Etichetă: istorie

Radu Botar actorul care în „Cardinalul” a făurit frumosul

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 16 decembrie 2019
2 comentarii la Radu Botar actorul care în „Cardinalul” a făurit frumosul

Am plecat să mă întâlnesc cu actorul Radu Botar pentru un interviu. Sau cu Episcopul Iuliu Hossu? Interpretarea lui, care se apropie de perfecțiune în Cardinalul, l-a adus pe „Episcopul Unirii” înapoi. În inimile noastre, ale românilor, acolo unde îi este locul.

Ne-am întâlnit la Cărturești. Nu aveam emoții. Văzusem filmul de 3 ori. Multe scene și replici îmi erau familiare. De altceva îmi era teamă. Știam că trebuie să am grijă. Grijă pentru sufletul unui om pe care viața l-a supus, în ultima vreme, la grele încercări. Grijă ca întrebările mele să nu îndurereze inutil, grijă să nu rămân în inima acestui om doar ca o persoana care îi calcă în picioare viața privată și grija să transform acest înterviu într-o întâlnire frumoasă.

Trăim într-o lume anormală în care actorii cu har sunt devansați de vedete. În ciuda acestui fapt 2019 a fost un an de revelație în cinematografia românească. Un an de întoarcere la normalitate. Toate rolurile importante au fost luate de astfel de actori, din păcate, prea puțin cunoscuți: Radu Botar în „Cardinalul”, Roxana Lupu – „Maria, Regina României” și Vali V. Popescu – „Între chin și amin” .

Actorul Radu Botar joacă de peste 30 de ani pe scenele teatrelor din țară (Teatrul din Turda, în prezent la Teatrul de Nord din Satu Mare, plus colaborări la Oradea, Tg. Jiu, Petroșani etc.) Din când în când, prea rar după parerea mea, s-a întâlnit cu filmul. Cardinalul este al V-lea film și primul rol de anvergură. Când regizorul Nicolae Margineanu i-a oferit acestă șansă, performanța acestui actor a lăsat o țară întreagă mută de admirație.

Îmi amintesc când am văzut prima data filmul. În fața mea, pe ecran, era Iuliu Hossu, primul cardinal al nației române. La final mi-au trebuit minute bune să-mi revin. Doamne, cine-i actorul asta? Și atunci mi-a încolțit un gând: trebuie să-i iau un interviu.

**Radu Botar, Maria Botar și regizorul Nicolae Mărgineanu**

Emilia Chebac: Vă mai amintiți momentul când ați fost contactat, pentru prima dată, de dl. Mărgineanu?

Radu Botar: Eram într-o benzinărie, lângă hotel Napoca, așteptând un microbuz să ajung la Satu Mare. A sunat telefonul. Era o vreme ca asta de astăzi. (O ploaie torențială, frig, un vânt care te punea la pământ.)
– Buna ziua! Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu.
– Poftim?
– Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu. Am nr. dvs. de telefon de la actorul Bogdan Nichifor. Ne vedem la casting. (Nu îl mai văzusem pe Bogdan de când era mic.)
– Nu pot acum. Mă duc la Satu Mare. Nu cred că sunt potrivit. (De ce mă caută pe mine pentru „Cardinalul”? Nu semăn cu Iuliu Hossu. Mă întrebam: oare ce poze a văzut dl. Mărgineanu cu mine? Acum 5-6 ani eram într-un fel, acum sunt altfel.)
– Ba nu. Vino aici!
– Bine, vin.
M-am dus convins că nu am nici o șansă.

Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?

Radu Botar: Bogdan mi-a amintit că, în urmă cu mulți ani, tatăl lui, care făcuse grafica unei cărți de poezii, m-a rugat să fac ceva pentru lansarea acelei cărții. Am creat un moment cu Bogdan și sora lui. Aceea întâlnire l-a marcat atât de tare pe Bogdan încât a devenit actor. Când dl. Mărgineanu nu găsea interpret pentru personajul principal din „Cardinalul” , deși testase mai mulți actori, Bogdan i-a spus: „Cunosc eu un actor din Turda”. Au făcut rost de numarul meu și m-au contactat.

Emilia Chebac: Cum a decurs proba pentru Iuliu Hossu?

Radu Botar: Când am deschis ușa am văzut un om mic, cald, pâinea lui Dumnezeu (regizorul N. Mărgineanu). M-am gândit la cântecul celor de la Taxi „Dumnezeu iubește spațiile mici”. Dintr-o dată m-am relaxat și m-am simțit foarte bine. A avut atâta răbdare cu mine. Asta m-a ajutat pentru că eram aerian, veneam direct de la gară. Am dat probele cu Ioan Andrei Ionescu, Richard Bovnoczki, Radu Bânzaru și Ovidiu Crișan. Toată lumea se bucura. „O să vă dăm răspunsul peste 2-3 zile.”

Era duminică și eram în tren când am primit răspunsul.
– Ce faceți? Hai să vă fac duminica frumoasă. Ați luat rolul!
– Poftim?

Emilia Chebac: Nu v-a speriat un rol atât de complex?

Radu Botar: În primele 2 zile am pornit cu teamă. Nu voiam să dezamăgesc. Am ajuns pe platou, am cunoscut restul echipei și am început să filmăm. Eram îmbrăcat în zeghe și m-am întrebat: O, Doamne ce caut eu aici? Mă uitam la Tache Florescu și aveam senzația că el este Iuliu Hossu (semana cu Iuliu Hossu). Probabil că dl. Mărgineanu a căutat altceva. A durat o vreme până m-am obișnuit. De fapt, permanent mi-a fost teamă.
• La început când dl. Mărgineanu îmi dădea indicații foarte amănunțite mi s-a făcut frică gândindu-mă că nu înțeleg ce trebuie sa fac.
• Pe urmă a schimbat discursul. Spunea doar: Sa vina Iuliu Hossu! Nu știu dacă a făcut parte dintr-o strategie sau așa simțea.
• Am mai intrat iar într-o zona de spaimă când nu mai spunea nimic. Era bine, dar eu nu știam asta. Când am înțeles, m-am liniștit.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmați cu regizorul N.Mărgineanu?

Radu Botar: O bucurie. Fiecare zi a fost o binecuvântatre. Pentru mine n-a fost greu. Au fost condiții grele de filmat (am filmat și la −15 °C), dar cu o echipă nemaipomenită care mi-a devenit ca o familie. Ne-am îmbolnăvit și eu și dnu Mărgineanu, de aceea a trebuit să întrerupem filmările. Chiar se simte în film, în numite secvențe, că tonul e altul. Eram răcit.

Emilia Chebac: Ce oamenii v-au susținut?

Radu Botar: Un actor care a tot mereu alături de mine, într-o formă extrem de discretă a fost Tache Florescu. Mereu mă verificam cu el printr-un schimb de priviri. Avea un gest prin care mă încuraja. Când îl făcea știam că este în regulă, iar asta mă liniștea.

Apoi a fost întânirea cu dna Maria Ploaie. Eu eram de dimineață la filmări, dna Ploae a venit pe la 4:00. Știam că nu am alta variantă (pentru scena de la Sighet dintre episcopul Iuliu Hossu și Otilia) decât să stau în ochii dumneaei. Mă uitam în ochii dnei Ploae și de acolo îmi luam toată puterea. M-a ajutat enorm.

Am avut emoții la întâlnirea cu dl Alexandru Repan. Eram perfect conștient că există o diferență foarte mare între noi. În acea zi dumnealui își terminase treaba. Urma să mă filmeze pe mine cum dau replica. Dnu Repan putea să plece și cineva să-i țină locul. Am început scena când deodată am auzit o voce: „Filmați? Numai puțin.” S-a așezat în spatele camerei ca să-i pot da replica. Pentru mine gestul lui a cântărit foarte mult.

Emilia Chebac: Cum ați pregătit rolul?

Radu Botar: M-am documentat din fotografii și am citit cât am putut. Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest pe care mi l-am asumat. Tot timpul își ținea mâna într-un anume fel. Pe lângă gest am studiat și tonul vocii. Pe net există o înregistrare cu Iuliu Hossu, cu un an înainte de a muri, citind Proclamația Unirii. Am ascultat vocea, de mai multe ori, ca să o pot reproduce în final cât mai fidel. M-am gândit, pornind de la acestă întregistrare, cum putea să vorbească la 60 de ani, când era închis la Sighet și cum putea să vorbescă când citea Proclamația la Alba Iulia. Am păstrat sfărșeala în voce în toate etapele, bineînțeles mai evidentă la final.

**Pe „Episcopul Unirii” comuniștii l-au închis la Sighet** **(observați gestul episcopului Hossu)**

Emilia Chebac: Ați simțit în timpul filmărilor ca episcopul Iuliu Hossu este cu dvs?

Radu Botar: Da. Tot timpul. Înainte de începe filmările la Jilava, pentru că era foarte frig, deși în încăpere erau niște încălzitoare, aveam nevoie de mare curaj să-mi pun reverenda. Încercam să mă îmbrac când un un asistent tot striga: „Să vină Iuliu Hossu!” Ce se întâmplase? Dnu Mărgineanu chemase 2 preoți să facă o slujbă în celula în care urma să filmăm și era necesar să fiu prezent. De aici graba asta. Am ajuns pe jumătate îmbracat. Când am intrat a fost o întâlnire foarte frumoasă. Preotul mai în vârstă, când m-a văzut, a avut o reacție interesantă, cel tânăr a fost ceva mai zglobiu. Atunci i-am simțit puternic prezența. De fapt, în fiecare zi de filmare Iuliu Hossu a fost acolo în celulă.

Emilia Chebac: O scenă din „Cardinalul” cu impact puternic asupra spectatorilor?

Radu Botar: Văzând a II-a și a III-a proiecție am înțeles de ce dl. Mărgineanu mi-a cerut să transmit într-un anume fel replicile finale (secvența în care episcopul Iuliu Hossu bătrân îl primește pe emisarul Papei). Nu am ieșit din indicațiile dlui Mărgineanu, deși mi-a dat libertate, pentru că era o stare de bine. La scena finală la fiecare proiecție lumea, după ce primea atâta emoție, zâmbea. Vedeam o izbucnire într-un râs domol. Asta înseamnă, cred, speranța că mâine va fi mai bine.

Mă emoționează să văd cum lacrimile de durere de la începutul filmului se transformă, spre final, în lacrimi de bucurie. În asta constă forța „Cardinalului” să vezi că la la final sclipește lacrima fericirii.

Emilia Chebac: Nu vă este teamă că oamenii o să vă identifice, de acum, cu episcopul Iuliu Hossu?

Radu Botar: Nu. Dacă se raportează așa mă bucur. Înseamnă că rămâne ceva după mine. Însă eu, ca actor, trebuie să merg mai departe.

Emilia Chebac: Ce rol joacă șansa în profesia dvs?

Radu Botar: Foarte mare. Eu am cunoscut mulți actori tineri, dar și mai puțin tineri care n-au avut șansă. Sunt atât de talentați, dar pentru că nu le-a dat nimeni posibilitatea să dovedească ce pot, lumea nu știe de ei. Și sunt atât de mulți. Nu sunt acceptați în proiecte din diferite motive. La Satu Mare am un coleg la care țin foarte mult. Am jucat cu el, mi-a trecut cumva prin mână când era tânăr. E un talent extraordinar. I-am zis unei directoarei de casting: Dacă îl luați pe acest actor îl luați pe Mel Gibson de România. Este incredibil de bun. Nu l-a luat și n-a făcut niciodată film. Nu că n-ar fi vrut, dar nu i s-a dat nici o șansă.

Emilia Chebac: Atitudinea dvs. transmite că actoria nu înseamnă faimă și notorietate. Greșesc?

Radu Botar: Înseamnă viață. Pe mine profesia asta m-a salvat. M-a vindecat. A fost cel mai bun medicament pe care l-am primit vreodată pentru suflet. Iar la rândul meu pot să-l ofer oamenilor. Asta face un actor, se dăruiește în fiecare spectacol.

Emilia Chebac: Cum vă raportați la rolurile negative?

Radu Botar: Când ai o profesie creativă ai o misiune. Trebuie să crezi în ea, să vrei să spui ceva și să faci bine. Pot să par desuet, dar eu așa văd lucrurile. Nu îmi doresc să fiu meseriaș, vreau să fiu făuritor. Să făuresc frumosul. Chiar dacă e un personaj negativ, cu cât cred mai mult în adevărul unui personaj care a venit spre mine, nu eu spre el, mă împrietenesc cu el, mă îndrăgostesc de el și văd adevărul din el. Așa îl pot iubi, fără nici o problemă, și pe Richard al III-lea.

**Vlad Ivanov, Maria Rotar (fiica actorului) și Radu Botar**

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de actor?

Radu Botar: Maria (fiica lui Radu Botar) avea 3 ani. Jucam la teatru în „Hoțul de mărgaritare” scris de Valeriu Anania. Jucam pe fiul risipitor. Eram foarte frumos îmbrăcat în primul act. În piesă era o secvență în care colegii îmi rupeau hainele și ajung în zdrențe. Scena era foarte dramatică. În sală, la premieră, se aude deodată:
– Lăsați-l pe tata meu în pace! Nu-i rupeți hainele? Lăsați-l…
Era Maria care a considerat că trebuie să-mi vină în ajutor.

Emilia Chebac: Cine v-a văzut pentru prima data potențialul?

