Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?
Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).
De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.
Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
Credit foto: Emilia Nicolae
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.
La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara CoffeeShop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.
Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine”– Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale”– Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)
• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagramcu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.
• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.
Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.
Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.
Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.
În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.
O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!
Credit foto: Emilia Nicolae
Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.
Ca moderatoare am încheiat anul 2020 cum l-am început, Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”
Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.
Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.
Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Ideea acestui interviu cu Roxana Rusu, librar la Cărtureşti Verona, mi-a venit în timp ce citeam „Jurnalul unui librar”. Repede, ca entuziasmul să nu-și ia zborul, i-am trimis Roxanei un mesaj în care i-am propus o întâlnire.
Cele mai multe persoane au o imagine idealizată despre profesia de librar. Socializează cu clienții, mult mai educați decât muritorii de rând, recomandă cărți, iar dacă în librărie nu intră nimeni, citește relaxat într-un fotoliu, eventual cu o pisică în brațe. Și uite cum toate aceste activități din fantezia unora îl clasifică drept jobul cel mai râvnit de pe planetă. Realitatea diferă însă de fanteziile cititorilor. Una dintre cerințele de bază ale jobului de librar este disponibilitatea emoțională. Apoi ajută foarte mult dacă stăpânește arta diplomației. Un librar interacționează cu clienţi care au personalităţi diverse, motiv pentru care uneori pot apărea cerinţe atipice. Mai mult librarul trebuie să-i multumescă atât pe consumatori avizați de carte, cât și pe cei pe cei care citesc doar ocazional.
De la un librar descoperit într-o carte („Jurnalul unui librar”), am ajuns să iau un interviu Roxanei Rusu librar la Cărtureşti Verona.
Emilia Chebac: Un gest care te-a impresionat?
Roxana Rusu: Un domn de vârsta a III-a căuta cărți despre Regina Maria. L-am îndrumat spre raftul alocat regalităţii. Deși a fost o interacțiune foarte frumoasă între noi, am realizat că unele titluri pe care le căuta nu existau în librărie așa că le-am comadat. Ca să-mi mulțumească a venit să plătească la casa unde eram eu. Gestul lui m-a impresonat teribil.
Emilia Chebac: Că tot ai amintit de Regina Maria, care a fost cel mai înfocat admirator cu care ai interacționat?
Roxana Rusu: O tânără, în jur de 30 de ani, din Republica Moldova căuta „Povestea vieții mele”. Să știi că basarabenii o iubesc foarte mult pe Regina Maria. Din interacțiunea cu ea am sesizat conexiunea dintre Regina Maria și Republica Moldova. Era doritoare să afle cât mai mult despre cea care s-a luptat să obțină Basarabia. Deși eram după o zi extrem de obositoare, m-a atins pentru că cei din România sunt uneori blazați de acest subiect. La ei există nostalgia după Regina Maria chiar dacă Basarabia nu mai este de mult timp teritoriu românesc.
Emilia Chebac: Care a fost cea mai mare dezamăgire?
Roxana Rusu: Îmi place foarte mult să vorbesc în franceză. A venit un domn foarte precipitat, de origine franceză, fix cu 15 minute înainte de închiderea programului. A preferat să vorbească în engleză, deși în franceză schimbul de informații ar fi fost mult mai facil. Căuta un cadou pentru o fetiță. O carte (în limba română) despre mitologia greacă. Voia neapărat să conțină povestea despre cutia Pandorei. A plecat nemulțumit spunând că revine a II-a zi. Deși îmi făcusem temele, nu a mai venit. Am avut un mare regret că am ratat ocazia să vorbesc în franceză.
Emilia Chebac: Care este cel mai fidel client?
Roxana Rusu: O doamnă care vine frecvent la noi în librărie. Are locul ei unde citește din cărțile pe care urmează să le cumpere. S-a creat o legătură între noi. Uneori ne aduce și prăjituri, alteori mici gustări.
(Din culisele acestui interviu) În timp ce îmi povestea despre clienta fidelă am întrebat-o dacă nu e doamna de la care își lua rămas bun în momentul în care eu intram în librărie. Mi-a atras atenția căldura cu care se salutau. Roxana mi-a confirmat că am intuit corect.)
„Nu contează! Cumpăr-o!”
Emilia Chebac: Cum reziști să nu cumperi toată librăria?
Roxana Rusu:Încerc să mă abțin, dar e dificil. Cel mai greu a fost când m-am angajat. Între noi librarii ne punem frecvent întrebarea:
– Ce zici? O cumpăr sau nu o cumpăr?
– Cumpăr-o, auzi vocea unui coleg.
– Da, dar nu o să am ce mânca.
– Nu contează! Cumpăr-o!
Emilia Chebac: Ce cărți se vând acum cel mai bine? (Interviu este luat la sfârșitul lui noiembrie. Cu siguranță acum lucrurile stau cu totul alfel.)
Roxana Rusu:
• Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
• Balcanii. Naționalism, Război şi Marile Puteri 1804-2012 – Misha Glenny
• Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu s-a vândut ca pâinea caldă.
(Din culisele acestui interviu) „Jurnalul unui librar” și „Seducătorul domn Nae” sunt pe lista clubului de lectură #emiliacarțicafea (edițiile mai și iunie 2021) pe care îl moderez. Roxana a participat la două ediții în 2020. Părerea ei despre club: „Mi se pare ca sunt oameni de foarte buna calitate. Îmi place că mergi pe calitate nu pe cantitate.”
Emilia Chebac: Oamenii au o imagine idealizată despre profesia de librar. În afară de recomandări și socializare cu clienții ce mai face un librar?
Roxana Rusu: Aranjează marfa nouă pe rafuri. De fapt recomandările și socializarea ocupă o pondere mai redusă în viața unui librar. Eu sunt norocoasă pentru că sunt omul obiectelor. Îmi place să pun marfa la raft. E greu dacă nu-ți place pentru ca trebuie să o faci zilnic. Tot zilnic te ocupi de lista de vânzări. Un librar verifică ce s-a vândut în ziua precedentă și face completările la raft. E o muncă mult mai laborioasă decât s-ar crede. O atenție deosebită se impune atunci când schimbăm prețurile. Ratarea modificării prețului unui produs generează insatisfacții justificate clienților. Returul implică o procedură care pe de o parte răpește din timpul clientului care achită, iar pe de altă parte creează frustrări suplimentare clienților care așteaptă la coada.
2020 anul când am realizat cât suntem de fragili
Emilia Chebac: Cunosc persoane care așteptând reducerile amână să cumpere o carte. Ce le recomanzi acestor clienți?
Roxana Rusu: Dacă își doresc o carte, să o cumpere la timp. O carte rezistă doar 2-3 ani pe piața de carte, apoi va dispărea. Șansa să o găsești ulterior, mai ales când este un tiraj redus, este destul de mică. Eu, de exemplu, mă zgârceam dacă îmi plăcea o carte. Tot așteptând reducerile multe cărți nu le mai găseam ulterior.
Emilia Chebac: De când ești librar la Cărtureşti ce schimbări au intervenit în profilul tău de cititor?
Roxana Rusu: Până să lucrez aici citeam doar literatură străină. Acum nu mă pot abține și îmi bag nasul peste tot, inclusiv la autorii români pe care îi ignoram complet înainte.
Recomand:
• Dimineață pierdută – Gabriela Adameșteanu o carte absolut superbă despre o lume apusă pe care ar fi bine să nu o ignorăm.
• Sunt o babă comunistă – Dan Lungu pe care am savurat-o din plin.
Emilia Chebac: Ce cărți te pasionează în mod deosebit?
Roxana Rusu:
• Sunt pasionată de Orient. Acum sunt în căutare de autori care scriu despre partea asta a lumii.
• Când m-am întors dintr-o călătorie din Balcani mi-am descoperit o nouă pasiune. Poate că ți se pare dubios ce spun, dar eu cred că într-o viață trecută am trăit acolo. Numai în Turcia și în Balcani am trăit o fericire extatică. Sunt moartă după tot ce vine de acolo.
Recomand: Un pod peste Drina – Ivo Andrić
Emilia Chebac: Îmi plac oamenii obsedați de pasiuni. De fapt asta este principalul criteriu când îmi doresc doresc un interviu. Roxana care este marea ta pasiune?
Roxana Rusu: Pasiunea mea principală este domeniul artelor plastice și teoria artei. Mă pasionează zona de compoziție în artă, relațiile care se creează între elementele care compun o lucrare şi motivele ce le face sa funcționeze împreună. Îmi place să duc o muncă de descifrare a regulilor ce stau în spatele unei compoziții. Nu mă declar expertă, dar sunt interesată de zona de estetică vizuală. Citesc mult pe această temă, cumpăr cărți din librării, dar și din anticariate.
Când te-am cunoscut (mi-a spus Roxana privindu-mă în ochi) am realizat că sunt oameni pasionați de oameni și oameni pasionați de obiecte. Eu sunt pasionată de obiecte, tu de oameni. Tu ești capabilă (indiferent de ce face acel om) să cazi în extaz dacă îi descoperi o pasiune. Eu zic ok, e frumos, mă bucur, dar eu trebuie să văd obiectul produs de către persoana în cauză ca sa mă inspire.
Un interviu pe care nu-l voi uita ușor
(Din culisele acestui interviu) Interviul i l-am luat Roxanei pe terasă la Cărtureşti Verona. Era un frig de leșinai, dar Roxana era atât de prinsă de poveste încât nu a realizat ca încălzitorul era oprit. Spre deosebire de ea, deși admiram patima cu care îmi povestea despre artă, nu mă puteam încălzi cu pasiunea ei. Am aprins încălzitorul și ne-am întors la interviu.
Să vorbim despre artă…
Emilia Chebac: Ce legătură are un librar cu arta?
Roxana Rusu: (Râde) Am urmat cursurile Facultății de Urbanism din cadrul UAUIM și ale Facultății de Grafica din cadrul UNARTE.
Emilia Chebac: Cu ce curent din arta rezonezi?
Roxana Rusu:Când văd Rubens mă plictisesc maxim. La fel și cu impresioniștii. Sunt intoxicată de ei. cel mai mult rezonez cu arta secolului XX. Încerc sa avansez.
Consider că stratul nr. 1 pe care l-aş traduce în aprecierea stilurilor care în timp au devenit comerciale tocmai pentru că sunt mai ușor de înțeles de către publicul larg tocmai prin accesibilitatea lor în pofida spiritului inovativ inițial, atât de prezent peste tot prin reproducerile unor lucrări celebre pe căni, agende, haine, trebuie depășit.
Îmi doresc să sensibilez oamenii să treacă și la statul nr.2 și 3 Arta figurativă/figurativismul nu îmi este foarte apropiat/ă, în special în cazul fotorealismului. Apreciez mult mai mult imaginația într-o lucrare, cum deformezi şi reinterpretezi elementele ce compun realitatea, cum extragi niște simboluri, ce mesaj vrei să transmiți decât să redai exact ce vezi.
Emilia Chebac: Să vorbim despre limbajul cărților?
Roxana Rusu: Mi-aș dori ca toate cărțile să conțină limbaj simplu și accesibil. Doar așa oamenii obișnuiți se pot instrui. Am încercat să citesc o carte despre suprarealism a unei autoare românce de la Meridiane. Nu vrei sa știi cât mi-a luat o pagină, iar la final nu te gândi ca am înțeles mare lucru.
Sunt și excepții Marquez – Toamna patriarhului, are pagini întregi unde nu vezi punctul. Dar ajunge ușor la inimile cititorilor. În condițiile în care eu nu sunt foarte lirică și nu mă omor deloc după descrieri.
De ce ești tunsă atât de scurt?
Emilia Chebac: Care ar fi, în viziunea unui librar, principalul criteriu de care ar trebui să ținem cont atunci când alegem o carte?
Roxana Rusu: Mulți oameni vin cu prejudecata că dacă X este un autor consacrat și e valoros trebuie obligatoriu să le și placă. Eronat! Uite eu nu-l pot citi pe Sienkiewicz. În literatură e la fel ca în artele vizuale. Poate lucrarea e valoroasă, dar dacă nu-ți spune nimic e clar că nu e pentru tine.
Să aibă încredere în gusturile lor. Să nu-și condiționeze lectura după recomandările altora. Iar dacă citesc cărți care sunt considerate mai puțin calitative să-și urmeze instinctul. Să aleagă ce le face plăcere. Este multă informație pe piața de carte și cred că am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.
Emilia Chebac: De ce ești tunsă atât de scurt?
Roxana Rusu: Nu e ceva funny, nu aveam apă caldă și mă săturasem să mă spăl pe cap cu apă rece. Exasperată m-am dus la ai mei să rezolv problema. Noul look este un „proiect” obținut cu mașina de tuns. Când am ajuns acasă venise şi apa caldă.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Roxana Rusu: Din curiozitate și ca să ies din zona de confort.
Emilia Chebac: O recomandare pentru interviu?
Roxana Rusu: Dacă dorești să aprofundezi subiectul, recomandarea mea este Vlad Niculescu care pentru mine este modelul de librar cu vocație. Îl consider o mică enciclopedie ambulantă, este foarte bun în a face recomandări şi are o empatie exemplară. Îl găsiți la Cărtureşti & Friends de pe strada Edgar Quinet.
Am să închei acest articol întărind afirmația Roxanei cu care rezonez pe deplin. Frecvent mi se pune întrebarea :„Tu cum îți alegi cărțile?” Am mai scris pe blog, dar și pe contul de instagram. Atunci când „întâlnesc” o carte care îmi provoacă o reacție puternică o cumpar. Nu contează ce spun criticii, prietenii sau marketingul. Cărțile, la fel ca operele de artă, sunt mai mult decât o simplă emoție. Și unele și altele sunt pentru mine dacă mă fac să vibrez.
Or asta se poate întâmplă dacă alegi cartea care îți place. Nu vă lăsați păcăliți de aparent superficialul „aleg ce îmi place”. În urmă cu cea vreme, eu și 2 băieți (toți aveam în jur de 20 de ani) ascultam, încremeniți de uimire, o poveste despre Egipt. Un domn, înzestrat cu har de povestitor cum rar am mai întâlnit de atunci, a reușit timp de două ore să ne țină captivi în… Egipt. Ne-a plimbat în intimitatea lui Champollion, omul care a descifrat taina hierogrifelor, ne-a sedus cu istoria piatrei de la Rosetta, iar lovitura finală a rezervat-o pentru sfârșitul discursului. Ne-a făcut un tur imaginar, la British Museum, în aripa dedicată Egiptului. Povestitorul meu ar fi concurat cu brio experții muzeului despre care ne vorbea cu atâta patimă. Eram vrajită și-mi doream ca povestea lui să nu se mai termine. Se simțea că citește mult. E necesar să specific că profesia lui nu avea nici o legatură cu Egiptul. La plecare, în pragul ușii, am vrut să-i aflu secretul. Era vital pentru mine să aflu cum își alegea cărțile. Răspunsul lui m-a dezămagit: „Citesc doar ce îmi place.”Timpul mi-a demostrat că avea dreptate.
Roxanei îi plac cărțile despre Orient, arta secolului XX și teoria artei. Eu am citit vreme de 3 ani cărți despre Bizanț și arta bizantină. În prezent cumpăr orice carte despre acest subiect pentru că… îmi place. La fel cum îmi plac cărțile de istorie, memorile, jurnalele și biografiile.
Vă îndemn să ascultați sfatul unui librar (mi se pare cea mai potivită încheiere pentru acest interviu cu Roxana Rusu): „Am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.”Alegeți cu sufletul, mergeți către cartea care vă cheamă.
(Din culisele acestui interviu) Fiecare articol este rezultatul unei munci de echipă. Experiența m-a învățat ca nimic nu se compară cu spontaneitatea. Cum sunt un „iscoditor de suflete” nu-mi place să trimit întrebările și să primesc răspunsurile. Nimic nu se compară cu 2-3 ore de conversație în care intervievatul își pune sufletul pe tava, iar eu selectez apoi acele momente care consider că trec granița unui interviu obișnuit. Construiesc o poveste. Toate interviurile apărute pe acest blog, există doar câteva excepții, sunt transcrise și selectate de mine. Cei care au avut curaj să se lase pe mâna mea, după ce au citit interviul mi-au spus: „M-ai făcut să plâng.” Au fost femei, dar și bărbați. Dacă voi scoate vreodată o carte cu interviuri obligatoriu am să anexez și poveștile din spate. Sunt la fel de interesante ca interviurile. În multe cazuri am rămas în relații foarte apropiate cu cei intervievați. E multă munca, dar merită. E nevoie să respecți doar un singur principiu. Eu să fac un pas înapoi, iar cel intervievat să strălucească în lumina reflectoarelor. Simplu, nu? Și încă ceva. Să-l faci pe invitat să se simta relaxat în prezența ta. Poate de aceea, de multe ori, la finalul interviului mi se spune (mai ales de către cei care nu sunt obișnuiți cu interviurile): „Parcă am revăzut un vechi prieten. Nici nu am simțit că este un interviu.” Nici nu trebuie, nu transcriu „interviuri” ci frânturi de viață.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.
Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.
2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.
Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.
Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.
Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
• Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
• Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)
Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.
Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare”mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.
Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.
Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert”criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.
Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
Un an de „Emilia cărți&cafea”
După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.
Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020
1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke
Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.
Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018(aici) și 2019 (aici)
Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu
45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson
54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin
76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany
Pe Anamaria Todor fondatoarea contului Jupâneasa Sloveloram întâlnit-o pe instagram. Mulți etichetează lumea online-ului. Eu o găsesc fascinantă. Să luam de exemplu bookstagrammerii. Pentru un cititor experimentat căruia îi place să studieze comportamentul uman (și mie îmi place teribil) nu este prea greu să vezi dincolo de aparențe. Realizezi din prima cine citește cu adevarat și cine pune doar poze cu cărți. Cine susține un cont și cine se foloseste de un cont (comentează meteoric doar că să fie văzut și să atragă urmăritori/să-l vadă editurile etc). Ce conturi inspiră și ce conturi plagiază. Ce conturi sunt o voce de cărți bune și ce conturi excelează doar prin comentarii răutăcioase. În spatele acestor conturi sunt cititori. Cu bune și cu rele. Era necesară o astfel de prezentare ca să înțelegeți de ce Jupâneasa Slovelor este unul dintre conturile mele preferate pe instagram. Pentru că Anamaria:
Promovează pe Jupânesa Slovelor mai mult cărțile și mai puțin pe ea.
Are conținut de calitate, puțin și bun. Nu este deloc genul care să mă „hărțuiască” cu 3-4 postări pe zi.
În spatele unei fotografii pune o poveste. Alege cărți care nu se abat de la valorile în care crede. Livrează postări care inspiră și are un cont original. În era plagiatului să fii original e o mare realizare.
Are umor. Nu pot să uit o fotografie cu care a aruncat în aer lumea fabuloasă a instagramului. Știți voi, poze catchy și o viață perfectă. Ei bine, Ana noastră în textul atașat fotografiei spunea că „operațiunea” nu a fost tocmai plăcută. S-a luptat cu o armată de furnici, iar unele mai agresive i-au intrat până și în chiloți.
Pictează, dar nu prea ne dezvăluie pe cont. Talent dublat de bun simț. I-am văzut desenele și îi recomand să lase modestia la o parte.
E trainerul meu preferat de instagram. De fiecare dată când am întrebat-o ceva și-a făcut timp să-mi raspundă. Mulțumesc, Ana!
Nu e diva. Știți postarile acelea: „O perioadă voi dispărea de pe instagram, voi pleca în… voi fi ocupată cu…” O pauză e minunată, fiecare dintre noi simțim nevoia să ne încărcăm bateriile, dar te rog nu mă anunța. Prefer disparițiile (Anei) neanunțate… a la Greta Garbo.
Are un stil vestimentar bine conturat. Rochiile ei vintage imprimă postărilor o atmosferă care mă duc cu gândul la natură, o casa mică, dar boemă, șevalet, culori, pensule, cărți și undeva ascuns un tânăr fermecător.
Am descoperit-o căutând o carte. I-am luat un interviu lui Andrei Ruse și așa am aflat povestea lui Valeriu Mircea Popa. Am dat o căutare pe instagram să văd cine i-a citit cartea. Ana era singura persoană de pe instagram care postase cartea.
La indicațiile mele ”prețioase” a făcut special fotografii pentru acest articol.
E din Cluj, iar eu iubesc la nebunie Clujul.
Avem gusturi comune la cărți. Nu de puține ori ne-am trezit că citim în paralel aceleași cărți. Chiar și acum când editez interviul cu ea citim Reeducarea de la Pitești
Una dintre cărțile pe care le-am citit în paralel eu și Ana (sursă foto Instagram)
Gata cu prezentările, Ana „preia legătura”.
Emilia Chebac:O poveste legată de o carte?
Jupâneasa Slovelor: Când aveam în jur de 4 sau 5 ani, am găsit lângă containerul blocului în care locuiam o cutie plină de cărți. Dintre toate, mi-a sărit în ochi o ediție a cărții „Alice în țara minunilor” pe care și acum mi-o amintesc. Era într-un format mare, avea cred, ilustrațiile originale, adică cele ale lui John Tenniel, și mi s-a părut a fi cea mai frumoasă carte din câte văzusem până atunci. Încă nu știam să citesc, dar îmi aduc aminte și acum, de parcă ar fi chiar în fața ochilor mei, ilustrația în care Alice cade prin vizuina iepurelui. Foarte probabil ca atunci să fi fost prima dată când am rămas mută de uimire în fața unei cărți.
Și tot o amintire din copilărie legată de o carte: într-un an i-am cerut lui Moș Crăciun basmele lui Ion Creangă. Nu știu de ce Ion Creangă, probabil ne citiseră educatoarele la grădiniță câteva din poveștile sale, dar eram fixată pe faptul că vreau o carte de Ion Creangă și numai de Ion Creangă. Așa că am primit-o. Partea amuzantă e că mama nu a știut să ascundă prea bine cadourile de la Moșu, și nu știu cum se face că în seara când acesta trebuia să sosească, am deschis exact dulapul în care erau pitite, căutându-mi o vestă fiindcă îmi era frig. Evident că am găsit și darurile fiind un copil destul de inteligent, zic eu, mi-am dat seama imediat cum stătea treaba cu acest Moș Crăciun. Iar faptul că auzisem niște zvonuri la grădiniță legate de el nu au ajutat prea mult cauzei lui. Apropo, nu cred că i-am povestit vreodată mamei de întâmplarea asta, dar nu-i nimic, o s-o afle acum.
Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?
Jupâneasa Slovelor: Din una din cărțile „Trilogiei fiordurilor” a lui Jon Kalman Stefansson am aflat că în Islanda nu există copaci. Desigur, mai corect spus ar fi că există câțiva, dar sunt foarte puțini, comparativ cu cei existenți în țara noastră, de exemplu. Nici vorbă de păduri ca la noi, de altfel la o căutare pe internet afli că pădurile reprezintă un procent de doar 0,5% din teritoriul Islandei. Această situație a dat naștere și unei glume care spune că dacă te pierzi vreodată într-o pădure din Islanda, tot ce trebuie să faci pentru a regăsi calea, e să te ridici în picioare.
Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești ?
Jupâneasa Slovelor: Nu știu dacă a existat vreun moment precis în care să fi avut dintr-odată revelația plăcerii cititului. Nu știu nici să fi fost o situație de tipul pofta vine mâncând. Cred că pur și simplu m-am trezit citind. Apoi, cu fiecare poveste și carte parcursă lectura m-a prins tot mai mult în mrejele sale.
Mereu îmi va rămâne vie în minte fascinația pe care o simțeam în timp ce citeam poveștile lui Andersen sau basmele culese de Ispirescu, ascunsă în dormitor sub o masă, dovadă clară că de mică îmi făcea plăcere să fiu departe de agitația lumii, doar eu cu mine și o carte în brațe.
Emilia Chebac: Primele cărți citite, un ritual al cititului, un loc special, ce gen preferi?
