Etichetă: pasiune

Mă uitam cu îngrijorare pe fereastră. De câteva zile, ploua torențial. Cum o să fac cu fotografiile exterioare? Am realizat că, în momentul în care stabilisem întâlnirea (cu ceva timp în urmă), nu luasem în calcul capriciile vremii! Cu toate acestea nu i-am permis comportamentul de divă al acestei veri, să stea în calea dorinței mele de a ajunge la Moara de hârtie.

La 8 dimineața traversam Bucureștiul îndreptându-mă spre Comana. Priveam oamenii care mergeau spre serviciu, parcă teleghidați, încruntați, cu privirea în telefon sau pierdută undeva departe, oameni care îți vorbesc, dar nu te privesc niciodată. O zi normală într-un oraș aglomerat, sufocant și apăsător. După câteva zile de potop, ieșise soarele. În București, oamenii nu mai găsesc timp să privescă cerul! Pe măsură ce mă apropiam de Comana, mă încerca sentimentul că vizita mea va fi una specială. Am scuturat energic din cap, spunându-mi că mi se pare! La intrarea în localitate, pe partea stângă, se profila clădirea Mănăstirii Comana. Am refuzat să-mi mai sabotez intuiția, m-am lăsat învinsă de liniștea care plutea în aer și de sentimentul că ceva distinct mă așteptă.

Era prima mea vizită la Moara de hârtie. Am intrat în curte. Locul arăta încântător! De la căsuțele cu proporții armonioase, mușcatele roșii care atârnau la fiecare streașină, la mirosului de iarba proaspăt tunsă și până la cățelușa care îmi dădea târcoale, totul mă fermeca. Nu am făcut un secret, pe acest blog, că natura mă seduce destul de greu! E la fel de frumos ca într-un muzeu!, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. Iar pentru mine muzeele sunt echivalentul Raiului pe Pământ! Habar nu aveam, că aici la Comana, în curând aveam să pășesc într-un muzeu.

Am întâlnit 3 oameni speciali: Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Pentru cititori dialogul va fi mult mai ușor de urmărit, dacă voi atribui fiecăruia dintre ei o culoare. La finalul articolului îmi voi argumenta acestă alegere.

M-a întâmpinat Dana Georgescu. Purta o fustă neagră dintr-un material vaporos, un tricou de culoarea cerului și o pereche de balerini. Un lanț delicat la gât, de care atârnau câteva pandantive discrete și câteva brățări de sfoară erau singurele bijuterii. Silueta ei fragilă nici nu cred că ar fi suportat mai mult. Reușise o ținută cu întoarceri în trecut, dar extrem de actuală (mai târziu aveam să aflu că este unul din principiile după care funcționează toate proiectele Morii de hârtie – sursa de inspirație o găsesc în arta meșteșugărească veche, dar produsul finit este reinterpretat apoi în manieră contemporană). A apărut și Ion Georgescu, îmbrăcat într-un tricou roșu. El este omul care a avut ideea Morii de hârtie. Tricourile soților Georgescu erau accesorizate cu broderii tradiționale. Am început un dialog prin care îmi doream să le arăt aprecierea mea. Abia îmi revenisem din impactul produs de frumusețea locului, când iarăși am rămas uluită de momentul în care Ionuț a refuzat să își atribuie vreo calitate. A punctat elegant, dar ferm „Nu e meritul meu ci al echipei. O să-i cunoașteți și o să-mi dați dreptate!” Apoi s-a scuzat politicos (avea o întalnire importantă), iar eu au am rămas în compania Danei.

Moara de hârtie a fost gândită inițial ca un loc dedicat meșteșugurilor legate de carte: hârtie de mână, tipar manual și legătorie de carte. Date ce țin de istoricul acestui proiect, echipa și evenimentele organizate le puteți găsi pe site-ul lor. Prefer să scriu povești despre un vis care a devenit realitate, aduce bucurie și generează conexiuni… emoționale. De aceea mă adresez celor care iubesc cărțile, meșteșugurile vechi, apreciază pasiunile transformate în job, oamenii și lucrurile frumoase.