Radu Botar: Undeva prin clasa a X-a stăteam în fața blocului pe o bancă. Împreună cu mai mulți băieți făceam curte unor fete și, ca să ne facem remarcați, foloseam un limbaj grosolan. Pe lângă noi a trecut o dna care ne-a întrebat pe un tot aspru:
– Ce-ați spus? Ce înseamnă cuvântul asta?
Eu m-am emoționat, dar prietenul meu care era mai obraznic i-a răspuns:
– Înseamnă fată.
– Fată? Păi de ce nu spuneți fată. Soțul meu, după 30 de ani de scena la Teatrul Național din București, n-a vorbit niciodată așa.
Când am auzit i-am spus:
– Nu vă supărați, mie îmi place teatrul!
– Îți place teatrul? Atunci să vii să te vadă bărbatul meu.

M-am dus într-o zi de miercuri să mă vadă Vladimir Eggert (pe numele real Vladimir von Eggert ). Ploua și era foarte murdar pe jos. Mi-a deschis ușa un domn elegant. Îl aveam în fața mea pe George Enescu. Semăna foarte bine. Terminase la clasa dnei Lucia Sturza Bulandra și jucase pe scena Naționalului bucureștean. A fost coleg de generație cu Radu Beligan și Mircea Septilici. Mi-a spus:
– Intră tinere!
M-am crispat Apartamentul era plin de fotografii. M-am așezat stângaci într-un fotoliu.
– Ce faci? Nu e bine! Nu așa se așează într-un fotoliu. Și m-a învățat cum să mă așez într-un fotoliu.
Acest domn extrem de educat, cu 2 săptămâni înainte de a muri, mi-a zis:
– Dacă te întorci voi face actor din tine. Dacă nu te vei întoarce promite-mi că nu o să renunți.(Și nu am renunțat.)

Emilia Chebac: În prezent sunteți actor la Teatru de Nord din Satu Mare. Cum sunt colegii dvs?

Radu Botar: Am niște colegi minunați – sunt calzi și prietenoși. De când sunt aici, unii au plecat, alții au venit, dat toți sunt la fel de drăguți. Suntem ca o familie. Sunt oameni frumoși, poate cu un plus de amabilitate. Când am plecat la Satu Mare m-am dus pentru 3 luni. Apoi am zis să mai stau 3 luni și sunt și acum aici. M-am integrat. M-au ajutat teribil colegii maghiari care sunt niște actori fantastici. Au venit să mă vadă jucând, au venit să-mi strângă mâna și să-mi spună bun venit. La Turda am buletinul, am casa și am niște morminte, dar la Satu Mare am devenit al orașului. Orașul asta m-a ajutat foarte mult. Nu am cuvinte suficiente să le mulțumesc acestor oameni.

Emilia Chebac: O provocare?

Radu Botar: Fiica mea – Maria Virginia Botar.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Radu Botar: Pur și simplu de drag și din credința că, în lumea asta în care trăim acum, mai există oameni care îți vor binele.

Emilia Chebac: Aveți un motto după care vă ghidați în viață?

Radu Botar:
• Un citat biblic: „Atunci când faci bine, răul nu te va ajunge niciodată.”
• „ Întâi fă-ți bine treaba și pe urmă vorbește!” este un citat pe l-am auzit de nenumărate ori de la soția mea.

Emilia Chebac: Cineva care v-a legat pentru totdeauna de această profesie?

Radu Botar: Virgil Andrei Vâță care mi-a fost profesor, prieten și frate. Un regizor teribil care la Revoluție a dat cu pumnul în masa și a spus: „Am vârsta lui Hristos și dreptul de a spune adevărul.” A pus bazele Facultății de Actorie din Cluj. A încercat să facă o mulțime de lucruri. Poate de asta a ars atât de frumos. S-a îmbolnăvit de leucemie. În țară nu i s-au mai dat de trăit decât 3-4 luni. Prietenii l-au dus la Budapesta unde a mai trăit 2 ani. Înainte de a pleca la Budapesta m-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.

**„Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul” – un spectator**

Îmi plac oamenii care recunosc că se tem că nu se vor ridică la înalțimea așteptărilor. Îmi plac oamenii care se smeresc. Îmi plac oamenii care în ciuda tuturor presiunilor puse de societate își păzesc cu strășnicie sufletul și nu se vând. Îmi plac oamenii care se încăpățânează să-și facă profesia fără compromisuri. Îmi plac oamenii care dețin arta de a transformă vulnerabilitatea în putere. Mă refer la actorii cu har care, în ciuda tuturor piedicilor, atunci când primesc un rol, într-un film, reușesc întotdeauna ceva memorabil.

Când un actor îmbină talentul, pasiunea, perseverența și răbdarea cu un suflet ales impactul asupra spectatorilor este devastator. Nu vă speriați, nu există nici un pericol să ne dezechilibram emoțional de prea mult frumos. Sunt prea puțini actori, cu potențial, lăsați să atingă această performață. Altfel nu înțeleg de ce la premiera din București a Cardinalulul s-a spus: „Unde ai fost până acum Radu Botar, această revelație a cinematografiei românești?” A fost și este, doar că nu a fost văzut.

Cu siguranță undeva, acolo, sus Virgil Andrei Vâță e tare mândru de reușita lui Radu Botar. „Să vină Iuliu Hossu!” A venit și nu oricum. A ridicat atât de mult standardul cu acest rol, încât performanța lui va fi tare greu de atins. De depășit nu mai spun. Asta-i diferența: actorii cu har slujesc pe scenă, vedetele joacă. În film și în viață. Ne agresează irosindu-ne fără jenă sufletul, timpul și banii. Interacțiunea cu cei care împing indecentul în prim plan ne lasă goi pe interior. Devenim tot mai superficiali și mai nefericiți cu fiecare zi. Pe când frumusețea, chiar dacă este este mult mai discretă, trece proba timpului.

Regizorul Nicolae Mărgineanu a spus când a încheiat filmările: „Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” Un spectator i-a mărturisit lui Radu Botar: Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul”. Iar eu când l-am văzut pe Radu Botar cum îi dă viață episcopul Iuliu Hossu, am simțit că îngerii s-au coborât pe pământ. Am auzit un fâlfît ușor de aripi, de fiecare dată, când am văzut filmul. Pentru că nu-i așa, binele și frumosul întotdeauna fac foarte puțin zgomot.

Povestea din spatele filmului Cardinalul puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

**M-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.**

**„Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” – Nicolae Mărgineanu**

Etichete educație, film&teatru, inspirație, interviuri, istorie

Cultură Interviuri

Interviu cu Vali V. Popescu despre actoria bazată pe valori

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 10 decembrie 2019
4 comentarii la Interviu cu Vali V. Popescu despre actoria bazată pe valori

**Episodul Lear – Teatrul Regina Maria Oradea**

Îmi doream un interviu cu Vali V. Popescu actorul care dă viață personajului principal în filmul „Între chin și amin”. Am vrut să-l sun, dar numele lui nu-mi apărea în agenda telefonului. Nu l-am salvat, mi-am spus. Apoi am avut o revelație. Aveam numărul de telefon al lui Tase Caraman (personajul pe care îl joacă în film).

Până în octombrie (2019), când am văzut „Între chin și amin”, nici nu știam că Vali există. A fost suficient un rol pentru ca eu și o țară întreagă să aflăm de Vali V. Popescu. 2019 a fost anul lor. Al actorilor mai puțin cunoscuți, dar care au scris istorie în cinematografia românească. Actori cu potențial, marginalizați nepermis de mult, dar care atunci când li s-a dat o șansă au reușit roluri memorabile (Vali V. Popescu – „Între chin și amin”, Radu Botar – „Cardinalul” și Roxana Lupu în „Maria, Regina României”). Vali V. Popescu este actor la Teatrul Aureliu Manea din Turda. Nu a fost visul lui să devină actor. O alegere întâmplătoare l-a introdus într-o lume fără de care astăzi nu mai poate trăi. Performanța lui din filmul „Între chin și amin”, nu este pentru oricine. Pe lângă talent și determinare a fost necesar un record sufletesc pe măsură. Tânărul actor Vali V. Popescu nu-și propune să pară, Vali este. Teatrul, alergarea, mersul pe bicicleta nu le face pentru că sunt cool, le face pentru că îl transformă frumos pe interior.

Vali V. Popescu are un timbru cu rezonanțe speciale, care îmi amintește de marii actori ai scenei românești. A muncit mult până a atins această performanță. Și pentru că iubește cărțile folosește un vocabular care mi-a arătat că pentru el arta conversației nu a murit. Am făcut eforturi serioase să nu mă las sedusă de vocea lui. În același timp am fost și teribil de revoltată. Cum poți să lași o asemenea voce și inteligență în așteptare și să mediatizezi persoane care n-au pic de respect pentru această meserie.

Emilia Chebac: Cum ai descoperit actoria?

Vali V. Popescu: Nu eu am ales-o, cumva actoria m-a ales pe mine. Eram în clasa a XI-a și aveam un coleg care își dorea să devină actor. Mergea la Școala de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște. Eram la ora de fizică când mi-a spus:
– Măi crețule, nu vrei tu să mergi cu mine la repetiții?
– Ce să fac?
– Hai cu mine la repetiții!
– Mă lași cu teatrul tău.

M-a forțat să merg. Mi-a luat ghiozdanul și a fugit cu el. Cum nu prea aveam chef de fizică m-am lăsat convins destul de ușor. Repetau „Ursul” de Cehov. Îmi amintesc că stăteam pe scaun, în studioul acela mic, dar foarte cochet din Târgoviște, și m-am simțit teribil de atras de tot ce vedeam. Mi se părea atât de firesc ce i se cerea colegului meu. Îmi tot venea să îi spun: De ce nu faci ce îți cere omul asta? Nu-l mai chinui, fă odată ce ți se spune! Intenția mea a observat-o Ștefan Lupu care ulterior mi-a devenit profesor. Așa am ajuns să merg la cursuri de teatru.

M-am dus acasă și am citit toate personajele din Cehov. Le interpretam așa cum le vedeam eu. Mi-am zis: Wow, ce lume! Dar nu știam că asta voi face în viitor. Asta voiam atunci.

**Oberon – Visul unei nopți de vară – Teatrul Aureliu Manea Turda**

Emilia Chebac: Care a fost momentul în care ai decis că vrei să devii actor?

Vali V. Popescu: Până am descoperit teatrul nimic nu mă mulțumea, nimic nu părea să aibă sens. La un moment dat, chiar mi-am pus mari semne de întrebare. Toți frații mei își căutau calea, numai eu nu știam încotro să mă îndrept.

Înainte de bac, în 2009, am fost la Festivalul de Teatru pentru Tineret de la Buftea. Am văzut decorurile, oamenii și bucuria lor. Se juca „Lecția” de Ionesco. Mă uitam cu 50 de perechi de ochi la spectacol și acolo am spus: Asta vreau să fac pentru tot restul vieții. M-am întors acasă cu un singur gând. Să mă înscriu la Facultatea de Teatru.

**„Între chin și Amin” – Lia (Ana Pârvu) și Tase**

Emilia Chebac: Cum ai obținut rolul lui Tase Caraman?

Vali V. Popescu: Pentru rolul lui Tase Caraman s-a organizat un casting unde au participat 600 de persoane. Din momentul în care am dat castingul și până am aflat rezultatul a durat mai bine de o lună. Într-o seară primesc un telefon de la Toma (Toma Enache – regizorul filmului„Între chin și amin” ): „Am o veste bună pentru tine. Ne auzim joi la telefon, acum nu pot vorbi mai mult.”( era undeva pe drum, cred că se întorcea din străinatate.) Ulterior a revenit: „Felicitări tu ești în rolul principal!” Mi s-a părut ireal. Era primul meu rol consistent. Până atunci făcusem doar figurație. Nu jucasem nici măcar roluri secundare, doar un rol într-un desen animat.

Spun ireal pentru că știm amândoi cum se dau rolurile și toate lucrurile importante, în România de azi. Pe pile. La noi nu a fost vorba de așa ceva.

Emilia Chebac: Cum a decurs prima întâlnire cu Toma Enache?

Vali V. Popescu: Eu consider că cineva de acolo de sus mă iubește. Toma a avut inițial un alt scenariu pe care l-a pierdut. În prima variantă personajul principal era pictor. Există mărturii că în pușcărie au fost deținuții politici care au pictat, pe bucăți de pânză, cu propriul sânge. Am mers la un moment dat la o prietenă, studentă la arte, s-o iau la repetiții. „Stai că mai am puțin”, mi-a spus. Până a terminat ea, eu am luat o coală de hartie, o pensulă și am pictat, cu roșu, un clovn. Acel desen l-am pus ca fotografie temporară de profil pe contul de facebook. Fix în momentul în care Toma făcea castingul.

Când m-am dus la casting prima întrebare a fost:
– Știi să pictezi?
– Știu să țin pensula în mână, fac anumite chestii, dar nu sunt pictor. De ce mă întrebi?
– Păi am văzut ce poza ai pe facebook.
În mintea lui Toma se crease o legătură: eu pictam cu roșu, iar personajul principal picta cu sânge.

Apoi mi-a povestit despre scenariu. Am fost uluit. Sincer nu mai avea importanță dacă obțineam sau nu rolul principal. Voiam să fac parte din proiect. Îmi doream extrem de mult ca filmul să se realizeze. Uită-te și tu în ce Românie trăim!

Emilia Chebac: Ai idee cum se aude, replica ta, acel „niciodata”? Cum ai gândit-o tu și care au fost indicațiile lui Toma?

