Categorii
Cultură Viața mea

Cafea, Giotto, marmură de Rima

Se spune despre mine că pun prea multă pasiune dacă cred în ceva sau cineva. Se spune că sunt prea sensibilă. Și se mai spune că sunt nepermis de atașată de trecut. Nu m-au deranjat niciodată aceste etichetări, în schimb mă deranjează teribil oamenii care au izgonit frumosul din viața lor. Și timpul irosit în dialoguri care nu duc nicăieri. De aceea am decis că e momentul să nu mă mai mulțumesc cu orice tip de socializare. Viața e prea scurtă pentru a-mi permite luxul să mă plictisesc. Așa am ajuns să interacționez cu oameni creativi și originali.

Despre Magda primeam feedback-uri pozitive de la mama. Din păcate când ajungeam la părinții mei eram mereu pe fugă. Abia reușeam să vizitez persoanele dragi. Îmi propuneam să o cunosc, dar parcă nicidată nu era momentul.

Doream să îmi transfer fiica la o altă școală. Pentru a fi admisă era necesar să susțină o diferență la limba italiană. Aveam nevoie de cineva care să o mediteze. Să învețe într-o vacanță de vară ce alți copii au studiat la școală în câțiva ani. Mama mi-a spus că Magda este persoana potrivită. Trăise în Italia un timp, știam că e psiholog, dar… nu era profesor de italiană. Am omis un lucru important. Fiica mea, Mihaela, și Magda rezonau admirabil. Așa am cunoscut-o. Timp de 2 luni, de 2 ori pe săptămână, se întâlneau pentru lecțiile de italiană. Fară să pretindă nimic în schimb. Mihaela a luat examenul, iar eu nu bănuiam atunci ce loc va ocupa Magda în inima mea. S-a instalat acolo definitiv prin sprijinul emoțional acordat mamei atunci când tata s-a îmbolnăvit și mai ales după decesul lui. Îmi doream să-mi fac timp pentru ea. Să-i arat cât o prețuiesc.

La ultima vizită în orașul natal mi-am propus să nu mai amân. Să ne vedem la o cafea. Invitația era pentru Magda. Soțul ei este destul de solicitat cu afacerea proprie așa că nu am extins invitația. Lucrurile au luat-o însă într-o altă direcție decât cea proiectată inițial. Am fost „convocați”, împreună cu soțul meu, la curte acolo unde Claudiu are atelierul de lucru. Nu sunt o pasionată a ieșirilor de acest gen, dar mi-am spus că e momentul să mă împrietenesc cu natura. Să mă bucur de vremea de afară. Cu siguranța eu și Magda vom găsi subiecte comune. Am ajuns într-un loc unde m-a întâmpinat o explozie de verde, o stare de liniște și un sentiment de siguranță pe care le-am pus pe seama energiei ambientului. Nu-mi puteam desprinde privirea de la gazonul terenului de tenis. Îmi venea să-mi arunc pantofii și să mă plimb desculță prin iarbă. Mi-a părut rău că nu-mi luasem cu mine cartea pe care o citeam. Ar fi ieșit ceva frumos pentru Instagram.

În timp se îmi savuram cafeaua și dialogul curgea, mă gândeam că Magda și Claudiu au trăit un timp în Italia. Și-au clădit o viață acolo. Financiar prosperau. Între timp se născuse fiul lor Ștefan. Și au decis să revină în Romania. A fost momentul să întreb: „De ce v-ați intors?” Răspunsul venit din partea lor m-a năucit. Mi-au răspuns amândoi în același timp. „Pentru învățământul românesc”. Așa că și-au făcut bagajele, au luat copilul, au lăsat viața care începea să se contureze cu precizie acolo și au venit acasă. Unde au luat-o de la zero. Între timp învâțământul românesc a suferit modificări majore. Nu i-am auzit să spună că le pare rău de hotărârea luată. Poate că pe undeva regretele există, atât că oamenii aștia sunt prea ocupați să schimbe ceva în domeniile în care activează. Uneori cu un centimetru, alteori mai mult. Depinde de împrejurări și de calitatea oamenilor cu care intercționează.

Magda este psiholog. Asta explică deschiderea și modul ei de a vedea lucrurile. Însă este atipică pentru România. Nu mai spun pentru un oraș de provincie. Am cunoscut în București omologi de ai ei nepermis de rigizi, deși trăiesc într-un oraș mare. Este surprinzător modul cum vorbește despre copiii de la școală. Găsește calități acolo unde alții văd numai defecte, știe să dea aripi într-o țară în care sunt atât de mulți cei care au „doctorate” în a le reteza, valorizează, motivează și încurajează indiferent de părerea celor din jur. Sunt cazuri în care intențiile ei sunt interpretate greșit. Merge mai departe și nu se lasă copleșită. Suferă enorm când un copil este pus la zid fără nici o șansă de ajutor.

Claudiu a ales să continue afacerea pe care o avea în Italia. Îi place sculptura și-l iubește pe Mighelangelo. Mi-a plăcut asta. Mulți admiră tablouri și pictori, despre sculptură și sculptori se vorbește mai puțin. În Italia a vizitat muzee, capele, catedrale, ateliere, în general cam tot ce se poatea vizita pentru a-și șlefui simțul estetic. Cum educația este un bun care nu se devalorizează, Claudiu a ales să investească în cursuri care i-au facilitat evoluția profesională. Afacerea lui are succes și în România. Îmi povestea modul în care a ales să reușească: nu a ajuns în față denigrând pe alții, aruncându-se la jugulara unui rival sau lingușind oameni importanți care să îi aducă contracte substanțiale. A făcut-o în stilul lui. Un drum ceva mai lung, dar cu nopți liniștite. Fără ascensiune peste noapte. Fară luminile rampei. Fără mașini de lux. Cu aceași parteneră de viața de 18 ani și centrat pe ce vrea să realizeze. I-a ieșit. Pentru că are o încredere extraordinară în el.

Soarele apunea. Vântul împrăștia servețele de pe masă. Seara se furișa tiptil odată cu răcoarea. Mi-am pus sacoul pe umeri și am realizat că trecuse vreo 5 ore. Ne era foame. Ne-am continuat dialogul la un restaurant. Nimic opulent în arhitectura locației. Fără conversații stridente în jur. Cadrul potrivit pentru Claudiu să ne spună despre proiectele în care este implicat. La asta a adăugat bonus povești despre oameni speciali cu care intra în contact: pasionați de arhitectură, iubitori de artă, dornici să protejeze patrimoniul cultural al acestei țări. O lume în care casele vechi sunt restaurate, frumusețea detaliilor este apreciată, o lume în care frumosul este protejat, dar mai presus de toate o lume în care trecutul și prezentul conviețuiesc cu eleganță.

 Giotto The arrest of Christ- kiss of Judas frescă de la de la Capella Scrovegni din Padova
 Giotto Lamentation the mourning of Christ frescă de la Capella Scrovegni din Padova

Magda și Claudiu activează în domenii diferite, dar au pasiuni comune – iubesc arta. Magda mi-a vorbit de Giotto. Cunoșteam pictura lui Giotto, dar de la ea am aflat că Giotto a fost mai întâi… păstor. Cimabue, maestrul lui, l-a descoperit pe câmp în timp ce păzea oile. Impresionat de precizia liniilor cu care baiatul desena pe piatră l-a luat cu el la Florența. Astăzi omenirea întragă se extaziază în fața ciclul de fresce dedicat vieții Fecioarei Maria de la Capella Scrovegni din Padova.

Claudiu mi-a vorbit despre marmura de Rima. Dacă de Giotto am auzit despre marmura de Rima nu. Am pus o întrebarea inteligentă credeam eu: Ce culoare are? Știam de celebra marmura de Carrara albă cu striații gri-albăstrui folosită în sculptură. În Romania cea mai cunoscută este marmura de Rușchița care variază de alb, roz pâna la cenușiu. (Câți știu că marmura noastră a fost folosită la restaurarea Domului din Milano? Sau că vulturul din Birolul Oval de la Casa Alba este sculptat în marmură de Rușchița. Că a fost utilizată și la construcția vilei din Monte Carlo a lui Michael Schumacher.) Am deviat încercând să demonstrez că aveam ceva cunoștințe în domeniu, dar cu toate astea nu auzisem în viața mea de marmură de Rima.

Ateneul Român interior

Claudiu mi-a explicat ca marmură de Rima este marmură artificială. Am realizat că am văzut în multe locuri suprafețe acoperite cu acest finisaj interior, dar eram convinsă că este marmură naturală. Un truc pentru a le deosebi: marmura naturală este rece, marmura de Rima este caldă. Nu va lăsați păcăliți indiferent de ce vi se spune. Testați singuri. E simplu nu? Mă tem că de acum încolo am să ating toate suprafețele de marmură dintr-o locație.

Ateneul Român interior

În România o putem admira la: Ateneul Roman, Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, M.N.A.R, Catedrala Sf. Iosif, Primăria Capitalei, Palatul de Justiție, B.N.R, Athenee Palace, Carul cu bere. Locuințe: Monteoru, Vernescu, Turnescu.

În lume: Franța, Germania, Imperiul Austro-Ungar, Suedia, Norvegia, Elveția, Olanda, Romania, Rusia, Bulgaria, Spania, Maroc și Algeria.

Ateneul Român interior

Doi meșteri italieni Pietro și Giovanii Axerio au primit comenzi în România în sec. al XIX-lea. Veneau din Rima un sat la granița cu Elveția. O localitate foarte mică, dar cu o istorie fabuloasă. Rima este locul unde au apărut maeștrii marmurei artificiale: Axerio, De Toma, Vitto, Dellavedova. Acest tip de marmură se regăsește în palate regale, catedrale și reședințe nobiliare. Acum nu mai este la modă. Pe vremuri era un finisaj interior solicitat de cei care aveau gust și bani. Ca tehnică de preparare se realiza dintr-un amestec din ipsos, apă și adeziv. Pasta rezultată era completată cu pigmenți care îi dădeau culoarea. Aici se vedea desăvârșirea artei celui care întroducea culoarea. Apoi se așeaza orizontal, se lasa să se întărească iar la final se aplica pe suprafața dorită. După uscarea completă începea lustruirea cu pietre din ce în ce mai fine. Marmura artificială este cunoscută încă din sec. al XVI-lea folosită în mod special în arta barocă.

În lume există din ce în ce mai puțin specialiști în marmură artificială. De aceea, de multe ori patrimoniul decorativ stă în așteptare până se poate face restaurarea suprafețelor cu profesioniști. Puțini știu însă că în România există un om care a avut contact direct cu lumea marmurei artificiale. Nu este din București ci trăiește într-un oraș de provincie. A făcut cursurile chiar în Rima cu urmașii uneia dintre familiile care altădată colindau Europa înfrumusețând-o cu meșteșugul lor. Pe site-ul afacerii lui se afla o fotografie făcută în atelierul unde a fost inițiat în tainele preparării marmurei artificiale. Claudiu este deținătorul secretelor unei meserii uitate pe care a ales să o aducă acasă… în România.

