura resursele și îi apăra în fața regelui și a lui Richelieu. Pe scurt era șef.

Emilia Chebac: Care ar fi prima alegere în materie de cărți? Dar autori?

Cristian China – Birta: Dacă am în față 100 de cărți, prima dată pun mâna pe cele de istorie. Este alegerea mea nr.1.

Îmi plac foarte mult autorii români contemporani. Îi încurajez și le cumpăr cărțile.

O surpriză plăcută Adrian Mihălţianu cu SF-urile lui.
Simona Antonescu – Cum să nu-ți placă Simona?
Flavius Ardelean m-a omorât cu cu seria lui „Miasma”. Am devenit fan.

Sunt foarte mulți autori români contemporani buni și nu vreau să nedreptățesc pe nimeni.

Emilia Chebac: Te pasioneză istoria?

Cristian China – Birta: Ador istoria. 30% din ce citesc este istorie, ceea ce este foarte mult. Mai mult istorie eseistico – filosofică adică istorie de autor. Îmi aduce plusvaloare la înțelegerea istorică.

Emilia Chebac: Istoricul preferat?

Cristian China – Birta: Theodor Mommsen mi se pare Dumnezeu. Este genul de istoric care îți aduce argumente, își asumă o părere. Numai pentru frumusețea argumentării și nu ai cum să nu-l iubești pe omul asta. Chiar dacă ți se pare total greșit.

Emilia Chebac: Ai citit vreo carte despre închisorile comuniste?

Cristian China – Birta: Am citit și am fost: Aiud, Sighet, Periprava. Am studiat, dar nu pot spune că sunt specialist. Ca orice om am fost interesat de zona asta în care este destul de greu să intri. Când citești despre istoria altora e mult mai ușor, dar când e vorba de istoria ta lucrurile nu sunt deloc simple. Afli cât de idioți au putut fi unii oameni.

Emilia Chebac: Crezi că poți scrie bine fără să citești?

Cristian China – Birta: Eu consider că vagoanele de cărți sunt baza scrisului. Imbecil să fii, fără pic de talent literar, dar cărțile citite scriu pentru tine. Asta este începutul, apoi vine talentul, iar la final apare și o strategie. Nu există să scrii fără să fi citit. Nu are de unde izvorî talentul. Ba da poți scrie, dar de genul: Ana are mere.

Emilia Chebac: Un îndemn pentru cei care nu sunt prea prieteni cu cărțile?

Cristian China – Birta: Citește, prietene 50 de cărți și o să vezi cum devii mai deștept! Tu ești prost, dar faptul că ai turnat în tine câteva cărți te-a mai deșteptat un pic. Recomand cărțile celor care sunt puturoși și prostălăi. Citește, frate! Citește!

Emilia Chebac: Ești considerat, de cei din jur, un blogger și un antreprenor de succes. Crezi în succesul peste noapte?

Cristian China – Birta: Lumea care crede în succesul peste noapte vede numai finalul. Fiecare trăim pe orizontul nostru. Cum îi intră un om pe radar își spune că de atunci există. Este documentat că oamenii te văd cam după 10 ani de muncă. Un exemplu Gașca Zurli. Au 10 ani, dar cam de 1 an este mega-fenomen. Criteriul meu pentru succes înseamnă ce bază de retenție ai. Poți face o mare promovare, ai aprins focul, dar la final contează cu ce beneficii ai rămas. Cu ce-ai câștigat la brandul personal? Câte cărți ai vândut? Câți oameni ți-au venit la cursuri? Câți lectori ai atras?

De 13 ani de când fac digital, ai idee câți meteoriți am văzut? Mulți. Foarte mulți. Ori eu un prostălan, nu așa deștept, nu așa frumos mi-am creat sistemul și am urcat treaptă cu treaptă. Eu sunt aici, iar alții au dispărut.

Emilia Chebac: Cum vezi potențialul într-un om?

Cristian China – Birta: După instinct, funcționează formidabil. Mereu mi se spune: „ce noroc ai avut cu ală”. Îi las să creadă că e noroc. Mulți îmi recomandă pe cineva cu care, spun ei, aș avea multe în comun. Ne întâlnim și nu există nici cea mai mică chimie.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea proiectului cu cărți?

Cristian China – Birta: Cred că eram într-o conferință publică și câțiva studenți mă tot întrebau ce cărți să le recomand. Le-am spus să fie mai clari. Să-mi dea un domeniu mai precis.

Au vrut să le recomand filosofie. Le-am spus să înceapă cu Platon – Republica, Epicur, neaparat Seneca. I-am simțit că sunt uimiți.
Apoi altul m-a intrebat de cărți SF. Ai de ales între Dune și Fundația (toată seria). Eu îți recomand Fundația care este filosofie de viață.

Și mă tot provocau. Acela a fost momentul în care am realizat că toți prietenii mă pun să le recomand cărți.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Cristian China – Birta: M-am uitat ce faci. Mi s-a părut super interesant. Am simțit ca vreau sa-ți acord un interviu. E cea mai bună explicație. Dacă poți să faci bine de ce sa nu faci. Apoi orice lucru care se scrie despre mine mă ajută la brandul personal.

Emilia Chebac: O provocare?

Cristian China – Birta: David Stescu, baiatul autist recuperat foarte frumos prin grija părinților, o poveste extraordinar de frumoasă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Cristian China – Birta: Nu prea sunt eu cu admirația. Când admiri pe cineva îi anulezi tot ce este omenesc. Ca să admiri un om trebuie să fie perfect. Îmi place extraordinar de tare Ivan Patzaichin. Înainte de a-l întâlni, am crezut că este un produs de PR. Mă gândeam că nu are cum să fie un om atât de bun și așa de senin. Consideram că este un actor genial. L-am cunoscut și te sigur că așa e. Așa om, nu-ți vine să crezi că există! Așa-i Ivan! Un om extraordinar! Lui nu-i plac aparițiile publice, dar o face știind că așa ajută cauza. Toți banii pe care îi face îi bagă în asociația lui.

Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?