Vali V. Popescu: Așa am simțit-o eu, Toma nu mi-a spus cum să interpretez replica asta! Dacă nu mă înșel scena asta a fost făcută, undeva în partea a II-a a filmărilor, în una dintre cele mai grele zile de filmare pentru mine. Îl auzeam pe Toma doar cu urechea periferică, atât de multă tensiune acumulasem, dar am încercat să-mi fac treaba cât de bine am putut.

Emilia Chebac: Cum a fost cea mai grea zi de filmare?

Vali V. Popescu: Cea mai grea zi de filmare m-a terminat nu fizic ci sufletește. M-am contrazis cu Toma și la un moment dat îmi puneam întrebarea dacă sunt potrivit pentru rol. Trecusem de mijlocul filmărilor și se acumulase multă tensiune. Chiar dacă ne obișnuisem unii cu alții, energia locului (Fortul 14 Jilava) și-a pus amprenta pe noi și ne-am lăsat duși de întâmplări. În momente de tensiune fiecare om încearcă să găsească adevărul lui. Eu o vedeam într-un fel, Toma în alt fel, iar un al III-lea probabil total diferit de noi 2. Așa că totul se ducea în direcții diferite și fiecare cu adevărul lui. Dar cum toți ne doream să ajungem la produsul final, am învățat să gestionam energia locului și nu ne-am lăsat copleșiti de ea. Am înțeles că misiunea noastră este ca filmul „Între chin și amin” să iasă cât mai bine.

**Vali V. Popescu și Toma Enache la filmări**

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Vali V. Popescu: Este o întrebare frecventă pe care mi-o pun oamenii în sală. Oameni diferiți din orașe diferite. Trăim într-o societate care se bazează pe consumerism. În momentul în care nu primim, imediat, ceea ce vrem ne enervăm (fie ca este vorba de un loc de parcare, un articol vestimentar pe care îl găsim mai greu etc.) Multe chestii mărunte și fără nici o importanță ne transformă în oameni mai puțin frumoși pe zi ce trece. În timpul filmărilor am realizat ce au trăit cu adevărat acei oameni. Am fost aproape de ei, prin intermediul acestui rol, deși am experimentat într-o proporție extrem de redusă ce a fost acolo. Poate un 2%. Suficient însă, pentru mine, ca acest rol să mă transforme interior.

Emilia Chebac: Unde a fost pentru tine cea mai emoționantă premieră a filmului „Între chin și amin”?

Vali V. Popescu: Locul cu cea mai mare încărcătură emoțională a fost la Cluj. Nu exagerez cu nimic daca spun că ½ din oamenii care erau în sală au venit pentru că mă cunoșteau: direct sau indirect. Prieteni actori, alergători de la maratoanele la care am participat și prietenii de la cercetași. După film am văzut în privirea acestor oameni bucurie și căldură sufletească. Au ieșit oameni în hohote de plâns de la acest film. Emoția spectatorilor a confirmt ca acest rol a fost făcut bine. Mă priveau și nu le venea să creadă. Mulți mi-au spus că nu se așteptau ca o persoana atât de tânără să aibă maturitatea artistică necesară pentru un asemenea rol. Nu concepeau cum sunt eu în realitate și cum m-au văzut jucând în film.

**Prizonier într-un imperiu al întunericului și al urii**

Emilia Chebac: Ai un rol la care visezi?

Vali V. Popescu: Am 2 roluri pe care le-am imaginat:
• Îmi doresc foarte tare să joc într-un film cu acțiunea amplasată în perioada interbelică. Este un timp extrem de ofertant pentru roluri. Atunci se respectau, cu adevărat, marile personalități și valorile.
• Al II-lea rol, tot film, dar la polul opus, deși pentru mine este la fel de valoros. Un film cu un personaj care să fie alergător.

Emilia Chebac: De ce alergător?

Vali V. Popescu: Iubesc alergarea montană. Am început de la câțiva km și am ajuns, în prezent, la 100 km. De obicei aleg cursele care au la bază un scop:
• Pe Valea Cernei se taie pădurile. Cineva a creat „Hercules Maraton”. Banii obținuți ajută în direcția respectivă. Am luat locul II la categoria mea de vârstă.
• La Turda s-a făcut un cros „Redam demnitatea eroilor noștri”. Există un cimitir dezafectat care cu banii strânși va fi renovat.
• Este al III-lea an în care alerg de 8 martie, în semn de respect pentru doamne și domnișoare, de la Teatrul Național de la Cluj până la Teatrul din Turda (o distanță 30 de km). Este modul meu de a le mulțumi că există. Ce poate fi mai frumos, pe lume, decât femeia?

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali V. Popescu: Ieșirea din zona de comfort te dezvoltă. Nu am mai dat, până acum, un interviu prin telefon. Ar fi putut să iasă rău, dar și frumos. Cum observ că se și întâmpla din conversația noastră. Am intrat pe blogul tău nu cu scopul de a te testa pe tine, dacă merită să îți dau un interviu, ci pentru a descoperi despre ce oamenii interesanți ai mai scris. Eram convins că nu ei interviu oricui.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Vali V. Popescu: Soția mea Luminița – Andreea. Este pedagog, psiholog și a absolvit ca hobby Teatru de păpuși și marionete. Ai fi surprinsă ce povești îți poate spune.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Luminiței ce i-ai spune?

Vali V. Popescu: Îi mulțumesc pentru că mă îngăduie așa cum sunt și pentru modul în care m-a ajutat să mă dezvolt. Am folosit verbul „a îngădui”. Bunica ei, din partea mamei, ne-a lăsat o moștenire fără preț: „Să vă îngăduiți, maică, unul pe altul.” În momentul în care ne contrazicem, mereu unul dintre noi își amintește de cuvintele ei și brusc discuția se detensionează.

Emilia Chebac: Ceva cu care oamenii l-ar identifica mai puțin pe actorul Vali V. Popescu?

Vali V. Popescu: Am copilarit la țară. Îmi place extrem, dar extrem de mult să muncesc pământul. Să-mi bag mâinile în pământ, să plantez copaci și să fac lucrurile să arate frumos într-o gospodarie. Aici lângă Cluj mi-am luat un teren care nu a mai fost folosit din 2006. Era dezastru. Am adunat saci de gunoaie, am defrișat toți arbuștii care au crescut acolo și am cosit cu o coasă manuală nu electrică.

Când eram mic nu-mi placea deloc să muncesc pentru că o făceam obligat de părinți
– Haide că trebuie să facem asta!
– De ce trebuie? Eu sunt copil trebuie sa mă joc, nu să muncesc!
Când am ajuns însă să am gospodaria mea, mă opream din ce faceam, ridicam capul spre cer și îi mulțumeam tatalui meu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali V. Popescu: A fost un momentul în care părinții mei nu au mai putut să ne susțină financiar pe toți, fiind 7 frați, și am fost nevoit să muncesc. Eu vedeam asta ca limita falimentului la care au ajuns, ca pe un eșec pentru ei. Mai mult l-am perceput ca pe un eșec personal pentru că eu nu aveam posibilitățile materiale ale altor copiii. Când, de fapt, era contextul în care ajunsese familia mea. Ulterior s-a rezolvat și au depășit aceea perioadă. Mai târziu am realizat că acel eșec s-a dovedit o binecuvântare. Atunci când întâlnesc pe cineva ajuns în aceeași situație, pe care am experimentat-o și eu, empatizez foarte mult cu acel om și încerc să îl ajut fără să aștept nimic înapoi. Asta mă face să mă simt mai bun. Am întâlnit mulți oameni cu posibilități, dar care, din păcate, se rezumă doar la comfortul personal.

Emilia Chebac: De unde îți ei puterea Vali?

Vali V. Popescu: Îmi trag puterea din locul în care am prins rădacini, unde am avut parte de multă iubire. E suficient să mă gândesc la părinții mei și la casa în care am crescut. Acolo este izvorul de energie care nu va seca niciodată. Deși am crescut într-o casa mică, când am început să ies și am văzut lumea, am realizat de fapt: Wow, ce lume mare a putut să fie în mintea mea acasă!

2019 pentru Vali V. Popescu a fost un an bun. L-a jucat pe pe Tase Caraman, tânărul compozitor care s-a opus reeducării de la Pitești, un rol pentru care mulți actori și-ar vinde sufletul. Pe plan personal, în curand, Vali V. Popescu va deveni tatic.

Prin rolul lui Tase Caraman, interpretat magistral, România în care trăim s-a mai clintit, puțin, într-o direcție bună. Poate cu un milimetru vor spune cinicii! Da, dar prin oameni ca el care mișcă lucruri cu un milimetru putem, noi aștia care nu facem nimic, să rezistăm întregi la minte.

„Între chin și amin” este un proiect peste care nu pot trece ușor. Este un film miracol care a mutat linia orizontului în cinematografia românească. De aceea, mi-am dat o provocare. Timp de 1 an (decembrie 2019 – decembrie 2020), o dată pe lună, voi scrie un articol despre acest film. Despre oamenii care au fost parte din poveste. Despre o lume marginalizată cu bună știință, despre supraviețuitori cărora nu li se acordă interesul meritat. Despre noi, despre nepăsare și despre lipsa de implicare. Este datoria mea, ca om care să scrie, să împărtășesc despre acest film care a trezit România.

Interviul cu Vali V. Popescu, actorul despre care regizorul Toma Enache a spus „Bravo Vali, perfecțiunea a fost depășită!”, este primul articol al acestei provocari.

Am mai scris despre acest proiect. Recenzia filmului „Între chin și amin” o puteți citi aici, iar interviul cu regizorul Toma Enache aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

**Și Iad – „Între chin și Amin” (makeup Florina Mărcuță)**

Etichete curaj, film&teatru, inspirație, interviuri, istorie

Cultură Interviuri

Interviu cu Roxana Lupu despre „Maria, Regina României”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 1 decembrie 2019
4 comentarii la Interviu cu Roxana Lupu despre „Maria, Regina României”

În urmă cu un an, în timp ce luam un interviu actriței Roxana Lupu (îl puteți citi aici) atmosfera devenise atât de relaxată încât i-am destăinuit două dorințe. Îi spuneam că vreau un interviu cu prima actriță româncă care o va juca pe Regina Maria într-un film și un alt interviu cu primul regizor român care va lua Oscarul.

O văd că începe să râdă și îmi spune „Cu Oscarul nu te pot ajuta, dar prima actriță româncă care o joacă pe Regina Maria se află în fața ta” Am simțit că rămân fără aer. Cred că am scos o exclamație de încântare care a întors toate capetele de la mesele din jur. Dacă la primul interviu nu a putut vorbi despre Regina Maria (lucra la proiect, iar Roxana este un om de onoare care își respectă contractele), iată că a venit, în sfârșit, acel momentul când pot publica, pe blogul meu, un interviu cu Roxana Lupu – prima actriță româncă care a jucat-o pe Regina Maria într-un film.

Cei care au ales-o să joace un rol atât de puternic i-au intuit la fix potențialul. Asta nu i-a împiedicat pe critici să-i cântărească talentul, iar interpretarea ei să fie răsucită pe toate părțile. A muncit din greu să dovedească că a meritat rolul. Sălile de cinema au fost luate cu asalt, iar la final reacția publicul a validat prestația Roxanei Lupu. Într-o lume care se bălăcește în impostură se pare că a devenit tot mai greu să recunoaștem adevărata valoare. Dar un proiect de esență, ca „Maria, Regina României” nu poate fi ignorat. Iar dacă actrița principală pe lângă talent și frumusețe mai are și principii atunci ne cucerește definitiv. Trăim într-o lume în care e atâta nevoie de bine și frumos încât doar dacă ești de piatră poți rămâne imun la mesajul acestui film.

Să o interpreteze pe Regina Maria, în Anul Centenarului, ar fi erodat emoțional actrițe mult mai experimentate. Despre șansa, dar și presiunea acestui rol, despre valorile în care crede, dar și despre familie, despre „Între chin și amin” proiectul lui Toma Enache, dar și despre ținuta purtată la premiera filmului ne vorbește actrița Roxana Lupu în acest interviu.

Emilia Chebac: Ce ai simțit când ai aflat că o vei juca pe Regina Maria?

Roxana Lupu: Evident că am fost bucuroasă, dar am simțit și multă panică. Eram conștientă de responsabilitatea acestui rol, de aceea, m-am întrebat constant dacă o să-l pot duce până la capăt. Nu numai în timpul filmărilor, dar și după ce s-au încheiat. Cred că autosuficiența nu este deloc benefică. Trebuie să lucrezi neîncetat. Întotdeauna e loc de mai bine. Fricile însă m-au ajutat să construiesc un personaj uman. Și regina avea slăbiciunile ei.

Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru rol?

Roxana Lupu: Am citit jurnalele ei, mărturii istorice, m-au uitat la documentare și chiar la The Crown (pentru accent). Nu m-am limitat doar la personajul Regina Maria. Am vrut să știu ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Am citit despre toate personajele. Îmi făcusem fișe cu Woodrow Wilson, Clemanceau, Lloyd George, Mae, George al V-lea. Le aveam pe perete. A fost nevoie de o muncă minuțioasă să pot înțelege nu numai personajul meu, dar și contextul epocii respective. Regina când a plecat la Paris cunoștea foarte bine cine sunt acești oameni. Din film se vede lucrul asta.

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au suținut?