Eu am aflat despre el și marmura de Rima la o cafea. Cea mai lungă din viața mea. Conversația a decurs în 2 acte alunecând în zona artei și oamenilor care militează pentru frumos. Un intermezzo despre copii, școală, profesori asezonat cu ceva politică de către domni ne-a proiectat rapid în cotidian. Trecut și prezent!

Sursă fotografii Ateneul Roman: bucharestdailyphoto.ro

Sursă fotografii fresce Giotto aici și aici

 

Categorii
Diverse

Anticar de București

Purtam o discuție cu un amic despre cum ar trebui să arate un cadou original. Prețul amețitor nu mai reflectă o garanție. De multe ori ai surpriza ca un obiect vestimentar sau o bijuterie pe care o porți să fie multiplicată pe mai multe persoane. Chiar dacă aparține unui brand celebru sfârșești prin a ți se spune: A, ți-ai cumpărat și tu Celine! Un fel de bine ai venit în club. Nu că mi-aș permite Celine. Dar îmi place să visez cu ochii deschiși. Așa a apărut întrebarea: Unde putem găsi un cadou frumos și totuși unic? Amicul meu încerca să mă convingă că doamnele și domnișoarele, din ziua de azi, își doresc doar cadouri scumpe. Eu îl contrazic, cunosc femei care își doresc daruri originale.

În timpul discuției cu el am realizat că anticariatele pot constitui o sursă de astfel de cadouri. Și cu răbdare poți găsi daruri pentru toate pungile. Fac parte din categoria celor care consideră că dacă cheltuiești bani pe obiecte vechi în loc să-i risipești pe obiecte de lux faci o investiție. Și acum un exercițiu de imaginație! Pentru domni. Avem 2 bărbați bogați. Unul investește în automobile de lux, iar altul în obiecte de artă. Primul nu depășește stadiul de parvenit, pe când al 2-lea capătă un alt statut în societate. Este văzut ca o persoană rafinată. Acum pentru doamne. Un bal de caritate, o doamnă captivează audiența cu un limbaj ales, dar și cu un inel care agită spiritele. Un inel care nu a mai fost văzut la nimeni. La polul opus, într-un spațiu destinat distracțiilor, o posesoare de poșetă Hermes pe care o are ea și încă o duzină de femei aflate acolo. Îmi plac poșetele Hermes chiar îmi plac, dar parcă sunt prea multe la cât sunt de scumpe.

a2
Trecutul  uneori te fură…

După discuția cu Alexandru m-am gândit că ar fi interesant să scriu un articol despre activitatea unui anticar. De la distanță pare o afacere care te ține în contact permanent cu lumea obiectelor de artă, o meserie boemă care îți oferă prilejul să cunoști oameni interesanți. Ok, dar cum ajung eu să cunosc un anticar? Cum v-am obișnuit, scriu mesajul, închid ochii și apăs pe trimite. Așa l-am contactat pe Anton Iorgulescu. Ne-am  întâlnit undeva în zona Unirii, într-o locație destul de aglomerată. Întâlnirea era programată la 12. În fața mea, la câteva mese distanță, stătea un bărbat care aducea bine cu cel care trebuia să mă întâlnesc. Se uita la ceas și bătea nervos cu degetele în masă. O fi el? Simțeam deja fiori pe șira spinării. Sun să mă conving ! Îmi raspunde la telefon o altă persoană, în timp ce individul din fața mea dădea semne de nervozitate în continuare! Domnul care venea spre mine era relaxat, îmi zâmbea, iar asta anunța deja o conversație din care stresul era de domeniul trecutului.  Menționez că ne vedeam pentru prima dată. Norocul meu că am moștenit de la mama o adaptabilitate surprinzătoare la situații și oameni. De multe ori îmi vin în minte și alte întrebari decât cele pe care le-am pregătit, inspirată de omul din fața mea. Personalitatea lui imprimă și ritmul articolului.

Anton a crescut într-o casă cu o bibliotecă uriașă, înconjurat de obiecte de artă. Trăind lângă un tată colecționar, genul care nu păstra obiectele numai pentru el, a avut acces la această lume și a început să fie interesat de ea. Așa a luat naștere o pasiune care continuă și astăzi. Este anticar din 1995. Nu mai are alt job. Nu este ușor, dar face ceea ce îi place. „Pentru meseria asta ai nevoie de nervi de chirurg, răbdare, fler să vezi potențialul obiectelor, să intuiești ce va merge și ce se va vinde.” Am înțeles de la el că trebuie să fii un bun negustor, dar și să deții cunoștințe de istoria artei. Una fără alta nu prea merge. În meseria asta există un principiu ca la Junimea „Intră cine vrea, rămâne cine poate”. Depinzi mult de prosperitatea economică a clientului. Degeaba îi place cuiva un obiect dacă nu are resursele necesare să îl cumpere. Prosperitatea clienților favorizează și prosperitatea anticarilor și implicit influențează piața obiectelor de artă. Veniturile substanțiale permit achiziționarea unor obiecte din ce în ce mai rafinate și mai rare. Un connaisseeur este capabil să identifice calitatea unui obiect cu discernământ natural. Ca să ajungi să faci asta îți trebuie exercițiu. De la achiziție la achiziție gustul se educă. Nu poți să ajungi la un anumit nivel dacă nu despui de venituri. Altfel rămai un dilettante. Vorbesc aici de acea categorie rară. Unde se îmbină educația și banii.

a4
Șampania Mott – reclamă perioda interbelică (devenită ulterior Zarea)

Moda înfluențează tendințele și în această meserie. Astăzi se caută mobilierul neoromânesc, mâine pot fi cerute oglinzi venețiene. Această „modă” poate fi generată de o singură persoană care ridică cota. Cumpără de pe piața obiectelor de artă tot ce găsește legat de un subiect de interes pentru el. „Eu cumpăr ilustrate vechi cu orașul Brașov, ori asta face să le crească cota și ele devin un obiect căutat.” Un anticar e important să fie și colecționar. Altfel nu are cum să înțeleagă psihologia clientului. „Prin natura meseriei am acces la multe obiecte. Mă bucur o vreme de ele apoi le pun în vânzare. Nu pot să le țin pe toate. Nu aș avea loc și apoi sunt anticar nu colecționar. Oricât de mult îmi plac le dau mai departe. Mă ghidez după dictonul <<De la lume adunate și-napoi la lume date>>”.

Menirea unui anticar este să descopere obiecte de valoare chiar și în cele mai neașteptate locuri, să colaboreze cu restauratorii și apoi să le redea circuitului pieței de obiecte de artă. Așa vor ajunge iarăși la oameni. În general mă aprovizionez de la moștenitori. Aceștia păstrează casa, dar renunță la obiectele vechi. O altă sursă de aprovizionare ar mai fi schimburile între colecționari.

Recomandări pentru cei care vor să achiziționeze un obiect de artă? Este bine să ceară consultanță de la un anticar pentru o evaluare onestă. Un anticar atunci când cumpără obiecte de la un vânzător este obligat să ceară și să ia datele din CI. Acționând astfel va fi exonerat ulterior de furt, în cazul în care obiectul a fost furat. În general, hoții nu prea sunt pregătiți să își dea datele personale. Piața neagră a obiectelor de arta este o lume paralelă cu lumea anticarilor. Vreți să achiziționați un obiect de artă consultați-vă cu un anticar, el vă poate spune când sursa e dubioasă. Vă asigurați astfel că nu deveniți posesorii unui fals sau a unui obiect furat. Anton recomandă celor care își doresc un obiect să nu se grăbescă. Trăim într-o lume care se ghidează după principiul „nu pierde ocazia, acționează acum, altfel o va face altul”. Răbdarea este o calitate indispensabilă în lumea anticarilor.

a7
Reclamă bitter  – anul 1930

Târguri consacrate de unde se pot achiziționa obiecte de artă:

  • Târgul de numismatică și filatelie din Brașov – este destinat în general ultracunoscătorilor;
  • Târgul de obiecte de artă și antichități – Romexpo București. Aici găsiți mobilier, artă plastică, obiecte personale de colecție, argintărie, porțelanuri.

Pe Anton meseria l-a învățat să nu judece oamenii după cum sunt îmbrăcați. „Într-o zi a intrat în anticariat o doamnă care s-a dovedit extrem de insistentă cu întrebările. Cerea multe detalii. M-a întrebat de vreo 10 obiecte și asta îmi consuma timpul. Cum credeam că nu va lua nimic, începusem să-mi pierd cumpătul. La final a cumpărat absolut toate obiectele de care întrebase. I-am făcut și reducere, iar pentru mine a fost o lecție pe care nu o voi uita niciodată”.

a5
Harta tiparită în 1880 deși ilustrează o situație din 1744

Nu ignoră nici colecționarii care își doresc foarte mult un obiect, dar au resurse limitate. Unii i-au devenit clienți fideli și le vinde în rate. Sunt oameni care strâng bani uneori un an întreg pentru a se bucura de un obiect frumos.

O poveste interesantă de care își amintește cu drag. „M-am bucurat când un domn a venit să-mi mulțumească. Mi-a povestit că o carte poștală ilustrată cumpărată din anticariatul meu l-a ajutat să revendice un imobil. Cartea poștală reprezenta un hotel care apaținuse bunicului și avea un înscris <<imobil propritar Virgil Popescu>>. Ilustrata împreună cu alte documente au constituit dovezi în instanță. Astfel imobilul a revenit moștenitorului legal”.

În anticariatul lui, Anton, se lovește tot timpul de trecut. Ia părțile bune și ce este necesar de învățat. Trecutul nu a fost scutit de lucruri neplăcute. Mi-a păcut că nu se înregimentează in categoria celor care idealizeză perioadă interbelică. Lucreză cu obiecte care aparțin trecutului. De aceea trecutul îl fură uneori. Se aplecă asupra unei fotografii, cărți sau reviste, iar asta își cere tributul în timp. E o lume care fascinează și te seduce. Interesat de anumite subiecte s-a documentat de multe ori în Arhivele Naționale, Institutul de Istoria Artei și Biblioteca Academiei.

a9
„Din Bucureștii de ieri” – George Potra.