Turul meu la Moara de hârtie a început cu Muzeul Morii de hărtie. Un spațiu unde se află echipamente folosite în trecut pentru legătoria de carte și tipar. Au fost aduse de la: Tipografia Universul, Arta Grafică și Casa Scânteii. Ion Georgescu le-a descoperit în locuri în care nu te-ai fi gândit. Le-a adus din țară cât și din străinătate. Unele din ele erau abandonate, dar nu l-a lăsat sufletul să treacă nepăsător pe lângă ele. Este dacă vreți „un salvator al lucrurilor din trecut.” (cum a spus atât de frumos Dana Georgescu) Fără intervenția acestui om, multe ar fi fost condamnate să dispară. Recondiționate, o parte dintre ele sunt folosite în prezent în atelierul-muzeu. La început și-au dorit un spațiu în care oamenii să vină și să vadă cum se făceau cărțile pe vremuri. Să facă hârtie de mână, să lege o carte și să tipărească manual. „Nu ne-am imaginat că vom avea un muzeu. De aceea, aducerea unor echipamente ne-a pus la grea încercare. Unele erau foarte grele, cântărind aproximativ 1 tonă, și tirul s-a înclinat, altele erau prea mari și nu intrau pe ușa. Dar până la urmă am găsit soluții.” Muzeul este organizat pe mai multe zone:
• Zona tiparului
• Zona legătoriei de carte
• Zona dedicată literelor (zețăria)

Turul a continuat apoi cu Satul Meșteșugurilor. Atelierele din sat sunt inspirate din casele tradiționale românești, dar cu dotari actuale. Am intrat pe rând în fiecare din ele:
• Atelierul de hârtie – unde se produce hărtia de mână (manuală). Dana mi-a făcut o demonstrație, arătându-mi cum se obținea în trecut hârtia. Un amănunt care mi-a plăcut, în apa, din vasul unde se realizează hârtia de mâna, pluteau petale de trandafiri.
• Atelierul de țesătorie – aici se produc țesături (la războiul de țesut) și broderii.
• Atelierul de împletituri în papură – peste toate împletiturile din papură guvernează… păpușile „Păpurel și Păpurica.”
• Atelierul de fierărie – nea Ion a transformat producerea potcovealor într-o activitate cool (foarte apreciată de băieți). De unde și succesul potcovițelor din magazinul de suveniruri.
• Atelierul de ceramică – aici lucrează Patricia, dar și artiști invitați (cu ocazia diverselor proiecte) care realizează lucrări de o expresivitate rară.
• Atelierul de lemnărie – unde se produc jucării de lemn, extrem de apreciate de copiii care își doresc cadouri pentru frățiorii lor mai mici de acasă.

Emilia Chebac: Cum a fost începutul?

Dana Georgescu: Acum 7 ani aici era doar o vie. Dar am simțit că acest loc este pentru noi și că trebuie să facem totul, oricât ar fi de greu, ca el să existe. Apoi să îi dăm viață și să fie de folos. Acest loc nu este făcut pentru noi, este făcut să aducă bucurie și să fie de folos.

Emilia Chebac: Moara de hărtie are un logo tare elegant. Cum l-ați ales?

Dana Georgescu: Am dat un anunț pe facebook și am întrebat: Ce idei aveți? Au venit multe propuneri. Apoi am rugat oamenii să voteze. Interesant a fost că varianta câștigătoare nu a venit de la oricine. Este propunerea lui Dinu Bodiciu (lectorul cu care Ion Georgescu a făcut cursul de legătorie de carte la Fundația Calea Victoriei).

Emilia Chebac: Ceva care nu era prevăzut în proiectul inițial ?

Dana Georgescu: Când am început, în 2009, acestă inițiativă a noastră, Moara de hârtie, a fost gândită pentru adulți. În 2012 prin programul „Școala altfel” am invitat și copiii să vadă ce facem noi. S-a deschis un nou orizont! Impactul a fost uriaș și așa au luat naștere atelierele pentru copii (de meșteșuguri și meserii vechi). Pentru noi este esențial, să facem totul ca să le cultivăm sensibilitatea. Ne dorim să facem o educație e inimi!

Emilia Chebac: Ce a însemnat lucrul cu copii?