Jupâneasa Slovelor:Printre primele cărți citite se numără:
poveștile lui Hans Christian Andersen,
basmele lui Petre Ispirescu,
volumul „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gîrleanu,
câteva din poveștile lui Oscar Wilde pentru copii, „Prințul fericit” îmi plăcea în mod deosebit,
poveștile lui Ion Creangă evident,
„Călătoriile lui Guliver” din care nu înțelesesem nimic la vremea respectivă,
apoi „Colț Alb” și „Coliba unchiului Tom” citite când eram în clasa a V-a,
urmate de „Huckleberry Finn” și „Tom Sawyer”,
iar mai târziu „Cireșarii” lui Constantin Chiriță.
Cel mai mult se apropie de un ritual al cititului prima parte a dimineții când mă trezesc devreme, în jur de 6 sau 7, îmi fac o cafea rapid, scriu câteva pagini într-un fel de jurnal, apoi mă așez în fotoliul meu de citit și citesc timp de jumătate de oră sau o oră, uneori mai mult, depinde de programul zilei. Apoi, în timpul rămas din zi, citesc când și pe unde apuc, mereu port o carte după mine, chiar și când merg la baie.
Cel mai special loc de citit e probabil fotoliul din colțul sufrageriei, dar uneori citesc și întinsă pe burtă în pat. Mai am câteva locuri pentru citit aflate în diverse zone din Cluj-Napoca sau în jurul orașului, mai toate în natură, dar mai mult nu spun fiindcă îmi place să cred că aceste locuri sunt doar ale mele și nu vreau să le împărtășesc cu nimeni.
„Ce gen preferi?” e o întrebare la care îmi vine greu să răspund, fiindcă o carte bună e o carte bună indiferent de genul din care face parte, iar o operă literară rămâne o operă literară. Prin urmare, citesc și „literatură serioasă” (a se remarca ghilimelele), dar și cărți din genul science-fiction și fantasy, două genuri de ficțiune foarte desconsiderate de unii sau alții, de altfel. Uneori, când vine vorba de literatură și cărți, am impresia că unii oameni se sufocă în prețiozitate și elitism.
Acestea fiind zise, nu pot totuși să nu spun că am o preferință pentru „cărțile stranii”. Le numesc astfel de când am dat peste (sau ea a dat peste mine) o carte de-a Ruxandrei Cesereanu, publicată în 2010, numită „Biblioteca stranie”, și le prefer pe acestea tocmai din motivele expuse de autoare în introducerea cărții. Iată și un scurt fragment:
Natură, cărți și rochii vintage
„Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, în general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cărțile clasice, respectabile, faimoase, ci și de opuri neobișnuite, ciudate, atipice, exotice (și lista de calificative poate continua). Eu numesc aceste cărți pur și simplu stranii. Dacă din cărțile clasic-faimoase cititorul reține principii de viață, stări psihologice și morale (și multe altele, y compris plăcerea lecturii, de ce nu?, fiindcă altfel ar pieri lumea, ca să zic așa), cărțile stranii au atuul că năucesc, șochează, dar nu oricum, ci printr-o formă de înminunare. Și ele pot stârni savoarea lecturii, atâta doar că o fac uimind în chip extrem, după ce șochează (sau, poate, în timp ce șochează). Șocul nu este neapărat unul de limbaj (licențios ori violent sau experimental), ci de subiect și de situație, de construcție epică. (…). După șocul inițial și încălcarea tabuurilor de lectură, de gust și de dispoziție, cititorul a putut să accepte ideea că există cărți care te scot din țâțâni în sens bun (te scot din habitudini), care te violentează (și nu neapărat prin violență!) și te fac să percepi altfel lumea.
Astfel de cărți sunt binevenite întrucât urnesc cititorul din tabieturi, îi distrug obișnuințele și îl fac să rediscute și să testeze din nou tocmai actul lecturii și structura unui roman.”
Pe lângă ficțiune, citesc și multă non-ficțiune, de la cărți de psihologie și sănătate mintală până la cele de științe, istorie, memorii sau biografii, nu refuz aproape nimic din ceea ce cred eu că mi-ar putea fi de folos și m-ar ajuta să-mi lărgesc orizonturile.
Emilia Chebac: De ce îți place să citești?
Jupâneasa Slovelor: Încă o întrebare la care îmi e greu tare să răspund. Dacă în copilărie am descoperit în citit un mod de a cunoaște și pătrunde în noi lumi, iar în adolescență cititul și cărțile au reprezentat pentru mine un refugiu și o modalitate de a evada, acum la vârsta adultă când nu mai simt nevoia să fug de lume și nici de mine, citesc pentru că în anumite cărți mă regăsesc, iar în altele găsesc surse de inspirație și personaje sau personalități care-mi insuflă curaj. Apoi, unele cărți sunt un pumn în stomac sau un șut în dos de care nu știam că am nevoie, în timp ce altele sunt o oază de liniște, un vânt ușor de vară care-mi mângâie delicat obrajii.
Citesc și pentru a-i afla un sens lumii în care trăim acum, dar și pentru a cunoaște frânturi din lumea care-a fost. Citesc pentru a păși din întuneric spre lumină, citesc și mă străduiesc să rămân mereu cu ceva și să devin un om mai bun cu fiecare carte citită.
„Cum ar arăta lumea fără cărți?” Iată un subiect bun de tratat într-o carte. Nu știu dacă dispun de atâta imaginație încât să-mi pot închipui o lume lipsită de cărți. Cert e că ar fi tare tristă și searbădă, și nici nu vreau să-mi imaginez cât de golași mi-ar fi pereții casei fără ele. De suflet ce să mai spun?
Emilia Chebac: Poți recomanda 5 cărți?
Jupâneasa Slovelor: Aș putea recomanda chiar mai multe, dar o să încerc să nu exagerez.
„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov.
Nu puteam începe recomandările fără ca romanul meu preferat să nu fie cap de listă. Din punctul meu de vedere, „Maestrul și Margareta” e unul din cele mai frumoase și complexe romane scrise vreodată, plus că Bulgakov a fost ceea ce mie îmi place să numesc un artist total, iar acest lucru e evident în romanul său pentru cine are ochi să vadă și suflet să înțeleagă.
„Trilogia fiordurilor” de Jon Kalman Stefansson.
Din această trilogie fac parte titlurile „Între cer și pământ”, „Tristețea îngerilor” și „Inima omului”. Recomand aceste cărți pentru poezia și sensibilitatea limbajului acestui scriitor și pentru unul dintre personajele mele preferate din ultimii ani, Băiatul.
Haruki Murakami
Nu aș putea recomanda doar un singur titlu de-al lui Murakami fiind un scriitor care-mi place foarte mult și pe care-l recomand mai ales pentru lumile și situațiile stranii pe care le creează în romanele sale, deși știu că nu e un scriitor care să fie plăcut de toată lumea, unii îi disprețuiesc cărțile de-a dreptul. Eu, în schimb, îl iubesc, i-am citit aproape toate titlurile și de fiecare dată când îl reiau simt că mă întorc acasă. Printre titlurile mele preferate se află: „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, „Kafka pe malul mării”, „În căutarea oii fantastice”, „Iubita mea Sputnik”, „La sud de graniță, la vest de soare”.
Margaret Atwood.
Una din scriitoarele mele preferate, foarte versatilă, a scris câteva romane care debordează de imaginație. Din opera sa de ficțiune realistă recomand „Ochi-de-pisică”, iar din cea de ficțiune distopică, „Trilogia MaddAddam”, care cuprinde titlurile „Oryx și Crake”, „Anul potopului” și „MaddAddam”.
„Ușa” de Magda Szabo.
Unul din cele mai profunde romane pe care le-am citit și care a dat naștere unuia dintre cele mai memorabile personaje din literatură, Emerenc.
Bonus: trei cărți de non-ficțiune care m-au marcat profund, la care revin mereu și pe care le-aș recomanda oricui.
„Luminile și umbrele sufletului” de Petru Creția.
„Gânduri către sine însuși” de Marcus Aurelius.
„În căutarea sensului vieții” de Viktor E. Frankl.
Instagramul este considerat superficial. Pentru mine este însă provocator să descopăr neobișnuitul acolo unde alții văd doar obișnuitul. Am eu criiteriile mele cu care reperez bobul de neghină.
Cu ceva timp în urma la fel am descoperit-o pe Valentina fondatoarea contului de instagram Danscuocarte. Și ei i-am luat un interviu. Habar nu aveam atunci că ea și Ana aveau să pună bazele unui proiect pe instagram Redescoperaunclasic.
Oamenii îmi spun că le port noroc atunci când validez un proiect nou. Cred mai degrabă că intuiesc potențialul și știu să încurajez, dar munca grea o fac tot ei. La primele ediții am scris despre proiectul lor. Cât să le dau aripi și încredere.
Despre Ana sau Jupânesa Slovelor aș vrea să mai spun că se încadrează cu succes în categoria oamenilor interesanți care se țin cât mai departe de grupul celor care fac pe interesanții în online. Deloc prietenă cu impostura, Ana este un unicorn în lumea instagramului.
Cum mâine 30 octombrie Ana va împlini 30 de ani m-am gâdit că e momentul perfect să public acest articol. La mulți ani, Ana!
Prilej cu care și Valentina îți transmite să ai mai multă încredere în tine ca artist (se pare că nu sunt singura care îți recomandă asta). Ai apărut în viața ei exact când a avut mai multă nevoie, de aceea te consideră un om fain și o bună prietenă.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Am citit „Cerberus”într-o noapte. Când am terminat-o era 4 dimineața și am fost tentată să-i trimit un mesaj, atunci pe loc, lui Marius Albert Neguț. Mi-am temperat însă avântul, pentru o oră mai decentă. În timp ce îi scriam mesajul, deja în mintea mea se contura ideea interviului. „Cerberus” este o carte care sondează puternic într-o zonă despre care mulți evită încă să vorbească. Unii din teamă, iar alții din indiferență. Marius Albert Neguț abordează însă cu curaj subiectul acesta dureros, al traficului de persoane. Când credeam că am depășit trăirile provocate de cazul Caracal, romanul lui Marius Albert Neguț m-a făcut să mă confrunt din nou cu furia și neputința în fața brutalității.
În „Cerberus”, victima este Mara, o fată protejată excesiv de tatal ei, care consideră casa părintească o colivie din care vrea să evadeze. Din păcate, se îndragostește, pentru prima dată, de persoana nepotrivită. Dacă pentru alte fete o asemenea rătăcire s-ar fi soldat doar cu o inimă frântă, pentru Mara prețul va fi mult mai mare. Sedusă de Milano, vândută apoi de Ador unor traficanți de persoane drumul ei se oprește într-un bordel din Turcia. „Pleca pe calea destinului ei, pecetluind astfel soarta multora…” „Cerberus” este drama unui tata care luptă cu toate puterile sale pentru a-și recupera fiica din mâinile traficanților. Cei doi, chiar dacă mult timp nu știu nimic unul de altul, rămân conectați mereu prin durere și vinovăție.
Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea cărții?
Marius Albert Neguț: „Cerberus” reprezintă o temere a mea. Ca tată nu pot să nu mă gândesc că și fiicei mele i s-ar putea întâmpla ce am descris în carte. Eu citesc zilnic presa scrisă, acolo unde apar cazuri concrete în care fete naive sunt seduse de băieți prin metoda loverboy. Exact ca în romanul meu. La vârsta lor dragostea șterge cu buretele orice semnal de alarmă. În „Cerberus”, Mara plătește pentru că iubește cu mult prea multă patimă, fapt care îi întunecă rațiunea și îi anulează instinctul de autoprotecție.
Emilia Chebac: La lansarea cărții ai spus că inițial personajul s-a numit Ariana, la fel ca fiica ta cea mare, dar, la un moment dat, ai simțit că nu mai poți continua și i-ai schimbat numele în Mara. De ce?
Marius Albert Neguț: În carte sunt descrise acte de abuz sexual și nu puteam să văd cu ochii minții scenele respective. Asta nu înseamnă că dacă am schimbat numele am fost protejat. Chiar și așa, durerea m-a însoțit până la final.
Gândește-te la scena în care Mara se aruncă în brațele tatălui, iar el își ferește privirea. Fata interpretează gestul ca fiind unul de supărare profundă. Nu conștientizează că este goală, într-un bordel, iar reacția tatălui este una normală. Referitor la întrebarea ta, ce părinte ar vrea să-și vadă fiica astfel, într-un asemenea loc, în cazul meu, autorul, chiar doar cu ochii minții?
Emilia Chebac: Pe tatăl Marei îl cheamă Albert, ca și pe tine. Unde se oprește asemănarea dintre voi doi?
Marius Albert Neguț:Toate sentimentele, gândurile, frustrările, credințele și reacțiile lui Albert îmi aparțin. Deci personajul este construit pe scheletul meu psiho-moral… Evident, în realitate, fiicei mele nu i s-a întâmplat așa ceva, iar eu nu am fost nevoit să o salvez, ucigând în decursul procesului. Prin urmare, deși aș face ORICE pentru a-mi salva copila, acțiunea propriu zisă este, din fericire, produsul imaginației mele.
Emilia Chebac: Se spune că fiecare om vine pe lume cu un blestem și o binecuvântare. Blestemul Marei este Ador.Ce îmi poți spune despre el?
Marius Albert Neguț: Ador este un fost student la litere care, în tinerețea sa, scria poezii. A fost un suflet sensibil care și-a pierdut umanitatea în momentul în care a fost părăsit de femeia visurilor sale. Incapabil să depășească momentul, din clipa cu pricina se răzbună pe femei hrănindu-se cu suferința lor.
Evident, Ador este un personaj slab, deoarece, să fi fost puternic, nu ar fi permis acestui factor declanșator să-l schimbe în profunzime. De altfel, Ador este inspirat dintr-un caz real. Când eram copil, în Ferentari, am cunoscut un astfel de om, căruia noi îi spuneam Studentul.
Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după „Cerberus” pe cine ai vedea în rolul lui Ador?
Marius Albert Neguț: D.p.d.v. fizic, pe Ștefan Bănica jr.
Emilia Chebac: Din modul în care ai descris-o pe Vera, dar și pe celelalte personaje feminine din „Cerberus”, eu trag concluzia că nu ești misogin. Totuși, ai fost vreodată acuzat de misoginism?
Marius Albert Neguț: Dincolo de rafinamentul Verei, să nu uităm că o astfel de „doamnă” îți poate lua fata de pe strada, traficând-o fără scrupule. În cazul ei, am vrut să subliniez prin descrierea pe care i-am făcut-o că sub masca unui om în aparență distins, se poate ascunde un monstru.
Concluzia trasă de tine este adevărată… Nu sunt misogin. Nu am cum să fiu. Am fost crescut de mama mea și de două bunici. Am fost căsătorit, am o iubita și două fete, prin urmare, femeile au ocupat dintotdeauna un loc important în viața mea. Din păcate însă, chiar dacă tu ai înțeles asta, într-adevăr, au fost și cititori care m-au acuzat, e drept, voalat, de misoginism.
Ador și Ajar sunt cele două personaje din „Cerberus” care pot induce cititorilor ideea că aș fi misogin. Trebuia să îi construiesc astfel… Personal, eu cred că pentru a te îndeletnici cu traficarea și exploatarea fetelor, trebuie să le desconsideri, văzând în ele ființe inferioare, de care te poți folosi după bunul plac.
Emilia Chebac: Care este profilul unui loverboy și implicit al lui Milano?
Marius Albert Neguț: Evident, un astfel de personaj arată bine… Bineînțeles, nu se omoară cu învățatul și vine dintr-o familie care, din varii motive, a eșuat în a-i impregna valori morale. Pentru el este mai important să fii șmecher, decât educat. Școala propriu zisa este lăsată pe ultimul plan, preferată fiind așa numita școală a vieții. Fetele, cu cât sunt mai naive, reprezintă o pradă sigură pentru astfel de indivizi.
Emilia Chebac: Ai în carte și un personaj bun. Cum l-ai gândit?
Marius Albert Neguț: Preotul Pafnutie este omul potrivit la locul potrivit. El reprezintă mâna pe care Dumnezeu ți-o întinde la nevoie, pentru că, nu-i așa?, Domnul face bine prin oameni. Dacă vrei, Pafnutie este dovada prezenței lui Dumnezeu pe pământ, chiar în mijlocul celor care îi neagă existența, așa cum o face și Albert…
Emilia Chebac: Cine sunt cititorii tăi?
Marius Albert Neguț: Peste 80% din cititorii romanelor mele sunt femei. De fapt, eu cred că peste 80% din cititorii din România sunt doamne… De la bun început, am fost uimit că femeile s-au regăsit în cărțile scrise de mine, deoarece „Cerberus”, „Îngeri rătaciți”și „Inocența păcatului” sunt catalogate drept romane „dure”, care provoacă un consum emoțional puternic, fapt normal, dacă vrei, deoarece și pe mine mă epuizează emoțional procesul de scriere.
Emilia Chebac: De ce crezi că unii cititori refuză suferința din cărțile tale?
Marius Albert Neguț: Oamenii sunt atât de sătui de mizeriile cotidiene încât nu-și mai doresc să citească despre ele și în cărți. Din dorința de a se proteja, refuză să se consume emoțional și se îndreaptă spre o literatură ușoară, care binedispune. Primesc, într-adevăr, mesaje de la cititori care recunosc că au ezitat înainte de a-mi citi romanele. Mă întreb, de ce ai refuza să știi realitatea? Necunoașterea acesteia nu înseamnă automat și dispariția problemei cu care eviți să te confrunți, nu? În altă ordine de idei, cum poți schimba o stare de fapt de care nu ai habar? De fapt, cred eu că motivul evitării este mai simplu, doar e mult mai facil să spui că nu ai știut, decât să recunoști că nu ți-a păsat îndeajuns…
Emilia Chebac: De ce nu recomanzi literatura ușoară?
Marius Albert Neguț: În opinia mea, literatura „ușoară” trebuie să reprezinte doar un prim pas, care să-l deprindă pe cititor cu rutina lecturii și să-i îmbogățească vocabularul. Din momentul în care aceste scopuri au fost îndeplinite, ea devine o pierdere de timp similară consumului de telenovele. Asta nu înseamnă că tot ce citești trebuie să fie „greu”, dar consider esențial să aibă mesaj. O carte romantică, de duzină, nu dăunează, dar dacă consumi doar genul acesta de romane siropoase, în care ea îl întâlnește pe Făt-Frumos și împreună trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, există șanse mari să fii nefericită pentru că nu ai o astfel de viață și un asemenea partener…
Există un curent pe Facebook. Citește orice, dar citește. Eu cred că nu (doar) asta înseamnă cititul. Dacă vrei, e la fel ca la film. Una este să te uiți la unul regizat de Giuseppe Tornatore și alta să privești o telenovelă. Mesajul e altul; sentimentele iscate, altele, prin urmare, evoluția spirituală e diferită.
Emilia Chebac: Ai un stil extrem de fluid care captivează. Cum reușești să nu cazi în capcana comercialului sau a stilului prețios?
Marius Albert Neguț: Cei care scriu comercial urmăresc strict un avantaj financiar. Să vândă cartea cu orice preț. Eu încerc să nu plictisesc cititorul, să-l atrag în mreaja lecturii, să-l țin cu sufletul la gură, iar la final să rămână cu mesajul carții. Totuși, deși tu nu crezi asta, trebuie să recunosc că am fost „învinuit” că aș scrie comercial, fapt care, cu sinceritate îți spun, nu mă deranjează, deoarece calofilia gonește cititorul obișnuit. Părerea mea personală este că scriitorii români trebuie să înțeleagă un lucru simplu – pot scrie sublim, dacă stilul plictisește, mesajul rămâne nedescoperit.
Emilia Chebac: Ce părere ai despre scriitori care își condimentează cartea cu scene de sex descrise vulgar?
Marius Albert Neguț: Nu îi judec pe ceilalți, dar pentru mine dragostea fizică sau chiar sexul (pentru că sunt manifestări diferite) sunt relații intime despre care nu pot scrie în mod vulgar. Tocmai de aceea, până și scenele în care Mara este violată sunt descrise într-un mod aparte…
Profit de moment pentru a-ți dezvălui, atât ție cât și cititorilor, că romanul pe care tocmai l-am terminat este unul care are ca temă principală dragostea. În paginile lui am încercat să creez o poveste de iubire care se petrece în 1877, în timpul Războiului de Independență. Ei bine, deși cele două personaje principale, inevitabil, fac dragoste de mai multe ori pe parcursul cărții, am încercat din răsputeri să înfățișez cititorilor actele în sine ca fiind momente înălțătoare, nu sordide. Aceștia (la cititori mă refer) vor vedea (sper) că sexul nu trebuie să fie înfățișat vulgar și nici presărat cu perversiuni pentru a stârni simțurile. De altfel, pentru a păstra atmosfera epocii, nici n-aș fi putut descrie scenele erotice din acele vremuri în modul în care aș fi făcut-o dacă acțiunea romanului s-ar fi petrecut în prezent.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Marius Albert Neguț: Evident, pentru că îți apreciez munca. De asemenea, în lumea bloggerilor te consider o voce aparte. De altfel și modul în care tu îți intervievezi invitatul este unul special.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Marius Albert Neguț:Da! Elena Loreta Popa, cu care, cred eu, vei avea un dialog deosebit.
Emilia Chebac: Un eșec transformat in binecuvântare?
Marius Albert Neguț: Nu mă pot gândi decât la divorț. Binecuvântarea a fost „Îngeri rătaciți”. N-aș fi putut scrie această carte în modul în care am făcut-o, dacă n-aș fi trecut prin eșecul despărțirii, care m-a secat sufletește. Suferința din mine s-a revărsat în paginile cărții. Poate de aceea „Îngeri rătaciți” a prins atât de bine atât la public cât și la critici, fiind un roman distins cu un premiu național.
Durerea prin care am trecut atunci m-a făcut să deschid o poartă sufletească de existența căreia nici nu știam, dincolo de care am găsit o alta latură a mea, artistică. Consider că fericirea nu provoacă evoluție spirituală, ci stagnare prin complacere. Suferința este singura care schimbă în profunzimea sa, în bine ori în rău, omul.
Emilia Chebac: Ce reprezintă tatuajele tale?
Marius Albert Neguț: Fiecare tatuaj înseamnă ceva pentru mine, dar acum toate sunt depășite. Dacă vrei, ele sunt o rememorare a unor etape spirituale, a omului care am fost la un anumit moment dat. De exemplu, ultimul e un mesaj: „Respect patria, familia, prietenii și înaintașii”. Acestea, la acel timp, reprezentau pentru mine principii intangibile, de la care nu mă voi abate nicicând. Între timp, privesc mai nuanțat lucrurile… Iată, deși am crezut în ideea de familie, am divorțat…
Emilia Chebac: Ce cărți citești?
Marius Albert Neguț: Sunt pasionat de cărți care au ritmul celor pe care le scriu și eu. Cărți alerte, dar cu mesaj. Nu prea consum romane de dragoste (a se citi sex). Excepție fac clasicii care au știut înfățișa fără vulgaritate sentimentul cu pricina. Din acest punct de vedere, mărturisesc, sunt învechit, pentru că nu înțeleg rostul obscenității în scris, considerând metoda una ieftină destinată atragerii atenției prin șoc. De ce mă consider depășit? Pentru că, iată, deși cred că scabrosul nu are ce căuta nici în proză, darămite în versuri, poezia contemporană e plina de vulgarități, ba chiar premiată și lăudată… Voi fi sincer cu tine și cititorii, am folosit și folosesc în romanele mele expresii vulgare, pentru a crea o atmosferă ori mediu veridic. Totuși, apelez la acest procedeu doar în cazuri limită, fără a abuza de el.
Emilia Chebac: Apropo de vulgaritate, ce părere ai despre jurnaliștii care se agață de senzațional?