Un colecționar care v-a fost model? Tata și domnul Simion Mihuță un „decan al anticarilor”. Provenea dintr-o familie de anticari bănățeni din Timișoara. Avea meseria asta în sânge. Deși nu avea decât 7 clase, clienții cu care intra în contact i-au îmbogățit și rafinat cunoștințele culturale. Erau academicieni și profesori de prestigiu ca Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti. Simion Mihuță a activat ca anticar în perioda comunistă. Rolul lui era cu atât mai important cu cât se dorea ștergerea trecutului și construirea unei „societați noi”.

L-am intrebat de anticari din trecut? Mi-a recomandat cartea „Din Bucureștii de ieri” – George Potra. Pe care am găsit-o la bibliotecă. Doamna de acolo a fost nevoită să meargă în depozit să o caute. Nu o mai solicitase nimeni din 2009. Am aflat despre anticari renumiți Leon Alcady, Pinath, Pohl, Weismann, Polach, Weinberg și Pach. Dar și clienți celebri: istoricul Nicolae Iorga, Charles Adolphe Cantacuzino, Anghel Pomescu-Gilly, prințul Scarlat Callimachi. În capitolul dedicat anticarilor puteți citi despre istoricul acestei meserii și oamenii care au lucrat în branșă. Un fragment care reflectă activitatea unui anticar:

14610586_1168575653217461_1158001389_n
https://calatoriinterbelici.wordpress.com/2016/10/08/anticarii-disparuti-ai-bucurestilor/

„Negustorii de aici, din Hală sau din micile dughene din apropiere, obișnuiau să cumpere „tot podul” cum spuneau ei, adică tot  felul de lucruri: mobile, case de bani, îmbrăcăminte, tablouri, cărți, etc.; pe care cei ce își renovau casele le urcau la pod și în locul celor vechi și demodate puneau mobilă luciosă și tablouri de culoare proaspătă. Dar de multe ori pe lângă mobila Biedermayer, droturi de somieră și fotolii cu piele jupuită se puteau descoperi și cărți rare, precum și tablouri de valoare, cum au găsit destui negustori de antichități din centrul orașului și unii amatori particulari printre care trebuie să îi numim pe Papazian, Lewy, Feldstein, Tetelbaum; de asemeanea pe profesorul Nae Ionescu-Barbă, care a găsit printre altele și 2 tablouri originale de El Greco, de o foarte mare valoare” („Din Bucureștii de ieri” – George Potra)

Întâlnirea cu Anton m-a făcut să mă raportez altfel la piața obiectelor de artă și la oamenii care se ocupă cu asta. O meserie uitată ar spune unii! O meserie pe care nu o poate face oricine spun eu! E nevoie să îmbini curajul, pasiunea și riscul în egală măsură. Lumea anticarilor este o lume aparte! De aceea îi admir pe acești oameni care găsesc forța să țină pe picioare o afacere proprie și să nu renunțe în momentele grele. Îi admir pentru că au cutezanța să transforme o pasiune în sursă de venit, pentru că se încăpățânează să trăiască frumos și pentru poveștile înteresante pe care le generează această afacere.

a6
Regele Carol al II-lea,  fiul său Principele Mihai și Generalul  Averescu

Am pornit articolul asta căutând daruri originale. De ceva timp se poartă perlele. Unde te duci le vezi peste tot. De la marile branduri până în piața din Obor. Într-un design obositor de repetitiv. Recunosc însă că nu m-ar displăcea deloc un inel vechi cu o perlă și cu o poveste pe măsură. Cred că e timpul să mai las mall-urile și să colind mai des… anticariatele.

Categorii
Interviuri Locuri

Nico din Alba Iulia

În octombrie 2017 scriam pe blog un articol despre un trainer Mindfulness. Am primit un comentariu. De la Nico Pfeffer-Barbela. Mă felicita cât de frumos am scris despre acea persoană. De obicei când cel intervievat pune articolul pe pagina lui de Facebook toată lumea îl felicită. Puțini dau importanță celui care a scris articolul. Nico a făcut asta, fără să mă cunoască. M-a emoționat pentru că aveam blogul doar de 3 săptămâni. Ne-am împrietenit pe Facebook. Am fost surprinsă să văd că trăiește în Viena. Nu bănuiam atunci că în  februarie 2018 ne vom întâlni.

Cafe-Ansari. Image Credit Stadtbekannt
Cafe Ansari

Eram în vacanță. Prima vacanță în care a trebuit să îmi fac timp pentru „o întâlnire de afaceri”. Nu vreți să știți ce se distrau cei din familie pe seama mea! Știu că sună pretențios, dar vroiam să scriu despre Nico pe blog. Ne-am întâlnit în Viena la Cafe-Ansari. A fost alegerea Nicoletei. Un restaurant cu specific georgian unde au și preparate vegane (pentru cei care ajung în Viena și sunt vegani), cu o  prezentare care pune accentul pe estetic și calitate nu pe cantitate, un spațiu sobru dar ospitalier. Fata care ne-a servit m-a vrăjit. Îmbrăcată în negru cu trăsături care mă duceau cu gândul la Boleroul lui Ravel, cu un timbru al vocii pe care mi-aș dori să-l aud mai des în jurul meu, cu delicatețe în gesturi și cu un zâmbet care nu părea forțat. Am înțeles de la Nico că tot personalul e selectat cu atenție. Eram încântată de ce vedeam. Cine mă duce într-un astfel de loc, cu siguranță, are să-mi povestească lucruri interesante. Am stat 4 ore să o ascult.

Cafe Ansari. Image Credit StadtbekanntJPG
Cafe Ansari

Nico purta un outfit minimalist, alb-negru, fără stridențe. Se integra perfect în decor. Câteva minute mi-a părut rău că ținuta mea era prea de „turist”. Acum să nu vă închipuiți că eram în bocanci și geacă de ski! Dar cred că niște cizme elegante, mantoul meu gri și o rochie s-ar fi potrivi mai bine la Cafe-Ansari. Am alungat repede gândul asta și m-am concentrat pe ce spunea Nico.

O priveam în timp ce îmi povestea parcursul vieții și al afacerii ei. Deși nu i-a fost deloc ușor, limbajul trupului trăda o femeie care nu se teme de provocări, care învață din greșeli, care știe să piardă și care nu cedează la greu. M-a făcut să înțeleg că nu suferința contează ci ceea ce modifică în noi. Dacă te schimbă în bine, atunci și tu vei face asta cu cei din jurul tău.

citySTILLE SPACE 1
Natură în mijlocul orașului…

Se conturează ideea afacerii. Era într-un moment dificil al vieții în care își dorea un loc unde să-și găsească liniștea. Cum nu l-a descoperit nicăieri s-a gândit să creeze ea acel spațiu. Mi-a apărut în minte imaginea unui centru împotriva stresului, un centru pentru suflet… un loc în care oamenii să se reîntâlnească cu ei înșiși, un loc care prin căldura pe care o emană dar și prin claritatea dată de notele minimaliste să îndeamne la reflecție, la meditație, la mindfulness, la prezență, la frumosul din noi”. Până să ia această decizie se simțea ca o plantă cu rădăcinile în aer, fără pământ și fără apă.

Odată ideea lansată, în viața ei apar oamenii potriviți care i-au permis să facă o schimbare de carieră, să se rupă de ceea ce făcea în trecut. Apar mentori, cursuri și cărți care au inspirat-o.

citySTILLE SPACE 4
Un spațiu în alb, gri  și ornamente din lemn natural

Găsește locația corespunzătoare într-o zonă centrală și „busy” a Vienei. A fost gândit ca un spațiu unde oamenii să vină să se alimenteze cu energie și liniște. L-a amenajat, minimalist, în culori de alb și gri și decorațiuni din lemn natural. Albul semnifică pentru ea claritatea, griul – puterea de concentrare, iar lemnul – căldura. Fiecare persoană care intră aici i-a spus că spațiul transmite multă dragoste și denotă atenție la detaliu. Albul și griul sunt culorile ei preferate.

Numele conceptului. Întâlnirile semnificative cu noi înșine nu pot avea loc decât în liniște. Pornind de la asta a gândit numele conceptul citySTILLE – Mindfulness Center Vienna (city, engleză – oraș, STILLE, germană – liniște, tăcere). „Numele semnifică pentru mine nu atât absența zgomotului exterior (pe care am încercat să îl reduc ajutându-mă de materiale naturale absorbante folosite) ci diminuarea neliniștii noastre interioare, ne-focalizarea pe gândurile care sunt generatoare de stres. Focalizarea pe ceea ce ne hrănește, pe realitatea momentului prezent.” Mixul numelui engleză/germană are și el o semnificatie: se adresează tuturor oamenilor indiferent de naționalitate, de apartenența religioasă sau de alta natură. De aceea, la citySTILLE există ideea de natură în mijlocul orașului, ideea de pădure care conduce la conexiunea cu noi înșine. În acest spațiu Nico a introdus conceptul Mindfulness.

citySTILLE SPACE 3
Alb și gri

Ce este Mindfulness? Este arta de a fi conștient și prezent în viața noastră, moment de moment, așa cum este ea. Atunci când ne oprim să trăim viața pe pilot automat avem 2 posibilități: să alegem să fim fericiți sau să continuam să hrănim vechile tipare și convingeri că nu putem sau nu merităm. Mindfulness ne ajută să alegem prima variantă. Mindfulness a existat dintotdeauna, doar că acum este explicat de neuroștiințe, fizică, chimie. Este aplicat cu succes în sfera leadership, în educație, în politica, etc. A devenit un mega-trend datorită necesității. Ne ajută să găsim liniștea și răspunsul la întrebări esențiale: „cine sunt eu?”, „încotro?”.

Am întrebat-o cât de greu a fost la început? Dacă au fost momente când a vrut să renunțe? Greu. Inimaginabil de greu. „Greul a trecut. Nu mă mai gândesc la el, cu siguranță vin și alte momente! Momentelor grele prin care am trecut le sunt recunoscătoare. Fiecare situație și fiecare persoană dificilă pe care am întâlnit-o m-a învățat ceva. Viața este așa cum este. Aleg să fiu fericită și să văd frumusețe, potențial, succes în fiecare situație sau om pe care o/îl întâlnesc. Nu-mi iese întotdeauna și atunci aleg să fiu blândă cu  mine, dar și cu ceilalți cu care interacționez pe acest drum numit viață”.

citySTILLE SPACE 2
Minimalism

A vrut să renunțe de câteva ori, dar de fiecare dată când era pe punctul să cedeze apărea un om care îi dădea feedback pozitiv sau apărea o ofertă substanțială care o aducea financiar în siguranță pentru un timp, suficient să se centreze pe evoluția afacerii și să ducă totul la un nivel mai performant.

thumbnail
În fața audienței…

Acum a ajuns să țină discursuri în fața unei audiențe de 350 – 400 de persoane. Mi-a mărturisit că se simte mult mai relaxată decât atunci când vorbește pentru 20 de persoane. Consideră că conexiunea este mai ușor de transmis când audiența este mai numeroasă și are mai multă încredere în ea. Prima dată când a făcut asta nu credea că o să poată. „Sunt doar Nico din Alba Iulia, ce caut eu aici?”. Era atât de copleșită încât nu a avut curaj nici măcar să dea înapoi. La finalul prezentării când din 8 persoane care au vorbit pe scenă, 5 au venit să o felicite a realizat că poate face asta și o poate face convingător pentru că o face cu pasiune.