Dana Georgescu: Prin copii, eu și Iuliana Andrei (sora mea), am descoperit cât de mult ne place să ne implicăm în instruirea lor. La început au fost atelierele de hârtie. Apoi au apărut și alte proiecte. Cânt copiii vin la tine și îți spun:
– Aș vrea să dorm aici la voi!
– Data viitoare o să vin și cu mami și tati!
– Mi-a plăcut tare mult! Vă iubesc!
– Când o să fiu mare vreau să lucrez aici. Chiar și gratis!
Nu ai cum să rămâi indiferent.

M-a impresionat un copilaș de 5 ani care a venit cu grădinița. L-am simțit că i-a plăcut tare mult. Și într-o zi a revenit. Era sfârșitul iernii, noi lucram la mărțișoare, când am primit un telefon. La poartă era băiețelul împreună cu părinții. Când a ajuns acasă, timp de o săptămâna, zi de zi, povestea de Moara de hârtie. Copilașul era cu totul special, îi plăceau cărțile. Am înțeles că părinții îi comandau cărți vechi din America. De atunci ne-a mai vizitat de câteva ori.

Emilia Chebac: Ați ajuns în punctul pe care l-ați dorit?

Dana Georgescu: Ne place să vedem persoane fericite în jurul nostru. Facem totul ca oamenii să plece cu această stare. Ne dorim ca adulții, dar și copiii care ajung la noi să învețe, să se inspire și să ducă mai departe. Este încă mult, mult de lucru. Mai avem până să ajungem în punctul în care ce facem noi să fie mai de impact, nu așa să treci, să vezi și să pleci! Dar este un început. Totul se construiește în timp. Oameni nu observă lipsurile așa cum le vedem noi, ei apreciază ceea ce există.

Emilia Chebac: Despre oamenii care lucrează aici?

Dana Georgescu: A pornit ca o inițiativă de familie (Dana nu agreează temenul de afacere de aceea nu-l voi folosi în acest articol). Nucleul Morii de hârtie este compus din 3 oameni: Ion, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Echipa Morii de hârtie, cu fiecare an, a adăugat noi membri. Sunt oameni care fac posibil tot ce se întâmplă aici. Construim totul cu oamenii din echipă, dar și cu voluntari. Munca fiecărui om este importantă! Fac lucruri pe care eu niciodată nu le voi putea face. Îi respect enorm pentru asta! Învăț în fiecare zi de la acești oameni, de la flori, de la copaci. Fiecare om, fiecare lucru este o lecție, doar să avem timp să o vedem!

În spatele fiecărui om de aici este o poveste frumoasă:

• Iuliana Andrei – „Până să vin aici am lucrat în domeniul bancar. A fost bine, tot ce am învățat ulterior mi-a folositi. Dar căutam și altceva. Simțeam nevoia de mai multă flexibilitate și libertate. Și într-o zi am renunțat la un job sigur și bine plătit și am venit aici unde era doar Ionuț, Dana și părinții mei. Am lăsat siguranța alegând să mă alătur unor oameni care doreau să schimbe lumea! Îți trebuie un curaj nebun să faci această schimbare, o anumită rezistență în fața problemelor care apar și tărie. În bancă am avut parte de recompensă financiară, dar niciodată de recompensă emoțională. Nici o realizare profesională, în domeniul bancar, nu mi-a adus lacrimi în ochi de fericire. La Moara de Hârtie am experimentat pentru prima dată această emoție. Atelierele pentru copii s-au terminat în ropote de aplauze. O clasă întreagă îmi spunea: nu vreau să mai plec de aici! Toți copii năvălesc în jurul tău și te îmbrățișeză! La început nu înțelegeam de ce reacționează așa? Nu făceam nimic special decât să le spun niște lucruri cu dragoste. Adulții sunt mai reținuți. Dar sunt și oameni care la finalul unui atelier vin și mă întreabă: Pot să te îmbrățișez? Se simte emoția la fiecare din ei. În timp ce Iuliana îmi povestea, Dana o privea cu căldură și a ținut să adauge: „fără ea lucrurile nu ar fi arătat așa!”

• Magda Rusen – prietena mea care a lăsat Bucureștiul și s-a mutat în Comana. Se pare locul acesta ne cheamă pe toți. Acum locuiește în casa care a apărținut doamnei Ana Blandiana. Magda scrie și mi-a mărturist că inspirația o vizitează mult mai des de când locuiește în acestă casă.