Marius Albert Neguț: Acești jurnaliști își desconsideră cititorii. Sunt disperați după audiență, măsurându-și succesul în like-uri. Prefera traficul grosier, în detrimentul urmăritorilor educați. Pe undeva, îi înțeleg, azi, banul dictează, iar el vine de la cei mulți și, de cele mai multe ori, insuficient școliți… De asemenea, să fim serioși, e mult mai ușor să inventezi o știre despre o găină care naște pui vii (Ev. Zilei), decât să te documentezi pe brânci pentru a produce un articol serios. Personal, eu cred în educarea maselor de către elite. Astăzi, acestea, în loc să educe, s-au refugiat într-un comod exil de unde preferă să judece.
Emilia Chebac: Ce urmărești cu cărțile tale?
Marius Albert Neguț: Prin intermediul cărților mele îmi doresc să mă adresez oamenilor obișnuiți, pe care să-i schimb în bine folosindu-mă de mesaje simple. Măi, omule, nu te droga, pentru că iată de ce te vei lovi și îți va fi tare greu să depășești momentul! Măi, copile, ascultă-ți părinții, aceștia te iubesc și știu ce spun! De asemenea, tot timpul îndemn cititorul în a avea compasiune față de oamenii mai puțin norocoși, căutând prin asta să-l fac să se implice social, pentru că doar astfel poate schimba lumea de care se plânge.
Emilia Chebac: O poveste din trecutul familiei tale care te-a marcat?
Marius Albert Neguț:Sunt două întâmplări, ambele legate de ruși.
• Bunica din partea mamei mi-a povestit cum mama ei a ras-o în cap, i-a mânjit fața cu funingine de tuci și a îmbrăcat-o în haine de băiat pentru a o proteja de ruși. Dacă străbunica (pe care am avut norocul să o cunosc) nu ar fi procedat astfel, cu siguranță, bunica ar fi fost violată. Nu degeaba se spunea în trecut cu atâta teamă: „Vin rușii”
• Nici pentru bărbații din familia mea nu a fost mai ușor. Ambii bunici au fost luați prizonieri în momentul în care Romania a întors armele la 23 August 1944 și au fost închiși în lagărele sovietice. Din fericire, au supraviețuit. Copil fiind, la gura sobei, am ascultat povești crâncene… Oamenii au fost siliți de împrejurări să mănânce cadavre și să-și consume urina. De altfel, sunt ferm hotărât să scriu un roman în care să descriu calvarul prizonierilor români, tratați de-a lungul vremii cu atâta ingratitudine de statul român.
Emilia Chebac: Cititori care ți-au rămas în suflet?
Marius Albert Neguț: „Îngeri rătaciti” prima mea cartea a starnit pasiuni intense:
• O cititoare din Timișoara a venit special în București pentru a vizita parcurile unde se petrece acțiunea romanului (Izvor și Carol). Mi-a făcut cadou un breloc pe care este inscripționat un citat din carte.
• O domnișoară cu foarte mult talent, a pictat coperta romanului, dăruindu-mi apoi, cu mărinimie, tabloul pe care îl păstrez la loc de cinste.
• O doamnă care a citit romanul, în cadrul consiliului de administrație al firmei pentru care lucrează, a obținut o donație în valoare de 5000 de euro, destinată fundației spre care eu am direcționat drepturile de autor aferente „Îngeri Rătăciți”.
• Un cititor din Germania, Uwe Damian, îmi trimite piese hip-hop inspirate din romanele mele.
• O doamnă profesoară a donat manuale către aceeași fundație sugerată de mine
• O altă doamnă, prin intermediul meu, a oferit o bicicletă cadou unui copil care strânge fiare vechi pe strada mea.
Mă bucur tare mult că romanele mele au creat o comunitate care își dorește să ajute.
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de scriitor?
Marius Albert Neguț:La lansarea romanului meu de debut – „Îngeri rătăciți”, m-am dus complet nepregătit. Sufocat de emoție, m-am adresat unui auditoriu extrem de numeros, evenimentul fiind găzduit de un târg de carte… Chiar și așa, am reușit să transmit, iar oamenii mi-au cumpărat romanul, solicitând autografe. Ei bine, mi-a fost rușine să mă așez la masa destinată autorilor, deoarece, chiar înaintea mea, în acel loc oferiseră autografe doi oameni pe care îi respect enorm: Radu Paraschivescu și C. T. Popescu. Prin urmare, m-am apucat să scriu dedicațiile cu pricina căutând sprijin într-o coloană din incintă. Noroc cu o doamnă care, sesizând zăpăceala mea extremă, s-a milostivit de mine, m-a luat de mânuță ca pe un copilaș și m-a îndemnat să mă așez la masa cu pricina.
Emilia Chebac: Un indiciu despre despre ultimul tau proiect?
Marius Albert Neguț: Romanul se numește „Până nici moartea…”. Este o poveste (frumoasă, sper eu) de dragoste, dintr-un secol trecut, când iubirea era altfel. El o curtează pe eroina principală și prin intermediul versurilor, tocmai de aceea, în carte vor fi și 4-5 poezii.
Emilia Chebac: Un cuvânt de încheiere?
Marius Albert Neguț: Da. Dialogul cu tine a fost o adevărată delectare, pentru care țin să-ți mulțumesc din tot sufletul! De asemenea, la final de interviu, doresc să-mi salut cititorii și să le urez toate cele bune!
Marius Albert Neguț, prin „Cerberus”, ultima lui carte, s-a dovedit un vizionar. În momentul în care tragedia Alexandrei Măceșanu a îngrozit o țară întreagă, romanul era deja scris și trimis la editură. Marius nu doar că a scris o carte despre traficul de persoane, prin care și-a dorit să atragă atenția asupra fenomenului, dar nu s-a oprit aici, ci a ieșit în stradă la marșul de solidaritate cu victimele de la Caracal. Cu tristețe, mi-a mărturisit că a fost mâhnit de prezența redusă. „Degeaba protestezi în online, dacă nu ieși în stradă!” – au fost cuvintele lui, cu care sunt de acord.
Traficul de persoane are un istoric vechi și va continua atât timp cât va exista cerere. Pentru această stare de fapt, nu doar consumatorii și traficanții sunt vinovați. Vinovată este și justiția, extrem de permisivă cu infractorii, și poliția, care umilește victimele în complicitate cu proxeneții; vinovați sunt și cei care întorc capul în altă parte, considerând că nu e treaba lor. Vinovată e sărăcia, dar și victimele care cred prea ușor în povești. A trecut un an, iar cazul Alexandrei Măceșanu este în continuare o rană deschisă pe conștiința colectivă a țării. Poate că „Cerberus”, cartea lui Marius Albert Neguț, va ajuta adolescentele, bineînțeles, pe cele care citesc, să conștientizeze că dragostea poate ascunde capcane pe care, atenționate fiind de autor, le vor putea evita.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
Totul a început de la „Regele și Duduia”, cartea Tatianei Niculescu, pe care am dezbătut-o la ediția din februarie a clubul de lectură pe care îl moderez. Se pare că biografia lui Carol al II-lea a avut așa un impact asupra participanților, încât la câteva zile o membră fidelă a clubului m-a sunat să-mi spună: „Auzi, tu de ce nu-i iei un interviu Tatianei Niculescu? Am întâlnit-o la un eveniment și i-am zis că ai pus cartea ei la „Emilia, cărți&cafea”.
Știu că e profi să fii relaxată sau măcar să pari, dar eu am mereu emoții când iau un interviu. Diferă doar intensitatea: mici, medii sau foarte mari. Fără, nu se poate. Dar când am auzit-o pe Tatiana Niculescu spunând: „Ce punctuală sunteți!” s-au volatilizat într-un minut. Îi sunt extrem de recunoscătoare pentru asta, mai ales în condițiile în care tot mai mulți dintre contemporani considera exotică acestă rigoare a mea.
Deși a scris până acum șase biografii interbelice, Tatiana Niculescu nu este istoric. La baza este filolog. „Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!” A absolvit Facultatea de Litere, iar apoi, grație unei burse Konrad-Adenauer, și-a continuat studiile la Bruxelles, la Institutul European de Jurnalism. Experiența belgiană îi va schimba complet viața, propulsând-o către o carieră la BBC, care a durat 14 ani. Apoi a revenit la meseria de bază: literatura și scrisul. Așa a apărut Tatiana Niculescu, scriitoarea de biografii, care a introdus o nouă specie literară, pe piața de carte românească.
Șase biografii interbelice
Emilia Chebac: Ați scris biografii, dar și cărți de ficțiune. Care se scriu mai greu?
Tatiana Niculescu:Pentru mine, este mai greu de scris o biografie. De fiecare dată când te apropii de o epocă și de o personalitate istorică trebuie să deschizi un fel de șantier de arheologie însoțit de (un soi de) dosar de detectiv. E o muncă tare amănunțită în care depinzi de cele mai mici detalii care apar pe măsură ce avansezi în acest „șantier”.
Emilia Chebac: Pentru cine și de ce scrieți aceste biografii?
Tatiana Niculescu:Încerc să mă detașez de tot ce am învățat cândva la orele de istorie. Nu pentru că aș disprețui sau că aș avea un complex de superioritate față de discursul istoricilor, dar eu nu scriu pentru specialiști, experți, sau intelectuali rafinați. Eu povestesc istoria. Merg cumva în răspăr cu discursul istoric și jargonul de specialitate. E modul meu de a ajuta la întreținerea memoriei noastre istorice și colective. Găsesc în asta o misiune civică.
Emilia Chebac: Cum a apărut acestă pasiune pentru biografii?
Tatiana Niculescu: Scriitura de radio este foarte diferită de scriitura de presă sau televiziune. Îți dă niște deprinderi și rigori care sunt foarte folositoare atunci când scrii orice altceva. Cât am locuit în Anglia, unde există o îndelungată și solidă tradiție a scrierii de biografii ( contemporane, istorice, antice etc), m-am împregnat cu pasiunea britanicilor pentru viețile personalităților istorice. Cum m-am întors de acolo „suferind” de aceasta pasiune, mi-am dorit să explorez și istoria României din acest punct de vedere.
Emilia Chebac: Nu vi se pare că românii sunt mai deschiși către istorie în ultima perioadă?
Tatiana Niculescu:Observ în ultimii 10 ani o mare deschidere către recuperarea trecutului și o mare foame de personalități istorice care au construit Romania, dar despre a căror viața nu știm mare lucru. Cu siguranță pofta de istorie a fost deschisă de cărțile lui Neagu Djuvara și ale lui Lucian Boia. Ei au fost cei care au fertilizat această apetență a publicului pentru un nou mod de a înțelege și de a privi istoria: fără complexe, fără mitomanii, făra spaime că am fi mai buni sau mai răi decât alții. Acești oameni, pentru care am un respect extraordinar și pe care îi iubesc enorm pentru ceea ce au făcut în schimbarea modului de a vorbi despre istorie, mi-au netezit într-un fel drumul.
„Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!”
Emilia Chebac: Care este diferența între o biografie scrisă de Tatiana Niculescu și una scrisă de un istoric?
Tatiana Niculescu:
• Un istoric scrie despre fenomene mari, evenimente care au configurat harta omenirii în diverse perioade. Stabilește perspective, epoci, cataloghează personalități politice, publice, istorice.
• Eu povestesc vieți de oameni, personalități istorice și culturale. Speranța mea este că încercând să mă apropii de Regina Maria, Regele Mihai, Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Arsenie Boca ori Carol al II-lea să-i înțeleg și poate cei care-mi citesc cărțile vor face și ei o experiență asemănătoare.
Emilia Chebac: Cum procedați când ajungeți într-un punct în care nu aveți suficiente documente, dar peste care nu vreți să treceți cu ușurință?
Tatiana Niculescu: La fel se întâmplă și când există documente, dar nu sunt încă făcute publice și nu pot avea acces la ele. Recurg la un principiu de detectiv, făcând observații pe marginea documentelor existente deja. Frazele sau capitolele bazate pe deducții sunt semnalate ca atare prin timpul verbelor. Nu folosesc prezentul istoric sau imperfectul istoric în aceste cazuri ci condiționalul-optativ. Spun „poate că ar fi fost…” sau „Dacă lucrurile stau într-adevăr așa înseamnă că…” Este o chestiune de onestitate să procedez așa, atât față de cititor, cât și față de personalitatea istorică despre care scriu. La totdeauna porți deschise unor noi descoperiri.
Emilia Chebac: Prima biografie publicată a fost despre Regina Maria. Mie îmi place să spun că este o biografie scrisă în jurul unei inimi. De unde acestă ideea atât de originală?
Tatiana Niculescu: Nici măcar nu a fost ideea mea. La începutul lui 2015, familia regală a anunțat că va muta, cu ocazia a 140 de la nașterea Reginei Maria, inima ei de la Muzeul de Istorie București, la Sinaia, la Pelișor, în odaia în care s-a sfârșit. Atunci m-am întrebat: oare ce știu oamenii despre povestea acestei inimi?
Dintre toți domnitorii României, Regina Maria a fost singura care a cerut ca inima să-i fie desprinsă din piept după moarte, dăruită țării și depusă într-un loc anume, la Balcic. În jurul acestei inimi era o poveste întreagă care nu provenea din spațiul românesc, vedea dintr-un spațiu mai curând medieval, britanic cu o încărcătură mitologică literaro-religioasă. Ca un omagiu adus Reginei Maria și acestui moment al mutarii inimii am scris Regina Maria, ultima dorință. Cartea a apărut cu 2 sau 3 zile înainte de momentul în care a avut loc ceremonia de mutare a inimii de la București la Pelișor. Cu povestea inimii a început aventura mea în lumea interbelică a biografiilor.
Emilia Chebac: După ce am citit biografia Reginei Maria v-am etichetat drept o persoană romantică. Sunteți o persoană romantică?
Tatiana Niculescu: Nu știu dacă sunt romantică pentru ca eu îmi cenzurez drastic romantismele, dar sunt sentimentală.
Emilia Chebac: Un an mai târziu publicați o a doua biografie cea despre Regele Mihai? Ce v-a inspirat în alegerea subiectului?
Tatiana Niculescu: Și aici a fost o alegere care nu a venit din senin. În 2016 a început să se deterioreze starea de sănătate a Regelui. Când a fost făcut anunțul că se retrage din viața publică, am simțit nevoia să scriu o biografie a Regelui Mihai, de la naștere până la abdicare (1947), dedicată vieții lui în Romania.
Emilia Chebac: O biografie a Regelui Mihai care v-a plăcut?
Tatiana Niculescu: „Mihai I al României. Regele și țara” scrisă de Ivor Porter
Emilia Chebac: L-ați cunoscut pe Regele Mihai?
Tatiana Niculescu: L-am întâlnit în 1997 cred. Venisem de la Londra la biroul BBC de la București pentru o documentare. Am participat la un dineu dat de Rege. Era de un 10 mai. Cu acea ocazie, am dat mâna cu Regele și am stat în prejma lui, printre alți invitați. E tautologic ce spun, dar mi-a făcut o impresie regală, de o mare simplitate, de o mare eleganță și demnitate.
Emilia Chebac:Anul și cartea. În 2018 ați trecut de la regalitate la o personalitate politică, deopotrivă admirată și detestată. Cum vă explicați impactul lui Corneliu Zelea Codreanu asupra politicii interbelice?
Tatiana Niculescu: Zelea Codreanu nu este o apariție ieșită din spuma mării. El apare într-un context. Este întruparea unei tendințe a epocii lui, apare într-un anumit mediu familial, cultural, politic, religios care a făcut ca în jurul lui să se construiască o anumită ideologie. Scriind această biografie am încercat să văd cum l-a privit lumea atunci pe Zelea Codreanu, dar și cum a perceput el epoca în care a trăit.
Emilia Chebac: Este singura biografie în care nu apar fotografii. De ce?
Tatiana Niculescu: Atunci când am publicat-o ne aflam într-un context destul de tensionat în legatură cu moștenirea legionarismului. Internetul este plin de poze, dar care nu pot fi atribuite unei surse clare. Din rațiuni de copyright neidentificabil, nu am putut să le folosesc. Poate într-o următoare ediție voi adăuga fotografii de la arhivele naționale. Pe coperta este însă o super fotografie a lui Codreanu. Zici că e un actor american interbelic, un fel de Humphrey Bogart.
Emilia Chebac:Un act de mare curaj să scrieți biografia lui Arsenie Boca, o personalitate de neatins pentru români. Ce reacții ați primit?
Tatiana Niculescu: De unii cititori a fost percepută, din păcate, ca un fel de amenințare. Se așteptau să fie scrisă într-un alt registru. Eu am scris despre omul Arsenie Boca, asta mă interesează în biografii, nu despre imaginea altora despre omul respectiv.
Emilia Chebac:Ajungem și la biografia mea preferată pe care am pus-o în februarie, deloc întâmplător, la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia, cărți, cafea”. (Pentru Carol II Și Elena Lupescu, 14 februarie 1925 este „ziua întemeietoare a dragostei lor”) La club, Regele si Duduia s-a bucurat de mare succes. Aveți o slăbiciune pentru Carol II?
Colțul „istoricilor” la clubul de lectură „Emilia, cărți& cafea” (credit foto: Emilia Nicolae)
Tatiana Niculescu: Nu cred că am o slăbiciune pentru Carol II. Opinia generală este că a fost o personalitate detestabilă. Când cineva vine cu o părere mai nuanțată, pare că ar avea o slăbiciune pentru Carol. În același timp, este adevărat că admir foarte mult politicile lui culturale, care nu au fost egalate de nimeni altcineva. Îl socotesc din punct de vedere intelectual și al intențiilor politice, chiar dacă a făcut diverse greșeli pe care istoria le-a consemnat și le va consemna, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai familiei noastre regale.
Emilia Chebac: Ați simțit că după această biografie cititorii au fost mai îngăduitori cu Regele Carol II?
Tatiana Niculescu: Sper că da. Simplificând, există cred două mari categorii de cititori :
• Cei care caută într-o carte să-și legitimeze punctele de vedere și să-și recunoască opiniile. Dacă textul nu le satisface această așteptare consideră că nu este o biografie valabilă.
• Și cititori care își păstreaza vie curiozitatea. Aceștia vor să afle lucruri noi, indiferent dacă acele lucruri le contrazic sau nu părerile despre un personaj istoric sau despre o epocă.
De aceea, eu cred că cititorii din ultima categorie vor fi bucuroși să afle din acestă biografie și un alt mod de a descoperi istoria, pe când cei total și definitiv supărați pe Carol II nu vor putea să găsească nimic interesant într-o altă perspectivă care diferă de a lor. E dreptul lor.
Emilia Chebac: În 2020 în plină pandemie a apărut ultima dvs biografie. Ce sens are pentru dvs. cuvântul seducător din titlu?
Tatiana Niculescu: Seducător de minți și de inimi. Seducătorul este un om care atrage către el oamenii: femei și bărbați. Îi atrage prin discurs spectaculos, interesant, spumos, îi atrage prin prezență, umor, prin modul de a fi și de a se purta. În sensul ăsta Nae Ionescu era un om care atrăgea spre el curiozitatea, atrăgea interesul și pasiunile feminine și atrăgea dorința de cunoaștere a studenților. Acest cuvânt mi s-a părut cel mai potrivit pentru anvergura lui Nae Ionescu.
Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după biografia dvs pe ce actor (român sau străin) l-ați vedea în rolul lui Nae Ionescu?
Emilia Chebac: Un numitor comun pentru personalitățile din biografiile dvs?
Tatiana Niculescu:Sunt atrasă de personalitățile care deși controversate, sunt clasate, au etichete, se crede că se știe totul despre ele și nimic nu ne mai poate surprinde. Tocmai aceste personalitați mă atrag pentru că pe cât par de cunoscute, pe atât de necunoscute sunt de fapt.
„Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți”
Emilia Chebac: Cum este pentru Tatiana Niculescu să răscolească atât de frumos trecutul?
Tatiana Niculescu: Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți, ca și când m-aș îmbogați, de fiecare dată când scriu o biografie, cu câte o noua viață.
Emilia Chebac: La ce proiect lucrați acum?
Tatiana Niculescu: Tot o biografie interbelică.
Emilia Chebac: Un mesaj de suflet de la un cititor?
Tatiana Niculescu: La un târg de carte, după o lansare, o doamnă a venit către mine și mi-a spus: „Vă mulțumesc pentru aceste cărți. Fiul meu de 17 ani, căruia nu-i plac cărțile, a descoperit biografia regelui Mihai și nu a mai lăsat-o din mână. Mă bucur că acum fiul meu citește.” Asta a fost cred cea mai frumoasă veste pe care putea să mi-o dea un cititor. Mi-ar fi plăcut să-l întalnesc pe tânărul respectiv.
Emilia Chebac: Cititori temperamentali?
Tatiana Niculescu: Un domn care mi-a scris așa: „Ați scris o carte groaznică. N-am citit-o și nici n-am s-o citesc!” Uneori mă gândesc dacă n-ar fi un motto bun pentru această serie de biografii…
E hazliu cum uneori se produc adevarate dezbateri despre o carte între oameni care de fapt nu au citit-o. Au găsit niște informații pe net, au mai auzit diverse păreri, dar asta nu-i împiedică să înceapă o discuție aprinsă și să dea verdicte. La final îți dai seama că de fapt ei nu au citit cartea respectivă.
Emilia Chebac: O coincidență. Dumneavoastră să scrieți o biografie, despre o personalitate, și să întâlniți pe cineva împlicat într-un proiect exact cu personajul cărții la care lucrați?
Tatiana Niculescu:Tocmai terminasem cartea despre Carol al II-lea. Cineva m-a rugat să găsesc un actor care urma să citească un fragment dintr-un poem la o lansare la Humanitas Cișmigiu. Nu mi-a venit nimeni în minte pe moment, dar o prietenă care cunoaște mulți actori mi l-a recomadat pe Anghel Damian.
Am vorbit cu el, m-am dus să-l prezint la lansarea respectivă unde urma să citească. După eveniment am mai rămas puțin de vorba cu el. Când m-a întrebat ce mai scriu i-am spus că tocmai am terminat biografia lui Carol al II-lea. „Ce coincidență și eu tocmai am terminat filmările la Mary Queen of Romania, în care l-am jucat pe… Carol al II-lea.” Când ne-am mai întâlnit ne-am confruntat experiențele. Eu cum l-am văzut scriindu-i biografia, el cum l-a văzut interpretând rolul. A fost foarte interesant. Anghel Damian este un actor studios și profund care își ia foarte în serios meseria.
Tatiana Niculescu: Nu refuz nici un interviu dacă este vorba de oameni care sunt realmente interesați de cărțile mele.
Emilia Chebac: O provocare de interviu?
Tatiana Niculescu: Monica Pillat.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Tatiana Niculescu: Când am luat decizia să mă întorc în țară din Anglia. Am fost nevoită să mă hotărăsc rapid, deoarece de asta depindea participarea sau neparticiparea mea la un concurs în România. Ca să pot participa la respectivul concurs trebuia să mă repatriez. A fost o decizie pe care am luat-o îndoită în sinea mea și pe care ulterior am regretat-o timp de un an și mai bine. Din ce în ce mai mult în ultimii ani mă bucur însă că am făcut-o pentru că altfel nu aș fi scris niciodată cele șase biografii și n-aș mai fi trăit încă șase vieți…
Mereu când citesc o carte și îmi place foarte mult, îmi doresc un interviul cu autorul. Pentru povestea din spatele povești. Am revăzut cele cinci biografii citite, am comandat și pe a șasea (cea cu Arsenie Boca, singura necitită atunci), mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj Tatianei Niculescu. Secretul ca cel intervievat să-ți spună lucruri pe care nu le-a mărturisit altor jurnaliști este să știi atât de multe despre activitatea lui încât să nu mai fie nevoie să-i iei un interviu. Este nevoie de multă documentare, dar îl faci să aibă încredere în tine și discuția poate deveni extrem de interesantă.