A ales să facă o schimbare de carieră când și și-a deschis afacerea. În scurt timp, au început să-i calce pragul tot mai mulți oameni care au făcut asta. „Dacă stau să mă gândesc bine 95% din oamenii cu care intru în contact și-ai schimbat profesia”. Este vorba despre oameni care se simt mult mai confortabil cu ce fac acum decât cu vechea carieră. Nu practică 2 meserii în paralel. Au renunțat la siguranță și… nefericire alegând să ia totul de la zero. Timpul le-a dovedit că au făcut alegerea corectă.

  • Monika fost arhitect acum face masaj,
  • Elke fost arhitect predă yoga la ea la centru,
  • Henriette fost arhitect este profesoară,
  • Greta fost jurist este acum make-up artist pentru teatru și televiziune.

Îți dorești proiecte și în Romania? „Normal. Țara mea este pentru mine un sentiment. Un loc pe care îl asociez cu căldura din brațele bunicii, din familie, cu prietenii autentice și iubiri profunde. Un loc căruia vrei să îi dăruiești, pentru că îl iubești. Aleg să văd în Romania și în oamenii de aici dragoste, potențial, frumusețe. Asta am primit, asta doresc să împărtășesc, nu pot să funcționez altfel. Fiind membru în diverse comunități internaționale am întâlnit oameni din toată lumea – cu unii sunt mai apropiată cu alții mai puțin – românii au însă ceva particular căldura și inima deschisă: nu contează cât de mult am fost răniți, ea a rămas deschisă. Așa că atunci când întalnesc oameni noi din Romania văd cum se conecteaza direct sufletele nu doar mințile noastre. Își dorește să lucreze în Romania. Simte asta ca pe o datorie a sufletului. Se va întoarce atunci când va simți că este momentul.

nico portrait 0182
Nico Pfeffer-Barbela

Nico Pfeffer-Barbela este dovada că se poate, că te poți lăsa ghidat de pasiune, că pasiunea poate deveni o sursă de venit, că lucrurile bune vin în viața ta, tu doar trebuie să faci ceva ca ele să rămână. Nu a impus nimic pentru acest interviu, a spus doar să menționez că este din Alba Iulia. Prin articolul asta  am vrut să vedeți o transformare… uriașă de la  „Sunt doar Nico din Alba Iulia, ce caut eu aici?”  la „Sunt Nico din Alba Iulia!” Între cele două replici stă enorm de multă muncă, pasiune, nopți pierdute, curaj… un om care a ales să își ia destinul în propriile mâini, care nu s-a mulțumit să trăiască viața pe care i-au impus-o alții.

Acum spuneți voi, nu am fost norocoasă că am întâlnit-o? Știți ce mi-a spus doamna asta minunată după ce apărut aricolul despre Ina? „Nu mai scrie despre mine sunt un om normal, nu e nimic interesant în viața mea”. Am rugat-o, corect este că… am presat-o să dăm drumul la articol. Lasă-mă să scriu, e important să te vezi și prin ochii altora! O să fii surprinsă”. Recunosc articolul asta este și forma mea de a-i mulțumi pentru acel comentariu. Mi-aș dori să o pot emoționa cum a făcut-o ea atunci!

Am făcut bine că am insistat să public acest articol? Sunt convinsă că da. Iar dacă am plictisit pe cineva cu această poveste de viață vă rog să comentați! Imi place să cred, așa stângaci cum este scrisă, că poate fi un îndemn să mergem să ne realizăm visele!

Nico va ajunge în luna mai în Romania cu un proiect. Succes, draga mea!

 

Categorii
Interviuri Viața mea

Habemus rezervare!

I1
Ina

Inoza este blogul Inei Țăranu-Hofnăr. Îi urmăresc fiecare articol. De ce? Pentru că îmi economisește timp. Știu, sunt persoane care consideră că este pierdere de vreme să citești un blog. Depinde de blog! Ina îmi furnizează informații valoroase fără să fac cel mai mic efort. Dacă mâine nu ar mai scrie, ar lăsa un gol imens în viața mea. A publicat articolul 100 de respingeri exact în ziua când eu am scris primul articol pe blogul meu. Ce influență a avut acel articol asupra mea am să povestesc, însă nu aici. Cât de mult m-a ajutat?! Mi-a schimbat viața. Acum însă, să ne concentrăm asupra Inei.

Îmi doream tare mult să scriu despre ea pe blog. Dar cum? Nu avem prieteni comuni. Nu mă simțeam încă pregătită. Găseam mereu scuze. Și într-o zi, după o săptămână de respingeri sau refuzuri, numiți-le cum vreți, i-am trimis un mesaj. Ina mi-a răspuns. Nu a făcut pe inabordabila, a fost încântată de propunerea mea și mi-a spus că îi place cum scriu. Am prins curaj și i-am mărturist că am mai vorbit despre ea, într-un articol mai vechi, un fel de top bloggeri, vloggeri…  După ce l-a citit am primit un mesaj de la ea: „Ce fain ai scris! Ar trebui să te adaugi și pe tine pe lista aia, văd că bifezi criteriile!” 

Am lăsat-o pe ea să aleagă locul unde se va desfășura interviul. A pus o singură condiție. Să ne vedem într-un spațiu unde să putem conversa în liniște. Îmi place să îl las pe cel intervievat să decidă asupra locului de întâlnire. Îmi dezvăluie mult despre structura lui umană. De obicei, ajung mai devreme și îmi iau timp să observ comportamentul oamenilor din preajma mea, personalul și atmosfera din jur. Ina a făcut rezervare și am fost anunțată tot printr-un mesaj: „Gata, habemus rezervare!” Așa a apărut titlul articolului: Habemus rezervare! Știu că sună straniu, dar este 100% Ina.

Emoțiile îmi dădeau târcoale. Nu mă paralizau, erau de natură pozitivă, în sensul că îmi impuneau să arăt cea mai bună versiune a mea, pe care o scot în prim plan atunci când mă întâlnesc cu oameni pe care îi admir. Articolele ei îmi recomandau un om educat, informat, un om care a scris deja o carte, care are opinii bine argumentate și curaj. Curajul la o persoană cu inteligența rafinată de lecturi nu se transformă în tupeu. Am punctat asta pentru că în ultima vreme cei 2 termeni se confundă. Educația face diferența.

Când am ajuns la restaurant (nefiind o ora de vârf) nu era decât un grup de vreo 4 bărbați. Vorbeau în engleză pe ton moderat. Am ales o altă aripă a resturantului unde eram singură. La scurt timp s-au așezat la masa de alături un el și o ea care vorbeau în spaniolă. Erau foarte veseli. Cu toate astea tonalitatea discuției nu deranja. Butonam telefonul. Deși mi-am propus să o văd când intră, am ratat momentul.

I3
Zâmbetul

Impactul a fost direct. În fața mea stătea o persoană mult mai rafinată (vestimentar) decât lasă impresia pe blog. De spun asta? Pentru că Ina nu prea scrie pe blogul ei despre modă. Îmi place că fizionomia ei păstrează rotunjimile de copil. E norocoasă, tipul asta de obraz își va maturiza expresia mai greu. Va păstra, mult timp, o mină din care candoarea va refuza cu greu să plece. Adică va îmbătrâni frumos. Mă ducea cu gândul la o pânză de Vermeer. Am simțit, pe loc, că personalitatea Inei era la fel de rară ca tablourile lui. Fața îi era flatată de gulerul hainei de blană într-o culoare pe care nu am putut să o prind prea ușor. Fiecare unghi îi conferea o altă cromatică. Oricum, ceva în culorile toamnei. O poșetă „tote” mergea și ea pe aceiași tonalitate, dar într-o gamă ceva mai întunecată. Știu că sunt necruțătoare. Mereu am dat importanță alegerii poșetei, calității materialului, modelului. Felului cum se raportează posesoarea la ea. Ina a trecut testul cu brio. În timp ce își punea poșeta pe scaunul alăturat i-am observat inelul. Cu o piatră mare de citrin. La o oră după ce ne-am cunoscut, aveam să o rog să îl văd mai de aproape (un cadou de la iubit). În urechi avea niște cercei lungi care se terminau cu o sferă de culoare verde. Și-a dat jos haina și a rămas într-o bluză burgundy cu mâneca scurtă și o fustă plisată verde închis. În picioare purta cizme, fără toc, cu vreo 2 tonuri mai închise ca poșeta. Pe degetele de la mâna stângă avea o asociere stranie de inele: cel mare de care am spus și unul foarte fin. M-a amuzat că tot ce purta erau cadouri de la persoane dragi, mai puțin cerceii. Nu sunt cadou, dar au o poveste. Îi are din Maroc și sunt cei purtați de SJP în filmul Totul despre Sex.

Primul ei blog a apărut acum 11 ani. La început scria des. Și-a format un grup de cititori constanți care îi urmăreau articolele. După un timp, a renunțat să mai scrie pe blog: nu o săptămână, o lună, un an. O perioadă mai lungă. O cititoare fidelă așteptându-i articolele, care nu mai apăreau, i-a trimis un e-mail în care îi mărturisea că îi simte lipsa. A ales să-i comunice asta printr-un basm (compus de ea), în care Ina este o fată care scrie cu o peniță magică. Scrisul ei îi face pe oameni fericiți. În acel regat, trăia și o prințesa tristă pe care poveștile Inei reușesc să o readucă la viață. Dar într-o zi, un balaur îi distruge penița și Ina nu mai poate scrie. Prințesa și oamenii devin nefericiți. Zâna cea buna îi spune Inei că nu penița e fermecată ci talentul ei. „Ai talent Ina, l-ai primit ca un dar din ceruri și ești datoare omenirii cu povești scrise de tine. Ai posibilitatea de a trezi emoții, de a aduce zâmbete pe buze, de a stoarce lacrimi și chiar de a schimba viețile în bine. Să nu uiți niciodată, Inoza e în tine.” A. aș fi vrut să-i vezi privirea Inei când îmi povestea despre tine și basmul tău. Povestea a tulburat-o și a refuzat să mai dispară din mintea ei. Stătea ascunsă într-un ungher al memoriei și periodic revenea la suprafață. A început să o simtă ca pe o responsabilitate. S-a reîntors pe blog în iunie 2017. Primele reacții nu s-au lăsat așteptate prea mult. De la cititoare care o urmăresc de când erau studente. Acum stau cu copiii și continuă să o citească. Ina a realizat că se ocupă de ceva vreme de acest proiect.