Roxana Lupu: Am avut o mare susținere de la soțul meu (Nicholas Lupu), agenta mea, Jonas Grimas un regizor cu care am lucrat la Londra, câștigător al premiului Bafta, profesorul meu Liviu Lucaci și prietena mea din copilărie, Mirela. Oameni aștia m-au sprijinit atât profesional cât și personal. A fost un rol solicitant, iar fără ajutorul lor mi-ar fi fost mult mai greu. De la fiecare dintre ei am primit sfaturi extrem de valoroase.

Jonas Grimas mi-a povestit că lucra la un proiect cu o actriță care era tot tipul bine dispusă. A întrebat-o cum reușește. Aceea actriță i-a spus că nu-și permite ca oamenii, cu care lucrează, să o vadă obosită. Echipa este convinsă că ea are toate motivele să fie fericită. Dacă o văd pe ea nemulțumită, restul oamenilor de pe platou care nu beneficiază de avantajele ei, vor fi și mai nemulțumiți. Când regizorul și actorii din rolurile principale au o energie bună, automat și echipa se va comporta în consecință. Pe durata filmărilor la „Maria, Regina României” am fost tot timpul încrezătoare.

Emilia Chebac: Un moment când ai simțit că Regina Maria e cu tine?

Roxana Lupu: Am încercat să stau departe de legende. Prefer să-mi fac bine temele și să fiu cât mai prezentă în scenă. Dar momentul în care am conștientizat mai puternic, a fost a II-a întâlnire cu Lloyd George (filmată la Cercul Militar). Mă gândeam că Regina Maria chiar i-a spus i-a spus acele cuvinte. (În această scenă este și replica preferată a Roxanei: „I am Queen Victoria’s granddaughter.”)

Emilia Chebac: Ce poți spune despre condițiile de lucru la „Maria, Regina României”?

Roxana Lupu: Mi-au oferit condiții foarte bune: am avut spațiul meu, asistenta mea personală, o persoana care s-a ocupat numai de machiajul și părul meu. Din start pentru mine fost o atmosferă relaxată. Iar eu m-am putut concentra pe rol. La „Maria, Regina României” totul a fost la nivel european. Atât Alexis (Alexis Sweet Cahill – regizorul filmului) cât și Cristi (Cristi Ciurea – first Assistant Director – mâna dreapta a regizorului) m-au protejat. Nu mi-au pus într-o zi doar scene dramatice. Dacă nu mi s-ar fi permis această flexibilitate m-aș fi epuizat psihic și nu ar fi ieșit atât de bine.

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Roxana Lupu: În continuare încerc să mă țin departe și să nu o idolatrizez pe Regina Maria. Sunt foarte recunoscătoare că am făcut acest rol. Eu nu cred însă că rolurile te schimbă. Îți aduc anumite experiențe. Am învățat însă de la Regină că atunci când vrei un lucru te duci după el. Eu am un bun simț care mă ține pe loc. Nu-mi place să mă bag în față, prefer să las munca mea să vorbească. Urăsc tupeul. Dar jucând-o pe Regina Maria am înțeles determinarea și dârzenia ei. Asta m-a inspirat, ca pe viitor, să fiu mult mai decisă. Deși credeam că sunt, am realizat că e nevoie să fiu și mai hotărâtă.

**„Figura lui Brătianu este la fel de mare, pentru noi românii, ca și cea a Reginei Maria.”**

Emilia Chebac: Între Regina Maria și Brătianu a existat un parteneriat politic de excepție. Cum ai colaborat tu cu Adrian Titieni ( interpretul lui Brătianu) în acest film?

Roxana Lupu: Am simțit că Adrian Titieni este pe aceeași lungime de undă cu mine. Este un om discret cu foarte mult bun simț, extrem de respectuos și foarte atent la oamenii din jur. Eu apreciez enorm aceste calitați. Încă de la început, a fost o simpatie între noi.

Nu vreau să vorbesc în numele lui, dar și să-l joci pe Brătianu este o mare responsabilitate. Cred că amândoi ne-am regasit în povestea asta și de aceea eram focusați să facem o treabă cât mai bună. Figura lui Brătianu este la fel de mare pentru noi românii ca și cea a Reginei Maria. De aceea de multe ori ne-am susținut din priviri în timpul filmărilor.

Emilia Chebac: Am observat că ești o prezență extrem de activă pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. De ce?

Roxana Lupu: Mi-a plăcut foarte mult când am văzut trailerul filmului „Între chin și amin”. Cred că este un proiect care trebuia făcut de multă vreme. Bravo lui Toma Enache că la făcut la 30 de ani de la revoluție. Nu aveam cum să nu susțin așa ceva. Mă bucur că este un proiect atât de bun și atât de bine primit. Reacția publicului și sălile pline dau mărturie. Mulți încă nu știu ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Alexandr Soljenițîn considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Atâția supraviețuitori au dat mărturie despre ce s-a întâmplat la Pitești, iar noi habar n-avem.

Iubirea mea a început când l-am descoperit pe Petre Țuțea. La Aiud, de Crăciun, a citit, în picioarele goale, o pledoarie despre diferențele dintre Socrate și Hristos. Cum unul este mărturisire și celălat nemântuitor. După 2 ore a căzut, iar apoi toată lumea l-a numit „episcopul de Aiud”. Prin Petre Țuțea am descoperit închisorile comuniste, apoi am început să mă documentez mai mult.

Un străbunic al meu a fost închis la Poarta Albă. Deși victimă colaterală a stat închis 7 ani. Ca român nu ai cum să nu știi despre asta. De aceea devenim din ce în ce mai nesimțitori pentru că nu ne cunoaștem istoria.

Emilia Chebac: Crezi că un actor ar trebuie să accepte orice proiect i se propune?

Roxana Lupu: Eu nu cred că un actor trebuie să facă de toate. De aceea, la finalul fiecărui proiect mă întreb: Oare o să mai lucrez? Mă întreb asta pentru că am anumite convingeri. Dacă simt că mă vând sau fac ceva sub demnitatea mea pentru un proiect nu cred în el. Avem o viață și e foarte important să o trăim cu demnitate. Am fost implicată în mici chestii care nu au avut sens și a fost absolut sinistru.

Când vezi marasmul de filme, oameni și mentalități păguboase – antiumane, antiromanești, antifrumos – e foarte greu să ai încredere ca va veni un proiect care să te reprezinte. Mulțumesc lui Dumnezeu că știu engleză și franceză.

**Ținuta purtată de actrița Roxana Lupu la premiera filmului „ Maria, Regina României”**

**Roxana are un stil bine conturat (Bluza dramatică de la premieră și cea din această imagine au aceeași croiala de bază)**

Emilia Chebac: Ai avut o ținută care ne trimite cu gândul la Regina Maria, dar în același timp ți-ai păstrat și stilul tău. Cum ai ales-o?

Roxana Lupu: Am vrut ori ceva de inspirație tradițională, ori o rochie de Oscar stilul anilor ’50 cu mănuși trei sferturi, gen Carolina Herrera. Dar cum era prea costisitor să-mi cumpăr o asemenea rochie doar pentru o seară am rămas pe prima variantă. Îmi doream ceva autentic, vechi de 100 de ani. Costumul popular românesc e atât de frumos încât merită promovat. Dar ceva nu s-a legat.

Așa am ajuns, printr-o recomandare, la cele 2 fete de la IE Clothing, Emilia Tudoran și Iulia Ghenea, care fac ținute contemporane inspirate din portul nostru popular. Când am pășit în atelirul lor am realizat că este exact ce îmi doream. Voiam ceva dramatic care să transmita un mesaj. Am ales o bluză cu mâneci ample și accesorii din perle în zona gâtului. Mă bucur că am putut sa le promovez pe fete. Fac o treabă extraordinară.

Emilia Chebac: Cât de importantă este autenticitatea pentru tine?

Roxana Lupu: Ca actriță am responsabilitatea să spun anumitor lucruri pe nume și să nu renunț la autenticitate. Așa am luat audiția pentru „Maria, Regina României” și în continuare dacă nu renunț la autenticitate sper să mai am și alte proiecte care îmi vor înșela așteptările.

Emilia Chebac: Cum te-ai raportat la reacțiile oamenilor?

Roxana Lupu: Când a ieșit trailerul în decembrie (2018) îmi era foarte frică de reacția publicului. La început au fost reacții de genul: „Cine-i fata asta?”, „Nu are ochii albaștrii!”, „De ce se vorbește atât de mult în engleză?” Nu mi-au picat deloc bine și m-au făcut să mă aștept la ce e mai rău. Între timp am născut (Roxana are un băiețel de 4 luni), iar fiul meu m-a ajutat să mă detașez de genul asta de reacții. Atunci m-am eliberat și mi-am spus: Gata, de acum ce-o fi o fi!

De aceea, mesajele pozitive pe care le primesc mă bucură foarte mult, dar sunt o bucurie așezată (nu vreau să par arogantă). Ele sunt mărturie că filmul are sens pentru oameni.

Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?

Roxana Lupu: Totul. Așa am crescut. Sunt apropiată de părinții și bunicii mei. Pentru mine asta înseamnă un om împlinit. Restul vin și pleacă. Ai văzut și tu cum a fost premiera la Ateneu. Aplauze, flori și gata! S-a dus ca un fum. E foarte periculos să nu ai ceva de care să te ancorezi.

Eram în primele zile de filmare și soțul meu a trebuit să plece, la Londra, pentru un proiect. Ajungeam acasă, după 14 ore epuizante, și nu găseam pe nimeni. La filmări când toata lumea stătea după mine: mă îmbrăcau, mă machiau și îmi făceau părul, erau momente când mă simțeam ca un obiect. Îmi doream atât de mult să mă privească cineva ca pe un om și eu eram singură. Atunci am realizat că n-aș putea să fac meseria asta fără soțul meu lângă mine. Împlinirea nu se caută doar în meserie. Când ai familie nu prea e timp să ți se urce succesul la cap.

Să joci rolul Reginei Maria în anul Centenarului te poate dezechilibra. Dar toată nebunia cu premiera, turneele de promovare prin țară, aparițiile tv și avalanșa de interviuri nu au schimbat-o pe Roxana Lupu.

**Fata care îmi vorbea cu admirație de Petre Țuțea**

Îmi amintesc de prima noastră întâlnire. Comandase un tricou cu Petre Țuțea pe care l-a scos febril dintr-o sacoșă. Numai avea răbdare până acasă. Era atât de bucuroasă de parcă câștigase Oscarul.

A trecut un an și acum strălucea la premiera filmului „Maria, Regina Romaniei”. În mintea mea cele 2 momente se suprapuneau. Nu știu care mă atrăgea mai mult: fata care îmi vorbea cu atâta admirație despre Petre Țuțea sau actrița care a acolo pe scena Ateneului Român narcotiza o sală întreagă lăsând-o înmărmurită de admirație.

**Pe scena Ateneului Român la premiera filmului „Maria, Regina României”**

Actrița Roxana Lupu e total atipică: de la modul onest în care și-a construit cariera, la valorile sănătoase în care crede, până la ținuta aleasă pentru premieră. Într-o lume în care rochiile sunt despicate până la indecent, ea nu a lăsat nici un milimetru de piele la vedere.

Roxana Lupu împreună cu soțul ei, Nicholas sunt fondatorii Arttis Academy – o academie de învățare creativă care organizează cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. (Detalii despre Arttis Academy găsiți aici)

Înainte de acest interviu, am mai mers încă o dată la film, a III-a oara, doar ca să simt pulsul sălii. M-a impresionat o doamnă de o vârstă venerabilă care urca scările sprijinindu-se de brațul nepotului ei. S-a așezat pe același rând cu mine. La final am întrebat-o dacă i-a plăcut filmul. „Foarte mult!” mi-a răspuns, iar nepotul ei a adăugat: „ Este a II-a oară când îl vede.” Acestă doamnă citise toate interviurile, văzuse toate aparițiile tv și știa totul despre Roxana. Am rugat-o să facem împreună o fotografie ca să i-o trimit Roxanei. În timp ce eu mă așezam lângă Regina Maria știți ce a făcut? Întâi a mângait ușor fotografia Roxanei și apoi s-a așezat cu sfială lângă ea. Iar eu am stat acolo lânga ea, gândindu-mă că actrița care joacă în rolul Reginei Maria, deși nu are ochii albaștrii, a adus atâta bucurie în sufletul bătânei doamne. Asta într-o țară în care din ce în ce mai mulți oameni nu știu sau nu vor să-și respecte seniorii.

Am văzut în sală fete de 10-12 ani și adolescente căzute în admirație pentru Roxana, tineri care au venit ținându-se de mână, cupluri tinere cu copii destul de mici, oameni maturi ajunși în acel moment critic al vieții când blazarea preia comanda, români stabiliți în alte țări, persoane singure, dar și grupuri de peste 10 persoane, bunici cu nepoți, chiar și 3 generații: bunici, părinți și nepoți. La finalul filmului pe chipul tuturor se citea bucuria.

Roxana, România te iubește!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: Abis Studio + arhiva personală a actriței Roxana Lupu

Etichete curaj, film&teatru, interviuri, istorie, regalitate, regina maria

Cultură Interviuri

Un interviu cu Toma Enache despre „Între chin și amin”- filmul care a trezit România

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 30 noiembrie 2019
5 comentarii la Un interviu cu Toma Enache despre „Între chin și amin”- filmul care a trezit România

Într-o lume în care mediocritatea devine pe zi ce trece tot mai stăpână, iar talentul este călcat în picioare, să iau un interviu unui om ca Toma Enache a fost o mare bucurie. În aceste timpuri când fiecare vrea să devină celebru peste noapte cu un fleac, apare „Între chin și amin” un proiect alarmant de profund care ne întoarce la adevăratele valori.

Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru filmul „Între chin și amin” aș alege miracol. A fost miracol la Pitești atunci când Toma Enache s-a decis să facă acest film. Miracolul și-a pus amprenta asupra distribuției de la actorul principal până la figuranți. Miracolul a făcut ca un scenariu ignorat să reînvie. Miracolul a făcut ca un regizor pe punctul de a renunța, sprijinit de soție (Of, ce face dragostea asta!), să găsească resurse să o ia de la căpăt. Când moralul a revenit la cote normale, Toma Enache și-a pus tot sufletul și toți banii într-un proiect care avea doar 2 alternative: succes sau eșec. Miracolul a ales prima variantă. Am convingerea că tot miracolul va purta acest film, în viitor, în locuri în care nici un film românesc nu a mai scris istorie până acum.

Tot miracolul m-a făcut pe mine să scriu o recenzie, la ora 3 din noapte, după ce am văzut filmul „Între chin și amin”. Am primit atâtea aprecieri pentru acel articolul încât l-am recitit să văd ce are atât de special. Nu pare scris de mine. Cineva, de acolo de sus, mi-a călăuzit fiecare cuvânt.

„Între chin și amin”, povestea lui Tase Caraman care nu a cedat în timpul reeducării de la Pitești, este un film despre rezistența prin credință. Acest interviu cu Toma Enache vine să dezvăluie cât „chin și amin” se află în spatele acestui proiect.

Emilia Chebac: Care a fost momentul în care te-ai decis să faci un film despre fenomenul Pitești?

Toma Enache: Ideea de a face un film despre Pitești a pornit de la întâlnirea lui Tache Rodaș cu torționarul lui Stănescu care era calugăr. M-a impresionat atât de tare încât am vrut să-l cunosc. L-am întâlnit la Pitești când se făcea o slujbă de pomenire în Camera 4 Spital. Locul unde s-au petrecut toate nenorocirile. Am simțit un fior în tot corpul și acela a fost momentul când am decis: Trebuie să faci un film! Trebuie să mărturisești ce s-a întâmplat aici! Și n-am putut să mai scap de acel gând.

Emilia Chebac: Cum s-a scris scenariul?

Toma Enache: Senariul s-a scris rapid. Prima variantă am pierdut-o prin judecată. A fost o adevărată nebunie. Prefer să nu intru în detalii. Am fost distrus. Numai aveam resurse pentru un al II-lea scenariu. Soția mea mi-a spus: „Toma, la cât ai citit, poți scrie 10 scenarii nu unul. Uite am să te ajut eu. Dacă promiți că te apuci de scris, eu corectez. Scriem împreună”. Soția mea, Elena a fost cea care m-a susținut.

**„Eu ca regizor îi aleg pe cei pe care îi prețuiesc”**

Emilia Chebac: Ești renumit că nu poți filma decât cu oameni pe care îi prețuiești. De ce respecți atât de mult acest principiu?

Toma Enache: Eu mă bag în proiecte grele. Dacă nu aș alege oameni pe care să-i prețuiesc nu am putea trece împreună prin momente dificile. Când omul știe că este prețuit și efortul din partea lui este altul. Face totul cu alt sens. Nu cedează la greu.

Emilia Chebac: Cum i-a influențat pe actori Fortul 13 Jilava, locul unde ai turnat o parte din film?

Toma Enache: Toți actorii au fost tulburați de filmările de la Jilava. Toți conștientizam că acolo nu numai că au fost închiși oameni ani de zile, dar au fost torturați, umiliți și nevoiți să mânânci lături. Iar nouă, cu 3 mese/zi și seara mergând acasă să dormim, tot ni se părea groaznic de suportat. De aceea, în primele zile de filmare unii erau atât de marcați încât numai aveau nevoie de machiaj. Arătau atât de obosiți, de încercănați încât erau de acolo.

Emilia Chebac: Un moment de „chin” la filmări?

Toma Enache: A fost un punct groaznic după prima săptămână. Nu filmasem nici 30% din ce ne propusesem. Îți imaginezi ce înseamnă asta când ai bugetul limitat? Probabilitatea de a prelungi cu încă o săptămâna e zero. Cu toate astea eram fascinat de modul cum ieșise puținul acela. Era exact ca în visurile mele. Asta m-a făcut să spun: Cu Dumnezeu înainte! Am făcut tot ce a ținut de mine. Nu numai eu ci și restul echipei. Tot timpul apăreau piedici: ba nu mergea lumina, ba se defecta ceva. Gândește-te cum era. Să te duci de la ora 7 și nici la 10 să nu filmezi. M-am lăsat în voia sorții. Și nu știu cum s-a întâmplat, dar în săptămânile următoare am recuperat.

Emilia Chebac: Cum l-ai ales pe Vali V. Popescu?

Toma Enache: Realitatea este că actorul pentru rolul principal s-a ales singur. Pentru Tase Caraman au rămas pe lista 3 actori. I-am spus celui pe care l-am ales: Dacă fac filmul cu CNC o să iei o anumită suma, dacă îl fac independent o să iei doar jumătate.

Discutam cu soția mea că Vali V. Popescu are un fel de a se raporta la credința care îl face mult mai potrivit pentru rol. Eram cu inima strânsă că nu va fi Vali. Dar actorul, care a fost prima opțiune, a renunțat să vină pe bani puțini. Refuzul lui i-a deschis drumul lui Vali spre acest rol. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Vali este un om atât de bun, de serios, de sufletist și credincios încât aceste calități au dat și mai mare valoare personajului.

Emilia Chebac: Ai știut de la început ce actor vei lua pentru fiecare rol?

Toma Enache: Nu. I-am spus Ancăi Similar de la Cluj (asist. univ. drd. la Facultatea de Teatru și Televiziune – Cluj Napoca și actriță la Teatrul de Nord – Satu Mare): Am nevoie de câțiva tineri serioși, slabi la constituție care să vină facă figurație în filmul meu. M-a mișcat foarte tare cei care și-au dorit să facă parte din proiectul asta.

Am fost profund impresionat de 2 tineri, care au terminat teatrul și s-au oferit să facă figurație, încât le-am dat roluri: Bogdan Sălceanu – Ștefan Mareș și Remus Stănescu – poetul.

Părintele Stavros trebuia făcut de altcineva. Cu 2 zile înainte de filmări actorul respectiv mi-a spus că rolul este prea mic și nu mai vine. Laurențiu Stan era plecat în vacanța cu soția. Deși figurant m-a sunat să mă anunțe că vacanța lui se termina cu 2 zile după ce încep filmările. I-am spus că nu e cazul să-și întrerupă concediul. Și-a anulat 2 zile de vacanța și a venit la filmări. El voia sa facă parte din proiect chiar dacă nu avea un rol. M-a impresionat atât de tare încât i-am dat rolul Părintelui Stavros.

Emilia Chebac: A existat în scenariu un rol creat pentru un anumit actor?

Toma Enache: Când lucram la scenariu știam că Constantin Cotimanis va juca în rolul lui Ciumău. A fost un rol scris pentru el.

**A fost un rol scris pentru Constantin Cotimanis**

Emilia Chebac: Cineva care și-a depășit atribuțiunile de actor?

Toma Enache: Kira Hagi în afara de actriță a lucrat ca second AD (assistant director). A fost pe platou în fiecare zi de dimineața până seara. Dădea telefoane, transporta oamenii. Nu i-am cerut eu, Kira s-a oferit să facă asta. După ce a fost second AD, a văzut cum stă treaba, a ajuns și first AD. Și-a dorit să învețe din toate departamentele și a vrut să fie aproape de tot proiectul.

Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru familia ta acest proiect?

Toma Enache: Soția mea, părinții ei, au fost implicați în film. Inclusiv sora mea, iar cumnatul meu din America a ținut să dea o mică sposorizare, deși nu este om de afaceri. Soția mea a fost de acord ca tot ce am câștigat din alte proiecte să investim în acest film, deși eram conștienți că nu vom recupera nici jumătate din banii băgați în proiect.

**„Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film”** **(Elena și Toma Enache)**

Emilia Chebac: Ești un om norocos. Când a apărut Elena în viața ta?

Toma Enache: Eu și Elena ne cunoaștem din 1998. Ne știm de 21 de ani. Ne-am căsătorit în 2002. Mi-a dăruit un băiat care are acum 9 ani. Un copil cuminte care nu ne-a făcut niciodată probleme. La cât suntem de ocupați când ajungem seara acasă el este cel mai bun antistres.

Emilia Chebac: Omul care te-a susținut cel mai mult cu proiectul „Între chin și amin”?

Toma Enache: Soția mea. Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film. Poate alte filme da, dar nu și „Între chin și amin”. Ea a scris cel mai mult la acest scenariu. Eu am structurat. Ea scria 60 de pagini, eu tăiam 40. Apoi o lua de la capăt. Ea înțelege foarte bine ce vreau și de ce vreau. Spre final când ne puneam să discutăm scenariul spunea singură: „cred ca o să scoți asta, aici trebuie să fie mai concentrat, asta sigur rămâne.”

Emilia Chebac: Ai o replică preferată pe platou?

Toma Enache: Am o vorbă atunci când lucrurile ies bine. Foarte bine, perfecțiunea a fost depășită! Ne amuzăm teribil. Bravo Vali, bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!

**Metamorfoza lui Laurențiu Stan în părintele Stavros (machiaj – Florina Mărcuță)**

Emilia Chebac: Cine este omul, teribil de talentat, care s-a ocupat de machiaj?

Toma Enache: Florina Mărcuță a făcut un machiaj care nu s-a mai făcut până acum în filmul românesc. I-am arătat fotografii din filme, de Oscar, cu ce aș vrea eu. Am întrebat-o: Crezi că poți face și tu așa ceva? „Da, Toma cum să nu”. Eram sceptic. După probe, când am am văzut că este exact ce îi cerusem nu mi-a venit să cred.

Emilia Chebac: Ești conștient că filmul tău i-a unit pe romani? Într-o țara atât de dezbinată e un lucru extraordinar. Care e secretul?

Toma Enache: Când este vorba de o chestiune de esență românii se unesc. Filmul asta este un exemplu. Uite câți romani au făcut eforturi și m-au ajutat să ducem „Între chin și amin” în toată țara. Despre asta e vorba:
• Când vine un om de afaceri român și spune: „Toma mă ocup eu de tot, dar vreau să vii cu filmul asta și în orașul nostru.”
• Când un preot român sună și spune: „Toma vreau să aduci filmul la Gherla și la Aiud.”
• Când un primar român spune: „Vreau neaparat să aduci filmul la noi la Curtea la Arges, la Timișoara etc.”
• Când un român scrie pe Facebook și își îndeamna prietenii să mearga la film.
• Când văd o sală plină de romani.
Ce dovezi mai mari de unire în jurul unor valori de suflet și spirit românesc vrei?

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Toma Enache: În primul rând pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre film și doi pentru că ai scris unul dintre cele mai frumoase articole care s-au publicat despre „Între chin și amin” (îl puteti citi aici).

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană interesantă despre care ai vrea să citești pe blogul meu?

Toma Enache: Soția mea, Elena Enache scenaristul principal al filmului. Ar avea multe să-ți povestească. Are un bunic, Ion Buftea, care a fost deținut politic la Canal. Mulți din familia ei au fost anticomuniști convinși și sunt renumiți că au făcut mulți ani de pușcărie.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii care sunt familiarizați cu subiectul? (supraviețuitori, urmași ai foștilor deținuți politici, istorici)? (interviul a fost luat cu ceva timp în urmă. De aceea o parte din nume nu apar)

Toma Enache:
• George Cușa – supraviețuitor al reeducării de la Pitești – era sceptic și mi-a mărturisit că nu credea că o să se facă un film atât de bun despre fenomenul Pitești.
• Nepoata lui Toma Arnăuțoiu a fost teribil de impresionată.
• Părintele Necula a vorbit atât de frumos despre film.
• Președintele Asociației Foștilor Deținuți politici – Octav Bjoza.
• Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, născută în pușcărie. Tatal ei șeful luptătorilor anticomuniști din Dobrogea a fost arestat împreună cu toată familia. Dna Zoe Rădulescu mi-a fost profesoară de franceză în clasa a II-a.
• Ion Băurceanu una din celulele de la Jilava îi poartă numele.
• Filip Iorga și Florin Caragiu au scris atât de frumos despre film.
• Le-a plăcut filmul Danielei Zeca – Buzura, Luciei Hossu-Longin și lui Dan Pița.

**„Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Nicolae Mărgineanu**

Emilia Chebac: Un om din industria filmului care a susținut proiectul „Între chin și amin”?

Toma Enache: Nicolae Mărgineanu după ce a văzut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” m-a felicitat și mi-a spus că am jucat extraordinar. Când a auzit că vreau să mă apuc de „Între chin și amin” mi-a spus că dacă am nevoie îmi poate da camera și echipamentele lui. Chiar dacă am folosit o cameră mai performantă, faptul ca mi-a oferit echipamentul cu care lucra m-a emoționat teribil.