Cristian China – Birta: La mine e simplu, întâi familia și apoi restul. Plec de lângă nevastă și de lângă copii, iar asta este un efort și un cost pentru mine. Dacă tot fac asta trebuie să câștig ceva.

Emilia Chebac: Cum ai defini relație cu soția ta?

Cristian China – Birta: Avem o relație senzațională, de aceea lumea are tendința să o idealizeze. În spatele unei astfel de relatii este însă o muncă extraordinară. Să nu crezi că nu avem meciuri! În cuplul nostru eu sunt personajul coleric, iar ea cel așezat. Amândoi suntem firi puternice. De aia o și ador. Pentru că este o fire extraordinar de puternică. Dacă era o plăcintă, o dominam și la revedere. Ori ea se contrează cu mine. Îmi place, dar și mă enervează. Atât de mult încât uneori îmi vine să o arunc pe lună.

În ziua în care m-am întâlnit cu Cristian China – Birta, pentru interviu, părea că este cu mintea în altă parte. Normal că m-a contrariat: a respectat ora, îmi răspundea la întrebări și totuși ceva plutea în aer (de fapt cineva). Se simțea că îi place să vorbească despre cărți, dar nu era acolo 100%. I-a sunat telefonul. Era soția. A vorbit foarte puțin. După ce a încheiat convorbirea am elucidat misterul. Exact înainte de interviu, se dăduse drumul la un comunicat prin care se anunța că soția lui va ocupa o poziție importantă în cadrul firmei în care activează. El era nespus de mândru. Când îmi spunea asta fața i s-a luminat brusc, iar timbrul vocii, până atunci puternic și hotărât, trecea într-un alt registru căpătând vibrații mult mai plăcute. Nu aveam nevoie de un radar prea sofisticat să înțeleg cum stau lucrurile în familia China-Birta.

Pe 18 mai 2019, de Noaptea Muzeelor, Bucureștiul părea sub asediu. Valuri de oameni se revărau pe străzi. Mă îndreptam (corect alergam) cu familia spre Teatrul Mic. Eram în întârziere. În parcarea subterană de la Universitate ne-am intersectat. Cum în 5 minute începea spectacolul, i-am făcut din mâna și i-am spus în fugă că merg la teatru. Am aflat că mergea și el tot la teatru, doar că piesa lui avea să începă peste jumătate de oră.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, interviuri, istorie, online, pasiune

Diverse Interviuri Irina

Interviu cu Vali Irina Ciobanu: Hai să nu le mai retezăm aripile!

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 mai 2019
Niciun comentariu la Interviu cu Vali Irina Ciobanu: Hai să nu le mai retezăm aripile!

Pentru interviul cu Vali Irina Ciobanu ne-am dat întânire în atelierul ei unde conversația noastră a fost monitorizată, de la distanță, de pisica Zoe. Așa cum îi stă bine unei muze nu a coborât printre noi muritorii de rând. La un moment dat, plictisită că subiectele nu se ridicau la înălțimea standardelor ei a adormit. Cu siguranță și muzică de jazz care se auzea discret în fundal a ajutat-o. Oare ce-or avea toți oamenii talentați cu pisicile? Fie că desenează, scriu sau fac ceva creativ au mereu în preajma lor o pisică. Mă gândesc foarte serios să-mi achiziționez și eu una. Să intru și eu, domnule, în rândul lumii creative!

Emilia Chebac: Când ai realizat că vrei să devii pictor?

Vali Irina Ciobanu: Eu m-am născut la Valea Popii unde nu am întâlnit nici un pictor. Nu știam că există pictori, dar știam că există scriitori. Îmi plăcea să citesc foarte mult. Scriam mici povestioare la care făceam ilustrații. Cu timpul scrisul a trecut în plan secund, în timp ce desenele au început să ocupe un spațiu din ce în ce mai mare. Mătușa mea a păstrat niște desene de atunci. Să știi că erau mega complexe! Desenez de când mă știu. Puteam sta ore în șir în fața unui desen și nu mă plictiseam niciodată.

Am realizat că există pictori la 15 ani când o prietenă de familie, Oana Belu, m-a dus în vizită în atelierul maestrului Dan Botezan. Era într-o marți după amiaza. S-a uitat pe desenele mele. Atunci am realizat că a fi pictor este o meserie. În momentul acela mi-am spus: eu pictor vreau să mă fac!

Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu maestrul Dan Botezan?

Vali Irina Ciobanu: De la 15 ani, timp de 5 ani de zile, am mers regulat în atelierul maestrului Botezan. Am fost ucenic în toată această perioada. Ani de zile am pregătit suporturi pentru pictură și am mojărit culori. Au fost ani de studii intense. Toți marii maeștri au început cu studii, au făcut reproduceri. Nu am sărit nici o etapă. Acum toată lumea vrea direct să picteze. Chiar dacă ești talentat nu e suficient. Trebuie să pornești cu începutul.

La 22 de ani am considerat că sunt pregătită să am primul meu atelier. Deși era un demisol, relativ întunecos, undeva prin Cotroceni am fost tare fericită acolo.

Emilia Chebac: Ce ți-ai cumpărat din primul tău salariu?

Vali Irina Ciobanu: Un Casio mic cu căști. Apoi mi-am cumpărat o pereche de căști imense. O achiziție destul de scumpă pentru acele timpuri. Făceam naveta cu trenul și mă cunoștea toată lumea după căști. În tren, în timp ce ascultam muzică, desenam. Căram tot timpul după mine un caiet cu schițe. Mă cunoște toată lumea ca pe un cal breaz. Făceam portrete oamenilor pe care îi întâlneam în tren.

Emilia Chebac: Cum au primit părinții tăi această pasiune?