După relansarea blogului, publică articolul despre depresie. O cititoare, care a trecut printr-o traumă și a ajuns și ea să se confrunte cu o depresie, i-a scris. Pe femeia aceia nimic nu o mai motiva, nici măcar copilul. „Articolul meu o forțează să ființeze. Mi-a spus că scriind despre depresie am determinat-o să-și recupereze viața”. După primirea acestui e-mail, Inei i-a luat o săptămână să răspundă. Nu pentru că nu ar fi vrut sau că nu era impresionată. Considera că ce ar fi spus ea, era prea puțin față de mărturisirile acelei femei.

Experiența a învățat-o cât de important este conținutul articolelor. Calitatea conținutului postat pe blog atrage automat cam același gen de cititori. Dacă postezi chestii frivole, nu te aștepta să îți scrie o persoană care este pasionată de cărți. Ina nu-și ascunde latura emoțională. De aceia cititorii empatizează cu ea. Așa a ajuns să-și inspire cititorii. S-a format o comunitate care este foarte importantă pentru ea.

Am întrebat-o cum ar defini ceea ce face. „Pendulez între scriitor și entertainer.” Dacă a fi scriitor presupune o activitate solitară „pentru că nu scriu de mână cu publicul”, a doua opțiune presupune interacțiune cu oamenii și receptarea imediată a mesajului transmis de ea. „Să amuz oamenii îmi dă o altă stare pe care scrisul nu o oferă.” Când oamenii râd simte că se produce un schimb de energie.

Prima dată a realizat asta în clasele primare. A primit ca temă pentru acasă să scrie o povestire. Trecând prin piață s-a lăsat înspirată de lupta a 2 porumbei care se băteau pe o bucată de covrig. A transpus totul într-o proză scurtă amuzantă. Rezultatul: toată clasa râdea împreună cu doamna învățătoare. Tema Inei a fost xeroxată (de doamna învățătoare) și a avut momentul ei de glorie.

A mai experimentat impactul unor astfel de texte, când a văzut o înregistrare cu mama ei care  râdea în hohote în timp ce îi citea un articol. Înregistrarea i-a fost trimisă de Yvonna ( sora ei).

Deși aveam o listă cu întrebări pregătită și un scenariu de urmat pentru acest interviu am renunțat. Există oameni cărora nu ai dreptul să le sufoci imaginația. E suficient să îi asculți și interviul se scrie singur.

I2
Un fundal care o pune în valoare

Un proiect drag Inei a fost „Masterclass de autosabotaj” care s-a vrut o discuție onestă despre modul cum ne punem singuri piedici în realizarea dorințelor noastre, cum ne anihilam singuri drumul spre succes. Reacțiile participanților s-au împărțit în două tabere:

  • să te faci coach,
  • să te apuci de stand up comedy.

Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să văd cum seduce audiența, cum transformă totul, cu umor, în povești care reușesc să schimbe mentalități.

Pentru cei care nu știu, Ina a urmat cursurile Școlii de actorie Inlight cu Alina Grigore. S-a dus acolo convinsă că este „Meryl Streep a României”, dar a descoperit că este bună pe…  improvizație.

Prin articolele pe care le scrie își propune să informeze și să amuze. Aș adăuga eu că reușește mult mai mult: să emoționeze, să dezvăluie o latură vulnerabilă pe care mulți o ascund, să se opună superficialității, să încurajeze inițiativele bune, să accepte provocările și… să mă ajute pe mine să pot avea acest articol. Pentru Ina, onestitatea este foarte importantă când scrie pe blog. Articolul despre depresie era gândit ca un dialog amuzant între 2 voci: una pozitivă și una negativă. Consultându-se cu o prietenă aceasta i-a sugerat să nu se ascundă în spatele unei povești frivole. A renunțat la umor, iar articolul a fost doar despre vocea interioară a Inei.

Q: Ce carte citești acum?

Ina: De obicei citesc în pararel mai multe cărți.

Q: Bloguri pe care le urmărești?

Ina:

Q: Un motto favorit?

Ina: Nu am un motto. Îmi aleg, în schimb, un fel de mantră în fiecare an. Un cuvânt care să-mi aducă aminte ce mi-am propus și cum aș vrea să fiu în acel an. În 2017 a fost „curaj”, anul ăsta este „Ubuntu”. Ubuntu e un cuvânt african și înseamnă „Eu sunt, pentru că noi suntem”. Africanii consideră că o persoană are Ubuntu dacă e deschisă, disponibilă și îi susține pe alții fără să se simtă intimidată de faptul că aceștia sunt capabili și buni. Mi se pare că în zilele noastre e penurie de Ubuntu, deși e mai ușor ca niciodată (apropo de online, de conectivitate, de networking) să dai dovadă de Ubuntu, dacă vrei.

Q: Cum îți găsești inspirația pentru articole?

Ina: Depinde. Uneori trebuie să mă duc după inspirație cu o bâtă, vorba lui Jack London, s-o aduc acasă împotriva voinței ei, s-o leg fedeleș de scaun și s-o forțez să mă ajute la scris. Alteori, îmi văd de treabă și inspirația dă peste mine pe stradă, mă urmărește obsesiv și mă bate la cap până accept să mă duc acasă și să notez ce-mi dictează. Lăsând gluma deoparte, există momente magice, în care îmi vine o idee parcă din eter. Ele reprezintă 1% din timp. În restul 99% mă bazez pe lecturi, filme văzute, fragmente de discuții auzite, știri citite etc. Inspirația e peste tot în jur, ca oxigenul. Poate nu întâmplător „inspirația”, în sensul de inhalare și „inspirația”, în sensul de creativitate, sunt omonime.

Q: Ce înseamnă evoluția pentru tine?

Ina: Pe scurt, să faci greșeli noi. Când faci aceleași greșeli, bați pasul pe loc. La fel se întâmplă și când ți-e frică să greșești și nu faci nimic (cea mai mare greșeală, dacă mă întrebi pe mine). Când apar noi greșeli, e semn că testezi alte variante, ai mai învățat și ai mai crescut puțin.

I5
Nu mi-a spus că o pasionează echitația

Timpul a zburat. Ne-am trezit că au trecut 5 ore. Sper, că i-am putut capta charisma. Oricât m-am străduit, tot simt că mi-a scăpat ceva. Partea bună este că m-am putut bucura de conversația cu ea și nu am împărțit-o cu nimeni.

Cum m-a schimbat întâlnirea cu Ina? M-a făcut să conștientizez cât pierd când aleg să mă autosabotez. Mi-a plăcut îndemnul ei: „Mai bine cea mai proasta scriitoare publicată, decât o scriitoare bună de sertar.”

Ina îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna! Pentru că a crezut în mine, pentru că îi place cum scriu și pentru că a crezut că sunt… jurnalist. Încântător, nu? Nici măcar când i-am spus că nu am obiceiul să arat articolul înainte de publicare (am decis că este mai bine așa în urma unei experiențe) nu a renunțat să creadă în mine. Draga mea, pentru asta nu pot decât să îți mulțumesc!

Aici trebuia să închei. Trebuia, dar Ina a decis aseară să publice un articol despre mine. Iar eu am uitat de tot: de cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă, după ce am stat pe o listă de așteptare de câteva săptămâni și abia așteptam să o încep, de agenda zilnică în care îmi trec citate care mă inspiră, de numărul de pagini obligatorii de citit în fiecare seară, am uitat să mai mănânc, să mai pierd vremea aiurea pe facebook sau instagram pentru că aseară am fost ocupată să fiu… fericită.

Cum am perceput-o eu pe Ina? Nu ca pe o ambițioasă în sensul tradițional al cuvântului. Nu își dorește o casă monumentală, o mașină luxoasă, un cont substanțial în bancă, expunere și putere. Am observat însă că îi place la nebunie ca prin poveștile pe care le scrie să motiveze oamenii, să schimbe destine, să facă lucrurile să meargă uneori mai mult alteori chiar și cu un milimetru. Îi place ca viața ei pe acest Pământ să aibă un scop. Să aibă o evoluție centrată pe valoare și mai puțin pe succes. Dar mai presus de toate astea, Ina face parte din categoria rară a oamenilor care au apărut pe acest pământ să ne facă viața mai frumoasă!

Pentru mine Ina va rămâne omul care a crezut în mine când pentru ceilalți eram invizibilă.

I4
Lansarea primei cărți

Am mai scris despre Ina aici.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Inei Țăranu-Hofnăr.

Categorii
Diverse Păreri

Visătorii schimbă lumea

photo-1505330622279-bf7d7fc918f4

Mulți considerăm că a fi freelancer în România este o nebunie. De aceea, le spunem celor care vor să apuce pe drumul asta, să revină la realitate. Nu încurajam oamenii să-și urmeze visele, deși pretindem că ne place creativitatea și frumosul. Suntem de acord cu asta, dar nu ca o activitate de bază, doar ca ceva auxiliar. Nu pot să ignor realitatea și să nu realizez un fapt. Mulți din cei care au avut curajul să viseze au schimbat lumea, pentru că au modificat mentalități. Realiștii nu au curajul nici măcar să-și schimbe jobul. Și mai realizez ceva, creativitatea nu a omorât pe nimeni, pe când un job care te sufoca reușește asta. Poate nu fizic, dar spiritual cu siguranță te anihilează. În continuare voi povesti despre oameni obișnuiti, care au îndraznit să își protejeze visele și să le facă să devină realitate.

Ina Țăranu-Hofnar este preferata mea. Paradoxal, este singura pe care nu am descoperit-o eu. Blogul ei mi-a fost recomandat de o prietenă. O să-ți placă! Aveți multe în comun. Nu m-am uitat atunci, dar numele blogului a refuzat să dispară din mintea mea. Interesant pentru că dacă nu-mi notez uit! Am început să renunț încet-încet la blogurile care se îndreptau într-o direcție cu care eu nu rezonez. Din curiozitate am intrat pe Inoza. Mi-a plăcut, atât de mult încât nu l-am mai părasit. Micul ritual care mi-a schimbat viața cred că este cel mai cunoscut articol al ei, iar dacă ai în tine o licărire de creativitate nu ai cum să-l ignori. Mie însă mi-a plăcut 100 de respingeri. L-a publicat pe 22.09.2017 în ziua în care eu mi-am deschis blogul. Un articol inspirator. M-a motivat să-mi testez curajul. Să contactez persoane despre care doream să scriu pe blogul meu. Fără articolul Inei nu aș fi acționat imediat. Surprinzător au fost oameni care au acceptat colaborari, fără să ceară prea multe asigurări. Normal că am avut parte și de respingeri. Lucrurile nu stăteau extraordinar în cazul meu. Este un blog la început de drum, nu sunt cunoscută, iar cei contactați sunt neîncrezători. La asta se mai adaugă ceva. Îmi doresc colaborări cu un anumit tip de persoane. Oameni pe care să-i plac, oameni care prin ceea ce fac dovedesc că înțeleg ce putere poate avea exemplul unui om de caracter. Oameni care luptă pentru visele lor, care nu renunță la ele, oameni care încearcă să fie cea mai bună versiune a lor, care au grijă cu ce și cine își asociază numele. Ce șanse am punând asemenea condiții? Timpul o să decidă. Pe Ina o urmăresc pentru curajul cu care își exprimă emoțiile, pentru umanitatea de care dă dovadă, pentru modul cum știe să motiveze și încurajeze alte persoane. Și pentru că iubește animalele. Are o cățelușă Lily.