După ce a văzut „Între chin și amin” mi-a spus: „Toma m-ai făcut să plâng la vârsta mea. Incredibil ce ai făcut tu. Nu pot să cred că ai adunat atâta lume, într-un mall, la un film cu asemenea subiect. Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Simțeam cum omul asta extraordinar chiar se bucura pentru succesul meu. (Un interviu cu dl. Nicolae Mărgineanu în care mi-a vorbit extraordinar despre Toma aici.)

Emilia Chebac: Cum ai reușit să gestionezi toată avalanșa asta de entuziasm stârnită de filmul „Între chin și amin”?

Toma Enache: Nu sunt la prima experiența. În 2013 am mai făcut un film „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Impactul asupra aromânilor a fost devastator. Ce am reușit cu să fac cu „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” pentru aromâni am făcut și cu „Între chin și amin” pentru români. Cum se comporta românii acum așa s-au comportat aromânii când a apărut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”.

De la regizorul Toma Enache am primit unul dintre cele mai frumoase complimente de când scriu pe emiliachebac.com: „Observ că ție îți plac chestiile astea care au adâncime.”

Au trecut 70 de ani de la arestările din 1949 și 30 de ani de la căderea comunismului și vinovații nu au fost pedepsiți. Într-o Românie în care vorbim mult și facem puțin regizorului Toma Enache este o excepție. Filmul acestui regizor cu har a reușit să ne elibereze din somnolența care ne ținea captivi în ignoranță. O țară întreagă a reacționat extraordinar la mesajul filmului „Între Chin și Amin”. Săli pline, recenzii în neștire, foști deținuți politici aplaudați minute în șir, povești din trecut, adânc ascunse în inimă, au fost aduse în actualitatea după proiecția acestui film. Proiectul lui Toma Enache a generat o conexiune emoțională care nu s-a mai întâmplat până acum în cinematografia românescă. Meritul lui Toma Enache este cu atât mai mare cu cât acest film, care a zuduit o țară întreagă, nu a primit din partea statului român nici un leu.

Dar cum filmul lui Toma a fost vegheat de la început de o aripă de înger, sunt convinsă că miracolul, despre care am vorbit la începutul acestui articol, nu și-a terminat încă misiunea. Cum aș putea încheia acest interviu cu Toma Enache? Bravo Toma, perfecțiunea a fost depășită! Zbor frumos filmului „Între chin și amin” spre Oscar!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a regizorului Toma Enache și de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”.

**O imagine cât 1000 de cuvinte… Cinema PRO**

Etichete artă, curaj, educație, film&teatru, interviuri, istorie

Cultură Interviuri

Un interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu despre „Cardinalul”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 noiembrie 2019
4 comentarii la Un interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu despre „Cardinalul”

Mă îndreptam spre sediul Ager Film să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu despre ultimul film al domniei sale – „Cardinalul”.

Era o dimineața de toamnă. Un soare blând punea în valoare vegetația năucitor de frumoasă de pe zidurile caselor. Îmi amintesc perfect pentru că încercam să mă concentrez pe ce vedeam și mai puțin pe ce simțeam. Chiar dacă mă documentasem temeinic și stăpâneam subiectul, ceva mă neliniștea. Iar aveam să răscolesc trecutul. Eram perfect conștientă că lumea închisorilor comuniste rămâne în continuare pentru mine o rană deschisă. Un subiect despre care se vorbește prea puțin: din neștiință, ignoranță sau nepăsare. Nu am o atracție nefirească pentru suferința consumată în acea perioadă așa cum se crede. Am, mai degrabă, o datorie morală, ca om care scrie, să vorbesc despre acest subiect.

„Cardinalul” un film tulburător de dureros, dar și tulburator de frumos a venit să facă dreptate unui om pe care comuniștii l-au scos din cărțile de istorie: Episcopul Iuliu Hossu.

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea filmului „Cardinalul”?

Nicolae Mărgineanu: Episcopul Iuliu Hossu, printre ardeleni, este un nume foarte respectat. Dintre toți foștii deținuți politici, preoții greco – catolici, au fost considerați, prin atitudine și comportament, modele la cel mai ridicat nivel. Era foarte tentant să fac un film despre cel care, la 1 Decembrie 1918, a citit în fața românilor strânși la Alba Iulia proclamația Unirii. Iuliu Hossu a fost preot militar pe toată durata Primului Război Mondial oferind sprijin spiritual românilor din spitalele militare (Austria, Boemia și Moravia). În timpul celui de-al II-lea Război Mondial refuză să plece din Transilvania și rămâne alături de comunitatea de credincioși care ajunseseră din nou sub ocupația maghiară. A salvat mulți evrei clujeni de deportarea în lagărele naziste (fapt recunoscut de fostul rabin al Clujului Moshe Carmilly – Weinberger). În 1948 a fost arestat. A răbdat cu o consecvență de neclintit condițiile inumane prin care comuniștii au încercat să-i înfrângă rezistența. A preferat să rămână în închisoare decât să renunțe la cultul greco-catolic. Nici când i s-a propus titlul de Mitropolit al Moldovei nu s-a dezis de credința sa.

Emilia Chebac: Comuniștii au interzis, în 1948, cultul greco-catolic. Pentru a introduce cititorii în contextul acelei perioade povestiți ce s-a întâmplat cu credincioșii?

Nicolae Mărgineanu: Mulți dintre liderii greco-catolici erau deja arestați. În bisericile greco-catolice lumea venea la slujbă, dar nu era preot. Dacă din preoții tineri avea vreo unul curaj să țină slujbă noaptea venea duba după el și a 2-a zi biserica rămânea iarăși fără preot. Din acest motiv, oamenii s-au îndreptat spre bisericile catolice ale ungurilor, ceea ce pentru ardeleni a fost foarte dureros. În acele timpuri a existat o solidaritate, cum rareori se mai întâmplase, între români și unguri. Religia i-a unit.

Emilia Chebac: Care este diferența între greco-catolici și ortodocși?

Nicolae Mărgineanu: Greco-catolici și-au păstrat ritul ortodox, dar ascultau de Papă. Or asta nu le convenea comuniștilor. Dacă Patriarhul Bisericii Ortodoxe putea fi controlat, cineva din afara țării nu. De aceea, Vaticanul era considerat în slujba imperialismului.

Emilia Chebac: Cum a ajuns Radu Botar să joace rolul Episcopului Iuliu Hossu?

Nicolae Mărgineanu: Bogdan Nechifor, cel care l-a jucat pe pr. Arsenie Boca în „Poarta Albă”, mi-a spus de Radu Botar: „Există un actor foarte bun la Turda, ar fi bine să-l încerci și pe el.” A venit la probă. Când a intrat pe ușă am simțit că el este. Era foarte aproape de Iuliu Hossu, tras la față, spiritualizat, un bărbat de 55 de ani al cărui chip nu trăda traiul bun al zilelor noastre.

A dat proba, dar nu i-am spus pe loc. Am vrut să fiu sigur, de multe ori m-am repezit să aleg pe cineva apoi a apărut altcineva mai potrivit. Am așteptat 2-3 zile până i-am dat răspunsul. La început m-am temut, el nu are experiență de film. Actorii de teatru au alte obiceiuri.

L-am coordonat destul de puțin. Nu a fost nevoie, a pătruns imediat în personaj și s-a identificat cu el. Chiar și la actorii foarte buni sunt momente când se simte partitura. La Radu Botar nu a fost nici o clipă vorba de așa ceva. S-a uitat pe sine însuși și a fost episcopul Iuliu Hossu. A fost extraordinar. Rareori se întâmpla așa ceva. Îl respect și îl admir foarte mult pentru acest lucru. Radu Botar a fost fără îndoială un dar trimis de destin.

Emilia Chebac: Credeți ca Radu Botar a fost intimidat de rol?

Nicolae Mărgineanu: Nu știu. A fost peste așteptările mele. Cred că s-a gândit la acest rol ca la o onoare și a dat ce a avut mai bun din el.

**Episcopul Iuliu Hossu citind Proclamația Unirii în fotografia lui Samoilă Mârza**

Emilia Chebac: Când am văzut „Cardinalul” am simțit că Radu Botar a avut binecuvântarea Episcopului Iuliu Hossu pentru acest rol. Dumneavoastră ce credeți?

Nicolae Mărgineanu: Filmam pe un câmp din apropierea Bucureștiului scena Unirii. Era ger și Radu Botar își pierduse vocea. L-am chemat la postsincron, dar nu a ieșit nimic. La avanpremieră de la Sighet (unde am fost invitați de Ana Blandiana) am luat aparatul de filmat sperând să mergem într-o pădure undeva unde era liniște. Nu s-a putut, Radu era tare grăbit. Atunci în curtea Sighetului am mai întregistrat încă o dată fără a avea originalul textului, noroc că avem eu pe telefon ce trebuia să spună, și aia a întrat în film. Vocea care se aude în scena Unirii la Alba Iulia este întregistrată la Sighet (exact acolo unde episcopul Iuliu Hossu a fost închis). De multe ori m-am gândit că Iuliu Hossu de acolo de sus ne urmărește. Uneori aveam senzația că este foarte aproape de noi.

Emilia Chebac: L-am văzut pe Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”, în filmul dvs. Cum a ajuns să joace în „Cardinalul”?

Nicolae Mărgineanu: Faptul că el a îndrăznit să facă un film despre Pitești mi se pare extraordinar. A reușit cu bani puțini să facă un film puternic și emoționant. Mă bucur mult să văd ca un regizor tânar a ales această direcție.

Este un actor bun, deși nu este actor. A mai jucat un rol principal în filmul lui „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Un film foarte frumos, poetic și special. Mi-a plăcut așa de mult încât atunci când am avut un rol pentru el i l-am dat. Ne simpatizăm reciproc și avem cam același traseu.

Emilia Chebac: Cum vă alegeți actorii?

Nicolae Mărgineanu: N-am o metodă. Îi aleg intuitiv când simt că aduc ceva bun personajului. Când este o partitură grea, cu mai multe replici, nu iau un actor începător. Dacă se poate prefer să lucrez cu aceiași actori. Între noi se creează o prietenie, iar când citesc un scenariu nou asociez un personaj cu un actor cunoscut. Identific mai ușor roluri pentru cei care îmi sunt dragi.

Emilia Chebac: De ce astazi se fac atât de rar filme istorice?

Nicolae Mărgineanu: Sunt foarte costisitoare. De aceea, m-am rezumat doar la închisoare și momentul Unirii. Mai aveam o secvență în timpul războiului (Primul Război Mondial) când preotul militar Iuliu Hossu îl întâlnește într-un cort de răniți pe fotograful Samoilă Mârza (Cristi Iacob) care este rănit. Au o discuție despre ardelenii care luptau într-un război ce nu era la lor (pe frontul austriac din Galiția și pe cel din Italia) și cu toate astea erau puși în prima linie. S-au purtat îngrozitor cu ei (din 70 000 soldați originari din Transilvania, 5000 erau români). Iuliu Hossu îi spune lui Samoilă Mârza: „Ai răbdare că până la urmă toată suferința asta va fi răsplătită.” A avut dreptate, iar cei 2 se vor reîntâlni în scena Unirii.

**Episcopul Iuliu Hossu și fotograful Samoila Mârza (Cristi Iacob)**

Iuliu Hossu a fost făcut episcop, la 32 de ani, de Carol împăratul Imperiului și rege al Ungariei prin decret imperial. Mi-ar fi plăcut să introduc o asemenea secvență, dar cum banii au fost puțini nu a fost posibil. Bugetul „Cardinalulul” a fost ca pentru un film de actualitate. Am avut noroc cu cei de la Jilava care m-au ajutat mult cu zeghele și chiria.

Emilia Chebac: Dle Mărgineanu sunteți greco-catolic?

Nicolae Mărgineanu: Sunt născut greco-catolic după tata, ortodox după mama. Cu decretul dat de comuniști, în 1948, am trecut cu toții la ortodocși. Soția mea (actrița Maria Ploae) este tot ortodoxă, copii născuți înainte de 1989 sunt tot ortodocși. E o stare de fapt. Mi-ar fi foarte greu să trec la greco-catolici. Am revenit la credință datorită actorului Dragoș Pâslaru (astăzi monahul Valerian). Când am filmat „Capul de zimbru” m-a întrebat: „De când nu te-ai mai spovedit?” Mi s-a făcut o rușine îngrozitoare și mie și soției. Așa ne-am apropiat, cu pași timizi, de biserica ortodoxă. Nici nu mi-a trecut prin cap să revin la greco-catolici.

Iată unde a dus o dezbinare făcută de statul comunist! Închipuiți-vă o biserică care a fost a greco-catolicilor, iar apoi 42 de ani a fost ortodoxă. Preoții ortodocși care au slujit acolo s-au implicat și au făcut îmbunătățiri. Normal că atunci când a fost redată greco-catolicilor au apărut conflicte.

Emilia Chebac: Ce reprezintă familia pentru dvs?

Nicolae Mărgineanu: Totul. Familia este înaintea profesiei. Să ai o relație de durata e un privilegiu, iar eu am avut mare noroc cu Maria. Acum când au venit și nepoții stabilesc o alta legatură decât cea părinte copil. Ca tata eram destul de ocupat și, din păcate, nu prea am avut timp de copii. Acum stau cu o plăcere extraordinară cu nepoții. Le ofer iubire, iar ei îmi dau înapoi înzecit. E minunat să descopăr cum li se contureaza personalitatea de la o săptămână la alta.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Nicolae Mărgineanu: Nu refuz nici un interviu în perioda când filmul urmează să fie lansat. Din 2 motive: pentru publicitate, dar și pentru că, uneori, unii jurnaliști nu vin neaparat spre mine cu un gând bun și trebuie să fac fața și unor astfel de situații. Să nu spună că le întorc spatele. Nu e nici o supărare dacă scriu împotriva filmului.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană căreia să-i iau un interviu?