Vali Irina Ciobanu: Am avut foarte mare noroc. Nimeni nu s-a opus visului meu. Când am venit de la maestrul Botezan îmi amintesc că i-am spus tatălui meu:
– Tati, mă fac pictor!
– Cum măi tată să te faci pictor? Știi tu să pictezi?
– Sigur că știu! i-am răspuns sigură de mine.
A decupat din calendar o Maica Domnului cu pruncul și a spus:
– Ia și pictează!
– Pe ce să pictez?
Tata era un om tare creativ. Mi-a găsit un placaj pe care să-mi dovedesc talentul.
– Bine, dar nu am pensule
– A, nu-i problemă!
A făcut imediat 10 pensule de mărimi diferite: din părul meu, al lui și al porcului din curte. Mi-a creat condiții să-i dovedesc că pot. M-am chinuit o săptămână să pictez icoana. Am plâns de ciudă că nu-mi ieșia. Dar după o săptămână de chinuri m-am dus cu lucrarea (care și acum există la Valea Popii) la el.
– Ia uite tati!
– Mânca-o-ar tata! Ce frumusețe! Pictor să te faci!

Oamenii au încercat să-l influențeze: „E greu să trăiești din pictură, pune-o să facă ceva serios. Uite ce note mari are la școală.” Irina era pe atunci elevă la un liceu de mate – fizica. Tata le spunea la toți: „Dar ei îi place să picteze!” Tata nu a cedat și a devenit cel mai bun om de PR al meu. Arăta la toată lumea ce pictez. Din momentul în care s-a convins că știu să pictez m-a sprijinit 100%.

Am avut noroc. Am eleve care ajung la mine după vârsta de 30 de ani și care spun: „mama, tata nu m-au lăsat!!!” Acum vin la mine să le ajut să-și împlinească visul.

Emilia Chebac: În afară de talent și voință ce crezi că a mai contat?

Vali Irina Ciobanu: Generozitatea oamenilor. Am avut parte de ea atunci când m-am format. Mulți oameni au fost dispuși să mă învețe și să mă îndrume. Apoi persoanele care, la început, mi-au cumpărat tablourile. Oricât ar fi de bune lucrările, dacă oamenii nu le cumpăra, e greu să mergi mai departe.

Emilia Chebac: Ce a fost cel mai greu de gestionat?

Vali Irina Ciobanu: La inceput stăteam și 16 ore/zi în atelier. Nu aveam suficientă experiență să-mi iasă cum îmi doream. Stricam. Există un mare dezavantaj în pictură: dușmanul binelui este mai binele. Pe atunci chiar dacă-mi plăcea ce a ieșit, îmi spuneam: ce-ar fi să iasă și mai bine! Reușeam să stric lucrarea, să o îmbâcsesc din ce în ce mai tare. Asta mă umplea de nervi, iar la final nu aveam ce să mai fac decât să o joc în picioare. Asta după ce muncisem la ea 3 săptămâni.

A fost foarte greu să învăț să mă opresc. Să reușesc să las lucrarea la stadiul mai bine și să nu mă arunc după foarte bine.

Dar există și un avantaj când strici. O lucrare la care inițial am muncit 3 săptămâni, când am reluat-o de la zero, am teminat-o într-o săptămână și mi-a ieșit colosal.

În concluzie, strică cu cât strici mai mult cu atât evoluezi mai mult.

Emilia Chebac: Folosești o tehnică anume sau îți place să experimentezi?

Vali Irina Ciobanu: Sunt deschisă la orice. Îmi place să experimentez, să schimb tehnicile. Cu cât provocarea este mai grea, cu atât mă entuziasmez mai tare. De aceea sunt iubită de oamenii de la magazinele de pictură. Știu că sunt dispusă să cumpăr și să încerc materiale noi. Nu mă pot abține. Am experimentat până acum:
• pictură în ulei pe pânză/ cupru / sau orice alt suport permite.
• acuarelă, tempera, tempera cu ou pe piele, acrilic.
• tuș, guașe,
• pictură pe sticlă, mătase, bumbac.

**Irina a pictat etichetele pentru vinurile Recaș**

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Vali Irina Ciobanu: Când eram puștoaică îmi plăcea Dali, apoi a urmat perioada Klimt, Egon Schiele. Van Gogh este artistul care mă mișcă extraordinar de tare, artistul care mă face să am o reacție fizică la lucrările lui, atât de intensă este emoția pe care mi-o provoacă. Acum îmi place foarte mult rafinamentul lui Leonardo da Vinci. În ultima vreme îl redescopăr. Am citit mult despre viața lui, dar și despre tehnicile lui pe care le-am experimentat.

Emilia Chebac: În vacanță renunți la desen?

Vali Irina Ciobanu: Nu, am tot timpul caietul cu schițe la mine. Desenez în fiecare zi, nu pot să mă abțin. Mă trezesc mai devreme decât iubitul meu, îmi iau o cană de cafea, caietul de schițe și mă pun pe desenat.

Emilia Chebac: Desen sau culoare?

Vali Irina Ciobanu: Îmi place culoarea. Sunt pictor! În creion gândesc schițele de compoziție. Structura e mult mai clară în creion. În culoare pun impresii. Nu gândești o impresie, gândești o compoziție.

Emilia Chebac: Ce hobbiuri ai?

Vali Irina Ciobanu:
• Citesc. În vacanțe recuperez cu beletristica. Și în timpul anului citesc mult, dar mai mult pentru documentare, mai puțin pentru păcerea mea.
• Și mai am o pasiune: dansez tango. Mă amuză teribil și îmi dă o stare de bine.

Emilia Chebac: O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar păcea să trăieși?

Vali Irina Ciobanu: În prezent. Ca pictor este cea mai norocoasă perioadă din toate timpurile. În trecut multe din culori erau toxice, era greu să călătorești pentru inspirație, și nu știu câtă libertate aveai dacă erai pictor la curtea regală.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali Irina Ciobanu: Mi-a plăcut din prima fotografia ta. Apoi am citit un paragraf din prezentarea ta pe blog și m-a convins. Mi-a dat Georgeta un link la blogul tău. Arată foarte serios, nu este o pițiponceală.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Vali Irina Ciobanu: Gheorghe Coman.

**Hărțile Irinei la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi**

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali Irina Ciobanu: Marele meu eșec așa cum îl vedeam atunci a fost faptul că am picat la Facultatea de Arte. Am picat prima sub linie. Pe atunci erau 5 locuri/ an. A fost tragedia vieții mele. Muncisem ca un sclav. Pentru că nu am intrat, am fost un an audient la facultate. Crescând de la 15 ani în atelierul unui pictor eram obișnuită să cer păreri. Am făcut bine? Nu am făcut? De ce nu am făcut bine? Pictorii printre care m-am format erau obiectivi cu lucrările mele. Mă îndrumau. La facultate, în acel an, am descoperit că nu așa stau lucrurile, că oamenii nu-ți oferă suportul. Puneai o întrebare și ți se răspundea cu o altă întrebare.