Biografia poate deveni un mediu inflexibil mai ales pentru un autor care vine cu o abordare nouă. Mulți cititori încă nu știu unde să încadreaze biografiile Tatianei Niculescu. Nu par a fi nici monografii istorice, nici ficțiune istorică și nici biografii romanțate. Și atunci ce sunt? În România sunt o nouă specie literară, deși în literaturile cu tradiție se pare că așa se scriu biografiile, adică povestea vieții unei personalități istorice sau culturale bazată pe documente existente.
Cărțile Tatianei Niculescu sunt scrise într-un stil extrem de fluid, de aceea se citesc ușor. Vă rog să nu emiteți judecăți de valoare. Acest stil, aparent simplu, este cel mai greu de realizat. Se pare că Tatianei Niculescu această provocare i-a reușit: de la un tânăr de 17 ani care nu era tocmai prieten cu cărțile, o împătimită de biografii, memorii și jurnale (subsemnata), participanții unui club de carte seduși fără milă de „Regele și Duduia”, până la un rafinat senior în a cărui bibliotecă te poți rătăci (și care l-a frecventat pe Neagu Djuvara).
Ca să putem rămâne cu mințile întregi, într-o lume care se degradeaza pe zi ce trece, este nevoie de harul de povestitoare al Tatianei Niculescu. Îmi place acestă scriitoare de biografii care nu ține să-și impună propria părere, din contra lasă cititorul să evalueze și să interpreteze singur povestea.
Foarte rar citesc toate cărțile unui autor. Am un principiu: viața este prea scurtă să insist pe o carte care nu-mi place. Chiar și marii autori nu pot avea doar momente de excelență. Tatiana Niculescu m-a făcut să încalc acest principiu. Și tare mi-e frică că, dacă continuă în același stil, am să ajung să citesc și despre cele mai detestabile personalități interbelice. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să scrie despre A.C. Cuza.
În rolul părintelui Arsenie Boca eu îl văd pe Vali V. Popescu, actorul care a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”.
Sursa foto: arhiva personală a actorului Vali V. Popescu
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografii: arhiva personală a scriitoarei Tatiana Niculescu
„Micul saturnian”este cartea care m-a ținut captivă în casă într-o duminică de februarie. Nu îmi mai amintesc să fi citit, în ultimii ani, un roman cu atâta bucurie.
În martie vorbeam peste tot despre cartea lui Octavian Soviany. Cred că pe instagram mi se spunea „obsedata aia cu Micul Saturnian”. Dar nu a fost numai vina mea. Cei apropiați (mă refer aici la cititorii apropiați) nu m-au ajutat deloc. Când entuziasmul meu cobora la cote normale, după ce citeau cartea, al lor urca până la cer. Mi-am impus totuși un răgaz să verific dacă pasiunea mea pentru „Micul saturnian” o să treacă cu o altă carte.
Și cum nu mă lăsa sufletul să o exilez în bibliotecă, într-o dimineța de aprilie am redeschis-o și am văzut că Octavian Soviany este născut pe 23 aprilie. Exact de Ziua Internațională a Cărții. Era prea mare coincidența ca să nu-mi dau o provocare – un interviu cu Octavian Soviany pe blogul meu.
Acest articol nu este un interviu de jurnalist ci rezultatul unui dialog. Octavian Soviany este un autor care nu numai că scrie bine, dar stăpânește admirabil arta conversației. În timp ce îl ascultam, gândul m-a purtat la conferințele din perioada interbelică. La intelectualii de rasă care faceau să vibreze aerul din jur cu cuvintele lor.
Până la Octavian Soviany nu am mai întâlnit un scriitor care să îmbine atât de bine story cu history. Poate de aceea „Micul Saturnian”a prins atâta putere. Și aripi către inima cititorilor.
Emilia Chebac: Soviany este numele dvs. real sau un pseudonim?
Octavian Soviany: Este numele meu real, de origine albaneză, și are o poveste. Bunicul meu împreună cu 2 frați au venit, undeva în jur de 1900, din Albania s-au stabilit în România și și-au schimbat numele. Soviany nu era numele lor real este numele unei localități din Albania. De ce și-au luat acest nume și care a fost numele meu adevărat nu știe nimeni. Mă gândesc dacă nu cumva la origine să nu fie vreo poveste albaneză foarte urâtă de răzbunare. Probabil că au vrut să-și piardă urma.
Despre povestea din spatele romanului „Micului Saturnian”
Emilia Chebac: Cum s-a conturat ideea cărții „Micul Saturnian”?
Octavian Soviany: L-am tradus pe Verlaine și de acolo a început totul. A trebuit să citesc biografia lui Verlaine și mi-am dat seama că ea conține material pentru un roman. Însă „Micul Saturnian” nu este o biografie foarte fidelă. Există multă invenție în carte. Cei care sunt interesați de biografia reala a lui Verlaine n-ar trebui să folosească drept sursă de informare cartea mea. M-am jucat cu etapele biografiei lui Verlaine. Uneori pentru că nu aveam informații suficiente a trebuit să inventez, alteori mi s-a părut că se potrivesc mai bine anumite lucruri imaginate, de mine, în structura romanului decât datele reale ale biografiei lui Verlaine.
Emilia Chebac: Deși este o poveste ficționalizată am fost impresionată de acribia documentării. Cât timp v-a luat să vă adunați toate informațiile?
Octavian Soviany: N-aș putea să vă spun foarte exact cât mi-a luat documentarea. Nu am făcut mai întâi documentarea și apoi m-am apucat de scris. Am făcut documentarea în paralel. Documentarea mai durează și acum deoarece în volumele următoare istoria va juca un rol mult mai important decât în primul volum. Verlaine este implicat în evenimente istorice cu mare ecou: războiul franco-prusac, asediul Parisului apoi Comuna. În legătură cu aceste evenimente a trebuit să mă informez. Norocul meu este însă că aveam de mic o mare pasiune pentru istorie. Când m-am apucat să scriu „Micul Saturnian” știam destul de multe lucruri, dar nu suficiente încât să nu mai am nevoie de documentare.
Emilia Chebac: Lelian este un personaj cu o viață scandaloasă. Cum v-ați ținut departe de capcana trivialului?
Octavian Soviany: Chiar dacă vulgaritatea este acum la modă, mie mi-a plăcut mereu să lupt împotriva curentului. Iar, în altă ordine de idei, excesul de vulgaritate este la fel de dăunător literaturii ca excesul de diminutive de pe vremea lui Alecsandri.
Emilia Chebac: Personajele din „Micul Saturnian” m-au dus cu gândul la Balzac. Vă folosiți mereu de o descriere prin care să sugerați o calitate sau un defect. De ce nu spuneți niciodată despre un personaj că este talentat, parvenit, zgârcit etc?
Octavian Soviany: Cititorului nu trebuie să-i dai mură-n gură. Asta înseamnă că îl subapreciezi. În general, este suficient de inteligent să priceapă din niște aluzii sau din niște trimiteri ceea ce este de înțeles în legătură cu un personaj. E o naivitate să spui despre cineva că este 100% bun sau 100% rău. Aceștia sunt monștri, nu oameni. Personajul trebuie să semene cu oamenii. În roman Lelian are și părți bune și părți rele. La un moment dat apare și Maxime (Rimbaud) care și el are părți bune și părți rele.
Emilia Chebac: Viziunea dvs asupra romanului „Micul Saturnian”?
Octavian Soviany: Din perspectiva mea „Micul Saturnian” este un personaj prins între fel de fel de aspirații și idealuri contradictorii, slab și pe undeva rupt în interior. Există o parte buna în Lelian, dar există și o parte rea. În cele din urmă partea rea va reuși, în mare parte, să sugrume partea bună. Partea bună se găsește în poezia lui Lelian. Viața lui a fost un scandal însă s-a răscumpărat prin poezie.
Emilia Chebac: În ce stadiu sunteți cu scrisul? Ce vor descoperi cititorii în următoarele volume ale tetralogiei Lelian?
Octavian Soviany: Primele 3 volume sunt terminate, al patrulea este în lucru. Am scris o treime, iar dacă până în vară nu se întâmplă nimic special, sper să fie gata și ultimul volum.
Volumul al II-lea este, în principal, despre începuturile literare ale lui Lelian. Este momentul în care începe să bea fără măsură și este nevoit să facă față unor drame. Verișoara lui, Marie, moare și este foarte marcat. După ce se confruntă cu această tragedie își pierde și tatăl.
Volumul al III-lea, grosso modo, este volumul marilor iubiri ale lui Lelian. Dragostea pentru Mathilde care în roman se numește Thérèse și dragostea pentru Maxime care în realitate este Rimbaud. Este o relație foarte ciudată, între Lelian și Maxime, un fel de dragoste – ura. Nici eu nu știu exact ce a fost între ei, dar probabil că nici nu trebuie să știu. Dacă aș ști totul, povestea ar deveni la un moment dat prea evidentă. O poveste trebuie să fie limpede până într-un anumit punct, dar trebuie să aibă și parte ei de obscuritate care să-i ofere cititorului posibilitatea de a investiga în jurul personajului și de a-și construi propria idee.
Volumul al IV-lea va fi volumul marilor rupturi. Ruptura de Mathilde, ruptura de Rimbaud și anii de închisoare în care Lelian trece printr-o criza mistica. Romanul se termina cu despărțirea de Rimbaud.
Despre scriitorul Octavian Soviany
Emilia Chebac: La ce vârstă ați avut prima tentativă de scris?
Octavian Soviany: De mic mi-a plăcut foarte mult să mi se citească. Pe la 5-6 ani am început să scriu, cu litere de tipar, ceea ce numeam eu povești. Într-un caiet gros mai întâi făceam niște desene, iar apoi căutam să scriu povești care să se potrivească cu desenele respective. Ce-oi fi scris eu în caietul ăla habar n-am. Bineînțeles că e pierdut de mult, dar tare aș fi curios să știu.
Emilia Chebac: Nu se regăsește un astfel de episod și în roman?
Octavian Soviany: Faptul că știam deja să scriu cu litere de tipar să trec la scrisul de mână a fost un calvar. Apropo, dacă mă întrebați de elemente autobiografice strecurate în roman și personajul meu, Lelian, învață foarte greu să scrie cu litere de mână.
Emilia Chebac: Cum v-ați întâlnit cu poezia?
Octavian Soviany:În clasa a III-a m-am îmbolnăvit și n-am mai putut merge la școală. Cum nu aveam voie să ies afară la joacă mă plictiseam cumplit. La un moment dat mi-a venit ideea să fac niște poezii. Cum eram în faza Bolintineanu – Alecsandri am scris 4 poezii despre cele 4 anotimpuri. Un fel de imitație stângace după pastelurile lui Alecsandri.
Emilia Chebac: O amintire legată de scris?
Octavian Soviany: În clasa a V-a treceam deja toate poeziile într-un carnețel pe care într-o zi l-a găsit tata. Părinții mei nu știau cu ce mă ocup. A luat carnețelul și l-a dus la școală. Profesorul de română l-a ținut la el vreo lună după care mi l-a dat înapoi fără să-mi spună nimic. Corectase vreo 2-3 greșeli de ortografie.
În pauză colegii mei au venit la mine să vadă ce am scris în carnet. Nu am vrut să-i las (există un episod asemănător și în roman). În clasă era hărmălaie și când a intrat profesoara de serviciu (prof. de mate) m-a găsit pe mine vinovat și a spus: „un copil cuminte nu vine cu poezii la școala.” Drept pedeapsă mi-a dat câteva arătătoare peste spate. De atunci m-am învățat minte să nu mai duc poezii la școală, dar am continuat să scriu.
Emilia Chebac: Când ați publicat prima carte ?
Octavian Soviany:În timpul liceului am început sa scriu mai bine, dar nu am fost ceea ce se cheamă un talent precoce. Poeziile cu adevărat bune am început să le scriu în facultate. Primul meu volum a apărut când aveam 29 de ani.
Emilia Chebac: Cum ați trecut de la poezie la proză?
Octavian Soviany: S-a întâmplat. Într-o dimineață m-am trezit cu o idee în cap și m-am apucat să scriu proză, dar eu aveam impresia că e un poem. Mi-a plăcut ceea ce a ieșit și ca să mă umflu în pene am sunat-o pe Nora Iuga. Ne mai citeam din când în când unul la altul ce scriam fiecare. M-a ascultat și mi-a spus: „Măi, ție din chestia asta o să-ți iasă un roman.” Eu: „Aiurea roman.” Dar am tot scris mai departe. Până n-am ajuns la capăt n-am avut nici o clipă certitudinea că voi fi în stare să scriu un roman.
Așa a apărut primul meu roman – „Arhivele de la Monte Negro”. Este cartea la care țin cel mai mult dintre cărțile de proză. Pentru că este prima și pentru că am pus acolo foarte mult din mine, nu biografie, ci din stările mele interioare, obsesiile mele și visurile mele.
Emilia Chebac: În 2011 a apărut „Viața lui Kostas Venetis” o carte care a făcut valuri. Ați scris-o ușor?
Octavian Soviany: A fost o carte la care am lucrat 7 ani. În aceea vreme eram încurcat cu o lucrare de doctorat care a ieșit mai mare decât îmi propusesem, iar din cauza asta a trebuit să întrerup cartea 2-3 ani.
Emilia Chebac: Sunteți o persoană retrasă?
Octavian Soviany: Nu sunt o persoană singuratică, dar am foarte mult de lucru și evit ieșirile care sunt inutile. Am stat destul prin cârciumi, am trăncănit destul pe acolo și m-am tot arătat prin lume. Consider că e momentul să-mi văd de treburile mele pentru că viața este limitată. Nu o să trăiesc nu știu câte sute de ani și ar mai fi multe de scris. Timpul devine foarte prețios, mai ales de la o anumită vârstă încolo.
Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?
Octavian Soviany: La roman scriu dimineața. Ritualul este următorul: țigara și cafeaua de dimineață, recitesc ce am scris cu o zi înainte, eventual mai recitesc un capitol, iar apoi mă apuc de scris (media fiind de 2-3 pagini pe zi). Scriu destul de încet. Ăsta este exact numărul de pagini pe care mă pot concentra foarte bine, după aceea dau semne de oboseala mentală. Atunci când scriu un roman una din marile probleme este aceea că trebuie mereu să inventez întâmplări și la un moment dat imaginația obosește.
Emilia Chebac: Scrisul devine mai ușor odată cu trecerea timpului?
Octavian Soviany: Da, începe să se formeze o anumita rutină, dar și simțul critic se dezvoltă. Când scrii o frază care e prost construită îți dai seama imediat și-o refaci. Trebuie să ai răbdare în meseria asta. Lucrurile nu vin de la început. Există talente precoce în poezie, sunt cazuri celebre, însă în proză cu vreo 2-3 excepții n-au prea fost. Proza se scrie de la o anumită vârstă încolo. Când ai suficientă experiență de viață și ai despre ce scrie.
Emilia Chebac: Un cititor care v-a rămas în suflet?
Octavian Soviany: A fost o întâmplare care m-a impresionat. Este vorba de o poezie. Cineva care nu făcea parte din lumea literară, o persoană relativ modestă, cu studii nu strălucite a venit la mine într-o zi și mi-a spus că citind nu știu ce poezie, din nu știu ce volum al meu, a plâns. Asta m-a impresionat foarte puternic.
Despre traducătorul Octavian Soviany
Emilia Chebac: Se vede același stil atât în scris („Micul Saturnian” ) cât și în traduceri („Istoria familiei Sanson”). E ceva căutat?
Octavian Soviany: Eu nu am urmărit asta, dar dacă traducerea a ieșit bine mă bucur pentru că eu am ținut foarte mult să traduc „Istoria familiei Sanson”.
Emilia Chebac: De ce v-ați dorit să o traduceți?
Octavian Soviany:Sunt foarte interesat de istorie. În special de acele momente în care istoria îți lasă impresia că înnebunește, cum ar fi revoluțiile. Am avut întotdeauna predilecție pentru Revoluția Franceză și pentru Revoluția Bolșevică. Am citit destul de mult și despre una și despre alta, dar mai mult despre cea franceză. La un moment dat, am dat peste acest personaj celebru în felul lui, Charles Henri Sanson, călău pe vremea Revoluției Franceze care a tăiat peste 2000 și ceva de capete.
Auzisem și ceva despre istoria familiei Sanson, aceea istorioară de dragoste (se găsește și în carte) care l-a determinat pe Charles Sanson de Longval să devină călău. Când am dat peste aceste memorii, le-am citit, și mi-au atras atenția sub 3 aspecte:
• în primul rând aceste informații sunt extrem de interesante
• apoi cartea e foarte bine scrisă
• și nu în ultimul rând, pentru ca sunt prezentate prin ochii unui călău or așa ceva nu se găsește pe toate drumurile.
Când i-am propus lui Andrei Ruse (de la Hyperliteratura) să le traduc la început s-a arătat foarte sceptic, dar după ce a citit câteva capitole a trecut brusc de la scepticism la entuziasm. Acum lucrez la volumul al II-lea în care sunt inserate însemnările lui Charles Henri Sanson – jurnalul din timpul revoluției care este teribil de interesant. Istoria văzută de un martor ocular prin lucrurile mărunte.
Emilia Chebac: O execuție care v-a impresionat în volumul al II-lea?
Octavian Soviany: M-a impresionat execuția girondinilor și tot procesul lor care după părerea mea a fost un proces bolșevic în toata regula. După ce citești „Istoria familiei Sanson” și alte cărți despre Revoluția Franceză îți dai seama că de fapt comuniștii nu au inventat nimic, că totul a fost experimentat mai întâi în Franța doar că nu se știa asta. Lenin era un foarte mare admirator al iacobinilor.
Cumplită este și execuția doamnei du Barry, fosta favorită a lui Ludovic al XV-lea . Charles Henri Sanson mărturisește că atunci când o ducea pe doamna du Barry la ghilotină îi venea să plângă. În tinerețea lui a avut o relație cu ea, pe atunci o fetișcană din popor crescută de un preot care frecventa familia Sanson.
Emilia Chebac: A fost numit „călăul Terorii”. Credeți că execuția lui Ludovic al XVI-lea l-a marcat?
Octavian Soviany: Până la execuția lui Ludovic al XVI-lea Charles Henri Sanson considera ca nu-și face decât meseria. A fost destul de deschis la ideile republicane, dar după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea și tot ce a urmat după s-a schimbat foarte mult și a devenit monarhist. A încercat să execute cât mai rar.
Pe girondini nu i-a executat el. Sub pretext că trebuie să organizeze execuția (erau 21 de persoane de executat) l-a pus pe unul dintre asistenți lui să-i decapiteze. Altă dată când a trebuit să execute o tânără de 17 ani, nu a putut, i s-a făcut rău și a fugit de pe eșafod.
La bătrânețe trecea printr-o stare de dezechilibru, avea nervii foarte slabi și vedea peste tot sânge. Pe vremea consulatului Sanson ieșise deja la pensie. Napoleon a vrut să-l cunoască, l-a chemat la el și l-a întrebat: „Dumneata câte capete ai tăiat?” „Vreo 2000 și ceva” i-a răspuns Sanson. Iar la întrebarea lui Napoleon „Și cum poți să dormi liniștit noaptea ?” Sanson răspunde: Daca atâția regi și împărați au dormit liniștiți de ce n-ar dormi și un călău?
Emilia Chebac: Se pare că nu erau doar brute așa cum am fi tentați să credem?
Octavian Soviany: Călăii din familia Sanson erau oameni instruiți. În societate erau considerați niște paria, de aceea marile familii de călăi petreceau mult timp unii cu alții. Charles Henri Sanson mai avea 9 frați și toți erau călăi. La aceste întâlniri se povesteau amintiri de familie care au fost cu strictețe conservate de la o generație la alta. Dispuneau de serioase cunoștințe de medicină. Făceau acte de milostenie. Erau pasionați de teatru și citeau foarte mult. Henri Clement Sanson, ultimul executor din dinastia Sansonilor, îi frecventa pe Balzac și Dumas.
Despre omul Octavian Soviany
Emilia Chebac: Mulți ani ați fost profesor de limba și literatura română. O întâmplare care v-a marcat?
Octavian Soviany: Aveam o clasă de a V-a sau a VI-a. Într-o ora la dirigenție ne-am gândit noi să facem portretul prietenului ideal. Am scris pe tablă o serie de calități pe care ar trebui să le aibă prietenul ideal. S-a votat pentru fiecare dintre ele și pe primul loc a ieșit… bogăția. Asta s-a întâmplat prin 1990-1991.
Emilia Chebac: În ce perioadă din istoria omenirii v-ar fi plăcut să trăiți?
Octavian Soviany: În sec. XIX Belle Époque – Franța. Undeva pe la 1870-1871 după ce se termină cu războiul, cu Comuna și lucrurile sunt așezate până la Primul Război Mondial.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Octavian Soviany: Înainte să dau la Litere am dat la Filosofie și n-am reușit. Eram un copil naiv care avea impresia că acolo chiar o să fac filosofie. Când am văzut că la subiectul al II-lea la examen mi-a căzut: creșterea rolului conducător al partidului în epoca societății socialiste multilateral dezvoltate, am realizat cum stau de fapt lucrurile. Nu am scris nimic. Nu din spirit de fronda ci pur si simplu că nu știam nimic. Nu-mi trecuse prin cap că pentru filosofie trebuia să citesc și cuvântările lui Ceaușescu.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Octavian Soviany: Am văzut ce ați scris despre „Micul Saturnian” pe facebook și mi-a plăcut. Apoi am citit pe blog articolul cu Andrei Ruse. Este un interviu bun. (Îl gasiți aici.)
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Octavian Soviany:Șerban Foarță – chiar dacă Iolanda Malamen a scos o carte de interviuri cu el cred că ar mai avea multe lucruri de spus.
Slavă Domnului că Octavian Soviany a decis să nu fie un copil cuminte. Altfel, astăzi nu am citi minunea asta de roman. Despre care eu cred, cu tărie, că a mutat linia orizontului în literatura română contemporană. Înainte să mă considerați o exaltată ar fi bine să îl citiți. Până și cei mai sceptici dintre cunoscuții mei au căzut răpuși: „Ai avut dreptate, e scrisă impecabil.” sau „Unde am trăit până acum de nu am auzit de Soviany?”. Nu mai spun de mesajele primite.
Moderez un club de carte Emilia, carți & cafea. Când am stabilit titlurile, pentru 2020, am preferat autori români: beletristică, romane istorice, memorii și jurnale. Am fost totuși generoasă, din 12 scriitori 4 sunt autori străini. Cred că literatura străină are parte de suficient PR ca să o mai promovez și eu. După ce am citit „Micul saturnian” am mai trimis în exil fără milă un autor străin, până la noi ordine. Acum e oficial, cartea lui Octavian Soviany va fi dezbătută la clubul meu de lectură.
Despre „Micul Saturnian”, Andrei Ruse, editorul lui Octavian Soviany, mi-a mărturisit: „Eu cred că e cartea anului ”
Las o recenzie despre „Micul saturnian” pe care am scris-o pentru Cooltura (o puteți citi aici)
Într-o lume editorială nebună „Micul Saturnian” este o întoarcere la normalitate. Rolul unei cărți nu este să șocheze sau să-ți impună o direcție, așa cum se întâmplă din păcate prea des în ultima vreme, rolul unei cărți este să te întroducă într-o poveste în care tu, cititor, ai dreptul la propria o opinie.
Suntem în aprilie. În izolare am citit 12 cărți, dar nici una n-a reușit să înlocuiască în inima mea cartea lui Octavian Soviany. Poate volumul II al serie Lelian?
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografiile cu Octavian Octavian Soviany mi-au fost puse la dispoziție de Editura Hyperliteratura.
Pe Ana Rubelifondatoarea contului de instagram Aici a stat am cunoscut-o „din like în like”. Deși ne urmăream reciproc în online, nu știam cine este omul din spatele acestui proiect. După fotografiile postate am crezut că este bărbat. Asta pentru că, unele dintre ele, erau făcute în locuri izolate, deloc recomandate pentru o femeie.