Nicolae Mărgineanu: Viorel Ilișoi – un reporter independent care face reportaje foarte temeinice. S-a angajat 2 săptămâni ca gunoier. După ce i-am citit articolul am un respect enorm pentru acestă profesie. Scrie cu talent, dar mai ales cu inima. Pătrunde în locuri unde nimeni nu vrea să pătrundă.

Emilia Chebac: De ce credeți că răul și urâtul seduce mai mult decât binele și frumosul?

Nicolae Mărgineanu: S-ar putea să fie o dezintoxicare. În timpul socialismului am trăit cu 2 personalități: acasă vorbeai ceva, în societate fie tăceai, fie vorbeai doar ce era permis. În momentul răsturnării orânduirii am avut parte de surprize care m-au oripilat. Doar lucrurile rele au ieșit la suprafață, foarte rar ceva bun. Mai mult, unora le era rușine să spună că fac bine. Și așa să faci bine a devenit desuet. Când de fapt să faci bine e ceva normal. Sunt mulți oameni anonimi care trăiesc frumos și au o credința morala exemplară. Astfel de oameni am întâlnit în cartea lui Viorel Ilișoi.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Nicolae Mărgineanu: Eram student în anul III la chimie. După revoluția din Ungaria a venit iar un val de arestări. În 1958 am fost dat afară din facultate. Mi-au spus că pot lucra ca muncitor în domeniu, iar eu prostul chiar am crezut. Nimeni nu voia să mă angajeze. Atunci am întâlnit oameni de un cinism brutal. Își beau cafea când mă respingeau. Un alt fiu de deținut politic, care lucra ca șofer, mi-a spus că era mare nevoie de șoferi și din acest motiv nu au mai fost atât de stricți cu dosarele. Am făcut școala de șoferi, iar apoi am condus tractor, autobuz, camion de lapte și de pâine. A fost o experiență frumoasă.

În 1964, când au ieșit ultimii deținuți politici, s-a renunțat la dosare. Chiar din foștii deținuti au intrat la facultate. Am fost reprimit la Chimie, dar nu am vrut să mă mai duc. Din foștii mei colegi doar 2 foarte buni lucrau în cercetare, dar munceau pentru lucrările șefului de partid. Restul făceau naveta, în provinie.

Aveam 27 de ani cand am dat la operatorie de film. Credeam că sunt bătran, dar majoritatea aveam aceeași vărsta. Am fost coleg cu Dan Pița și Mircea Veroiu. Între noi exista o libertate extraordinară de a discuta. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am fost dat afară de la chimie, am ajuns să fac film, un domeniu de care sunt foarte mulțumit acum.

Emilia Chebac: Chiar dacă este un film istoric în „Cardinalul” apar răsturnări de situații care fac filmul extrem de atractiv. Cine a scris scenariul?

Nicolae Mărgineanu: Prima variantă de scenariu a fost făcută de mine după Memoriile episcopului Iuliu Hossu. Era liniar și destul de plictisitor. Bogdan Adrian Toma, scenaristul filmului, l-a transformat în altul, mai atractiv, dar fără a se abate de la traseul episcopului Iuliu Hossu.

A creat o poveste și un conflict, inventându-l pe capitanul Argeșanu (Ioan Andrei Ionescu) un torționar, fiu de preot, neobișnuit de inteligent. Tot rodul imaginației lui Bogdan este și Otilia (Maria Ploae) sora directorului închisorii care ne oferă informații prețioase despre starea de atunci. Preoții nu voiau să aiba de a face cu cei care aveau în familie torționari. A introdus și un poet (Richard Bavnoczki). Deși aceste presonaje sunt fictive în filmul meu, se știe că în realitate au fost multe asfel de cazuri.

Bogdan Adrian Toma a făcut filosofia la Cluj, a câștigat Loteria Vizelor după care a plecat în SUA împreună cu soția și copii. Acum este lector universitar la Chicago, dar cu sufletul este tot în România. Scrie scenarii foarte bune. A urmat acolo o școala de film și se simte asta în fiecare personaj și scenariu construit de el. Am colaborat foarte bine împreună.

**Victimă și Torționar (Radu Botar și Ioan Andrei Ionescu)**

**Episcopul Iuliu Hossu și Otilia (Maria Ploae)**

**Poetul Enache Viziran (Richard Bavnoczki)**

Emilia Chebac: Domnule Mărgineanu, până la urmă ce contează cu adevărat în viață?

Nicolae Mărgineanu: Dragostea și în profesie și în familie. Este singura care rămâne. Cine nu este capabil să ofere dragoste este un om sarac.

Emilia Chebac: Cum vă doriți să rămână „Cardinalul” în memoria spectatorilor?

Nicolae Mărgineanu: Ca un omagiu adus episcopului Iuliu Hossu.

Interviul cu dl. Nicolae Margineanu îl voi purta în suflet toată viața. Nu-mi amintesc, de când scriu pe acest blog, să mai fi avut o conversație atât de armonioasă cu cineva. Domnia sa mi-a anticipat întrebările incomode făcându-mi misiunea mult mai ușoară. E posibil că religia „Cardinalului” să deranjeze pe unii. Tocmai aici este marea provocare. Se știe că pentru caracterele mici religia devine un subiect inflamabil. Toleranța însă este apanajul sufletelor mari.

Ce aș putea să mai spun? Cât de impresionată am fost de generozitatea cu care mi-a vorbit despre echipa „Cardinalului”? Cu atât mai mult venind din partea unui om căruia viața i-a pus prea multe piedici. Dar domnia sa în loc să se înrăiască a devenit mai empatic. 50 de ani de comunism nu au fost suficienți să-i schimbe principiile, scara de valori și caracterul. Regizorul Nicolae Mărgineanu nu este străin de lumea pușcăriilor comuniste. Tatăl dumnealui, psihologul Nicolae Mărgineanu a făcut 16 ani de închisoare.

Tonul echilibrat, economia de gesturi, chipul luminos și plin de blândețe al regizorului Nicolae Mărgineanu, atât de rare în lumea noastră, m-au făcut să plec de la acest interviu cu o stare de bine și frumos. Cred în măreția sufletească a celor care înțeleg un sentiment și știu să-l transmită mai departe. Iar credința și dragostea care îl definesc pe regizorului „Cardinalului” cu siguranță au cântârit enorm în geneza acestui film.

Aș vrea să închei acest articol făcând trimitere la o scenă tulburătoate din film. Iuliu Maniu (fost prim ministru al României și președinte al PNȚ) și episcopul Iuliu Hossu se reîntâlnesc după 30 de ani la închisoarea Sighet. Își amintesc de 1 Decembrie 1918, momentul în care la Alba Iulia au stat în fața unei adunări de 100 000 de oameni.

Iuliu Maniu: Unde o fi acum mulțimea aceea?
Iuliu Hossu: Cu puțin noroc o să se adune din nou.
Iuliu Maniu: Preasfințite, trebui să trăiești să te adresezi din nou mulțimii.

Episcopul Iuliu Hossu a murit în 1970 și nu a mai avut acestă șansă. Prin „Cardinalul” interpretat magistral de Radu Botar, Iuliu Hossu se adresează din nou mulțimii. Am văzut filmul de 2 ori. Prima dată pentru a mă familiariza cu povestea filmului pentru interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu. A II-a oara am urmărit doar interpretarea lui Radu Botar. Oricât aș vrea să-i găsesc o scăpare cât de mică, nu reușesc. Și chiar dacă pentru unii cititori voi părea exaltată, cred cu tărie că, în „Cardinalul”, atunci când Radu Botar l-a interpretat pe episcopul Iuliu Hossu îngerii au coborât pe pământ. Mergeți să vedeți filmul! O să plecați de acasă cu fruntea în pământ, copleșiți de griji, și o să vă întoarceți cu spatele drept. Știți de ce? Pentru că una este să fii român ca Iuliu Hossu, episcopul Unirii și alta este să fii român ca un politician al zilelor noastre.

În 1969 un emisar special Papei Paul al VI-lea îi aduce la Căldărușani (unde episcopul Iuliu Hossu avea domiciliu obligatoriu) hotărârea Sfântului Scaun de a fi promovat cardinal. Guvernul Român pune o condiție: să plece la Roma și să nu mai revină în țară. Refuză. „Decât cardinal făra turmă la Roma, mai bine simplu păstor în mijlocul turmei mele.” Este numit cardinal „in pectore”. O denumire păstrată doar în inima papei, deoarece situația politică din Romania nu permitea să fie cunoscută public. Abia după moartea sa a devenit oficială. Iuliu Hossu a fost primul cardinal al nației române.

Moare în 28 mai 1970 ora 9:00, iar ultimele cuvinte au fost: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă.”

Pe 2 iunie 2019 Iuliu Hossu, episcopul Unirii, a fost beatificat de Papa Francisc, alături de alți 6 episcopi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Mai multe informații despre cardinalul Iuliu Hossu, episcopii greco-catolici închiși la Sighet și eroii care au făcut România Mare găsiți în cărțile Luciei Hossu-Longin: „Credință nepieritoare” și „Oameni mari care au făcut România Mare”.

Credit foto: pagina de facebook a filmului „Cardinalul”

Etichete artă, curaj, educație, film&teatru, interviuri, istorie

Cultură Interviuri

Interviul cu Răsvan Cernat mi-a dezvăluit că mai avem modele

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 13 octombrie 2019
13 comentarii la Interviul cu Răsvan Cernat mi-a dezvăluit că mai avem modele

Interviul cu domnul Răsvan Cernat ține de un joc al hazardului. Totul a pornit de la un film, din seria Poveștilor cu Blazon, postat de Filip Iorga, care m-a dus cu gândul la o întâmplare din trecut.

Într-o seară de toamnă, sâmbăta, circulam cu metroul. În vagon era liniște, doar câteva persoane rătăcite și eu care citeam. Deodată, într-una din stații, am simțit cum prin ușile deschise pătrunde o lumină neobișnuită. Îmi amintesc perfect și acum. Inițial am crezut că au schimbat sistemul de iluminat. Am ridicat ochii să mă conving. Sursa luminii era familia Cernat. Întâmplarea s-a petrecut cu ceva ani în urmă. Nu învățasem, încă, atunci, să simt aerul din jurul unui om. Nu știam că în preajma unui om minunat aerul… luminează, iar în jurul unui om meschin aerul devine întunecat.

În 2019, mi-am propus să mă eliberez de teamă și să spun când îmi place sau admir pe cineva. După ce am văzut filmul cu Răsvan Cernat, mi-am făcut curaj și am scris pe contul de facebook o postare. După ceva timp, primesc un comentariu în care îmi mulțumea.

Am stabilit o întâlnire pentru interviu. Inteligent, fermecător, dirijor talentat, pedagog cu har, fericit în căsătoria cu Manuela Cernat – toate aceste atribute te fac să crezi că este un om extrem de norocos. În realitate, este partea cea mai vizibilă din viața lui Răsvan Cernat, dar mai exită o parte mai puțin cunoscută. Și ceva îmi spunea că lumina pe care am văzut-o într-o seară târzie de toamnă are legătură mai mult cu ultima parte. Iar pentru asta aveam nevoie să văd ce culori au tușele destinului în povestea de viață a domnului Răsvan Cernat.

*Manuela şi Răsvan Cernat – foto credit: Paul Buciuta*

Primele atestări documentatre despre familia Cernat apar în vremea lui Petru Mușat. Alți 2 strămoși, care au făcut parte din boierimea militară, îi regăsim în timpul lui Ștefan cel Mare. Celebra Răreșoia, mama lui Petru Rareș, provenea tot din familia Cernat.

Lăsăm trecutul îndepărtat în seama istoricilor și ajungem la bunicul patern Colonelul Constantin Cernat (1882 -1960) o personalitate marcantă a României. De profesie avocat, cu numeroase specializări la Paris și Londra, a fost căsătorit cu Maria Cristescu și a avut 3 copii.

Participant în 1913 la Primul Război Balcanic, într-o ambuscadă regimentul lui a căzut prizonier la bulgari. Internat într-un lagăr de pe celălalt mal al Dunării, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și, cu febră de 40 de grade, a evadat pe timp de noapte și a traversat înot înapoi fluviul, până la liniile românești. Dat dispărut, a ajuns acasă la Bacău când deja i se făceau slujbele de pomenire.

Avea să fie din nou înrolat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916-1918) – în grad de ofițer de rezervă la Vânători de Munte. A luptat în toate marile bătălii, Oituz, Mărăști, Coșna, Cireșoaia, Mărășești. A participat la 36 de atacuri la baionetă și a fost rănit de 14 ori. Una dintre răni era să-i fie fatală: glonțul inamic i-a străpuns ficatul, i-a traversat corpul și a ieșit prin spate. L-a salvat intuiția gornistului care și-a umplut gura cu iod și i l-a suflat prin rană, până a ieșit pe partea cealaltă. Dus la cortul sanitar de campanie, a fost întins pe jos, lângă stiva de muribunzi. Un chirurg evreu, ieșit dintr-o operație să se aerisească, a trecut din întâmplare pe lângă el și l-a recunoscut. Fost coleg de școală cu Constantin Cernat, fusese salvat de el în timpul unor inundații.