Am hotărât să dau la filosofie, deși aveam lucrări în galerii și aveam propriul meu atelier. Am realizat că Facultatea de Arte nu este locul care să mă facă fericită. Mă frustra îngrozitor! Eram la curs desenam toți același studiu, profesorul venea, se strâmba, dar niciodată nu spunea ce nu-i place. Trecea mai departe la cel de lângă mine și spunea că este superb. Nici acum nu știu de ce nu m-am încadrat în mediul academic de la arte. Pentru că am crescut ucenic într-un atelier, eram obișnuită de la egal la egal. Nu am înțeles de ce toată clasa admira ce a hotărât profesorul că e superb. Nimeni nu știa să-mi argumenteze alegerea făcută.

Mi-a luat vreo 10 ani să înțeleg că asta a fost marele meu noroc. Când am aruncat un ochi la toți colegii din generația mea cu care mă pregăteam atunci, am realizat că sunt singurul pictor. Toți s-au angajat. E drept că s-au dus în direcții creative, dar eu sunt singura care am propriul meu atelier și trăiesc din pictură.

Emilia Chebac: Cum a apărut proiectul cu hărțile desenate pe piele?

Vali Irina Ciobanu: A început acum 8-9 ani. A fost o comandă. Mi s-a cerut o hartă cu istoria tutunului pentru un pasionat de trabuc. Era un cadou, de casă nouă, pentru fumoarul unei reședințe din străinătate. Fiind prima lucrare de acest gen, inițial nu am știut foarte clar forma finală, dar apoi lucrarea s-a conturat din aproape în aproape. M-am hotărât să o pictez pe piele deoarece era mult mai ușor de transportat.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu știu îmi poți vorbi despre tehnica picturii pe piele?

Vali Irina Ciobanu: Această tehnică nu am căutat-o. Ea ma găsit pe mine. A ieșit din paginile unei cărți „La Bella Principessa” de Martin Kemp și Pascal Cotte unde este o descriere a unei tehnici vechi de pictură pe suport de piele, o tehnică folosită și de Leonardo da Vinci. Pictez pe piele folosind atât tempera cu ou cât și acuarelă. Pielea o întind pe un sașiu, apoi o prepar câteva zile cu mare grijă pentru a asigura un suport flexibil. Este o tehnică complexă, dar când ajungi să o stăpâneșrti îți oferă o satisfacție imensă. Hărțile mele, în timp, au devenit din ce în ce mai complexe.

**Hărțile Irinei expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi**

Emilia Chebac: Ce hărți ai pictat până acum?
Vali Irina Ciobanu:
• Istoria Tutunului – a fost prima, apoi a urmat
• Istoria Medicinei – pentru biroul unui avocat
• Istoria Velierelor – pentru un colecționar de veliere vechi
• Istoria Șahului – pentru un pasionat de șah
• Istoria Deltei Dunării
• Istoria Vinului Românesc
• Istoria Cailor din Întreaga Lume
• Istoria Cafelei
• Istoria Automobilului

În 2017 hărțile ei au fost expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. (Un articol mai vechi despre acest muzeu am scris pe blog aici.)

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în Romania?

Vali Irina Ciobanu: Aș schimba sistemul de educație. Eu nu am copii, dar îi iubesc tare mult. Simt că ceva nu este în regulă când stau de vorbă cu cei care îmi vin la meditații. Îi descopăr frustrați. Școala nu încurajează creativitatea. Din punctul meu de vedere, creativitatea este cel mai important lucru la un om. Un copil pe care îl lași să fie creativ, îl incurajezi și îi dezvolți creativitatea va fi bun indiferent de ce domeniu va alege în viață. Creativitatea se extinde în multe domenii nu numai în artă.

Nu-l obliga să deseneze într-un pătrățel, nu-l obliga să gândească într-un pătrățel. Lasă-l! Sunt atât de minunati când sunt mici. Sunt fericiți! Au atâta imaginație! Sunt absolut colosali! Pe măsură ce cresc devin din ce în ce mai timorați. Hai să nu le mai retezăm aripile!

Emilia Chebac: Un exemplu concret. Cum distruge școală românească creativitatea?

Vali Irina Ciobanu: Meditez elevi pentru Faculatea de Arte din Marea Britanie, dar și elevi care rămân aici. Este o mare diferență și se observă ușor din modul cum își pregătesc portofoliul.

Portofoliul pentru un elev care vrea să meargă afară se bazează în special pe creativitate: pregătește câteva lucrări în care arăta că știe să construiască, că știe să facă studiu draperie, portret. Apoi restul lucrărilor au legătură cu domeniul ales de viitorul student. Portofoliul reflectă personalitatea elevului, căutările, nevoile lui și ce își dorește să facă.

Portofoliul unui elev care rămâne aici: studii de natură statică, aceeași compoziție cu personaje, aceeași valorație. Pe care trebuie să le faci perfect și nu cumva să ai inițiative și să vii cu altceva. Nu interesează pe nimeni. Creativitatea nu este deloc încurajată.

Emilia Chebac: În ultima vreme reclamă la cafeaua Kafune a făcut valuri pe facebook. Ce legătură ai tu cu acest spot publicitar?

Vali Irina Ciobanu: Lucrările care apar în acest reclamă sunt pictate de mine.

Pe parcursul interviului Vali Irina Ciobanu mi-a repetat de nenumărate ori cât a fost norocoasă: la început că a întâlnit oameni generoși care au învățat-o și sprijinit-o, apoi că are șansa să facă ce și-a dorit. M-a molipsit și pe mine entuziasmul Irinei. În compania ei ai senzația că fericirea e un lucru foarte ușor de atins. Probabil că generozitatea primita la timp o face să vadă lucrurile așa. În atelierul ei m-am detașat complet de lumea de afară, de nervi needucați, de urât și de lipsă de inițiativă. La ea totul pare frumos și armonios. Nu mai spun de curajul de a spune da provocărilor. Cu siguranță are și ea destule momente proaste, dar m-a făcut să înțeleg că sunt parte din procesul creator. Important este ce rămâne. Lucrările semnate: Vali Irina Ciobanu.