• tanti Lenuța – lucrează în atelierul unde iau naștere „Păpurel și Păpurica.” Aceste păpuși nu trebuie să lipsească din stoc. Absența lor generează mici drame. La magazinul de suveniruri a venit un grup mai mare de copii. Păpușile nu au ajuns pentru toți. Micuții au început să plângă și au refuzat să plece fără păpuși. Tanti Lenuța s-a dus în atelier și le-a confecționat pe loc. O găsiți, de fiecare dată, în atelier unde dă viața păpușilor. Este o fire de artist. De când lucrează aici, se simte inspirată, a descoperit că îi place să scrie versuri. Le dedică Satului Mesteșugurilor și Morii de hârtie. „Eu am stat toată tinerețea acasă, am fost doar mamă și soție. Aici am ajuns încolțită de niște situații. Până să lucrez în acest loc îmi spuneam că nu am nici o importanță! Nu credeam că am să primesc vreodată aplauze. Să vezi atâția ochișori care te urmăresc cu atenție, atâtea pălmuțe care bat pentru Tanti Lenuța simți cum îți cresc aripi. Eu chiar mă simt bine aici!”

• Patricia – la început a stat pe lângă artiștii invitați care faceau demonstrații în Satul Meșteșugurilor, iar acum este printre puținele femei din Romania care poate lucra la roata olarului.

Emilia Chebac: Cum este să te trezești dimineața și să realizezi că locul acesta, în care voi ați pus atâta sufet, îi face pe oameni fericiți?

Dana Georgescu: Câteodată când ești în poveste, nu percepi dimensiunea frumosului, dar când vii din exterior ai o perspectivă mult mai realistă. Din când în când, încerc să văd totul cu ochii celor din jur.

Emilia Chebac: Proiecte de suflet?

Dana Georgescu: Cărțișor de Autor – un mărțișor cărticică cu versuri tipărite pe hârtie de mână cu petale de trandafiri și fire de iarbă. Avem și o „ediție de lux”. Conceptul cuprinde: o cutie cadou, un mărțisor și o operă de artă. Un autograf în original al doamnei Ana Blandiana, un desen al domnului Mircea Dumitrescu. În fiecare an ne gândim la ceva special.

O tabără de vară pentru adulții din comunitățile istorice de români din Ucraina, Serbia și Republica Modova. Institutul Cultural Roman le-a oferit acestă experiență pentru a se inspira și duce mai departe ce au văzut aici. Am avut șansa să cunoaștem persoane deosebite, persoane care ne-au rămas în suflet. Acești oameni au scris un Imn al Morii de hârtie.

Emilia Chebac: Cum a aflat lumea de voi?

Dana Georgescu: La început nu ne-am promovat foarte mult, am lăsat totul să crească de la sine. Acum pentru că am evoluat, nu ar strica să fim mai îndrazneți. Nu mai suntem la stadiul de vis, am prins contur. Oamenii trebuie să știe că existăm, să vină să ne cunoască și să se bucure de ce le putem oferi. Când crești impactul este altul și poți ajuta mult mai mult. Suntem bucuroși că am câștigat un proiect susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Vom ajunge la școli, din cele mai sărace județe din Romania: Olt, Teleorman și Giurgiu, unde vom ține gratuit ateliere pentru copii. Vom dota școlile cu materialele necesare și astfel acești copii vor beneficia și ei de ateliere de meșteșuguri. Asta nu am fi putut face dacă nu ajungeam la un anumit nivel, dacă proiectul nostru nu era credibil pentru finanțator.

Deși este un loc idilic pentru vizitatori, oamenii care lucrează aici sunt mereu în priza. În timp ce Dana a trebuit să răspundă la un telefon care nu suporta amânare am continuat turul cu Iuliana.

Emilia Chebac: Oameni de suflet?