Liana Popa, dacă ar fi să o definesc într-un cuvânt, originală ar fi cel mai potrivit. I-am descoperit blogul, Aveți și pe roz, într-o seară de vară. Cred ca am stat ore bune pe el. A doua zi la birou eram moartă de somn, dar extaziată de ce descoperisem. Zâmbeam non-stop. Colegele se uitau ciudat la mine. Admir la Liana că nu este disperată să iasă în față, că propune o vestimentație cu accente din zona ludicului, că militează pentru o întoarcere la lucrurile simple, alături de fantezia debordantă cu care și-a decorat casa. În spatele acestui stil de viața  stă un om care a studiat Istoria Artei. Îmi place la nebunie că își protejeză unicitatea. Când intru pe blogul ei, sunt sigură că nu am să găsesc variațiuni pe aceeași temă. Acum pe bune de ce trebuie să scrie toată lumea despre același subiect? Eu o găsesc sofisticată. Cred că vrea să fie apreciată pentru ce face, nu pentru cum arată. Liana mixează pantofi sport, asimetrii, sacouri bine structurate, rezultând un look casual care o detașează clar din mulțime. Unele din fustele ei mă duc cu gândul la Catherine Denueve în Umbrelele din Cherbourg. Bineînțeles, reinterpretate nu copy-paste. Mă amuză modul cum își alege poșetele. O geantă cu un print floral. Cei de la Musette parcă au creat-o special pentru ea! Îmi plac persoanele originale, iar la capitolul asta Liana e leader. Original e și numele câinelui ei… Igor.

Pe Laura Câlția o ador. Scrie recenzii despre cărți. Sunt dependentă de rubrica ei de noutăți literare. Așa aflu ce cărți au mai scos editurile, pentru ca apoi să mă axez pe cele care mă interesează. Recunosc că nu îi urmăresc blogul, Blogul unei cititoare de cursă lungă, la fiecare postare, dar când am timp intru și recuperez. Nu-i ratez contul de Facebook și Instagram. În timp ce fac asta îmi induce o stare de fericire (da ați citit bine), pentru că Laura trăiește pentru cărți, respiră cărți și vrea să împărtășească acestă dragoste cu alții. Normal că îmi aleg ce mă pasionează. Poate nu avem mereu aceleași gusturi sau păreri, dar îmi ușurează enorm viața. Îmi plac fotografiile, de pe Instagram, unde văd colțul în care citește, agendele unde își notează citate, cartea momentului, ritualul lecturii. Poate fotografiile nu sunt perfecte, unghiurile nu sunt cele mai potrivite, dar tocmai asta le dă autenticitate. Mă gândesc că niște poze perfecte nu s-ar potrivi. Ar pica în comercial. Contul de Instagram m-a cucerit cu cartea Adinei Nanu – „Călătorie în jurul casei mele”. Mă inspiră ce carte să citesc. O termin și apare o altă postare. Și povestea se repetă. Datorită ei am descoperit-o pe Simona Antonescu în 2017. Prin blogul ei, Laura îmi face viața mult mai frumoasă.

Irina Markovits, este jurnalist de modă și consultant de stil. Acum ceva ani, sursele de informare erau revista Elle și blogurile de modă. Așa am descoperit Style Diary. In blogroll-ul ei am regăsit o mare parte a blogurilor pe care le urmăream atunci. Citindu-i articolele am realizat că are în spate o bună documentare și că face totul la un nivel profesionist. Folosește un limbaj elegant din care este vizibil exercițiul cititului. Cu trecerea timpului, articolele Irinei deveneau tot mai atractive. A început să combine vestimentații cu povești, emoții, stări și trimiteri spre lectură. Te face să înțelegi că degeaba obții un look sofisticat, dacă nu ai și o minte sofisticată. Irina nu m-a inspirat numai vestimentar. La ea pe Instagram am văzut Arta interviului – Lawrence Grobel pe care o citesc acum. Nu mai știu de câți ani o urmăresc. Cu toate astea nu m-am plictisit. Trebuie să recunosc, am intrat pe blogul ei datorită numelui. Irina este numele meu preferat.

Andreea Balaban. Este mai cunoscută pentru canalul de youtube, deși are și blog. Instagramul ei se bucură de multă popularitate. Să stau 45-50 minute să uit la un video? Nu. Dar „niciodată să nu spui niciodată”. La canalul ei se uită fiica mea. Și am început și eu să o urmăresc. Andreea are o relație specială cu camera de filmare, crește spectaculos ca atitudine, stil și în cam tot ce face în ultima vreme. Multe persoane care o urmăresc spun că atunci când erau cu moralul la pământ, Andreea le-a ajutat să meargă mai departe. Are acel ceva care seduce audiența… și o face iubită de oameni. Este posesoarea a 2 pisici negre: Rumburak și Poirot. Despre Andreea găsiți un articol scris de mine Ce poate face o scrisoare?

Scena 9 este o platformă care te ține la curent cu viața culturală din România. Multe dintre articole, ating subiecte care îți fac sufletul să vibreze. M-am axat pe câțiva jurnaliști pe care îi urmăresc constant. Consider că se face jurnalism de calitate. Scena9 favorizează emulația prin numărul mare de jurnaliști care scriu aici. Mă inspiră stilul în care sunt redactate articolele. Ultimile favorite: Toate fotografiile Regelui (îl consider cel mai original scris în acel moment), Cel mai bun sfat – de la 21 de jurnaliști, (te determină să vezi jurnaliștii cu alți ochi), Fotoreportaj: Aici a fost o farmacie (un loc care te face să visezi, mie mi-a deschis apetitul să caut în ziarele vremii cum se trăia atunci în România), Artă și muncă: 9 artiști vorbesc ce nu merge în meseria lor. Sunt multe articole, pe toate gusturile. Trebuie numai să cauți.

Irina Radu e nou intrată în preferințele mele. Blogul ei Coffentropy are o grafică aparte. O urmăresc pe insta story. Mă amuză, are un vibe pozitiv, chiar și atunci când are zile proaste, o cheamă… Irina, citește și este din Cluj. Deși am înțeles că este medic veterinar, pare mai apropiată de zona graficii. Cred că ar fi și o bună actriță. Irina este fermecătoare. Câți oameni fermecători mai vedeți în ziua de azi? De aceea consider că este o mare calitate. Cum să nu o placi? Voi fi atentă la evoluția ei și la… Poca.

Alexia Udriște are nişte ilustrații… un deliciu. Te plimbă într-o lume plină magie. Răzbate o sensibilitate aparte din modul în care desenează, sensibilitate pe care nu ai cum să o ignori. Sub fragilitatea ei intuiesc un caracter puternic. Dacă arunci o privire pe blogul ei realizezi asta. Alexia desenează, citește mult și mai nou brodează. Nu mă pricep, dar când vezi cu câtă pasiune se dedică noului hobby parcă îți vine să te apuci și tu. Peste proiecte, desene și cărți guvernează pisicile. Nu înțeleg cum se întâmplă, dar un ilustrator talentat are întotdeauna pisică. Alexia are… 4. Alexia are talentul de a face lumea asta mai frumoasă.

Octav Drăgan fotografie. Îmi place că este nelipsit din punctele fierbinți, acolo unde se întâmplă evenimente importante. Îi urmăresc contul de Facebook și Instagram. Fotografiile de la funerariile Regelui Mihai au fost, de departe, cele mai reușite din tot ce am văzut. Surprinde fața necosmetizată a Bucureștiului. Este prezent la parade, la manifestații și ceremonii. Îmi plac emoțiile pe care le generează fotografiile lui. Îți induc o stare de grație, în lumea asta care devine pe zi ce trece tot mai nebună.

Categorii
Povești

Tati, e foarte serios!

22627595_2019131618330836_815546968_n
Sursa: Pinterest

Aseară, într-un mijloc de transport am auzit o voce de copil: „Tati, e foarte serios, doamna mi-a spus că aș fi mai bună pentru dans contemporan!” Ceva legat de conformația picioarelor nu îi permitea să urmeze dansul clasic cu aceleași rezultate. Citeam, așa că nu am prins dialogul de la început. Acel „tati, e foarte serios!” mi-a atras atenția. Sunt adultul tipic al societății contemporane, ajuns la acel nivel de blazare încât rar mă mai impresionează ceva. Cartea putea să mai aștepte. Îmi doream cu disperare să văd fetița care a rostit cuvintele de mai sus. Vocea venea de undeva din spatele meu. Era destul de aglomerat. Și-a atenționat tatal că ar fi momentul să se îndrepte spre ușă. Nu că tatăl nu era atent, dar ea părea genul de copil care își asumă responsabilitățile unui adult. În timp ce aștepta cuminte să coboare, am urmărit-o cu privirea. Micuță, cu părul strâns în cocul de „balerină”, fragilă și totuși atât de puternică. Chipul ei mai păstra încă rotunjimile de copil.

Cineva care are fiica balerină îmi spunea că nu suportă să o vadă la repetiții. Orele acelea istovitoare când din cauza efortului, transpirația i se prelinge până în vârful degetelor. Fata îi spune mamei că este în regulă atât timp cât ea își trăiește visul din copilărie. Mama nu e convinsă nici în ziua de azi că fiica ei și-a ales cariera potrivită.

Nu pot să nu mă întreb? Oare ce le curge copiilor ăstora prin vene, de unde își iau forța pentru a rezista la orele draconice de repetiții? De unde își iau puterea pentru a nu lăsa garda jos niciodată? Câteva zile dacă renunți la poante îți pierzi din grație, balans și simetrie. Se vede imediat. În balet nu poți trișa. Nu se poate să nu mergi la repetiții, iar pe scenă să transmiți magie.