Interviul cu Vali Irina Ciobanu nu m-a făcut să mă reapuc de pictat, deși niciodată să nu spui niciodată. Conversația cu ea mi-a reamintit că indiferent de ce faci:
• Luptă pentru ceea ce crezi, nu contează ce zic cei din jurul tău. Nu renunța!
• Înarmează-te cu răbdare, nu te aștepta ca validarea valorii să apare peste noapte. De obicei, este un proces care durează cam… 10ani.
Acolo în atelierul Irinei până și Zoe m-a învățat ceva. Deloc interesată de mine, m-a ignorat complet însă a făcut-o cu… eleganță.

Mă țin de cuvânt și continui pe blog categoria Irina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Cum pentru Irina lumea artei și literatura se intersectează, o recomandare de carte: Bucuria vieții – Irving Stone (viața lui Van Gogh).

**Firește că Irina a pictat-o pe Regina Maria.**

Etichete artă, interviuri, pasiune, trăiește frumos, visuri

Cultură

Viață de cititoare – aprilie 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 4 mai 2019
Niciun comentariu la Viață de cititoare – aprilie 2019

Nu mai pot continua așa, cumpăr compulsiv… cărți. Da, sunt un caz pierdut! Ar trebui să recurg la terapie. Ca să nu mă mai las prinsă în mrejele marketingului făcut de edituri am decis să scriu un articol/lună despre cărți. Să cumpăr mai puțin și doar ce mi se potrivește. Indiferent câte cărți cumpăr nu reușesc să citesc mai mult de 70 de cărți/an. Asta în anii buni, pentru că au fost și ani în care nu am depășit 50. Îmi doresc să scap de cumpăratul compulsiv de cărți, nu să mă vindec de dependența de lectură. Cum în curând nu mai am unde să le pun, mi-am propus să urmez 3 pași:

• Să mă limitez la o singură comandă pe lună.
• Să termin de citit tot ce am achiziționat până acum.
• Să încep să împrumut cărți de la bibliotecă.

Pentru a fi sigură că mă voi ține de promisiune voi nota într-un jurnal lunar: cât cumpăr, cât citesc și ce articole pun pe blog legate de cărți.

În weekend am luat un interviu unei persoane care lucrează la o editură. O încântare de fată. Am ajuns la concluzia că, în continuare, trăiesc într-o bulă. Până să o întâlnesc pe C.R. am crezut că oamenii încă citesc. Discuția cu ea m-a trezit la realitate. În lumea noastră mereu pe fugă, piața de carte este o Cenușăreasă mereu în zdrențe.

1 aprilie am comandat pe Elefant:

• Sindromul Stavroghin – Alina Pavelescu
• Amintirile unui fost corector – Petre Stoica
• Misterul lui Henri Pick –David Foenkinos
• Între Orient și Occident – Neagu Djuvara

Până îmi vin cărțile citesc „Din viața familiei Ion C. Brătianu” – Sabina Brătianu. Nu e o lectură care să curgă prea ușor, asta pentru că în martie am citit mai mult beletristică. Revenirea la memorii și jurnale se pare că nu este atât de ușoară.

4 aprilie mi-au venit cărțile. Am ales „Sindromul Stavroghin”. Entuziasmată de carte am postat pe contul personal de facebook – Claudia Puiu – următoarea postare:

„Sindromul Stavroghin” – Alina Pavelescu este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (Vezi fotografia).

Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil:
– Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință,
– Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele,
– dra Silvia o renumită moderatare tv, dar atunci când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe,
– Fane interlopul care câteodată are creier și… inimă,
– Obeadă diavolul reîncarnat,
– Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, dar amândoi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.

Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.

Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.

Am continuat cu „Misterul lui Henri Pick” care este o carte despre cărți. Deși nu s-a ridicat la înălțimea volumului „Omul obsedat de cărți” a fost totuși o lectură plăcută.

8 aprilie Mi-am impus să mă limitez la o comandă de cărți pe lună, dar astăzi am încălcat regula. În drum spre un cabinet medical, aflat pe strada Suvenir, am intrat într-o librărie și un titlu mi-a atras atenția „Amintiri din strada Suvenir” (Poveștile doamnei Ioana Crupenschi) – Victoria Dragu Dimitriu. Normal că am cumpărat-o, iar apoi să mă vezi pe mine, pe un vânt năprasnic, chinuindu-mă să prind în fotografie și cartea și strada. În concluzie am cumpărat 5 cărți și luna nu este nici la jumătate.

9 aprilie am luat un interviu pentru blog lui C.C.B. Am vorbit numai despre cărți, deși omul nu are nici o treabă cu lumea cărților (activitatea lui din care trăiește). Citește enorm și este pasionat de istoria Imperiului Roman. I-am dăruit „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” cartea lui Adrian Cioroianu.

11 aprilie am descoperit prin intermediul Instagramului o persoană pasionată de cărți care va apărea la rubrica mea de recomandări de carte. Locuiește în Iași și este bibliotecară.

12 aprilie „Expert în vin în 24 de ore”– Jancis Robinson. Ce poți face timp de 4 ore în mașina când mergi pe un drum care nu-ți mai rezervă nici o surpriză. Citești! Destul de tehnică (comparativ cu „Pe aripile vinului” a Biancăi Bosker care rămâne, în continuare, preferata mea din colecția In Vino Veritas), dar minunată ca documentare pentru viitoare interviuri. De neratat pentru pasionații de vinuri.

15-20 aprilie citesc „Amintirile unui fost corector” – Petre Stoica. Nu m-a prins foarte tare.
La biblioteca nu am ajuns să împrumut cărți, dar în drumurile mele am fotografiat-o. Atât de mult că, dacă mai stăteam un pic, portarul ar fi venit spre mine să mă întrebe ce fac. Acasă am văzut că toate fotografiile au ieșit prost.