Ana și-a descoperit pasiunea pentru patrimoniu prin călătorii și cărți. De mică părinții au dus-o în locuri încărcate de istorie. Fiecare călătorie avea o tema: bisericile din Oltenia, din Bucovina, locuri din Transilvania etc. Atunci când părinții vorbeau cu localnicii, micuța Ana nu rata nici o poveste. Avea însă o slăbiciune pentru locuri secrete. Cum a citit foarte devreme, la 4-5 ani, a căutat singură să-și completeze cunoștințele despre spațiile care o atrăgeau.
Prietenii glumesc pe seama ei numind-o „fata cu semnele maro”. Asta pentru că de fiecare dată când vede un astfel de semn spune: „Trebuie să oprim! Sigur e ceva de cercetat.” Chiar dacă pleaca întotdeauna de acasă cu un plan bine stabilit, între timp, s-a împrietenit cu spontaneitatea. Deși o impresioneaza sacrul (bisericile), în topul preferintelor Anel sunt casele memoriale.
Întâmplător, sau nu, Ana Rubeli locuiește într-o casă cu poveste. A aparținut unui străbunic, fost negustor, tată a 4 fete și un baiat, care a construit câte o casă pentru fiecare copil. După 1989 părinții Anei au reușit să recupereze casa care li se cuvenea. În prezent, Ana este singura, dintre toți moștenitorii, care locuiește într-una din casele străbunicului.
Emilia Chebac: Cum ți-a veni ideea blogului Aici a stat?
Ana Rubeli: Scriam pe contul personal de facebook povești despre locurile pe care le vizitam. Tot timpul primeam comentarii: „Ce frumos, de ce nu te extinzi mai mult?” La un moment dat am primit un mesaj de la o persoană care se confrunta cu o problemă de sănătate și nu mai putea să călătorescă. Am realizat că fotografia mea din Australia, oricât ar fi de frumoasă, nu-i facea deloc bine. Motiv pentru care am decis să-mi fac o pagină de facebook și să nu mai postez pe contul personal. Eu renunțam să-mi mai hrănesc egoul și astfel nu mai declanșam frustrările altor persoane. Aveam să păstrez pentru mine experiențele din Seychelles și Mauriutis, iar pe pagina nou creată urma să postez doar despre Romania. Așa s-a născut Aici a stat.
Emilia Chebac: Cum ai ales numele blogului?
Ana Rubeli: Oriunde mergeam fotografiam toate plăcuțele memoriale. Aici a stat X, aici a stat Y. Și așa Aici a stat a devenit o entitate.
Emilia Chebac: Ce-ți dorești de la acest blog?
Ana Rubeli:Poveștile patrimonului să ajungă la cât mai mulți oameni, iar pe termen lung blogul să strângă o comunitate care să facă ceva concret pentru patriminiu. Cum ar fi să strângă fonduri pentru proiecte de restaurare.
„În spatele acestei imagini este o echipă” – Ana și Andrei Rubeli
Emilia Chebac: Cine este în spatele blogului Aici a stat?
Ana Rubeli: În spatele acestei imagini este o echipă. Andrei (soțul Anei) mă ajuta foarte mult. Nu aș avea curaj să mă aventurez singură în cautarea unui conac abandonat. El este cu hărțile și răbdarea. Eu vin cu documentarea și pasiunea.
Emilia Chebac: Care a fost primul vostru proiect?
Ana Rubeli:Vara trecută am dorit să ținem un concert la biserica fortificată din Hoghilag (lângă Sighișoara) cu orchestra inginerilor unde cântă și Andrei. Scopul nostru a fost să atragem oameni care să vină să viziteze biserica. Dar fiind prima noastră inițiativă de acest gen am avut mari emoții. Credeam că vor veni doar câteva persoane și spre surprinderea noastră biserica s-a umplut de oameni. S-a stat și în picioare. A fost extraordinar de frumos. Pe viitor, prin astfel de concerte, ne dorim să strângem fonduri pentru restaurarea orgii din biserică.
Biserica s-a umplut de oameni…
Emilia Chebac: Cine/ce te inspira în alegerea locurilor de vizitat?
Ana Rubeli: Semnul maro. Apoi nici cazările nu le caut la întâmplare. Prefer oricând un conac restaurat, o casă cu poveste decât un hotel impersonal. Aleg locuri unde proprietarii au pus suflet. Dacă intri în discuție cu astfel de oameni, cu siguranța, îți vor recomanda locuri interesante de vizitat în împrejurimi.
Semnul maro
Emilia Chebac: De ce te impresionează casele memoriale?
Ana Rubeli:Când intru într-o casă în care un om a creat mă umplu de energia locului. Indiferent că a fost scriitor, pictor, actor, profesor, e clar că acel om și-a pus sufletul acolo. Dacă știi să asculți regăsești toate trăirile lui – bucurii și tristeți – în acel spațiu.
Apartamentul Ion Minulescu
Emilia Chebac: O casă memorială de suflet?
Ana Rubeli:Apartamentele lui Liviu Rebreanu și Minulescu. Se pot vizita în Cotroceni în blocul profesorilor. Sunt ușa în ușă și deși nu au fost tocmai prieteni s-au respectat și ajutat reciproc. Apartamentele au o structură circulară care te poarta cu gândul spre sacru.
Apartamentul Liviu Rebreanu
Emilia Chebac: Ești atrasă de locurile secrete. Recomandă un loc mai puțin cunoscut din București?
Ana Rubeli: O clădire în stil neocalsic Vila Bosianu din Parcul Carol (face parte din ansamblul Observatorului Astronomic) unde însuși Alexandru Ioan Cuza a fost găzduit înaintea alegerilor din 24 ianuarie. Este o vila superbă, asemănătoare cu palatul de la Ruginoasa, cu niște elemente masonice extraordinare. Constantin Bosianu a fost om politic și un avocat de excepție.
Emilia Chebac: Studiile tale te-au pregătit de întâlnirea cu patriminul?
Ana Rubeli:Nu. Am absolvit 2 facultați fără nici o legatură cu patrimoniul: ASE – Finanțe banci și SNSPA – Comunicare și Relații Publice. Și un Master în Științe actuariale în Olanda.
Emilia Chebac: Care este profesia ta?
Ana Rubeli:Sunt actuar. Actuariatul este o meserie foarte grea și foarte rară în Romania. În prezent suntem 200 de actuari la noi în țară. (Ana este managerul unei echipe de 80 de actuari.)
Vila Bosianu din Parcul Carol
Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să părăsești România?
Ana Rubeli:Când am plecat la studii în Olanda știam ca mă voi întoarce. Seva mea se trage din Romania, aici m-am născut și aici vreau să trăiesc. Eram conștientă că am misiunea să aplic modelul pașoptist. Datoria mea ca român, care studiază în afară, este să mă întorc și să fac ceva pentru România. Pentru țara asta pe care toți o critică.
Emilia Chebac: Primul tău contact cu istoria mare?
Ana Rubeli: Înmormântarea lui Corneliu Coposu. Eram pe umerii lui tata. M-a impresionat teribil tristețea lui tata și marea de oameni. Am crescut cu poveștile lui tata despre Regele Mihai și cum ar fi putut să fie țara asta dacă nu ar fi venit comuniștii. Tata mi-a transmis dragostea pentru personalitățile care au schimbat istoria sau au avut un rol important
Emilia Chebac: Ce închisori comuniste ai vizitat?
Ana Rubeli: Sighetul l-am vizitat de mai multe ori. Prima dată am fost cu tata. Îmi amintesc cât de răvășită am fost să-l văd plângând. Atunci nu știam nimic de Iuliu Maniu și Iuliu Hossu. Am fost la Aiud, la Făgăraș, dar încă nu am ajuns la Pitești. Nu mă feresc să intru în contact cu duritatea unor astfel de locuri, dar încerc să o înconjor de frumos. Dacă nu aș procede așa răul ar avea o putere mult prea mare asupra mea și m-ar copleși.
Emilia Chebac: O prejudecată spulberată în călătoriile tale?
Ana Rubeli:Făceam revelionul la un conac lângă Hoghilag. Era 31 decembrie, iar eu cu Andrei am mers să cercetăm împrejurimile. Când vrem să vizitam ceva căutam omul care are cheia. De obicei este învățătorul, primarul sau preotul. Am dat peste biserica fortificată și am întrebat un localnic unde găsim cheia. „La primar” ne-a răspuns. „Să deranjam un primar pe 31 decembrie?” Voiam să renunțăm, dar săteanul ne-a încurajat să mergem spunându-ne: „Mergeți, e un om extraordinar de bun!” Cine mai spune astăzi de un primar că este extraordinar de bun? Omul sfințește locul. Și lui ai putea să-i ei un interviu. O să-ți placă.
Castelul Bethlen din Criș
Emilia Chebac: O întâmplare tristă care te-a marcat?
Ana Rubeli: O vizită care mi-a rămas în minte a fost cea la castelul Bethlen din Criș în decembrie 2013, unde un domn în vârstă și demn ne-a deschis poarta (Gavrilă Olimpiu cred că îl chema). Castelul cu una dintre cele mai frumoase arhitecturi renascentiste din Transilvania, are un balcon superb cu colonade la primul etaj și un turn înalt destul de bine păstrat. Deși atunci lucra ca paznic al locului, relația sa cu domeniul și cu familia Bethlen este mult mai veche. Ne-a introdus în atmosfera locului povestindu-ne de perioada în care castelul era falnic, parcul dendrologic în stil englezesc era îngrijit, când se juca de-a v-ați ascunselea printre copaci împreună cu „domnișorii„ de la castel. Am aflat despre vremurile de grandoare, dar și despre cele de restriște pe care le-a trăit acest castel.
Domnul Olimpiu a fost martor, timp de 2 zile și 2 nopți, la percheziția castelului, din 1947. A privit cu neputință cum tinerii comuniști au ars în curte toate cărțile din bibliotecă familiei Bethlen. Nu știu dacă ce ne povestea era un mix între fantezie și experiențele trăite de strămoșii domnului Olimpiu (Nu am putut să-i aproximez vârsta, dar nici atât de bătrân nu cred că este). Nici nu contează prin amintirile cui privim atât timp cât suferința locului este limpede.
Pe timpul fostului regim, în anii 70, în curtea castelului s-au filmat scene din filmul „Enigma Otiliei.” Cele trei surori urmașe ale spiței Bethlen au recuperat domeniul în 2007, dar au nevoie de câteva milioane de euro pentru restaurare.
Domnul Olimpiu ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că nu va mai trăi sa vadă castelul restaurat. E bătrân, timpul trece, iar fonduri pentru restaurare se găsesc greu. Am plecat plângând, gândindu-mă la nedreptățile istoriei. Am închis ochii și-am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat acel loc, și România în general, dacă procentele rezultate în urma conferinței de la Ialta ar fi fost altele…
Exista și o vestea bună. Uniunea Pro Castrum Bethlen, fondată de cele trei surori moștenitoare: Anikó, Éva şi Ágnes Bethlen din Târgu Mures, se ocupă cu restaurarea castelului, iar domeniul se pare că va fi redat în câțiva ani circuitului turistic. Nu știu ce mai face domnul Olimpiu. Îmi doresc însă ca el să trăiască suficient să poată să vedea castelul renăscând din cenușă.
Conacul Victor Slăvescu – acum
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?
Ana Rubeli: O întâmplare hazlie, tangențial vecină penibilul, a fost vizita la Conacul Victor Slăvescu (Vrancea), în octombrie 2018, chiar la începuturile proiectului „Aici a stat”. Eram în drum pe lângă Focșani, în căutare de conace. Zona Odobești-Vârteșcoiu-Cotești este extrem de bogată în clădiri cu poveste. În Cotești găsim, în centru, o poartă somptuoasă deschisă. Crezând că e muzeu, în curte se zărea o minunăție de conac impecabil restaurat, intrăm nonșalant pe poartă. Facem fotografii, încercăm să facem roată și era cât pe ce să și intrăm.
Ne pomenim lângă noi cu un domn distins care ne spune cu eleganță „Cum ați ajuns aici? O să vă rog să ieșiți, sunteți pe o proprietate privată.” Am încercat să bâiguim ceva, cum că poarta era deschisă, cum credeam că e muzeu, cum ne doream să-l vizităm. Nu am mai apucat să spunem nimic coerent, și am plecat cât am putut de repede. În mașină am realizat că am stat de vorbă cu Mihai Ghyka, strănepotul lui Mihai Orleanu (socrul lui Victor Slăvescu), cel care a restaurat conacul și care i-a redat viață începând cu septembrie 2014, cu prilejul Concertului SoNoRo Conac. Data viitoare ne vom face mai bine temele. Și cine știe poate vom reuși să intrăm invitați, nu prin pseudo-efracție.
Conacul Victor Slăvescu – în trecut
Emilia Chebac: Altă pasiune în afară de patrimoniu?
Ana Rubeli: Categoric cărțile. Deși sunt foarte sociabilă când am o carte în mână s-a terminat. În casa părinților, în camera mea, atunci când citeam aveam o poziție preferată. Mă sprijineam de pat, îmi luam cartea și un borcan cu compot făcut de bunica. Când teminam cartea era gata și compotul.
Ana Rubeli: Până să te întâlnesc relația noastră s-a construit din like în like. Te urmăream pe instagram. După club te-am adăugat și pe facebook. În decembrie când tu ai recomandandat niște cărți (găsiți articolul care a inspitat-o pe Ana aici), eu am cumpărat 90% dintre ele. Am rezonat cu recomandările tale. Plus că mi-a plăcut numele tău – Chebac. Emilia Chebac sună foarte bine. Și a mai cântărit ceva foarte mult. Am sesizat din conținutul tău afilierea pentru regalitate.
Mi-a plăcut că la prima ediție a clubului ai reușit să aduni persoane din medii diferite și de vârste diferite. Librar, restaurator, ghid de travel, terapeut, fata de 18 ani pasionată de benzi desenate, dnu S. un povestitor incredibil de bun etc.
Cartea aleasa de tine Eugenia mi-a plăcut. Am recomandat-o și eu și acum am prieteni care citesc Eugenia. Incredibil cum s-a propagat cartea asta.
Cărturești Brașov
Emilia Chebac: Trecut, prezent și viitor despre cărți?
Ana Rubeli:
1. Trecut – am terminat „Jurnal de prințesă 1916-1918” – Nadeja Știrbey
2. Prezent – acum citesc în paralel mai multe cărți:
– „La început a fost sfârșitul” memorile Adrianei Georgescu pentru clubul tău de carte
– „Casele vieților noastre” – Antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă
– „Povestea caselor”–Bucuresti-orasul pierdut. Prefaţa e semnată de Alexandru Paleologu, iar textele sunt îngrijite de Andreea Deciu.Am găsit ultimul exemplar cu autograf la Târgul cărții.
3. Viitor – urmează să citesc „Bucureștii de altădată” – Constantin Bacalbașa
Cărturești Brașov
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Ana Rubeli: Vreau să promovez patrimoniul. Mă bucur când întâlnesc o persoană interesată de o discuție pe tema asta. Acum să nu-ți închipui că accept orice interviu. Am 2 criterii care mă fac sa spun da: prietenii și calitatea conținutului. Am intrat pe blogul tău și mi-a plăcut foarte mult cum scrii.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Ana Rubeli:
• Raisa și Nona Beicu – te-am auzit ca vrei un interviu cu un om fain de PR.
• Constantin Cioancă – muzeograf la Muzeul de Artă Apuseană ”Dumitru Furnică-Minovici”
• Alberto Groșescu – fotograf ARCEN
• Edmond Niculușca – fondator ARCEN
Emilia Chebac: Cât de important este ca oamenii să-și cultive pasiunile?
Ana Rubeli: Dacă fiecare din noi ne-am urma pasiunile oamenii ar fi mai buni și mai fericiți. Pământul asta ar arata cu totul altfel. Și dintr-o pasiune se pot face bani dacă știi să te lupți pentru ea.
Emilia Chebac: Ana de curând ai devenit mamă. Ce ți-ai dori pentru fiul tău Șerban?
Ana Rubeli: Să-și urmeze visurile.
A&A la Poarta Ecaterina – Brașov
Conversația cu Ana Rubeli m-a făcut conștientă că în România nu s-a născut încă generația care să fie încurajată de părinți/societate să-și urmeze visurile. Balet, pictura, să ajuți oamenii, să scrii? Nu se poate! Și cum o să trăiești? Și rând pe rând, generație după generație ne-am ascuns adânc în inimă visurile și am pornit să facem bani. I-am făcut, dar cu un pret ? Mulți ne-am pierdut sufletul și suntem nefericiți. A avea a devenit mai important decât a fi. Să nu ne mai miram ca România anului 2020 arata așa. Dar cum sunt o optimistă, cred că generația Anei nu numai ca va respecta visurile copiilor, mai mult îi va încuraja să le trăiască.
Când Ana Rubeli mi-a vorbit de cariera ei am realizat că nu știu nimic despre domeniul în care activează (o premieră pe blogul meu). Așa că am rugat-o să-mi explice ce face un actuar și spre surprinderea mea mi-a vorbit cu aceeași pasiune cu care îmi vorbise și despre patrimoniu. Cum îi reușește asta numai ea știe.
Dacă prietenii o numesc „fata cu semnul maro” pentru mine Ana Rubeli, fondatoarea blogului Aici a stat, va fi mereu „fata cu viziune”. În plină pandemie de coronavirus când toată lumea se panichează ea dă startul unui nou proiect. Numai un vizionar poate țese visuri când totul în jurul lui se prăbușește. Iar fata asta inteligentă și plină de pasiune a venit la prima ediție a clubul meu de carte. Cine își închipuia atunci, că peste ceva timp, aveam să scriu primul articol despre blogul ei – Aici a stat? Succes Ana!
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografiile sunt din arhiva personală a Anei Rubeli
A&A în curte la Institutul Național al Patrimoniului
Andrei Ruse a scris 3 cărți „Zaraza”, „Soni” și „Dilăr pentru o zi” care au fost publicate de o mare editură, de unde, ulterior, a decis să plece. Ultima lui carte „Despre tristețea femeilor frumoase”a apărut la Hyperliteratura.
În urmă cu 3 ani, dezamăgit de experiența prin care a trecut cu primele cărți, a hotărât să-și deschidă propria editură. Cunoscând problemele cu care se confruntă majoritatea scriitorilor români în relația cu editurile și-a propus ca proiectului lui să aducă o schimbare în acest domeniu. A transformat, păstrând numele, o revistă online într-o editură cu câțiva autori. Pe piața de carte din România apărea o editură mică, atipică ca și cel care o înființase, dar cu visuri care urcau până la cer. Așa s-a născut Hyperliteratura.
Editură lui Andrei Ruse a trecut prin momente de criză, dar a cunoscut și vânzări record. La sfârșitul anul 2019, Hyperliteratura avea o cifră de afaceri uriașă pentru o editura atât de mică, motiv pentru care a pășit încrezătoare în 2020. Planul editorial prevedea 20 de titluri. Nici un director de editură nu a prevăzut în primele zile ale anului că, în luna martie, o pandemie va zgudui din temelii piața de carte. Andrei Ruse a fost nevoit să-și ajusteze planul editorial la doar 5-6 titluri și a restrâns cât a putut investițiile pentru a face fața crizei care se contura.
Cum am ajuns să iau un interviu lui Andrei Ruse? La Hyperliteratura a apărut o carte „Micul saturnian” scrisă de Octavian Soviany. O carte care la început m-a șocat, iar apoi m-a lăsat mută de uimire. Hyperliteratura este laboratorul unde din scriitura lui Octavian Soviany și pasiunea lui Andrei Ruse a venit pe lume romanul care a mutat linia orizontului în literatura română contemporană.
Emilia Chebac: Cât de pregătita este Hyperliteratura pentru actuala criză?
Andrei Ruse: Deși la începutul anului 2019 am mai traversat o situație de criză, pandemia ne-a găsit complet nepregătiți pentru necunoscut. Nu se știe ce se va întâmpla în viitor, cum vor evolua lucrurile și cât de mare va fi colapsul economic. Librăriile ne-au anunțat că sistează plățile, chiar dacă avem de recuperat bani pe 3-4 luni în urmă. Mă așteptam să ne scadă vânzările, dar nu să nu ne încasam banii. Întârzieri au mai fost, dar primeam banii de fiecare dată. Plățile s-au sistat acum pe perioadă nedeterminată.
Dezamăgirea cea mai mare este că nu ne mai putem permite creșterea pe care o doream la începutul anului. Vom rămâne la același nivel, dar vital este să rezistrăm. Important este să am grijă de autorii mei și să le plătesc drepturile la zi. La fel și colaboratorii și tipografiile.
Emilia Chebac: Pe conturile de socializare pare că oamenii stau acasă și citesc mai mult. Care este realitatea?
Andrei Ruse: E fals. Pentru mine care cunosc piața de carte, în acestă perioadă, oamenii citesc mai puțin. Doar cititorii înrăiți vor citi mai mult, dar ei sunt în jur de 10-15% din piața de carte. Eu aș împărți publicul cititor în 3 categorii:
• Cititorii înrăiți din care faci parte și tu
• Cititorii medii care cumpără ocazional cărți – 1 sau 2 cărți/lună
• Publicul larg de carte care este atins doar de bestselleruri. Sunt cei care în acest moment loviți de necunoscut vor investi banii în alte destinații.
Publicul mediu se va reduce și el cel puțin la jumătate, iar fideli vor rămâne doar cititorii responsabili/înrăiți. Astfel piața de carte se reduce foarte mult. Publicul de librărie, care este cel mai mare, se va muta și el în online. În perioada care ne așteaptă prevăd o scădere a pieței de carte cu peste 50-60%.
Emilia Chebac: Să discutăm despre oamenii de la Hyperliteratura – scriitorii. Cum l-ai cunoscut pe Octavian Soviany?
Andrei Ruse: Aveam 15-16 ani. Nu eram un adolescent pasionat de lectură, dar întâlnirea cu Octavian Soviany mi-a schimbat perspectiva asupra literaturii. Părinții mei au hotărât să fac meditații la română, nu că aveam note slabe, doar ca să învăț să vorbesc mai bine. Așa l-am cunoscut pe Octavian Soviany care mi s-a părut un personaj extrem de ciudat. Cine se gândea atunci că peste 20 de ani aveam să ajung editorul lui.
Cu Octavian Soviany
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu Octavian Soviany?
Andrei Ruse: Când am început meditațiile cu Octavian Soviany am reușit să rămân corigent. A fost singura mea corigență în tot liceul. Profesorii de atunci ne puneau să tocim, pe când Soviany m-a făcut să înțeleg literatura. M-a adus în stadiul în care am început să gândesc, dar și în imposibilitarea să tocesc. Refuzul meu de a învața ca un papagal a atras ca un magnet aceea corigența.
Octavian Soviany este un profesor atipic. Odată a plecat cu catalogul de la clasă și a mers cu el în tramvai. După aceea pățanie nu s-a mai dus cu catalogul la ore.
Emilia Chebac: Când te-ai apucat de scris ți-a fost alături?
Andrei Ruse: Da. La 20 de ani am publicat primul volum de poezii. El mi-a făcut prima recenzie care a fost neașteptat de bună. Am trecut astfel de la relația elev – profesor la cea de scriitor începător – maestru scriitor.
Ulterior când mi-am deschis editura a fost primul autor pe care l-am adus. A venit cu mare drag și încredere. Acum este, printre alte nume, autorul nostru de bază.
Emilia Chebac: După ce am citit „Micul saturnian” cred că Octavian Soviany este un scriitor de talie internațională. Sunt exaltată sau am dreptate?
Andrei Ruse:Noi la Hyperliteratura avem 2 autori de beletristică care sunt de nivel internațional: Octavian Soviany și Radu Aldulescu. Soviany este extrem de complex pe lângă prozator este și poet și traducător. Despre Radu Aldulescu, pe partea de proză, nu cred că există cineva mai bun ca el. Bineînțeles e chestie de gust. Din păcate acești autori nu au fost promovați. Nu au avut șansa unor edituri care să investească în ei.