Cum poți să iubești cu atâta pasiune dansul, cum poți să i te dedici cu atâta patimă? Cum? Balerinele și prim-balerinele se adresează unui auditoriu restrâns, cei drept și foarte elitist. Nu popularitatea le determină, cred că pasiunea pură pentru arta dansului. Chiar dacă aleg baletul clasic, neoclasic sau contemporan muncesc la fel de mult. Trăim cu impresia că balerinele clasice au o aură de noblețe. Posibil. Acum sunt mai  atentă cu aprecierile. Micuța balerină m-a făcut să-mi revizuiesc optica asupra baletului. Aș fi vrut să am curajul să-i spun că Mihail Barysnikov este un dansator strălucit de dans… contemporan. Și să-i mai spun că pe noi cei din fața scenei baletul clasic ori contemporan, ne emoționează, ne spune o poveste, ne duce într-o lume guvernată de grația dansului.

Aseară am crezut iarași în frumos. Pentru mine nu contează dacă sunt oameni, fapte sau cuvinte. Aseară a fost un copil frumos.

Important este să crezi în frumos, în toate formele de frumos!

Categorii
Diverse

Atelierul Mariei

20170819_134705
Atelierul Mariei

E un drum lung din Flămânzi până în Bucureştiul de astăzi. Poate locul naşterii (acolo unde a izbucnit răscoala din 1907) a amprentat atât de puternic asupra Mariei curajul. O constantă care nu o va părăsi întreaga viaţă.

Mereu a iubit frumosul. Prima dragoste a fost muzica şi drumul ei părea că se îndreaptă spre asta. A urmat 2 ani cursuri de canto. Apoi a renunţat, viaţa a purtat-o spre alte căi. Dar muzica nu a mai părăsit niciodată sufletul Mariei. Este o mare iubitoare de muzică simfonică. Asta ajutat-o în momentele grele. I-a dat echilibru, i-a fost poliţa de asigurare pentru a putea merge mai departe şi o sursă de inspiraţie. Maria este nelipsită de la concertele Ateneului Român.

2006 Îi moare mama, mama cu care a avut o legătură specială. După înmormântare, pentru a fi pentru ultima oară împreună, a simţit nevoia să doarmă în patul mamei. A avut un vis…un vis în care se vedea pictand un tablou – o mama cu 2 copii. Atât că ea nu picta. Aşa i se strecoară în minte un gând, care ajunge să nu îi mai dea pace. Ce-ar fi să mă apuc de pictat? Când m-am hotărât să fac asta, nu mi-a trecut niciodata prin cap că nu o să reușesc  mi-a spus. Mai tarziu acesta va fi primul ei tablou. Avea să descopere în arhiva familiei o fotografie identică cu tabloul din vis.

2011 Primul curs de pictură – durează 3 luni. Își dă seama că are nevoie de un profesor numai al ei. Bineințeles că îl găsește. Cu tenacitate, cu credință în ea, în ce vrea să facă și unde vrea să ajungă se dedică cu adevarat picturii. Începe să expună la Cercul Militar Național – Sala Rondă, la Uniunea Artiștilor Plastici – Constanța, la Galeria Irecson din Calea Victoriei. Tablourile ei ajung în colecții particulare din țara și străinătate. Canada, USA, Egipt, Dubai, Iordania, Austria, Italia, Germania. În paginile revistei Turkish Airlines din aprilie și iulie 2013 apar și lucrările Mariei. Așa va pătrunde în lumea arabă, o lume cu o cultură total diferită de a noastra, dar care îi va aprecia tablourile.

2013 Începe cursurile la FTOUB – Secția pictură. Și începe asta la…50 de ani. Un curaj nebun pe care eu îl asociez cu energia dată de locul nașterii. Dacă ar fi să menționez cea mai mare calitate a Mariei, cu siguranță ar fi curajul, asta înainte de talent. Curajul care a împins-o să aspire cât mai sus și să fie sigură pe ea. Când am întâlnit-o acum un an, la un curs de estetică, cuvintele ei, forța cu care le-a rostit m-au urmărit mult timp: Nimic să nu te abată de pe un drum în care tu crezi. Alţii nu ştiu ce este bine pentru tine. E viaţa ta, nu le permite să o stăpâneasă. Doar tu ai acest drept!

Tablourile se adunau. A ajuns la acel stadiu în care îi trebuia un spaţiu numai al ei. Un spaţiu în care tablourile, culorile, şevaletul, pensulele şi…muzica să guverneze. Un spaţiu care să o inspire, un spaţiu în care să poată fi creativă, un spaţiu în care să poată găzdui oameni dragi care să-i vadă tablourile. Şi a reuşit. Acum are spațiul pe care și l-a dorit.

Într-o zi mi-a telefonat şi mi-a propus să începem împreună un proiect. Am acceptat să ne vedem, dar ca proiectul să poată lua naştere trebuia să văd locul unde pictează. Aşa am ajuns în atelierul Mariei, într-o dimineaţă de sâmbătă. În drum spre ea, mă întrebam cum reuşeşte să picteze, pentru că era poziţionat într-una din cele mai aglomerate şi efervescente zone ale Bucureştiului. Din artera principală se desprinde însă o straduţă care avea să mă poarte către un loc magic. Aşa am pătruns într-o încapere complet alba cu foarte multe tablouri expuse. Am experimentat o stare de admiraţie pentru că frumuseţea din jurul meu îmi rănea retina. Pereţii tapetaţi cu tablouri de sus până jos, şevalete, pânze goale, palete cu culori, pensule, tablouri în lucru şi mirosul…miros specific, pentru că tehnica preferată a Mariei este pictura în ulei. Tabloul la care lucra acum, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. Și muzica care niciodată nu lipsește. Nu poate picta fără ea.

22497622_2018309905079674_1799939673_n
Ultimul  țar al Rusiei
22497471_2018309848413013_1892551124_n.jpg
Regele Ferdinand

Conversaţia s-a legat repede, poate şi pentru că e o lume pe care eu o iubesc. Vroiam să ştiu tot. Cum a început, cum şi-a ocrotit, ridicat şi înălţat acest talent deoarece unde a ajuns…vedeam şi singură. Mi-a răspuns răbdătoare la toate întrebările. Acum face zeci de tablouri pe an, expune în ţară şi străinătate, multe din ele ajung în colecţii particulare. Despre talentul, tehnica pe care o folosește, marii maeştrii care au influenţat-o cred că am sa fac un alt articol.

IMG_0311
Reproducere după Rembrand

Acum am să spun despre omul Maria Parascan. Omul care la 47 de ani a pătruns într-o lume în care este destul de greu şi tânăr să reziști. La 47 de ani când cei mai mulţi dintre noi suntem plafonaţi de job, rutinaţi în relaţia cu partenerul de viaţă, demotivaţi pentru tot ce e în jurul nostru, înrăiţi de loviturile primite de la semeni, pe Maria… am găsit-o pictând, făcându-şi planuri de viitor, plină de pasiune, îngăduitoare (îngăduinţa aceea pe care numai o lume a frumosului ţi-o poate da) şi dornică să lege prietenii. Am întrebat-o ce reprezintă pictura pentru ea. E viaţa mea, cred că nu pot trăi fară ea şi… nici nu vreau să traiesc altfel. În timp ce spunea asta i-am privit ochii… Ochii care i s-au luminat brusc, iar trăsăturile feţei aratau o relaxare pe care nu am mai văzut-o la multe persoane. Statea acolo în faţa mea, în soarele amiezii care îi măngâia parul şi brusc am realizat un lucru. Niciodată nu a menţionat câtă muncă e în spate, nu a spus cât este de obositor, sau la câte a trebuit să renunţe ca brusc la 47 de ani să porneşti pe drum nou…Un drum în care pentru câteva minute de glorie, munceşti pe brânci ani de zile.

Cei care îmi citesc articolele, au observat cu siguranță că fiecare om despre care aleg să vorbesc pe blog are înainte de anumite merite profesionale și o pronunțată latură umană. O latură umană pe care o consider vitală ca să poți trece testul timpului. Prin ce faci și cum faci, să îți dorești să influențezi oamenii în bine, doar așa poți lăsa cu adevărat ceva în urmă. Binele se propagă mai greu, poate face mai puțin zgomot, dar în timp câștiga teren și este singurul care durează. Indiferent de domeniu. Binele capătă valoare în ani și ne place tuturor, chiar și celor care nu vor să recunoască asta.

IMG_0274.JPG
Atelierul Mariei
IMG_0287
Atelierul Mariei

Mariei îi place la nebunie și să predea pictura copiilor. Le împărtășește din tot ce știe. Are un crez. Elevul trebuie să-și depășească maestrul. Nu sunt vorbe în vânt. În decembrie va avea o expoziție personală la Ateneul Român, locul pe care îl iubește atât de mult.  Pe viitor își dorește o expoziție  personală unde să expună alături de elevele ei. Maria dă din suflet, dă mai ales la timp și dă atunci când este nevoie. Dă acestor copii încredere că pot și ei. Alexandra, una dintre elevele ei va participa cu un tablou la o expoziție din New York. În timp ce puneam la punct ultimile detalii pentru acest articol, îmi citea mesaje primite de la părinți. Cât de încântați sunt micuții elevi, dar mai ales cu cât drag vin în atelier. Un copil simte când dai cu dragoste, dar mai ales când dai la timp.

22537896_1966149363411958_191311250_n
Maria Parascan

Pe Maria Parascan o puteți găsi:

https://www.facebook.com/maria.parasc

https://www.facebook.com/ContemporaryArtistz/

https://www.facebook.com/Maria-Parasc-ART-231754473644544/

De la data când am scris acest articol s-au scurs 6 luni. În prezent am revăzut-o pe Maria la vernisajul ultimei ei expoziții la Biblioteca Academiei Române. A ales un titlu care îi dezvăluie atât de frumos sensibilitate de artist O sută de clipe de culoare. Este o expoziție pe care o pregătește de mult timp, dedicată Centenarului Marii Uniri de la 1918.

Un an care ne-a marcat puternic istoria. Anul în care Romania a pendulat de la disperare la euforie. După Pacea de la Buftea-București încheiată în condiții atât de dramatice pentru țara noastră, 1918 se va încheia triumfător cu Marea Unire. În acele momente agonizante pentru România au existat remarcabili oameni politici și de cultură, „regina bărbat”- Regina Maria și loialul Rege Ferdinand care visau la România Mare. Iar visul lor a devenit realitate. Artista Maria Parascan omagiază acest eveniment prin tablourile sale. Alături de portretele Reginei Maria, Regelui Ferdinand găsim tablouri cu Arcul de Triumf, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia, Castelul Peleș și clădiri interbelice. Alături de peisaje desprinse din lumea țăranului român de altădată, stau portretul Regelui Mihai… dar nu vă deconspir mai mult. Vă invit să îi vizitați expoziția.