18 aprilie am cumpărat de la Cărturești Carusel „La început a fost sfârșitul” de Adriana Georgescu (cartea nr.6) în drum spre un eveniment. Am terminat-o a II-a zi. Postare pe facebook:

Un weekend petrecut cu cartea Adrianei Georgescu „La început a fost sfârșitul” – Humanitas. De la „O femeie din Berlin” nu m-a mai răscolit așa o carte.

Avea 25 de ani și toată viața înainte. Era o avocată și o jurnalistă strălucită. Ghinionul ei a fost că era șefa de cabinet a gen. Rădescu. Deși arestată și torturată dă dovadă de un curaj ieșit din comun. Trece prin iad cu demnitate și nu se lasă învinsă. Minunea asta de carte stă mărturie.

22 aprilie am postat interviul cu Diana Cosmin unde bineîteles am vorbit despre cărți.

23 aprilie de Ziua Internațională a Cărții am comandat de pe Elefant (erau reduceri 50%). Cum rămâne cu o comandă pe lună? Dar nu se pune deoarece comanda va sosi pe 2.05.2019.

• O femeie iubită – Andrei Makine
• Enciclopedia Vinului. O nebunie de vin –Madeline Puckette, Justin Hammack
• Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare – Jude Morgan

Tot astăzi de Ziua Cărții am incendiat facebookul în condițiile în care eu postez extrem de rar de 2 ori/zi. Am pus 3 postări despre cărți și un articol cu Alice Teodorescu (mi-a fost lector la un curs de Scriere Creativă) în care am descusut-o despre cărți.

24 aprilie Am reluat „Amintirile unui fost corector”. – Petre Stoica, dar am abandonat-o pentru „În intimitatea secolului 19” cartea Ioanei Pârvulescu găsită în biblioteca părinților. Cum mult timp am neglijat Belle Epoque în favoarea interbelicului am decis că este momentul să recuperez.

30 aprilie Sărbătoarea de Paște a trecut, librăriile s-au deschis, iar eu am mai cumpărat o carte. Am început-o, dar mi-am propus să o citesc pe 1 mai „Românce văzute de străini” – Vasile Panopol.

Statistic aprilie, în cărți, pentru mine arată cam așa:

Cărți cumpărate: 7
Cărți citite: 5
Articole despre cărți pe blog: publicate 2, în așteptate pentru luna mai tot 2.
Cartea lunii aprilie: La început a fost sfârșitul – Adriana Georgescu
Autor român contemporan: Alina Pavelescu

Am urmărit cu plăcere pe Netflix un film despre cărți, bineînțeles există și cartea Scrisori din insula Guernsey.

Îmi place să citesc memorii, jurnale și istorie. Dar asta nu mă transformă într-un expert. Un expert în istorie a fost și este domnul Neagu Djuvara. Eu sunt doar o consumatoare obsedată de acest gen. Iar erudiția și pasiunea nu au deloc acelaș înțeles.

Mereu m-am ferit să fac recomandări și să dau stele sau note. De ce? Pentru că totul este extrem de subiectiv. În general, fiecare cititor rezonează cu cărțile în care se răgăsește. Unii se regăsesc în ficțiune, alții în memorii și jurnale. Oricât de minunată ar fi ultima carte scrisă de Kate Morton eu o abandonez oricând pentru jurnalul unei personalități. Dar cei pasionați de literatura epocii victoriene vor adora acestă carte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram (unde am postat fotografii cu 80% din cărțile citite).

Etichete cărți, educație, istorie, pasiune, recomandare

Cultură Interviuri

Un interviu cu Diana Cosmin despre scris, cărți și emoții

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 21 aprilie 2019
6 comentarii la Un interviu cu Diana Cosmin despre scris, cărți și emoții

Cu Diana Cosmin m-am întâlnit, pentru un interviu, la Dialoguesocialbar. Deși mică și fragilă, în momentul în care a intrat în cafenea, personalitatea ei a umplut tot spațiul în care mă aflam. Era îmbrăcată în alb și negru, combinația ei preferată. O poșetă roșie (pentru care multe dintre noi și-ar vinde sufletul) și o manichiură în aceeași culoare punctau îndrăzneț întreg ansamblul. Se spune că negrul te salvează în orice situație. Greșit! Cu negrul îți dai examenul de stil. Sofisticat versus ieftin. Ai nevoie de o doză substanțială de rafinament pentru a intui corect textura materialului și croiala potrivită. Diana excelează la acest capitol, fără însă a pica în căpcana perfecțiunii. Parul ei ondulat natural, chiar rebel a echilibrat perfect un outfit care altfel s-ar fi dus într-o zonă prea pretențioasă. Ținuta ei mi-a transmis că am în față mea o persoană atentă la detalii, dar care este pregătită oricând să plece într-o mare aventură.

Cum am ajuns să-mi doresc un interviu cu Diana Cosmin? Pe 9 Martie – Ziua Deținuților Politici a publicat pe blogul ei 2 articole legate de acest subiect.

Mi-am amintit cum în urmă cu 2 ani, când făcem un curs de blogging, lectorul a afișat pe ecranul din sala de curs 5 bloguri. Fiecare își dădea cu părerea, eu nimic. Am fost întrebată:
– Ce părere ai de Fine Society?
– Pe bune, nu poți să mă întrebi de un blog mai terestru?! Atunci pentru mine Diana Cosmin era din Liga Mare. Este și acum, doar că la omul Diana Cosmin, în prezent, mă raportez altfel.

De fapt întâlnirea mea cu Diana Cosmin nu a fost un interviu. Aș considera-o, mai degrabă, o conversație care mi-a oferit ocazia să descopăr o persoană cu care am multe în comun. Cum 2019 este Anul Cărții am vorbit despre scris și cărți, dar nu am ocolit nici emoțiile.

Emilia Chebac: Diana, cât poți rezista fără să scrii?