Andrei Ruse:Octavian Soviany a stârnit mare vâlvă cu „Viața lui Kostas Venetis”, în 2011. Am spus peste tot atunci că eu nu am mai citit un astfel de roman în ultimii 30 de ani. Din păcate cartea nu se mai găsește. Era în planul nostru editorial din 2020 reeditarea lui, dar criza ne forțează să îl amânăm. Cu „Micul saturnian” Soviany s-a întors la profunzimea cu care începuse. Romanul mi se pare chiar mai puternic decât „Viața lui Kostas Venetis”. Eu o văd cartea anului.
Roll-up-urile pentru Gaudeamus 2019.
Emilia Chebac: Am citit pe blogul tău despre o autoare, Ralu-Ana Avram, cu o poveste incredibilă. Spune cum a fost prima ta întâlnire cu ea?
Andrei Ruse: De la această autoare, am învățat o lecție despre ignoranță, deși eu nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele. Mă uit peste toate, iar dacă le resping argumentez de ce o fac. Prima interacțiune dintre noi nu a fost foarte bună. Eram la Gaudeamus 2019, extrem de nervos, sub umbrelă pentru ca ploua la stand. M-am trezit cu o doamnă care mi-a lăsat un plic, manuscrisul ei pe CD. Trebuie să știi că în perioada târgului vin mulți să lase manuscrise. Când m-a anunțat că scrie foarte bine, am spus în sinea mea, da am mai auzit asta de 100 de ori. Când mi-a spus și că nu e pe rețelele de socializare mi-am gândit: clar am de-a face cu o țăcănită.
În ianuarie 2020, când m-am mai eliberat, am vrut să mă uit pe CD. Cum laptopul meu nu avea CD-ROM am împrumutat un laptop mai vechi să pot citi manuscrisul. După primele 8 pagini am realizat că am făcut o greșeală de judecată. Aveam în față manuscrisul unui scriitor. Fac ușor diferența între oameni care vor să scrie și scriitori. Doamna este izolată de lume, dar are foarte mult talent. Corectată, revizuită, lucrând la final, schimbând un pic titlul că sa fie mai catchy cartea a ajuns la tipografie. Când va aparea interviul tău „Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire”va fi deja în librarii.
Emilia Chebac: La Hyperliteratura am auzit pentru prima dată de o campanie de crowdfunding. Poți explica cititorilor mei, care nu au auzit până acum de așa ceva, ce înseamnă?
Andrei Ruse:Noi creăm un clip promo cu proiectul în care explicăm despre ce este vorba. Trailer de carte sau documentar dacă este o carte istorică. Urmează o campanie de 30-40 de zile unde cititorii pot comanda. Noi le facem o preoferta, de obicei, cu reducere și transport gratuit. Cei care au comandat primesc cartea cu semnatura autorului, înainte să apară în librarii, chiar cu o săptămană- doua. Astfel ei sunt primii cititori. Avem și diferite oferte care se fac doar în cadrul acestei campanii de crowdfunding. La Soviany, în trecut (pentru „Casa din Strada Sirenelor”) au fost tricouri și căni cu citatele lui. Oamenii ne trimit banii pentru carte, iar noi îi folosim pentru republicare, promovare și chiar pentru a plăti o parte din drepturile de autor. Hyperliteratura oferă 20% drepturi de autor. Este singura editură care dă acest procent. Restul editurilor dau între 5-10%.
Campania de crowdfunding ajută și la promovarea cărții. Mii de oameni timp de 30-40 de zile dau like și distribuie. Când o carte beneficiază de o campanie de crowdfunding reușită se va vinde mult mai bine pentru că deja lumea a aflat de ea. La Hyperliteratura, am inițiat 15 campanii de crowdfunding în 3 ani, din care 12 cu obiectivul atins – adică cu suma necesară nouă atinsă, din precomenzile cititorilor. Dar și la cele unde target-ul nu a fost realizat, fondurile strânse (fie ele și 25 – 50% din ce aveam nevoie pentru un proiect) ne-au fost de mare ajutor.
Cu Teodor Hossu – Longin
Emilia Chebac: Ai un proiect de suflet?
Andrei Ruse: Proiectele mele de suflet sunt cele de beletristică, cu siguranță. Iar pe istorie, ar fi „Istoria Rockului românesc”, a lui Nelu Stratone.
Lucia Hossu – Longin și Radu Aldulescu
Emilia Chebac: Ce gen de cărți editați la Hyperliteratura?
Andrei Ruse: Avem 2 zone: beletristică și istorie (recuperare istorică). Romanul și proza scurtă se găsesc în format mic, în timp ce cărțile de istorie apar în format mare.
Cărțile de recuperare istorică aduc în atenția cititorilor evenimente de care s-a uitat sau sunt tratate, chiar și de publicul cititor, cu destul de multă ignoranță.
Cu Stelian și Elena Tănase
Emilia Chebac: De ce „Repertoarul amorului” a devenit bestsellerul editurii? Care este povestea de dragoste preferată a lui Stelian Tănase?
Andrei Ruse: În poveștile românești de dragoste Stelian Tănase a dat detalii mai puțin știute. Asta reflecta clar expertiza lui de istoric. Este imparțial, dar și cinic (în povestea cu Lady Di) judecându-le prin prisma personajelor despre care scrie. Preferata lui este povestea de iubire dintre Olga Ivinskaya și Boris Pasternak.
Emilia Chebac: Cum ai ales coperta la „Micul Saturnian”?
Andrei Ruse: Am gândit o chestie care să fie evolutivă. Știam că vor fi 4 volume. Aveam nevoie de copil, tânăr, matur și un bărbat aflat la sfârșitul vieții. Deja am în minte cele 4 imagini ale aceluiași personaj. Am căutat picturi. Când am văzut „Portrait of Master Bunbury” – Joshua Reynoldsam zis asta e. I-am arătat-o și lui Soviany, după ce am pus fonturile la imagine, ca să vadă cum ar arata coperta.
Una din bătaliile mele cu autorii cărților este ca nu sunt prieteni cu partea vizuală și vin cu propuneri care nu se potrivesc. Nu e cazul lui Soviany. I-am aratat-o și a spus: da, asta e! Pe ea se vor construi și restul coperților, în același stil, cu fundal întunecat și pictura în prim plan.
Andrei Ruse: Proiectele care le-am avut, în ultimii 2 ani, cu pictoriI contemporani m-au apropiat de domeniu.
• În cartea mea „Despre tristețea femeilor frumoase” am folosit ilustrațiile lui Dragoș Bojin.
• Pentru portretele personajelor din „Credința nepieritoare” am colaborat cu Mihai Glodeanu. Odată cu lansare cărții am făcut și o expoziție cu lucrările lui.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Andrei Ruse:Îl voi spune pe cel mai recent. S-a întâmplat la începutul lui 2019. Aveam așteptări de vânzări mari, pentru lunile ianuarie, februarie și martie, care s-au dovedit însă catostrafale. În afară de cartea Luciei Hossu – Longin „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” aproape nimic nu mergea la nivelul estimat de noi. În planul editorial aveam cu totul alte cărți decât cele care s-au materializat.
Eu aveam 4-5 povestiri scrise așa că am decis să termin cartea de povestiri „Despre tristețea femeilor frumoase”. Oricum nu aveam nimic de făcut pentru că nu era nimic de publicat. Dar am hotărât să o public și să o termin strict din motive financiare pentru editură. Apoi, Stelian Tănase a spus că dacă nu scoatem acum „Repertoarul amorului” undeva în mai-iunie (cartea fiind programată spre finele lui 2019), o să-l publicăm abia în 2021, pentru că el avea un alt roman în plan în aceeași perioadă la altă editură…
Și uite-așa, planurile inițiale s-au dat peste cap, eu mi-am terminat o carte, a apărut „precoce” „Repertoarul amorului”, care nici nu se vindea foarte bine la început. Bookfest-ul fusese un dezastru și el, însă de-aici, aproape de pragul falimentului, am ajuns, în 2-3 luni, la o cifră de afaceri uriașă. Ne-am redresat financiar și am făcut și festivalul nostru de carte propriu, Hypfest. Toate s-au legat incredibil. Cartea mea de povestiri s-a vândut repede, în chiar două tiraje, iar „Repertoarul amorului” a devenit cartea anului 2019, cu aproape 20.000 de exemplare vândute.
Emilia Chebac: Ce gen de schimbări crezi că va genera actuala pandemie?
Andrei Ruse: Am stat de vorbă cu fiecare autor și le-am spus să nu se panicheze. Lucrurile se vor schimba, Iar noi suntem pregătiți să fim atenți la noile oportunitați și la noi genuri de proiecte. Din păcate nu cred că pandemia va fi scurtă (din ce spun medicii și sociologii). Cred însă că oamenii se vor apropia mai mult unii de alții în această perioadă. Vom fi mai înțelegători, vom aprecia altfel libertățile și vom avea un Carpe Diem în sânge dupa acestă criză. Vom fi mai deschiși, mai onești și mai toleranti. Așa văd eu că se vor schimba lucrurile, nu acum, ci în timp.
Valeriu Mircea Popa și Teodor Hossu – Longin
Emilia Chebac: O experiență care ți-a scăldat sufletul în emoție de când conduci Hyperliteratura?
Andrei Ruse: Am 3 povești nu una. Prima este povestea lui Valeriu Mircea Popa un om, ajuns la 60 și ceva de ani, care a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și i s-a taiat și pensia. Ca și cum nu era suficient la 2 luni, după acesta lovitură, a facut un AVC și și-a pierdut capacitatea de a vorbi și de a lucra bijuterii. Am văzut cum un om, de o bunătate incredibilă, la care țin enorm, a fost distrus în 2 luni.
Am făcut o campanie pentru antologia lui Mojar unde s-au implicat peste 200 de oameni. N-am mai întâlnit așa ceva. Nu numai că l-am ajutat financiar, l-am scos și din depresie. După câteva luni l-am văzut zâmbind și strângând oameni în brate. A fost atât de emoționant că s-a lăsat cu plânsete. Reacția oamenilor a fost extraordinară. Am un business unde scot cărți, dar mai presus de toate astea am putut salva un om.
Radu Aldulescu – un scriitor care era să fie răpit
A II-a poveste s-a întâmplat la începutul acestui an când o autoare foarte cunoscută, invitată să publice la Hyperliteratura, a încercat să ne fure dintre autorii cei mai cunoscuți inclusiv Octavian Soviany și Radu Aldulescu. I-a ofertat cu bani, avansuri și promisiuni deșarte. Toți autorii m-au sunat și mi-au spus: „Noi suntem la Hyperliteratura și aici rămânem”. Am simțit că nu stau doar pentru că le dau procente mai mari ci au rămas pentru relația specială creată între noi. Când ne întâlnim nu suntem patron și angajați, dincolo de toate, suntem prieteni. Atunci chiar am simțit o forță incredibilă.
A III-a poveste este despre cum s-au raportat scriitorii de la Hyperliteratura în perioada pandemiei la mine. M-au sunat și mi-au spus: „Stai liniștit tu vezi-ți de editură”. Toți doreau să mă încurajeze și să mă țină pe linia de plutire. M-au făcut să ma simt extraordinar.
„Nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele”
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Andrei Ruse: Accept orice interviu. Pe tine te-am simțit aproape de Hyperliteratura în ultimul timp așa că am accepat cu tot dragul. (Ce exprimare elegantă! În realitate eu sunt cea care a înnebunit instagramul cu „Micul saturnian” cartea lui Octavian Soviany)
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Andrei Ruse: Octavian Soviany pe care tu îl placi foarte mult, dar și Radu Aldulescu, Lucia Hossu- Longin și orice autor de la noi.
Emilia Chebac: Ceva ce nu se știe despre tine?
Andrei Ruse: Sunt un mare iubitor de animale și plante. Am o rață, un iepure, 2 câini și un acvariu de 200 de litri. Am avut și pisici. Animalele îmi dau o energie și o bucurie extraordinară. La fel și grădinăritul. Visul meu este să-mi fac o seră în prelungirea casei iar în mijloc să-mi instalez biroul pentru scris și lucrul la editură.
Cu Pipicel Berlioz (Berlioz din „Maestrul și Margareta”)
Andrei Ruse nu știe, dar cărțile doamnei Lucia Hossu – Longin au fost principala mea sursă de informare pentru 2 articole de succes pe emiliachebac.com. Le puteți citi aici și aici. Ultimul este cel mai citit articol de pe blogul meu. „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” și„Credința nepieritoare”sunt carțile care m-au convins să nu mai trec nepasătoare peste titlurile publicate de Hyperliteratura atunci când intru într-o librarie.
Momentele de criza reflectă cel mai bine caracterul din om. Andrei Ruse este genul de editor care își apără cu dinții și cu ghiarele scriitorii. Poate de aceea Hyperliteratura a aglutinat oameni care au trecut testul tradării. Criza generată de pandemie îi va cutremura financiar, ca de altfel pe noi toți, dar nu cred că îi va distruge. Emoțional oamenii aștia chiar sunt o forță.
Pentru mine, acum când librăriile sunt închise, fără Hyperliteratura piața de carte este mult mai tristă. În luna iunie la clubul de carte Emilia, carți&cafea se va dezbate „Zaraza” cartea lui Andrei Ruse. Sper să ne întâlnim offline, iar ediția online să fie de domeniului trecutului. Ce spui Andrei Ruse, participi?
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Cu Teodor Hossu – Longin La mulți ani, Hyperliteratura și la cât mai multe titluri!
Anul Cărții – 2019, pentru mine a fost generos și cu multe cărți pe gustul meu. De aceea, îmi este greu să fac un top. Deși sunt o cititoare împătimită, asta nu mă transformă într-un expert. Prefer îmi place în loc de recomand. Prefer să scriu despre cărți care îmi rămân în suflet decât sa critic făra milă. Am citit atâtea cărți bune desființate de experți, dar și cărți recomandate de cititori experimentați pe care le-am aruncat după 2 pagini. Validarea unei cărți are o mare doză de subiectivism. Indiferent cât mă atrage o recenzie nu cumpăr cartea dacă nu o răsfoiesc înainte.
Deși pare că nu am curaj să-mi susțin opiniile, am un motiv întemeiat pentru care nu vreau să desființez fără milă o carte. Poate părea o abordare ciudată, mai ales într-o cultură ca a noastră unde să critici a devenit ceva normal, anormal este să încurajezi. Am luat un interviu unei scriitoare, acum bine cotată, și mi-a explicat cât rău poate face o recenzie ostilă. Îmi mențin părerea că oamenii cresc atunci când sunt apreciați. Am și eu destule cărți care nu-mi plac, dar prefer să le ignor. Timpul oricum va decide dacă o carte este cu adevărat valoroasă sau este doar un foc de paie menținut cu un marketing agresiv.
Din lista cu cărți citite în 2019 – Anul Cărții puteți accesa linkurile cărților care mi-ai plăcut cel mai mult:
1. Povestea mea – Michelle Obama
2. Adolf H. Două vieți – Eric Emmanuel Schmitt
3. Femeia în fața oglinzii – Eric Emmanuel Schmitt
4. Notaras. Istoria unei vechi familii levantine – Paltin Nottara
5. Viața mea – Charles Chaplin
6. Lecții de magie – Elisabeth Gilbert
7. Pe aripile vinului – Bianca Bosker
8. Însemnări zilnice – Regina Maria
9. Orele îndepărtate – Kate Morton
10. Scrisori din insula Guernsey – Mary Ann Schaffer, Annie Barrows
11. Casa de la Riverton – Kate Morton
12. Jurnal 1938-1945. Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului – Helga Weissova
13. Piramida – Cristian Englert
14. Hemingway și cu mine – Paula McLain
15. Fiica ceasornicarului – Kate Morton
16. Un gentlemen la Moscova – Amor Towles
17. La început a fost sfârșitul– Adriana Georgescu
18. Expert în vin – Jancis Robinson
19. București. Praf și sânge – Margo Rejmer
20. Sindromul Stavroghin – Alina Pavelescu
21. Misterul Henri Pick – David Foenkinos
22. În intimitatea secolului 19 – Ioana Pavelescu
23. Românce văzute de străini – Vasile Panopol
24. O femeie iubită – Andrei Makine
25. Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supraviețuitoare – Olimpia Zamfirescu
26. Măștile fricii – Camelia Cavadia
27. Shalom, Israel! – Claudia Motea
28. Vina – Camelia Cavadia
29. Cum să eliberezi artistul din tine – Julia Cameron
30. Purgatoriul îngerilor – Camelia Cavadia
31. Regele și Duduia– Tatiana Niculescu
32. Asta înseamnă marketing – Seth Godin
33. Povestea generației noastre – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu
34. Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas– Anne Lamott
35. Cum să scriem bine – William Zinsser
36. Pachinko – Min Jin Lee
37. Trilogia transilvană vol I – Miklós Bánffy
38. Trilogia transilvană vol II – Miklós Bánffy
39. Trilogia transilvană vol III – Miklós Bánffy
40. Confidentul – Hélène Grémillon
41. Fiul – Jo Nesbø
42. Maniere digitale – Victoria Turk
43. Adio, nobili! – Christine Gräfin von Brühl
44. Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altă dată – Oana Purice și echipa
45. Fluturule negru – Radu Paschivescu
46. Umbre în vie– Maximillian Potter
47. Beau deci exist – Roger Scrutton
48. Memoriile unui pașoptist model – Iancu Bălăceanu
49. Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil – Ada D’ Albon
50. Negustorul de manuscrise – John Grisham
51. Carol al II-lea al României regele trădat – Lilly Marcou
52. Eugenia – Lionel Duroy
53. Evadare de la Auschwitz – Joel C. Rosenberg
54. Ultima cruciadă – Simona Antonescu
55. Dulcele Bar – J.R. Moehringer
56. Ghidul scriitorului începător – Liviana Tane
57. Misterul regelui (despre scris) – Stephen King
58. Septembrie poate aștepta – Susana Fortes
59. Monsieur Karenin – Vesna Goldsworthy
60. Am fost secretarea lui Goebbels – Brunhilde Pomsel
61. Vorbește-le despre bătălii, regi, elefanți – Mathias Énard
62. Grădina uitată – Kate Morton
63. Hoinar prin România – Gregory Rateau
64. Maria Tănase – Stejărel Olaru
65. Maria Tănase – Simona Antonescu
66. Credința nepieritoare – Lucia Hossu Longin
67. Oameni mari care au făcut România Mare – Lucia Hossu Longin
68. Cele mai frumoase reportaje – Viorel Ilișoi
69. Pianistul – Władysław Szpilman
70. Al șaptelea licorn – Kelly Jones
71. Soția aviatorului – Melanie Benjamin
72. Zbor în jurul soarelui – Paula McLain
73. Zmeie de hârtie – Romain Gary
74. A fost odată un râu – Diane Setterfield
75. Pe firul de păianjen al memoriei – Cella Serghi
76. Jurnal: 1935-1944 – Mihail Sebastian
77. Liniște în octombrie – Jens Christian Grøndahl
O perioadă am încercat să țin pe blog o rubrică lunară cu cărțile citite. Scopul era să-mi strâng o comunitate pasionată de cărți. Am renunțat. Simțeam că nu mă citește nimeni. Pe viitor am să revin la recenzii. Mai ales că prima mea recenzie pe blog – „Muza” (pe care o puteți citi aici) îmi rezervă mereu surprize. Atrage în viața mea, în fiecare an, un om frumos obsedat (pasionat ar fi prea puțin spun) de cărți.
În 2019 – Anul Cărții nu am un top 10, dar am o carte preferată: Fluturele negru – Radu Paschivescu. Cartea asta, tulburător de bine scrisă, mi-a dezvăluit pictura lui Caravaggio într-un fel în care cursul de istoria artei din facultate și muzeele nu au reușit.
Editura preferatăîn 2019 – Anul Cărții:Humanitas Fictions. Dar nu numărul de cărți citite (vezi titlurile: 2, 3, 8, 12, 13, 38, 50, 56, 57, 60, 67, 68, 69, 70, 71, 72) m-au făcut să o prefer, ci Eugenia romanul lui Lionel Duroy. Autorul a amplasat acțiunea într-un context istoric întunecat din istoria României – Pogromul de la Iași/29-30 iunie 1941. Anii ’40 sunt renumiți, în România, prin actele de cruzime și exterminarea a evreilor. Deși este o carte de ficțiune, Lionel Duroy pornește de la un personaj real Mihail Sebastian pe care l-a descoperit citindu-i Jurnalul.
Prima recenzie citită despre Eugenia desființa cartea, iar asta m-a făcut extrem de curioasă. Cu câteva luni în urmă tocmai publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). Cum subiectul mă pasiona am aștept cu nerabdare apariția cârții. Îmi amintesc perfect. La Carturești Carusel am deschis Eugenia și timp de 1 oră nu cred că m-am mișcat. Nu am putut să o las din mână. Da, sunt pro Eugenia! La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, dl. Iancu Zuckerman i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
O editură căreia îi sunt extrem de recunoscătoare este Hyperliteratura. Cele 2 cărți ale dnei Lucia Hossu Longin: Credința nepieritoareși Oameni mari care au făcut România Mare au fost principalele surse de documentare care m-au ajutat pentru 2 articole. Interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu (aici) și actorul Radu Botar (aici) care l-a jucat pe episcopul Iuliu Hossu în Cardinalul.
Autori românidescoperiți în 2019 – Anul Cărții:
Camelia Cavadia declarată de mine revelația anului 2019. Consideram subiectele alese de Camelia prea dure, de aici rezistență pentru cărțile ei. Un interviu (care mai degrabă el m-a ales pe mine, decât eu pe el) mi-a dezvăluit un om care a știut să transforme vulnerabilitatea în putere (îl puteți citi aici).
Alina Pavelescu este singura autoare din România care a reușit peformanța să mă facă să citesc o carte – Sindromul Stavroghin – la ședința cu părinții. Acum când scriu articolul nu-mi mai amintesc toate detaliile cărții, dar nu voi uita niciodată felul în care m-a făcut să mă simt atunci când i-am citit cartea. Alina Pavelescu nu este numai scriitoare ci și editoarea unor cărți care mi-au plăcut teribil: Martha Bibescu și vocile Europei, Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary. Un motiv în plus să-mi doresc un interviu cu ea (îl puteți citi aici).
Claudia Motea este singura scriitoare, alta nu cunosc, care a scris o carte, Shalom, Israel!, o reparație morală. Povestea acestei cărți o puteți citi aici. Una din cele mai tulburătoare istorii despre care am scris până acum pe blog.
Genul preferatîn 2019 – Anul Cărții: tot memorii&jurnale (vezi titlurile: 1, 7, 10, 23, 46, 47, 58, 73) și cărți de istorie, deși lecturile din 2019 nu prea reflectă asta. Cărțile despre scris (vezi titlurile: 9, 11, 12, 32, 33, 54, 55) și despre vinuri (vezi titlurile: 6, 16, 44, 45) se pare că au preluat conducerea.
În 2019 – Anul Cărții am descoperit la Cărturești Veronacel mai frumos raft cu cărți din viața mea de cititoare. Pentru pasionații de cărți despre lumea artei (ficțiune nu albume de artă) puteți citi aici interviul luat Aureliei Drăgan (unde veți găsi și o listă 100 de titluri).
Mi se spun că în offline sunt mult mai mai convingatoare decât în online atunci când scriu despre cărți. Iar când oameni, care nu se cunosc între ei, îți tot repetă: „Rar am întâlnit o persoană care să vorbească cu atâta pasiune despre cărți. Fă ceva cu talentul asta!” normal că începi să te gândești la un proiect. La sfârșitul lui 2019, exact în Anul Cărții, am hotărât să vreau să moderez un club de lectură –Emilia, cărți, cafea. Iubesc cărțile, îmi place să interacționez cu oameni care citesc și nu mă dau în lături nici de la discuții contradictorii, chiar admir oamenii care luptă pentru cartea preferată.