Coroana Reginei Maria, Regina Maria, Regele Mihai, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia

O recomand celor care iubesc istoria acestui neam atât de încercat, celor care iubesc monarhia, celor care iubesc pictura și celor care iubesc frumosul. Opriți-vă să îi vedeți tablourile chiar și pentru o jumătate de oră.

Maria Parascan, alături criticul de artă dr. Marius Tița
Arcul de triumf, Regina Maria, Regele Ferdinand, Palatul Peleș

Tablourile cu portretul Reginei Maria, al Regelui Ferdinad și coroana Reginei Maria vor rămâne permanent la Academia Română. Monarhii care au înfăptuit România Mare vor veghea din acest loc generațiile viitoare. Un îndemn să ne ridicăm la înălțimea lor. O lecție de patriotism, cum să nu renunți la vise nici în cele mai negre momente, dar și cât de repede poți trece de la agonie la extaz atunci când se îndeplinesc.

Categorii
Viața mea

Mindfulness cu Anca Coman

22471380_1626241590760646_610238840_n.jpg

Astăzi vreau să vorbesc despre prietenie. Despre Anca, prietena mea care devine uneori incomodă pentru că nu mă lasă să rămân în zona mea de confort, pentru că vede în mine, mai mult decât pot eu vedea, pentru că îmi înțelege limitele atât de bine. Mereu mă aduce de la nu se poate la încearcă. Mereu mă împinge de la spate atunci când eu doresc să renunț. M-a încurajat cu cele mai importante proiecte ale mele, chiar dacă asta a însemnat să nu mă menajeze și să spună lucrurilor pe nume.

Anca a crezut în mine și mi-a demonstrat asta:

  • În decembrie 2015 de Crăciun când mi-a oferit în dar o agendă. Mulțumesc, dar ce să fac cu ea? am intrebat. Nu știu, e treaba ta, mi-a raspuns. În 2016 la început de an pe prima pagină mi-am trasat niște obiective, așa cum mi-aș fi dorit să se întâmple viața mea. Păreau de nerealizat. Aveam prostul obicei să mă axez pe eșecurile din viața mea. Anca m-a ajutat să mă vindec. Agenda mi-a arătat că realizările depășesc cu mult eșecurile. Și că uneori eșecurile pot fi fertile. Acum, în octombrie 2017, când revin la vechiul scenariu consult agenda. Sunt pe plus, dar mintea are o relație specială cu minusurile. Agenda mă readuce la realitate. Apropos, Anca se apropie Craciunul. Aștept agenda nr.3, nu întrerupe ritualul.
  • Acum 4 ani când m-am apucat de a 2-a facultate. Nu știam dacă o să o pot duce la capăt. Trebuia să fac față unui program infernal. Mi-a spus că o să mă descurc. Atunci când epuizarea și-a arătat colții m-a făcut să înțeleg că sănătatea mea nu trebuie negociată, indiferent care este miza.
  • Când m-am hotărât să îmi fac blog. Reacția ei a fost ceva de genul. Apucă-te odată și postează, numai aștepta să scrii articolul perfect. Până la urmă orice profesionist a fost la început doar un amator. Postează și o să vezi pe parcurs. Îndrăznește numai visele care te sperie sunt cu adevărat mari.

Cu Anca am fost colegă de serviciu. Lucram în aceeași firmă, dar în sedii diferite. Am cunoscut-o în perioada în care eu mă simțeam captivă într-un sistem cu care nu aveam nici o tangență. Atunci a devenit prietena mea. Mă suna, iar o dată pe săptămană își făcea timp să se vadă cu mine. A fost acolo tot timpul, sacrificându-și timpul ei liber (ne vedeam vinerea după-amiază când toți alergau fericiți spre casele lor) fără să ceara nimic în schimb, fără să urmărească ceva. A fost singura persoana căreia i-am permis să mă vadă așa cu sunt. Nu m-a judecat niciodată. Nu îmi place să mă răzbun. Aici eu și Anca suntem pe aceeași lungime de undă. Printre puținii de altfel, restul îmi spun că cedez prea ușor. Răzbunându-te poate îți faci dreptate, dar îți pierzi liniștea și latura umană. Îți pierzi energia în lupte inferioare, ai chef de adrenalină fă ceva spectaculos, ceva care să merite cu adevarat.

Deși împărtășim aceleași valori, ea are un alt unghi de abordare. O prietenă comuna îmi tot spunea că nu a fost mereu așa, că a evoluat mult și în bine. Îmi era greu să cred ca a fost altfel. Mă simt norocoasă ca am cunoscut-o schimbată în bine, echilibrată și gata să dea mai departe ce a experimentat. Și cum pentru Anca funcționează puterea exemplului a început schimbarea cu ea. Acum este la nivelul când poate ajuta pe alții. Mă gândesc ce șansă pentru oamenii care îi frecventează cursurile. Acolo e persoana care face totul cu pasiune, persoana care pune suflet, persoana care ajută oamenii să crească și să devină mai frumoși.

Pentru a ajunge la stadiul de a-i învăța pe alții cum să-și găsească echilibrul interior, cum să se relaxeze și cum provocările zilnice să nu le afecteze starea de bine, Anca a parcurs un drum lung care a început în 2005. Această călătorie a ajutat-o să devină un trainer aparte. A aplicat mai întâi pe ea cunoștințele acumulate. Să ai șansa să participi la un curs în care cel care stă în fața auditoriului să-ți înțeleagă atât de bine stările, să nu te judece și să fie obiectiv nu poate decât să te bucure. Cu siguranță vei pleca de acolo schimbat.

Poate că sunt zeci de cursuri de Mindfulness. Atât că eu o recomand pe Anca. Pentru autenticitate, emoții asumate și lucrul cu sine. Dacă ar fi să o definesc într-un cuvânt, este o persoana caldă. Așa o caracterizează cei care o cunosc. Cine sunt eu să îi contrazic?

Pe Anca o gasiti aici

Categorii
Cultură

Cum am ajuns de la Omul obsedat de cărţi la … un master în restaurare carte

22014786_2009207799323218_788795127_n.jpg
Sursă: Pinterest

Cartea Omul obsedat de cărţiAllison Hoover Bartlett începe cu un prolog despre un tom vechi, un Krautterbuch (atlas botanic de plante medicinale al lui Hieronymus Bock, botanist şi medic), tipărit în 1630. Cântăreşte 5 kg şi jumătate, coperta este din lemn de stejar îmbrăcat în piele de porc, are modele concentrice în emboss  (gravate, imprimate în relief), cu flori şi frunze. Desenele demonstrează stângăcie, dar asta garantează autenticitatea cărţii.

Ca să înţelegeţi în ce grad m-a captivat cartea asta, când m-am apucat de ea ar fi trebuit să vizitez  Castelul Huniazilor, dar eu nu m-am mişcat de pe una din băncile din incinta castelului. Oricum îl văzusem de 2 ori, iar cartea era de-a dreptul spectaculoasă. Aşa am pătruns în lumea cărţilor rare guvernată de anticari, ediţii princeps şi bibliofili rafinaţi. Aşa m-am  familializat cu termeni ca incunabule (volume de la începuturile tiparului 1450-1500), manuscrise cu anluminuri (pictură de manuscrise medievale).

M-a fascinat descrierea Târgului anticarilor de la New York unde hoţii erau atraşi ,,ca fluturele la lumânare”.  Este locul unde îşi dau întalnire cei care cumpără şi cei care vând cărţi rare, cu standuri unde proprietarii de anticariate subjugă audienţa cu poveşti, unde oaspeţii pot fi trataţi cu şampanie, unde poţi cumpăra ,,falsul unui fals”, unde îl poţi zări pe Al Pacino printre colecţionari, unde prima ediţie a unui roman valorează cam cât un Porche roşu, unde ,,raritate” înseamnă altceva pentru fiecare colecţionar şi anticar în parte. E o chestiune subiectivă, la care se adaugă gustul personal şi tendinţele. Târgul anticarilor este locul unde colecţionarii adulmecă cărţile pentru a depista mucegaiul, care este un factor important în distrugerea unei carţi, locul unde colecţionarii vin pentru a-şi bucura ochii, mâinile, dar şi …inima, unde cărţile devin mult mai atractive când au un trecut.

Pe acest fundal evoluează autoarea şi un hoţ de cărţi vechi, pe care ajungem să îl cunoaştem mai bine din dialogul care se leaga între cei doi. A.H.B. ne transpune în lumea hoţilor de carte veche prin John Gilkey. De ce fură John Gilkey? Fură din iubire de carte … iubire – obsesie, crede că o colecţie de cărţi rare îl va înălţa pe o poziţie privilegiată în societate, că va deveni bogat, erudit şi mai cultivat, că va câştiga respectul oamenilor şi totul va culmina cu un însemn de nobleţe. Faptul că John Gilkey preferă să fure cărţi din clasamentul Modern Library arată dorinţa lui de a fi apreciat. Cum cărţile sunt validate de specialişti, crede că îşi asigura în felul ăsta admiraţie şi respect. Un paradox…atracţia lui pentru rarităţi nu îi confera nimic din ceea ce îşi doreşte…pentru că ajunge, de fapt, doar un infractor.

Tot ce am citit în cartea de mai sus, m-a urmărit nepermis de mult comparativ cu alte cărţi. Iubesc cărţile, atât de mult încât nu mă mulţumesc doar să le citesc, sunt vrăjită şi de farmecul estetic al volumelor vechi. Cartea asta, m-a făcut pentru prima oară, să-mi pun întrebarea dacă am făcut alegerea corectă la începutul facultăţii? Categoric, nu. Am ajuns la concluzia că un master în restaurare carte este mult mai potrivit pentru mine. Trebuie să te obsedeze cărţile … atât de mult, încât să îţi doreşti ca o pagină de carte veche să nu rămână o enigmă, să vrei să găseşti povestea din spatele fiecărui volum.

E emoţionant să vezi toate acele pete care trădează vechimea unei cărţi, pete ce apar de obicei din lipsă de ventilaţie şi datorită umezealii, pete provocate de fungi şi bacterii, pete de ceară care te fac să te întrebi oare cine s-a aplecat asupra ei…poate şi pete de lacrimi picurate pe vechile cărţi de rugăciuni. Însemnări, autografe, semnăturile posesorilor, informaţii ascunse sau din contra poate prea expuse. Iar eu din prea multă dragoste pentru ele, doresc să mă transform într-un …doctor de cărţi, aşa pot să le dau o nouă viaţă.

Pe mine, iubirea pentru cărţile vechi nu m-a condus la furt … m-a determinat însă, să urmez un master în  domeniul restaurării de carte.