Diana Cosmin: Depinde. Recordul l-am atins în decembrie 2018. Am plecat în vacanță pentru o lună. A fost pentru prima dată, în viața mea adultă, când n-am mai simțit nevoia să scriu. Chiar și o postare pe facebook mi se părea deja prea mult. A fost ca un detox al minții. În general, nu pot sta departe de scris mai mult de 2-3 zile. O fac zilnic fără să-mi propun, chiar și atunci când sunt în vacanță.

Emilia Chebac: Cum stai cu inspirația?

Diana Cosmin: E mereu prezentă: fie că văd ceva pe stradă, fie în momente în care am ceva de rezolvat. Scriu în Notes pe telefon sau dacă am laptopul la mine mă opresc la o cafenea. Ideile te lovesc când nu plănuiești. Când îți place să scrii întotdeauna îți iese în cale un subiect.

Emilia Chebac: Un loc/un ritual de scris?

Diana Cosmin: Când eram la revistă am învățat să scriu în open space (care este moartea creativității – este gălăgie, telefoanele sună, mereu te întrerupe cineva). A fost un mediu stresant, dar pe mine m-a ajutat. Acum pot scrie oriunde. Chiar dacă cântă o fanfară, chiar trec 10 elefanți, nimic nu mă distrage.
• Îmi grupez activitățile. Am zile de scris de dimineață până seara și zile de întâlniri. De aceea prefer cafenelele. Poți să prinzi câte o discuție amuzantă care te scoate din rutină. În timp ce eu lucrez la povestea mea în jur sunt oamenii cu poveștile lor.
• Nu-mi lipsește cafeaua pentru că îmi place gustul și o asociez cu ideea de scris.
• Sunt mai creativă dimineața. Diminețile îmi dau un sentiment de invincibilitate. La 7 când restul oamenilor abia se trezesc eu scriu. Am zile în care scriu de dimineața până seara. În alte zile termin în jur 12:00-13:00 pentru că sunt și eu om și mai am și alte treburi de rezolvat.

Emilia Chebac: Ai o regulă în alegerea oamenilor despre care scrii pe blog?

Diana Cosmin: O regulă pe care am împus-o eu: oameni cu povești extraordinare și care nu au mai fost spuse. Îmi place să descopar oameni nu celebrități. Iar dacă sunt celebrități încerc să găsesc cele mai atipice și ieșite din comun întrebări.

Emilia Chebac: Diana eu te-am ales pentru blogul meu pentru că ai scris despre Memorialul Durerii de la Sighet. De ce ai ales să faci asta?

Diana Cosmin: Mă doare superficialitatea oamenilor care vizitează acel loc și nu înțeleg mare lucru. Cu cât avem un public mai amplu cu atât suntem datori să fim atenți la calitatea mesajului transmis. Important este să influențezi în bine, să dai mai departe și să tragi niște semnale de alarmă.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune de comunitatea ta?

Diana Cosmin: Sunt foarte mândră de comunitatea mea.
• Mă urmăresc 50% femei și 50% bărbați. Femeile comentează mai mult, bărbații mai puțin.
• Sunt oameni peste 30 de ani, iar asta mă bucură enorm. În acestă etapă a vieții oamenii caută conținut de calitate nu live-uri și fotografii frumoase. Acest gen de public este fidel.
• Sunt oameni care citesc mult. Reacționează prin mesaje și comentarii.
Au încredere în mine, iar asta mă resposabilizează. Nu-i pot păcăli cu un articol făcut pe genunchi. Dovadă că îmi dau comentarii deștepte. Între noi este o relație.

Emilia Chebac: O întâmplare legată de cărți care ți-a rămas în suflet?

Diana Cosmin: S-a întâmplat într-un restaurant. A venit o domnișoară spre mine și mi-a spus: „Iartă-mă, știu că este ciudat, dar vreau să-ți spun că am citit Poftă de ciocolată și mi-a plăcut la nebunie. Și am mai cumpărat 2 cărți de Care Santos.” A fost inspirată de o recenzie scrisă pe blog în 2016. Am îmbrățisat-o pentru că mi-a făcut seara frumoasă.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Diana Cosmin: Am văzut comentariile și postările tale. Mi-a plăcut foarte tare de tine. Mi-ai inspirat încredere. Îmi pari un om foarte pasionat și serios pe ce faci. Asta m-a făcut să accept interviul. Cred în intuiție. La tine n-am avut nici un dubiu. Eram curioasă să te cunosc.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Diana Cosmin: Rodica Paléologue a fost și ea deportată în Bărăgan (voiam să ți-o recomand la final interviului dacă nu puneai tu întrebarea ). Este un om foarte pasionat de istorie și cu multă profunzime. Nu e genul care vorbește mult și mereu își alege cu grijă cuvintele. De la ea am învățat un termen reziliență. Am înțeles ce înseamnă să poți trece prin iad cu fruntea sus, să rămâi demn, să nu lași să te schimbe fundamental ca om și nici să te doboare.

(După ce i-am luat interviul Dianei Cosmin mă obseda cuvântul reziliență. Eram sigură că l-am mai întâlnit. Dar nu-mi aminteam unde. Pe noptieră păstrez o carte pe care o mai răsfoiesc de câteva ori pe an: Și tu poți să zbori – Seth Godin Într-o seară am deschis-o și am citit:

Reziliența – înseamnă să transformi orice obstacol într-un proces de învățare, nu doar într-o problemă trecătoare care trebuie rezolvată. Reziliența împune flexibilitate, perseverență și tărie.)

Emilia Chebac: Ce gen de cărți citești?

Diana Cosmin: La fel ca și tine iubesc memoriile și biografiile. Îmi place și beletristica, dar nu mai am aceeași răbdare pe care o aveam în liceu pentru acest gen. Iar dacă aleg să citesc acest gen apreciez scriitura frumoasă. De aceea mi-a plăcut Fiica Ceasornicarului.

Îmi place să merg duminica la librăria Humanitas – Cișmigiu să mă uit la cărți. Văd câte o carte de beletristică. Apreciez ideea, dar realizez că nu are loc în viața mea. Prefer să citesc biografia unei personalități. În acest moment al vieții mă hrănește mult mai mult și învăț mult mai multe lucruri.

Emilia Chebac: Dacă nu îți place o carte o termini?