Pentru că Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi… am uitat) cartea lui Eugenia este alegerea mea pentru prima ediție a clubului de carte în ianuarie 2020.
Cărți care m-au dezamăgit în 2019:
• Fiica ceasornicarului – Kate Morton
• Un gentlemen la Moscova – Amor Towles
• Misterul regelui (despre scris) – Stephen King
Nu ar fi trebuit să le cumpăr, dar m-am lăsat sedusă de reduceri :
• Asta înseamnă marketing – Seth Godin
• Fiul – Jo Nesbø
• Negustorul de manuscrise – John Grisham
2019 a fost Anul Cărții. Citesc din curiozitate, dar și din dorința de a evada dintr-o lume în care mă regăsesc din ce în ce mai puțin. Cărțile se dovedesc un bun barometru care mă atenționează când mă aflu în locul nepotrivit. Dacă mă întreb la un eveniment: Ce caut eu aici, când aș putea să-mi petrec timpul citind? e clar că e momentul să plec. Știți de câte ori mi-am pus întrebare asta în Anul Cărții?
Voi încheia cu răspunsul Ioanei Găurean, viitor istoric, la întrebarea mea: Cum crezi că ar arăta lume fără cărți?
Din păcate, nu trebuie să fac un exercițiu mare de imaginație pentru a-mi da seama cum ar arăta lumea fără cărți. Știu cum arată lumea fără cărți – lumea în care trăim e în vasta sa majoritate chiar asta! Este destul să deschizi televizorul sau – Doamne ferește! – să citești commenturi online pentru a vedea cum arată lumea fără cărți. Lumea fără cărți e peste tot și înghite încet „lumea cu cărți”.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Cărturești Verona este librăria mea de suflet unde pot răsfoi câte cărți vreau, doar așa pentru plăcerea de a fi surprinsă. Un spațiu, cu o arhitectură din alte vremuri, în care, după o zi grea, găsesc mereu o carte care îmi schimbă starea. Îmi plac librarii, vibeul persoanelor care intră în librărie, oferta generoasă și mirosul care plutește în aer. Ok, ați înțeles ideea! Sunt sedusă fără milă de acest loc. Iar experiența pe care am trăit-o în urmă cu 2 săptămani, în fața unui raft cu cărți, va fi greu de egalat de o altă librărie.
O zi obișnuită din viața mea, puțin după ora 14. Fac parte din acea categorie de oameni care nu pot trece pe lângă o librărie fără să intre măcar 10 minute. În jurul prânzului probabil îmi scade glicemia, altfel nu-mi explic de ce nu mă entuziasmează nimic. Convinsă că nu există nici un pericol să-mi golesc cardul, am deschis ușa librăriei Cărturești Verona. Dacă financiar mă simțeam în siguranță, emoțional nu eram deloc pregătită pentru ce avea să urmeze.
Am aruncat o privire la noutăți și dau să urc la etaj. Dar fix în fața scărilor am văzut raftul C[ARTE]A – care îmbină arta și ficțiunea. „Descoperă lumea artei reflectată în literatură, artiști și muze, capodopere și colecționari, curatori și infractori prinși în povești și aventuri pe care nici o vizită la muzeu nu le-ar putea întrece.” Nu sunt străină de lumea asta. Am absolvit Arta Sacra – Restaurare. Chiar dacă nu profesez în domeniul restaurării, lumea artei este o pasiune care refuză să dispară din viața mea. Prin raftul tematic de la Cărturești Verona am pătruns în peștera lui Alibaba, doar că în loc de comori am descoperit cărți.
Citisem doar un sfert dintre cărțile aflate pe raft. Așa că am mai petrecut jumătate de oră răsfoind ce îmi scăpase. Ar fi trebuit să plec, dar nu mă puteam desprinde. M-am așezat pe scări dorindu-mi să iau cu mine nu imaginea cu raftul de cărți ci mai degrabă ce simțeam. Mă întrebam a cui o fi fost ideea? Doream să-l cunosc pe omul care a făcut raftul. Eram decisă să merg să întreb când am văzut, venind spre mine, o figură cunoscută. Astrele se aliniau perfect. Cu Roxana Rusu, și ea librar, mă leagă o prietenie mai veche, avem în comun pasiunea pentru călătorii.
Așa am aflat de Aurelia Drăgan fata cu raftul tematic C[ARTE]A de la Cărturești Verona.
– Vreau să scriu despre ea, i-am spus Roxanei. Mă poți ajuta?
– Da, o să se bucure când îi voi spune. Și dacă nu te-aș ajuta tot ai scrie. Te cunosc. Când îți place ceva, nimic nu îți stă în cale. Iar Aurelia chiar e o tipă deosebită, exact genul de om care îl dorești pe blogul tău.
Așa am ajuns să scriu despre Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona. Este absolventă de Istoria Artei. A copilărit în atelierul unchiului ei, printre lucrările unui artist de o sensibilitate și un rafinament aparte care i-au șlefuit substanțial simțul estetic. Are clasă, standarde înalte, pune preț pe calitate, iubește oamenii, încearcă să vadă mereu partea plină a paharului (deși nu îi reușește chiar de fiecare dată) și se încăpățânează să trăiască frumos.
Emilia Chebac: Ce fel de copil ai fost, Aurelia?
Aurelia Drăgan: Un copil extrem de inventiv. Din acest motiv părinții mei mi-au pus eticheta de „stricătoare”. Orice „creație” care ieșea din mâinele mele folosea doar resurse adevărate. Din bucătăria mamei dispăreau cele mai bune ingrediente, păpușile mele beneficiau de o garderobă rezultată din cele mai frumoase rochii ale mamei pe care le tăiam făra milă. Daunele în familia Drăgan erau pe măsura fanteziei mele.
Emilia Chebac: Un librar absolvent de Istoria artei. Cum ai ales acestă facultate?
Aurelia Drăgan: La Istoria Artei am ajuns pentru că nu puteam să dau la Arte. Am considerat că nu am suficient talent, îndemânare și nici răbdare pentru ore interminabile de desen. Singura soluție, pentru a rămâne conectată cu lumea artei, era să o studiez la nivel teoretic. Mi-ar fi plăcut să fiu curator într-o galerie de artă și să trăiesc în preajma artiștilor.
Emilia Chebac: Raftul C[ARTE]A e primul tău raft tematic?
Aurelia Drăgan: Am început să fac rafturi tematice în aprilie (2019): Van Gogh, Leonardo da Vinci, Salvador Dali. Am mixat albume, istorie, biografii și obiecte care existau deja în librărie, dar pe care nimeni nu se gândise până atunci să le asocieze. Când sunt preocupată de un proiect îl iau cu mine peste tot. Îmi notez orice idee îmi vine. Poate pășea copleșitor, dar pentru mine e ceva normal, nimic forțat și-mi face plăcere.
Emilia Chebac: Ca librar ce oameni care ți-au rămas în suflet?
Aurelia Drăgan: Nu a fost ușor să dau un răspuns pentru că intru zilnic în contact cu foarte mulți oameni. Oricât mi-ar plăcea să-i păstrez pe unii dintre ei în memorie, nu reușesc.
Îmi aduc aminte cu plăcere de o doamnă care a ținut să-mi mulțumească după ce o sfătuisem să caute cartea, pe care nu o aveam în librărie, la un anticariat. A găsit cartea dorită la anticaritul de lângă librăria noastră și s-a întors imediat, fluturând cartea, să-mi mulțumească.
A mai fost o persoană care m-a marcat teribil. Încă o văd pe domnișoara care mi-a spus să-mi țin capul sus, în timp ce-i împachetam o carte, un dar pentru o prietenă. Eram tristă și descurajată în ziua respectivă, ea m-a simțit, mi-a zâmbit și cât a stat lângă mine am simțit-o ca pe un scut protector.
Mai sunt și clienții fideli ai librăriei (unii ne vizitează aproape zilnic), care-mi oferă întotdeauna o conversație plăcută.
Emilia Chebac: O frivolitate care ți-a șlefuit simțul estetic?
Aurelia Drăgan:Eram foarte pasionată de modă, dar mă raportam la ea la un nivel personal, ca ceva care iese din tipare. Mă descopeream, eram în căutarea feminității, și îmi făceam curaj să îmbrac haine care să mă reprezinte. Aveam dosare cu articole care-mi plăceau, cu texturi și imprimeuri. Marie Clarie era revista mea de suflet. Publica reportaje din toată lumea, despre cauze umanitare și contextul social-politic. Era mai mult decât modă. Îmi plăcea să descopăr că și celebritățile se confruntă cu aceleași temeri ca noi oamenii obișnuiți.
Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?
Aurelia Drăgan: Datorită ție. Am simțit că m-ai înțeles din momentul în care mi-ai povestit cât de încântată ești de raft. Mi s-a părut fantastic. Au mai fost oameni care mi-au zis că le-a plăcut, dar tu ai pătruns cu totul în idee. De asta aveam nevoie, de un om care să înțeleagă mesajul meu. Prin tine, raftul meu și-a îndeplinit menirea. Chiar dacă eu nu eram acolo se pare că raftul meu ți-a vorbit.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Aurelia Drăgan:
• Andreea Buga este designer și o femeie extrem de rafinată. Hainele ei sunt simple, au croieli contemporane, deși sunt inspirate de lucrări din secolul trecut. Le coboară din ramă și le aduce în prezent.
• O nominalizez și pe Veronica Neacșu, cea ale cărei ilustrații cred eu că ajung atât la copiii de astăzi, cât și la cei de odinioară, cei pe care fiecare îi purtăm în adâncul nostru.
Emilia Chebac: De ce crezi că răutatea și urâtul au mai mult succes decât binele și frumosul?
Aurelia Drăgan:Suntem setați să credem că o zi bună, un om fericit, o experiență frumoasă este ceva rarisim și limitat. Trăim tot mai mult cu impresia că totul este banal, șters și gri.
Mulți în sinea lor nu se cred demni să fie fericiți, să fie frumoși, să fie iubiți. Nu cred că au ceva de spus despre ei sau activitatea lor. Nu au curaj să se exprime. De aici pornesc problemele și atunci își canalizează atenția pe ceva care nu merge bine, pe ceva urât. Micile detalii preiau controlul – gunoiul din jur, vecinul nepoliticos, funcționarul care țipă – și devin tot mai vizibile. Așa ajungem să credem că viața este împresurată de răutate și urât.
Emilia Chebac: Asta este teorie, un exemplu practic?
Aurelia Drăgan: O femeie simplă care m-a cucerit cu optimismul ei. I-a murit soțul, a rămas cu un tată foarte bolnav și nu mai era nici foarte tânără. Vindea flori pentru a se întreține. Pe mine m-ar fi dărmat o astfel de situație. Din noi 2 ea era cea care mă încuraja: uite ce flori frumoase, ce rochie frumoasă ai azi, nu-i așa că e o zi minunată? Femeia asta, cu care viața nu a fost deloc generoasă, îmi inducea o stare de bine. Am realizat că optimismul vine din capacitatea unui om de a simplifica lucrurile.
Emilia Chebac: Dacă ai putea să schimbi ceva în România care ar fi prima alegere?
Aurelia Drăgan:Școala. Cred în puterea școlii, dar mai cred și că școala nu trebuie să-ți taie aripile. Nu trebuie să te potrivești nicăieri, trebuie să fii tu însuți. Rolul școlii este să te ghideze să-ți decoperi pasiunea care te va ajuta să fii un om complet, să dai ce-i mai bun din tine. La noi din păcate e invers te indepărtează de ce-ți place.
Emilia Chebac: Vorbești din experiență?
Aurelia Drăgan: Da. Cu mine așa s-a întâmplat. De asta am ajuns să fac în clasa a IX-a mate-info în loc să dau la uman așa cum simțeam. Am ajuns apoi tot la filologie așa cum mi-am dorit inițial.Eram prea mică și nu am avut curaj să mă opun unei societăți care pune etichete. Cei de la mate-info sunt mai bine cotați. Se crede că o astfel de opțiune îți deschide mai multe oportunități, joburi mai sigure și mai bine plătite.
Asta e teoria, dar practica e alta. Realizez în ultima perioadă că tot mai mulți oameni, care lucrează în IT, bănci, corporații și par să aibă totul, renunță la joburile lor pentru a deveni freelanceri și a face ce le place. Din toate poveștile astea deduc că undeva acolo imboldul acela elementar nu se stinge niciodată. Te urmărește toată viața, indiferent ce faci sau cât succes ai.
Emilia Chebac: Ce carte citești acum?
Aurelia Drăgan: Sticletele – eu rezonez până la ultimul nivel cu cartea Donnei Tartt. Îmi place cum descrie marile sau micile anxietăți ale lu Theo, despre naivitatea lui că dacă ar sta într-un loc ar putea schimba cursul evenimentelor, inclusiv când ajunge acasă după evenimentul respectiv. Theo Decker este un personaj profund și matur pentru cei 13 ani ai lui.
Emilia Chebac: Ai văzut filmul?
Aurelia Drăgan:Sticletele cucerește prin rafinamentul vizual (s-au jucat pe tot parcursul filmului cu gama cromatică matifiată a tabloului semnat de Fabritius) și divizarea firului narativ (realizat prin melanjul dintre secvențele petrecute înainte și după momentul zero al acțiunii).
Este o experiență vizuală deosebit de placută. Pe de-o parte contrastul pregnant albastru-oranj, iar de cealaltă desfășurarea unui recuzite opulente – opere de artă, mobilier deschis chirurgical, rame desperecheate, unelte bizare, vestimentație căutată alături de accesorii atent alese.
Va invit să o descoperiți pe Aurelia la Carturești Verona. Dacă vă doriți un cadou pentru un om pasionat de artă, dacă căutați o carte despre istoria modei sau teoria culorilor rugați-o să vă ajute. Veți avea o revelație. Uitați-vă după fata grațioasă cu ton armonios. Atunci când vorbește, Aurelia nu confundă libraria cu o scenă, pune în valoare o carte nu pe ea.
Mulți spun plini de mândrie: „Sunt librar la Cărturești.” După ce am văzut raftul Aureliei cred că, în cazul ei, situația stă diferit. Pentru Aurelia nu este un motiv de mândrie că lucreză la Cărturești Verona, mai degrabă ei ar trebui să fie mândri că au un asemenea om. Dar acest lucru n-ar fi fost posibil fără oamenii care i-au intuit potențialul. Când văd zilnic în jurul meu atâta risipă de personalitate, cultură și educație cu atât mai mult sunt de apreciat aceste persoane care te ajută să crești. Am stat aproape o oră în fața unui raft de cărți. Nu cred că mi-am dorit vreodată atât de intens să scriu despre un om pe blogul meu. Știți care e partea amuzantă? Aurelia Drăgan în viața reală este mult mai interesantă decât raftul ei. De aceea pe fata asta vreau s-o păstrez în viața mea.
Uneori viața ne ține în loc pentru a crea culoarul favorabil. Până va fi curator, Aurelia Drăgan este librar la Cărturești Verona. Nu știu care va fi drumul ei, dar de un lucru sunt sigură. În orice loc va merge, va rămâne același om frumos, care va pune pasiune în tot ce face. Chiar dacă visul ei din facultate nu s-a împlinit, asta nu a împiedicat-o pe ea să se transforme într-un „țesător de visuri” prin cărțile pe care le recomandă.
Fotografiile sunt realizate Marina Popa. O găsiți pe contul ei de Instagram.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Listă cărți – C[ARTE]A
1. Cină cu Picasso – Camille Aubray
2. Gauguin din orașul albastru – Jean-Luc Bannalec
3. Sfârșitul – Attila Bartis
4. Mărul – Enis Batur
5. O fată în amurg – Serena Burdick
6. Miniaturista – Jessie Burton
7. Muza – Jessie Burton
8. Nuferi negrii – Michel Bussi
9. Micul Chagall – Renata Carageani
10. Furtul – O poveste de iubire – Peter Carey
11. Doamna și licornul – Tracy Chevalier
12. Fata cu cercel de perlă – Tracy Chevalier
13. Simetria de temut – Tracy Chevalier
14. Tabloul – Agatha Christie
15. Hoții de tablouri – Frank Cottrell Boyce
16. Arta corpului – Don DeLillo
17. Furtuna – Juan Manuel de Prada
18. Gala-Dali – Carmen Domingo
19. Originea lumii – Jorge Edwards
20. Dorință – Mathias Enard
21. Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți – Mathias Enard
22. Amintirea dragostei – Jim Fergus
23. Turnul de abanos – John Fowles
24. Un apartament la Paris – Michelle Gable
25. Madame Picasso – Anne Girard
26. Fiica lui Hokusai – Katherine Govier
27. Cartea secretă a Fridei Kahlo – F. G. Haghenbeck
28. Cum să pictezi un mort – Sarah Hall
29. Șoimul maltez – Dashiell Hammett
30. Pictorul fără glas – Georgina Harding
31. Domina – L.S. Hilton
32. Maestra – L.S. Hilton
33. Ultima – L.S. Hilton
34. 1913. Vara secolului – Florian Illies
35. În grădinile cu lalele – Gul Irepoglu
36. Un artist al lumii trecătoare – Kazuo Ishiguro
37. Frumusețe și întristare – Yasunari Kawabata
38. Fuga la muzeu – E.L. Konigsburg
39. În altă viață – Marc Levy
40. Aventuri în lumea lui Brâncuși – Patricia Lidia
41. Povestea anticarului – Charlie Lovett
42. Măsura omului – Marco Malvaldi
43. Pictorul umbrelor – Esteban Martin
44. Theodora Tenpenny și tabloul pierdut – Laura Marx Fitzgerald
45. În căutarea lui Cézanne – Peter Mayle
46. Pierdutul paradis – Cees Nooteboom
47. Mândra fecioară – Joyce Carol Oates
48. Jurnal – Chuck Palahniuk
49. Un om norocos – Octavian Paler
50. Mă numesc Roșu – Orhan Pamuk
51. Fluturele negru – Radu Paraschivescu
52. Vanessa și sora ei – Priya Parmar
53. Tabloul flamand – Arturo Pérez-Reverte
54. Supa de la miezul nopții – Marta Petreu
55. Căutătorii de scoici – Rosamunde Pilcher
56. Privind la stele – Gae Polisner
57. Încăperi ferecate – Care Santos
58. Adolf H. Două vieți – Eric-Emmanuel Schmitt
59. Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt
60. Ucenicul arhitectului – Elif Shafak
61. Cum să fii și una și alta – Ali Smith
62. Luna și doi bani jumate – W. Somerset Maugham
63. Agonie și extaz – Irving Stone
64. Bucuria vieții – Irving Stone
65. Fata cu fragi – Lisa Strømme
66. Colecționarul de nuduri – Mirel Taloș
67. Sticletele – Donna Tartt
68. Albastrul din miez de noapte – Simone van der Vlugt
69. Îți vând un câine – Juan Pablo Villalobos
70. Barbă Albastră – Kurt Vonnegut
71. Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde
Alte cărți (care nu sunt incluse în selecția raftului)
72. O scenă din viața unui pictor călător – Cesar Aira
73. Sângele florilor – Anita Amirrezvani
74. Secretul culorii pure – Federico Andahazi
75. Pasiune pură – Lena Andersson
76. Ochi-de-pisică – Margaret Atwood
77. Ultimul nud – Ellis Avery
78. Pe urmele lui Vermeer – Blue Balliett
79. Atena – John Banville
80. Năluci – John Banville
81. Onorată instanță – John Banville
82. Maja Desnuda – Vicente Blasco Ibañez
83. Clara și penumbra – José Carlos Somoza
84. Eu sunt fiica lui Rembrandt – Lynn Cullen
85. Până la căderea nopții – Michael Cunningham
86. Capodopera necunoscută – Honoré de Balzac
87. Nașterea lui Venus – Sarah Dunant
88. Misterioasa flacără a reginei Loana – Umberto Eco
89. Pictoriţa din Shanghai – Jennifer Cody Epstein
90. Strigătul – Laurent Graff
91. Eu, Mona Lisa – Jeanne Kalogridis
92.Eu şi Kaminski – Daniel Kehlmann
93. Pictor de război – Arturo Pérez-Reverte
94. Enigma lui Piero – Silvia Ronchey
95. Manual de pictură şi caligrafie – José Saramago
96. Femeia de pe scări – Bernhard Schlink
97. Maestrul de la Prado și picturile profetice – Javier Sierra
98. Dansatoarea lui Degas – Kathryn Wagner
99. Spre far – Virginia Woolf
100. Creație – Émile Zola
Se spune că ai un presentiment înainte de o întâlnire care îți va marca viață. Ei bine, eu n-am avut! Eram pregătită pentru un interviu cu actrița româno – canadiană Claudia Motea, o persoană cu un parcurs profesional interesant, convinsă fiind apoi că la final ne vom vedea fiecare de drumul nostru.
Cineva avea însă alte planuri cu mine. Astăzi asociez aceea întâlnire cu un joc al hazardului, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O întâmplare pe care aș asocia-o mai degrabă cu o aripă de înger decât cu un zar norocos. Între noi s-a creat o conexiune emoțională și așa a intrat Claudia în viața mea.
De aceea, nu vreau să mă limitez a vorbi doar despre artistaClaudia Motea, minimalizând omul Claudia Motea. Sunt 2 noțiuni care la Claudia nu pot funcționea separat. Nu aș putea vibra la jocul scenic al actriței, dacă nu ar exista în spate un om cu o mare dechidere a inimii. Mixul acesta atât de bine închegat o face specială în spațiul teatral românesc.
Profesional Claudia Motea are o misiune artistică cumulată: actriță, dramaturg, scriitoare, traducătoare, profesor de artă dramatică și director artistic al Teatrului Nostrum (teatru independent afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).
În noua ei carte „Much Love – Decalog Teatral”, Claudia abordează 2 genuri teatrale: creații dramatice originale și traduceri proprii din literatura nord-americană contemporană a unor comedii de succes.
Traducerea unei piese de teatru nu este deloc atât de simplă cum pare. Dar pe lângă o cunoaștere perfectă a limbii engleze, Claudia mai deține câteva atuuri inaccesibile traducătorilor de rând. A locuit în Canada 10 ani, suficient pentru a ajunge să stăpânească subtilitățile limbii engleze, dar și să înțeleagă o cultură complet diferită de cea lăsată acasă. Familiarizată cu mirajul și povestea din spatele scenei, s-a pus în pielea actorilor, iar asta i-a șlefuit substanțial calitatea traducerilor.
Transpunerea pieselor din engleză în româna s-a făcut cu un limbaj accesibil, făra a afecta firescul. Nu s-a pierdut valoarea limbii vorbite, iar adaptarea la spațiul cultural a locului acțiunii s-a făcut armonios.
Piesele de teatru traduse de Claudia în cartea „Much Love – Decalog Teatral” constituie o activitate de pionierat în peisajul românesc. De mult se simțea nevoia unui proiect care să aducă o notă de prospețime în circuitul teatral din România.
Am spus că nu vreau să las în plan secund omul Claudia Motea. Eu cred că ea face parte din categoria aceea extrem de rară a oamenilor magici. Acum să nu vă închipuiți că acești oameni presară puțin praf de stele, învârt o baghetă și va schimbă destinul peste noapte. Mă refer la acei oamenii care te susțin și îți sunt mereu alături.
La lansarea cărții „Much Love – Decalog Teatral”Claudia Motea cu Alina Sava
Omul Claudia Motea mi-a mărturisit că dacă nu joacă pe scenă, ea moare! Ca la fiecare reprezenție acolo sus pe scenă îi rămân fâșii din suflet și că lumea ei nu poate funcționa fără iubire. Iar lovitura de grație a venit când mi-a spus „nu interacționez cu persoane rele. Prostia o accept, dar nu și răutatea!”
M-am tot întrebat cum a apărut această conexiune între noi două? Iubesc teatrul. De aceea, am avut mereu o slăbiciune emoțională pentru actori. Când văd o piesă de teatru, cu care rezonez, am senzația că încerc o pereche de aripi. După 2 ore petrecute acolo sus, când cobor în lumea reală, în jurul meu totul îmi pare altfel.