Iuliana Andrei: Mi-aș dori să avem timp să notam toate momentele frumoase. Doamna Ana Blandiana ne-a lăsat mai multe mesaje, în cartea de impresii, care ne-au onorat, bucurat și copleșit de emoție. Este un om de o bunătate extraordinară, de o modestie și o decența care o transformă într-un model. N-ar răni pe nimeni niciodată. În prezența dumneaei nu ai cum să fii rău. Astfel de oameni ridică ștacheta.Te obligă să te depășești.
Proiectele ne-au prilejuit întâlnirea cu oameni deosebiți, care au contribuit foarte mult la dezvoltarea noastră. Nu poate fi cuantificat, doar inima și sufletul nostru o știe.

Emilia Chebac: De unde vă găsiți resurse atunci moralul scade?

Iuliana Andrei: Trebuie să tragem de noi, de firea asta umană care uneori nu ne lasă să ne bucurăm 100% de ceea ce facem, cramponându-se de nimicuri. Atunci oboseala își spune cuvântul, nu neparat nesiguranța.

Dana a revenit și turul s-a încheiat la magazinul de suveniruri. Preferatele mele sunt hărțile din hârtie de mână și carnetele cu coperți inspirate din tablorile expuse la MNAR. Mai găsiți coșuri și păpuși din papură, jucării din lemn, magneți, tricouri cu broderii tradiționale. Și mai există ceva. Pe pereții magazinului sunt expuse lucrarile unui artist pe care Moara de hârtie îl ajută să se promoveze. Acestea cred că s-ar încadra perfect într-o casă de vacanța undeva pe malul mării. Sunt originale, sunt făcute cu dăruire și se simte pasiunea în fiecare detaliu. Cu siguranță ar înobila orice spațiu. Inutil să mai spun, că un asfel de gest spune enorm despre sufletul acestor oameni.

Aveți prieteni care au talent la scris, dar în lumea asta zbuciumata nu își mai găsesc răgaz sau și-au pierdut inspirația? Comandați-i un jurnal sau un carnet de însemnări cusut manual, îmbrăcat în hârtie de mână cu inserții de plante. Sau poate alegeți unul cu motive tradiționale din colecția ArtiZânele și îl personalizați cu numele ei/lui. V-ați gândit că gestul vostru poate da aripi unui om?

La terminarea turului am fost invitată la o petrecere. În echipa Morii de hârtie era o aniversare. În timp ce stăteam la masă cu acești oameni, mă gândeam că într-o lume din ce în ce mai captivă într-un vid moral, întreaga echipă a Morii de hârtie se luptă să aducă atmosfera, tradițiile și valorile din trecut în actualitate. Pun pe primul plan relațiile umane, apoi ne arată că e necesar să apreciem lucrurile mărunte. Până nu vom învăța asta, viața noastră nu are cum să fie mai bună indiferent că trăim în Romania, la Paris sau New York.

Una din întrebările deja clasice pe blogul meu este: Ce reprezintă pentru tine Romania? La Moara de hârtie nu a mai fost necesară. Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei prin tot ce fac sunt Romania. Moara de hârtie este Romania. Acea Romanie la care mulți dintre noi doar visăm, dar pentru Ion – Dana – Iuliana este o Românie guvernată de încredere, onoare, credința și… memorie. Eram datoare cu o explicație: de ce am ales câte o culoare pentru cei 3?

Ce a însemnat pentru mine Moara de hârtie? La vreo jumătate de oră după ce am întrat în Muzeul-Atelier aveam lacrimi în ochi. Ce vedeam acolo… Poveștile pe care le ascultam… La întoarcere, spre București, mă învinovățeam că nu m-am putut stăpâni. Am încheiat ziua exact așa cum am început-o. Adică în lacrimi. De fericire! Primisem un mesaj de la Dana Georgescu. Un mesaj la care mă voi întoarce de fiecare dată atunci când voi fi tentată să renunț, atunci când cei din jur se vor îndoi de mine, dar mai ales atunci când mi se va spune că sunt prea sensibilă.

Trăim vremuri în care a devenit normal să fii cinic, rău și grosolan. Face parte din cotidian să ne arătam această latură în social media. De aceia ce am scris, în paragraful anterior, poate fi privit cu dispreț. Celor care sunt tentați să facă acest lucru nu le cer să empatizeze cu experiența mea, dar i-aș ruga să răspundă sincer la o întrebare: Când ai plâns ultima dată de fericire?