Diana Cosmin: Dacă nu mă prinde renunț, nu mă cramponez. Nu înseamnă că e proastă înseamnă că nu m-a prins pe mine.

Emilia Chebac: Recomandă 3 biografii. De ce ți-au plăcut?

Diana Cosmin:
• O biografie a lui Jacqueline Kennedy. Un personaj care nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit. O consideram divă, superficială și controversată. Am aflat că și-a folosit influența pentru a salva Gara din New York de la demolare (pentru că și atunci erau la mijloc interese imobiliare). Datorita ei, astăzi în New York mai există acest monument atât de aclamat, în prezent, de toată lumea. Întrebată care este cea mai mare performanță din viața ei spune nu faptul că a fost prima doamnă, nici realizarile, ci că a reușit după tot ce i s-a întâmplat să rămână sănătoasă la cap. Am ales să citesc această carte după ce am văzut filmul Jackie.
• O carte despre femeile puternice: surorile Williams. Au fost primele femei de culoare din acest sport. Se antrenau într-o lume de albi. Întotdeauna la antrenamentele lor veneau puști care le jigneau înfiorător. Peste ani au aflat că acești copii au fost plătiți de tatăl lor. M-a impresionat grozav cruzimea acestui fapt, dar care până la urmă s-a dovedit că le-a folosit. Au devenit rezistente. Erau atât de obișnuite cu vorbele urâte încât nimic nu le-a mai perturbat de la scopul lor.
• Autobiogafia lui Sally Field despre care aveam o părere diafană: Oscar, succes și celebritate. În realitatea acestă femeie a avut o viață înfiorătoare: abuzată sexual în copilărie, soți care au abuzat-o psihic, o relație megatoxică cu Burt Raynolds. Cartea este o lecție de viață. O carte cumpărată din aeroport într-o vacanță.

Emilia Chebac: Ce prețuiești la un om?

Diana Cosmin: Prețuiesc omul care nu abdică de la principiile lui, mai ales atunci când este pus într-un context care ar putea genera un conflict. Omul care nu-și anihilează personalitatea numai ca să dea bine.

Emilia Chebac: Ce disprețuiești la un om?

Diana Cosmin: Un lucru care mă revoltă este răutatea, cruzimea proiectată spre cei mai slabi decât tine. E ceva care îmi face sângele să fiarbă. Există o latură a mea care nu este văzută prea des, dar în astfel de momente devine vizibilă. Urăsc oamenii care vor să facă rău pentru că pot să facă rău. În rest pot să trăiesc cu orice.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Diana Cosmin: Admir foarte mult oamenii care au reușit deși nu aveau cel mai puternic set de atribute. Și cu toatea astea s-au ridicat și au reușit să facă lucruri. Recunosc mă inspiră mult femeile. Un personaj care este foarte comercial, dar care îmi place foarte mult este actrița Sarah Jessica Parker. Pentru că tot vorbim de cărți în prezent are un proiect cu cărți, e un fel de imagine a unei edituri.

De ce mă inspiră? Câți dintre noi ar fi rezistat valului de critici pe care a fost ea nevoită să le îndure? La un moment dat a fost votată de o publicație: cea mai urâtă femeie din lume. Dar nu a renunțat, a mers mai departe și uite unde a ajuns acum. Iar asta într-o industrie în care frumusețea nu trebuie să lipsească din CV. SJP este o femeie interesantă, dar nu frumoasă. Cu toate astea a fost iubită lui John Kennedy jr., Robert Downey jr., iar în prezent are o căsătorie solidă cu soțul ei. Au fost mulți bărbați care au iubit-o pasional, i-au dedicat melodii, au menționat-o în cărți. A reușit să-i cucerească prin felul ei de a fi, prin charismă. Cu siguranță este o femeie interesantă și în particular nu numai pe ecran. Admir tenacitatea ei.

La noi o admir pe Nina Cassian despre care criticul literar Alex Ștefănescu a spus că este „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din literatura română“

Emilia Chebac: Dacă ar fi să le mulțumești părinților ce le-ai spune?

Diana Cosmin: Le sunt recunoscătore că nu mi-au ucis visurile. M-au lăsat să devin cine am vrut eu să fiu. Mi-au dat sfaturi, dar nu mi-au impus niciodată nimic. Ei sunt ingineri, nu au nici o legătură cu creativitatea, dar cu toate astea m-au lăsat să intru în presă. Sunt foarte deschiși la minte, dar în același timp țin la valorilre tradiționale.

De ce îmi place Dianei Cosmin?
• Pentru că are un stil al ei și refuză să se lase prinsă în tipare. Se simte că scrie cu drag o poveste. Are fler de a sesiza neobișnuitul acolo unde mulți văd doar obișnuitul.
• Pentru inepuizabilă capacitate de a spera.
• Departe de Diana ideea că viața este numai un norișor roz, vată de zahăr și fluturi. Din acest motiv nu se ferește să scrie despre suferință și un trecut care nu trebuie uitat, nici repetat.
• I-am vorbit plină de entuziasm de cartea lui Teofil Mihăilescu, Palladium. Când mi-a spus că o va căuta și ea, m-am oferit să i-o împrumut. „Nu mulțumesc, îmi place să încurajez industria de carte!” Acela a fost momentul în care m-a cucerit definitiv.

Cred că toți avem momente, indiferent de domeniul în care activăm, când simțim că societatea vrea cu orice preț să ne dărâme sistemul de valori. A devenit o obsesie pomovarea drept modele de succes a unor personaje care nu fac nimic, dar care știu să dea bine în lumina reflectoarelor. Diana Cosmin are o abordare mult mai sănătoasă, iar acest lucru se reflectă în conținutul plin de valoare al articolelor sale. Dar ca să ajungă aici a respectat niște pași:
• Nu poți să scrii, dacă nu citești.
• Nu poți să transmiți binele și frumosul la cei din jur, dacă tu le excluzi din viața ta.
• Nu poți atrage o comunitate de calitate dacă tu îți desconsideri cititorii și le livrezi un mesaj superficial.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete cărți, interviuri, jurnalism, online, pasiune