După ce m-ai ajutat de atâtea ori să zbor, astăzi aș vrea să iei o mică pauză. E rândul meu să-ți spun: Zbor frumos cărții, Claudia!
Și pentru că este un eveniment organizat de Libris Editorial închei cu ceva care spune mult despre artistul și omul Claudia Motea.
La întrebarea mea, atunci când i-am luat interviul: O colaborare de suflet aici în România?Claudia mi-a raspuns: Am o frumoasă colaborare cu Libris Editorial. Iubesc toată echipa lor. Sunt exact genul acela de oameni pe care mi-am dorit să-i întâlnesc de când am revenit în România. Între noi totul decurge armonios și profesional. Libris Editorial funcționează după îndemnul #Respect yourself/ Oferă-ți timp pentru lectură!
Elena Dițu, Dana Anghelescu, Virgil Oniță, Claudia Motea, Elena ScurtuCu Felix Goldbach
Îmi doream un interviu cu Alina Pavelescu, dar nu aveam curaj. Nu autoarea „Sindromului Stavroghin” mă intimida ci editoarea Alina Pavelescu. Cum mereu am pus editorii buni pe un piedestal, lumea lor mi se pare destul de inaccesibilă. Dar mi-a plăcut atât de mult „Sindromul Stavroghin”și cum eram prietene pe facebook (nu o cunoșteam personal) i-am propus Alinei Pavelescu un interviu pentru blogulmeu.
În viața reală Alina este arhivist (la Arhivele Naționale), iar în timpul liber scriitoare. Cum a ajuns un istoric în lumea romanelor de ficțiune? După ce a muncit intens, vreme de 10 ani, pentru un doctorat în științe politice a realizat că dispune de prea mult timp liber. S-a mai adăugat și faptul că odată întoarsă în România mediul academic nu era deloc ofertant, iar motivația și atmosfera din lumea istoricilor nu o îmbiau la o performanță de care ar fi fost capabilă. Așa s-a apucat de scris.
Pentru Alina nu era o lume total necunoscută. La 10-12 ani scria deja poezii, iar prima încercare de proză a fost la 15 ani. Rezultatul n-a prea convins-o, de aceea nu s-a luat în serios, dar niciodată nu a renunțat la scris. Motiv pentru care a luat o pauză timp de 20 de ani, și-a susținut lucrarea de doctorat, apoi s-a reîntors la vechea pasiune. Inițial era convinsă că nu va reuși mare lucru, dar cum era într-un punct al vieții în care avea maturitatea intelectuală necesară pentru a scrie o carte, i-a ieșit.
Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Sindromul Stavroghin”?
Alina Pavelescu: În 2011 am văzut un film, pe un canal de știri, cu un fost milițian, acum pensionar, care dezvăluia cât de mult a greșit în cariera lui. Se căia pentru tratamentul aplicat deținuților (bătăi și umilințe). Deși părea o poveste ofertantă la nivel emoțional, eu nu am simțit-o așa. În tot ce spunea sesizam o notă teribil de falsă. Vedeam un om cu un orgoliu nesfârșit care își mărturisea pocăința. M-am întrebat ce se întâmplă în capul unui asemenea personaj, transformat în subiect de știri și curtat de jurnaliștii care încercau să manipuleze povestea spre o zonă comercială. Așa s-a născut „Sindromul Stavroghin”.
Emilia Chebac: Pentru cei care nu au citit încă „Sindromul Stavroghin” care ar fi cheia cărții?
Alina Pavelescu: Cheia romanului nu este o poveste despre un torționar, este o poveste despre un fenomen de știri creat într-un anumit context, într-o anumită societate, funcție de un anumit orizont de așteptate și de anumite frustrări ale societății. Cei care caută în „Sindromul Stavroghin” un Stavroghin vor fi dezamăgiți de carte. Substanța cărții este tocmai fenomenul creat de o presă „originală” într-o societate la fel de „originală”.
Emilia Chebac: Cartea are o coperta este extrem de sugestivă. Cum ați ales-o?
Alina Pavelescu:Mi-a plăcut că Angela Rotaru, ilustratoarea care a făcut coperta, s-a oprit asupra întâmplării cu garoafa din carte – garoafa strivită într-o baltă de roșu. Această scenă a fost concepută de mine ca un nucleu simbolic a ceea ce s-a întâmplat cu personajul Septimiu Făcăleanu.
Emilia Chebac: Cum ați ales numele personajului principal – Septimiu Făcăleanu?
Alina Pavelescu:Am gândit o acțiune care să se petreacă în vestul României. Septimiu este nume latinesc specific în zona Transilvaniei. Pentru numele de familie puteam să aleg ceva neutru – Ionescu, Popescu, dar am considerat că e mai muzical Făcăleanu. Se încadrează în melodia poveștii și a personajului.
Emilia Chebac: În ce gen de tipologie umană se încadrează cele 2 personaje negative: Eugen și Miron?
Alina Pavelescu:Acești indivizi, deloc excepționali, sunt cei care impun trendul pentru că au suficient tupeu, dar și o anumită doză de inconștiență. Eu interpretez inconștiența ca pe un exces de certitudine în viața omului. Atunci când un om este excesiv de convins că este bun sau că are dreptate. Iar acest gen de oameni sunt cei care, de cele mai multe ori, atrag comunitatea într-o capcană.
Majoritatea oamenilor nu sunt construiți așa. Au îndoieli și simt vulnerabilitea. Uneori o și afișează pentru că nu o pot ascunde. De aceea, genul acesta de oameni sunt foarte ușor de manipulat dacă emani suficientă forță din care ei deduc că ai dreptate. Tu poți fi completamente în eroare, completamente malefic în efectele tale, dar ceea ce contează este aerul pe care îl degaji. Iar ei se lasă păcaliți.
Riscul nu derivă din faptul că personajul negativ ar putea să-ți facă rău, ci derivă din faptul că este urmat de mulți oameni, ilustrează un trend, iar tu vei fi marginalizat dacă nu te integrezi.
Radu Paraschivescu vorbind despre „Sindromul Stavroghin”
Emilia Chebac: Vorbiți-mi de Adelina personajul pozitiv, jurnalista care dă drumul poveștii.
Alina Pavelescu:Adelina nu urmărește celebritatea, chiar dacă articolele ei declanșează totul. Întotdeauna este nevoie de o privire inteligentă care să vadă o situație caricaturală dincolo de caricatură.
Există și în viața reală personaje ca Adelina. Eu am cunoscut jurnaliști, naivi și inocenți, care au pornit să facă această meserie la modul cinstit. Apoi lucrurile au luat-o într-o direcție în care nu se mai regăseau. Este greu să rămâi echilibrat până la capăt în negarea lumii. Dar există și oameni care au această capacitate, pe care eu o văd ca pe o calitate, deși mulți nu sunt de acord cu mine. Să ai tăria de a nu te lăsa modelat, chiar frânt de mediul în care trăiești. Acești oameni au reputația de ciudați, nebuni, niciodată nu sunt populari și în general rămân marginali. Nu e o situație în care să fii fericit, dar e o situație în care să fii mândru de sine.
Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?
Alina Pavelescu: Mi-aș dori să am un ritual al scrisului, dar nu-mi permit. Nu trăiesc din scris și fiind un funcționar destul de ocupat (cu program fix, uneori rămân și peste program) scriu pe unde apuc. În tramvai pe telefon, seara, dimineața, noaptea, în weekend și vara când insomniile sunt mult mai frecvente.
Emilia Chebac: Ce v-ați propus cu personajele negative din „Sindromul Stavroghin”?
Alina Pavelescu: Personajele din „Sindromul Stavroghin” sunt o parodie în care am amestecat personaje negative pe care le-am întâlnit în jurul meu, fiecare cu latura lui diabolică, dar și cu punctul lui slab în care poate fi lovit la un moment dat devenind vulnerabil ca noi toți.
În construirea lor pornesc de la un dialog din viața reală. Sunt bucățele din ceea ce m-a frapat pe mine în realitatea înconjurătoare. Mai ales ce nu mi-a plăcut.
De personajele negative sunt cel mai puțin mulțumită, mi se pare că le-am construit schematic. Nu mi-am propus însă să aduc cititorul în intimitate cu răul absolut. Am urmărit mai degrabă polifonia reacțiilor și a sentimentelor care se pot manifesta contradictoriu la un singur individ. Dovadă reacțiile mele în fața acelui reportaj care a fost declanșator al cărții.
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de scriitor?
Alina Pavelescu:Un domn în vârstă, fost profesor la Facultatea de Litere, la capătul unei lansări a vorbit jumătate de oră despre cartea mea „Sindromul Stavroghin” spunând la debutul discursului că de fapt el nu a citit-o încă…
Este istoric, dar ca cititor Alina preferă ficțiunea.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să alegeți, între ficțiune și memorii/jurnale, ce preferați?
Alina Pavelescu: Întotdeauna am ales ficțiunea. Ideea de lectură care îmi place, care mă atrage și cu care să visez singură în cameră seara. Dar și memoriile și jurnale sunt o formă de ficțiune pentru că autorul pune în scenă și oferă adevărul său.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Alina Pavelescu: Fiindcă mi-ați plăcut ca persoană. Apoi m-am uitat pe blog. În general, nu refuz să cunosc un om sau să ajut. Excepția o constituie oamenii care dau trendul, cei care au convingeri foarte ferme. Pe aștia mi-e greu să-i suport, în rest cu cât cunoști mai mulți oameni cu atât te îmbogățești.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?
Alina Pavelescu: Cristina Vremeș – Trilogia Sexului Rătacitor. O autoare tânără care scrie foarte bine. Mi-aș fi dorit să o cunosc și să o aud vorbind. Uneori ai surpriza ca în viața reală, un scriitor să fie altfel decât scrie.
Emilia Chebac: Dintre cărțile citite în ultima perioadă mi-a plăcut mult „Regele și Duduia”. Ca istoric, ce părere aveți despre genul acesta de carte în care se intersectează istoria și literatura?
Alina Pavelescu:Tatiana Niculescu, autoarea cărții, are mulți critici printre istorici, care urmăresc cu lupa orice inexactitate, dar nu cred că are relevanță în modul în care scrie. Genul acesta de carți, la intersecția dintre istorie și literatură, nu cred că pot fi judecate așa. E bine să te ferești să scrii de așa manieră în care să schimbi total perspectiva, dar nu cred că cineva își propune să documenteze în detaliu fiecare aspect din viața unui personaj. Fiecare om care scrie are dreptul să aducă o viziune proprie.
Emilia Chebac: Cât de important este feedbackul pentru dvs.?
Alina Pavelescu: După ce mă eliberez de o poveste, nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă am scris bine sau prost. Când publici ceea ce scrii feedbackul este singurul lucru important. Este cea mai fascinantă relație care se leagă între scriitor și cititorii săi. Realizezi că poți să naști sentimente prin cărțile tale. Te simți ca un mic vrăjitor, iar asta îți dă curaj să continui chiar dacă în sinea ta ești convins că nu ești genial și nici nu revoluționezi literatura.
Am menționat în introul acestui interviu că Alina Pavelescu este și editor. În prezent citesc „Războiul unui slujitor devotat”– Louis Basset. O carte de memorii apărută la editura Humanitas tradusă și editată de Alina Pavelescu.
Citesc de plăcere, dar nu mă consider un un cititor avizat pentru a da steluțe și calificative unei cărți sau unui autor. Semnul că mi-a plăcut teribil o carte este că încep să visez la un interviu cu autorul. Îmi doresc să cunosc omul care a scris-o și să aflu povestea din spatele cărții. De fapt, vreau să-i mulțumesc personal celui care a reușit performanța să mă aducă de la realitatea nebună în care trăiesc la starea de Rai confirmat. Oameni care m-au făcut să-mi doresc interviuri cu ei după ce le-am citit cărțile: Simona Antonescu, Camelia Cavadia, Horia Ghibuțiu și Teofil Mihăilescu.
Pentru că Alina Pavelescu m-a făcut să ating o astfel de stare, după ce am terminat „Sindromul Stavroghin”, am scris pe contul personal de facebook:
„Sindromul Stavroghin” este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (vezi fotografia).
Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil: – Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință, – Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele, – dra Silvia o renumită moderatare tv, dar când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe, – Fane interlopul care câteodată are creier și inimă… doar pentru cine vrea el – Obeadă diavolul reîncarnat, – Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, 2 indivizi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.
Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.
Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.
La câteva luni de la această postare mă întâlneam cu Alina Pavelescu, la Humanitas Cișmigiu, pentru un interviu. Când eram la final a apărut soțul Alinei, istoricul Șerban Pavelescu. După ce am închis reportofonul, a punctat extrem de mândru că „Sindromul Stavroghin” a fost scris în… 3 luni. Privirea cu care se uita la soția lui spunea mai mult decât 1000 de cuvinte.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
1 iulie Luna a debutat cu un interviu luat Alinei Pavelescu autoarea cărții „Sindromul Stavroghin”.
Monica Tonea, o scriitoare stabilită în Belgia, mi-a trimis cartea ei „Piatră de hotar”. Românii din diaspora sunt foarte deschiși la blogul meu. Primesc mesaje surprinzătoare de la oameni care vin să-și petreacă vacanța în Romania și vor să mă cunoască.
Am reușit, în sfârșit, să termin „Trilogia Transilvăneană” vol I. Până acum mi-a plăcut, dar nu mă pronunț până nu voi finaliza toate cele 3 volume.
2 iulieComandă Elefant. Am decis să cumpăr cărți ușoare de vară. Mai puțin ultima, dar care era 50% redusă și n-am rezistat.
• Jo Nesbo – „Fiul”
• Jo Nesbo – „Macbeth”
• „Aici, acum, mereu„ – Catherine Isaac
• „Confidentul”– Helene Gremillon
• „O revoltată in Rusia Bolșevică”– Evghenia Iaroslavskaia – Markon
În dormitorul meu lucrurile stau ceva de genul: pe noptieră cărți pe care le citesc, un raft plin de cărți care urmează să le citesc, iar pe birou mă așteaptă cărți terminate din care notez citate într-un jurnal de lectură.
3 iuliePrimit comanda de la Elefant. Am început „ Aici, acum, mereu” – Catherine Isaac de la care aveam așteptări, dar după jumătate de carte am renunțat. Am crezut că este în genul carților lui Peter Mayle despre Provance. Nici pe departe.
Nici „O revoltată în Rusia Bolșevică” nu a fost cu noroc. Este prima dată când un jurnal nu numai că nu mă atrage, dar mă enervează că autoarea, deloc flexibilă, prea vedea viața numai în alb și negru. Fiică de profesor universitar, Evghenia s-a născut într-o familie burgheză, a crescut cu guvernantă și totuși a decis să se alăture bolșevicilor. De mică a fost o revoltată, dar în același timp exaltată și dotată cu o mare doză de naivitate. Asocierea cu cauza revoluționara nu va împiedica autoritățile vremii să o aresteze (1929), iar apoi să o execute (1931).
Chestia asta cu reducerile de carte funcționează, pentru mine, la fel ca reducerile de haine. Am realizat că mai bine îmi cumpăr o rochie la preț întreg, dar în care să mă simt fabulos, decât 3 croite prost în care să mă simt ca Cenușăreasa. La promoții de obicei îmi place foarte mult prima carte, a II-a merge, iar pe a III- a, care este gratis, nu o deschid niciodată. Cei care jonglați cu reducerile și reușiți să cumpărați numai cărți grozave, aveți toată admirația mea.
4 iulie Am început „Fiul” – Jo Nesbø un autor pe care l-am descoperit datorită Cameliei Cavadia. Încerc să evadez din memorii, istorie și jurnale, dar sunt puține cărți de ficțiune care să mă prindă cu adevărat. Iar faptul că întâlnesc, tot mai des, oamenii care preferă non ficțiunea nu mă ajută deloc. Citesc însă cu plăcere ficțiune scrisă de români contemporani.
8 iulie Astazi am terminat „Confidential”: al II-lea Război Mondial, Franța, o tânără pasionată de pictura, dar și o editoare care primește niște scrisori ciudate în Parisul anilor 70. Și în toate aceste povești nimeni, dar absolut nimeni nu este protejat de tăvălugul istoriei.
Am publicat interviul cu scriitoarea Camelia Cavadia pe care îl puteți citi aici.
10 iulie Terminat „Fiul” – o carte foarte bine scrisă, deși subiectul nu este tocmai favoritul meu. Cu toate astea, voi continua să citesc cărțile lui Jo Nesbø. Nu pentru povești, ci pentru modul cum sunt scrise. Scriitura lui este o inspirație pentru cei pasionații de scris.
11 iulie Întâlnire cu Nicoleta să-mi dea cărțile de la un giveway organizat pe contul ei de instagram. Am început „Adio nobili”.
12 iulieDe jumătate de an îmi tot pun pe listă – curățenie în bibliotecă. Cum toată casa mea era plină de cărți mi-am spus: Așa nu se mai poate! Am tras aer adânc în piept și în timp ce am ascultat (de 2 ori) podcastul Sabinei Varga cu Raluca Feher am reușit într-un final să pun cărțile împrăștiate în bibliotecă.
Acum toate jurnalele și memoriile stau frumos aliniate, am, în sfârșit, un raft regal pe care îl împart Regina Maria și Regele Mihai. Încă nu-mi explic de ce Rodica Ojog – Brașoveanu stă lângă Anais Nin? Dar pot spune ca am facut progrese, în prezent, în biblioteca a rămas doar o singura carte de dezvoltare personală. În rest istorie, memorii, jurnale, artă și ceva beletristică.
15 iulie Gata „Adio nobili”. Cum ar fi lumea asta dacă toți am merge încolonați? Din fericire mai există și oameni care au curajul să fie altfel. O astfel de persoană este și autoarea cărții, o aristocrată care decide să se căsătorească cu un burghez. Dacă vreți să aflați care sunt consecințele unei astfel de alegeri citiți cartea. Mie una mi-a plăcut tare mult.
16 iulie am început vol 2 Trilogia Transilvaneană – Cumpăniți.
Detox Instagram. Încerc să renunț la bulimia de cărți. Voi posta doar cărțile care îmi plac foarte mult, nu tot ce citesc.
19 iunie Mereu am spus că vinurile și cărțile au multe în comun. O zi care a debutat cu o degustare la crama Rotenberg (unde mi-am dat întâlnire cu o cititoare din Elveția) s-a finalizat cu o vizită la Cărturești Ploiești. Am descoperit un raft cu cărți despre orașul Ploiești.
• „Case, Străzi și oameni” – Oana Purice
• „Cât de frumos poate fi un oraș urât” – Oana Purice
Cărțile se adresează celor pasionați de comunitățile mici, deși Ploieștiul în perioada lui de glorie numai un oraș prăpădit de provincie nu era. În 1941, România era al V-lea mare deținător de țiței din lume după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak. Acest avantaj a fost însă blestemul orașului Ploiești.
20 iunie După ce am ieșit de la MNAR de la expoziția „Ferdinand și Maria” am intrat la Humanitas Kretzulescu de unde am cumpărat „Carol al II-lea al României- Regele trădat” – Lilly Marcou. După „Regele și duduia” am nevoie de mai multe informații. O surpriza frumoasă, la Humanitas, mi-a rezervat Ana care de 4 luni este librar. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Anei i-am luat, cu ceva timp în urmă, un interviu. Știu cât de mult iubește cărțile. Oare cei de la Humanitas au idee cât sunt de norocoși că fata asta minunată lucrează la ei? Ca să vă convingeți articolul despre Ana îl găsiți aici.
23 iulie Terminat „Case, Străzi și oameni”. Mi-aș dori în viitor să pot scrie de acest proiect.
Gata și „Piatra de Hotar”. Monica Tonea este genul de scriitoare care iubește să scrie proză scurtă. Povestirile ei par să fie rezultatul unui îndelung proces prin care au fost depășite frici, neliniști și obstacole. Autoarea se concentrează pe amănunte, detalii vestimentare, situații minuțios descrise și gesturi care dezvăluie personalitatea unui personaj. Intuiesc că notează tot ce o inspiră, de aici și atenția atât de mare la detalii.
Proza scrisă de Monica deconspiră o femeie îndrăgostită de călătorii, cărți, cafea și scris firește. Deși sunt povești scurte, textul citit, necesită pauze și reflectare. Povestirea mea preferată – Apariție.
24 iulieDe la Cărturești Carusel am cumpărat „Fluturele Negru”. Am urcat sus la ceainărie, unde aveam o întâlnire și m-am apucat de ea. M-a prins atât de tare încât îmi doream să mă sune persoana, căreia urma să-i iau un interviu, să-mi spună că nu mai poate ajunge sau măcar că întârzie. A venit la timp, iar eu m-am rupt cu greu de carte.
27-28 iulieUn tur al castelelor din secuime la care visam de ceva timp. La Muzeul National Secuiesc, ghidul a recomandat o carte pentru cei care doresc să afle cum trăia nobilimea transilvăneană la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Ce carte? Trilogia Transilvăneană. Exact cartea pe care o aveam cu mine. După recomandarea ghidului toată lumea era interesată de Trilogie. Și cărțile pot deveni vedete, nu doar oamenii.
Ce cărți se citeau în autocar:
• Chiar în fața mea cineva citea „Fiica Ceasornicarului”
• Vizavi o doamnă „Istoria Albinelor”
• „Dumnezeul lucrurilor mărunte”
• „Povești ale domnilor din București„
• Eu „Trilogia Transilvăneană„
• „Povestea târfelor mele triste”
30 iulie Am terminat „Fluturele negru”. Eram îngrijorată că, se sfârșește luna și eu nu am găsit o carte wow. Ce înseamnă pentru mine wow? O carte care să mă prindă de la prima până la ultima pagină, scrisă de un autor care să nu slăbească intensitatea scriiturii. Să fie despre ceva care mă pasionează, dar în același timp să-mi dezvăluie și ceva nou. Să-ți descopere sensuri noi de fiecare dată când o recitești. Genul de carte pe care vrei să o păstrezi în bibliotecă. „Fluturele negru” cartea lui Radu Pareschivescu m-a familiarizat cu pictura lui Caravaggio așa cum muzeele și cursul de artă din în facultate nu au reușit.
L-am descoperit pe Boldini din volumul „Un apartament la Paris”, iar altă carte care m-a apropiat de pictură, prin mitul Rufinei și al Justei, a fost „Muza”
Statistic iulie, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 9 + 3 primite = 11
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 1, în așteptate – destule. Având în vedere că august va fi o lună de călătorii și mai puțin de scris pe blog, nu fac mai nimic în sensul asta.
• Cartea lunii iunie: „Fluturele negru”- Radu Paraschivescu
Film despre cărți – „Vieți duble”
N-am mai fost la cinema de vreo…8 ani. În sală eram doar 6 spectatori, dintre care 2, după ce și-au terminat dozele de popcorn, au plecat.
Despre ce credeți că este filmul, franțuzesc, care a reușit să mă atragă într-o sală de cinema după atâta vreme? Un indiciu – în fiecare casă locuită de protagoniștii filmului existau cărți, multe cărți. Cât despre actori și personajele jucate:
• Guillaume Canet, seducător cum numai un francez știe să fie, în rolul unui un editor parizian care se străduiește să introducă editura în epoca digitală.
• Juliette Binoche joacă, în film, tot o actriță, dar într-un serial TV de succes.
• Vincent Macaigne un scriitor controversat de cititori pentru că se folosește, cam mult de relațiile amoroase, în cărțile sale.
Un film de neratat pe pentru pasionații de cărți.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Emilia Chebac: De ce crezi că unii cititori refuză suferința din cărțile tale?
20. 
32. Asta înseamnă marketing – Seth Godin
46. 
52. 
56. Ghidul scriitorului începător – Liviana Tane
70. Al șaptelea licorn – Kelly Jones
Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?
Emilia Chebac: Cât de important este feedbackul pentru dvs.?