La încheierea Marelui Război, aflat în convalescență la Iași, Ștefan Longinescu, fostul său profesor de drept roman, l-a recomandat ministrului de interne Gheorghe Mîrzescu şi Regele Ferdinand l-a numit Prim Comisar Regal pentru merite deosebite. În 1921 i-a arestat pe participanții la congresul de înfiinţare al Partidului Comunist din România, inițiativă care îl va costa scump mai târziu. A intrat în sală singur și a strigat: „Sunteți arestați!”. A fost întâmpinat cu râsete, dar jandarmii înconjuraseră sala și comuniștii au fost arestați. A urmat o perioadă grea pentru România, ameninţată permanent de duşmanii de dincolo de graniţele ei. „Starea de război” a trebuit menținută pînă în 1928.

În 1936, în vremea regelui Carol al II-lea, a devenit Director General al Siguranței Statului. Numirea a coincis cu perioada în care, în partidul comunist scos în afara legii, activau Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Chivu Stoica etc. Exact cei care după război vor prelua puterea. După ce a părăsit funcția prin demisie, o scurtă vreme fost Directorul Administrației Penitenciarelor, îmbunătățind condițiile și regimul de detenție.

Pentru prestigiul de care se bucura în epocă a primit mari distincții europene: în Franța – Legiunea de onoare, în Polonia – Polonia Restituta, în Cehoslovacia – Leul Alb.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, se spune (în dosarul său de la CNSAS) că a avut „atitudine binevoitoare față de etnicii evrei din detașamentele de muncă”.

Emilia Chebac: Regele Mihai a fost obligat să abdice. Ce a însemnat pentru bunicul dumneavoastră patern venirea comuniștilor la putere?

Răsvan Cernat: În 1945 bunicul era colonel în rezervă. După război s-a retras la via familiei de lângă Focșani. La început doar îl arestau scurte perioade, îl interogau, dădea declarațile și era eliberat. I s-a întâmplat asta de nenumărate ori. În 1948 însă, după ce Regele Mihai a părăsit țara a fost arestat definitiv.

Abia în 1953, după 5 ani de arest, a avut loc primul proces. Nimeni din familie nu a avut voie să asiste. A fost condamnat la temniță grea pe viață.

În 1957 a urmat al 2-lea proces, de data asta cu public. Au fost de față copiii și nepoții, printre care și eu. Mamele ne țineau în brațe ca să-l vedem și să ne vadă. Nu avea voie să întoarcă capul spre noi. Plângea. Erau imagini greu de descris. Bătrân, schilodit, ținut în condiții greu de imaginat a fost din nou condamnat pe viață. El nu trebuia să iasă viu de acolo. Știa prea multe. Lotul din care făcea parte se numea „lotul Cernat”. Asta ca să înțelegeți că nu avea nici o șansă.

Emilia Chebac: Cum a murit Col. Constantin Cernat, erou în Primul Răboi Mondial?

Răsvan Cernat: În 1960, la Gherla. Trecuse prin aproape toate închisorile: Pitești (nu a prins reeducarea), Sibiu, Galați, Jilava, Târgșor, Făgăraș. La Gherla a fost bătut sălbatic, cu ranga, de 2 deținuți de drept comun. Martorii spun că a mai trăit doar câteva ore și s-a stins.

Avea 78 de ani. Era după 12 ani de detenție extrem de dură. În tot acest timp petrecut în izolare, legat la mâni și la picioare cu lanțuri, a dormit direct pe beton. Noroc că i-au lăsat paltonul cu care l-au arestat. Am aflat de moartea lui mai târziu (1963) când familia a primit un pachet cu lucrurile care i-au aparținut (o gamelă, hainele și ghetele). Paltonul se găsește în prezent la Memorialul Durerii – Sighet sala 21.

„Constantin Cernat a fost ucis la Gherla cu bestiale lovituri de rangă, pe coridorul dintre celule, în auzul deținuților care au început să strige gardienilor: «Nu-l loviți, e bătrân!»” afirmă Florin Șinca, în cartea sa „Martirii Poliției Române” , bazându-se pe documente din arhivele CNSAS.

Emilia Chebac: După arestarea col. Cernat cum a fost tratată bunica dvs?

Răsvan Cernat: După arestarea bunicului, Maria Cernat, născută Cristescu, a rămas singură la vie. Într-o zi vine jandarmul și îi spune: „Mergeți la Primărie (care era la 200 de metri) să semnați actul de cedare a viei pentru că n-ați lucrat-o”. La întoarcere i s-a spus : „Ce cauți aici?”și i s-a interzis să între în casă să-și ia măcar o haină și pălăria, chiar dacă era toamnă și se făcuse frig. Nu a luat absolut nimic. A rămas lingura în oala cu ciorbă. Nu a fost un caz unic pentru acele vremuri. Noroc că era în relații bune cu țăranii care i-au dat bani, haine și au dus-o cu căruța la gară.

Bunica povestea că se trezea noaptea și vedea că cineva intrase la ea în cameră. Era veșnic supravegheată. Și a avut parte de anchete dure. O dădeau cu capul de pereți și de mobile ca să mărturisească unde ascunde valori. A murit în 1953, dar tata îi imita semnătura pe cărțile poștale trimise bunicului în închisoare, ca el să nu afle. A murit știind că soția lui trăiește.

Emilia Chebac: Cum a fost pentru tatăl dvs, fiul colonelului Constantin Cernat, în comunism?

Răsvan Cernat: Tata, născut în 1913, a fost arhitect. În timpul celui de al II-lea Război Mondial a fost trimis ca genist să proiecteze conducte și cazemate la Deva. După război, s-a angajat la CFR unde a lucrat până în 1960, anul în care a murit bunicul. Presiunea exercitată asupra lui a fost extrem de puternică. Și el a fost arestat de câteva ori. Nu se abținea și era destul de violent în exprimare, chiar a plesnit pe unul. Mereu îl dădeau afară de la CFR, dar pentru că în profesie excela, îl reprimeau. Îl țineau câte încă 1 an, până își termina treaba și iar îl dădeau afară. Când mai avea 2 ani până la pensie n-a mai rezistat și și-a dat demisia. Tot timpul a fost hăituit și, bineînțeles, s-a ales cu o pensie de mizerie.

Emilia Chebac: Pe linie maternă proveniți dintr-o familia de greci. Cum au ajuns in România?

Răsvan Cernat: Familia bunicului provine din Kefalonia. În urma unui cutremur devastator s-au stabilit în România, la Galați. Străbunica maternă a ajuns în România la vârsta de 7-8 ani. În Grecia fusese o epidemie teribilă de holeră. Îi murise întreaga familie și a fost trimisă la rudele de aici. Cum se știe, la Brăila și Galați exista o comunitate grecească importantă și foarte puternică finaniar. Amuzant este că Grecia a avut doi dictatori: Metaxa (numele bunicului) și Papadopulos (numele de fată al bunicii) cu care, evident nu avem nicio legătură. Documente din Kefalonia, din păcate nu există. În 1944, spre finele războiului, când nemții s-au retras din insulă, au ars toate arhivele.

Emilia Chebac: Îmi puteți povesti de bunicii materni?

Răsvan Cernat: Bunicul matern Eugen Metaxa a fost Inspector general la Poștă. A înălţat o casă frumoasă în Bucureşti, dar a avut neșansa să-i piară 2 copii. Primul născut, sora mai mare a mamei mele, a murit de scarlatină. A doilea prunc a murit de pneumonie. Pe stradă trecea fanfara cu soldații, şi femeia care în absenţa părinţilor stătea cu copilul, probabil ca să nu piardă momentul, l-a scos dezbrăcat afară. Bunicii au fost atât de afectați încât au vândut casa. Au ridicat apoi un bloc mic cu 2 apartamente. Unul pentru ei și unul pentru mama care între timp se măritase.

Când au venit la putere comuniștii, casa construită pe credit i-a fost ’’naționalizată’’ chiar în ziua în care achitase ultima rată la bancă. Ajunşi chiriaşi la stat în propria locuinţă, ai mei s-au înghesuit într-unul din apartamente, 6 persoane în 2 camere. Într-una dormeam eu și bunicii, în cealaltă, părinții mei, iar o vară a mamei de la Galați, dată afară din casă, într-un hol de trecere. Până la 19 ani am dormit cu bunicii în aceeași cameră.

Bunica maternă, Margareta Metaxa a fost prim solistă şi membră fondatoare a Operei Române. Debutase în Lohengrin, spectacolul inaugural din 1921 al Operei din București, dirijat de George Enescu. Pe vremea ei foarte puține cântărețe ajungeau la Scala din Milano. În Italia, unde a cântat 2 ani, lumea o recunoștea pe stradă. Exista atunci o legătură foarte specială între artiști și spectatori. Bunica a fost o stea a Operei bucureștene și totuși, în 1948, pentru că nu accepta să se înscrie în PMR, a fost pensionată forţat, cu o pensie derizorie.

Zece ani mai târziu, ca o reparație morală, la sărbătorire a 35 de ani de activitate artistică a susținut un spectacol festiv, o Traviata la care, în final, lumea s-a suit cu picioarele pe scaune s-o ovaționeze. Eram în sală și nu uit acea demonstrație de simpatie extremă a publicului.

Emilia Chebac: Ce amintiri aveți dumneavoastră din perioada când s-a instaurat comunismul?

Răsvan Cernat: M-am născut cu o claviculă ruptă pentru că mamei, însărcinată în luna a noua, i-a ieșit în cale, pe stradă, o patrulă de soldați sovietici și unul din ei, din senin, a izbit-o cu piciorul în burtă. Pe la 6-7 ani am înțeles ce înseamnă frica. Mi-a rămas în minte figura unui anchetator, ce-i drept amabil, care nu m-a insultat sau bruscat. Dar la una din deja obișnuitele lui vizite neanunțate, m-a văzut că mă jucam cu un stilet, amintire din armată păstrată de tata și a sărit ca ars: „Ce ai acolo?” Au urmat interogatorii ale întregii familii, declarații. Erau anii ’50 când și rușii intrau peste tine în casă și luau tot ce voiau.

Mai țin minte că atunci când familia primea o carte poștala, imediat se făcea un pachet pentru bunicul: biscuiți și țigări. Eram perfect conștient de ce se întâmplă, deoarece pachetele erau invariabil returnate.

Emilia Chebac: Existau și momente frumoase?

Răsvan Cernat: Viața mergea totuși înainte. Unul dintre unchii mei, un tip cu avere considerabilă, își construise o casă splendidă. Era o clădire impresionantă cu 3 etaje. Când au venit comuniștii, s-a nimerit ca în acea casă să fie băgate familii de oameni cumsecade. Unchii și verii mei au fost tolerați să rămână cu chirie în jumătate de apartament. În acest loc se reuneau mereu rudele și prietenii. Mâncarea era puțină, dar vin se mai găsea. Cu toate neajunsurile de atunci, atmosfera era minunată. Întâlneai acolo oamenii care, în ciuda vremurilor, nu își pierduseră distincția. Erau îmbrăcați în haine bine croite, dar cu coatele lustruite, cu cravate cândva somptuoase, acum obosite. Însă modul în care le purtau conta cel mai mult.

Emilia Chebac: Știu că ați vrut să deveniți medic. Cum ați ajuns să faceți muzică?

Răsvan Cernat: Sunt 2 pasiuni complementare. Medicii sunt mari amatori de muzică clasică. Meseria lor nu e totdeauna plăcută și atunci au nevoie de o alternativă care să-i scoată din lumea lor de infern. În copilărie mă jucam cu seringi. Eram convins că mă voi face medic. Chiar mi se spunea în glumă – domnul doctor.

Pe de altă parte, la bunica se întâlneau marii artiști ai vremii: Victoria Costescu-Duca, Tana Nanescu, Mircea Lazăr, Goangă, Secăreanu, Niculescu Basu, Gogu Georgescu, Massini. Ascultam fascinat poveștile despre lumea lor de altă dată și despre ce se petrecea în viața muzicală în acei ani. Cum studiasem pianul și teoria muzicală de la 5 ani, eram tentat să merg și eu pe acea cale. Am plecat de acasă să mă înscriu la admitere la medicină – 1963 era primul an în care candidații la studii universitare nu mai aveau nevoie de dosar de cadre – și, spre stupoarea familiei, m-am întors anunțând că m-am înscris la Conservator!

Emilia Chebac: Ce ați studiat la Conservator?

Răsvan Cernat: La început am urmat secția de dirijat, un amestec de dirijat simfonic și de cor, apoi am urmat compoziția. Această a II-a Facultate dura 6 ani. Numai la medicină și arhitectură se mai studiau atâția ani. Acolo am învățat cu adevărat cum se face muzica, din interiorul ei. Am și avut șansa unor profesori extraordinari: Dumitru Botez, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Miriam Marbe, Emilia Comișel, Paul Jelescu. Între timp intrasem „în câmpul muncii”, ca profesor de muzică de cameră la Liceul de Muzică No.1, din spatele Mitropoliei. N-a fost ușor.

Emilia Chebac: Ce dirijor admirați ?

Răsvan Cernat: Wilhelm Furtwängler este pentru mine zeul dirijorilor, deși avea o mare sobrietate a gesticii. A condus marea Orchestră Filarmonică din Berlin. A activat între cele 2 războaie mondiale, dar după al II-lea, pus la zid pentru a fi continuat să-și îndeplinească profesia în perioada nazismului, a fost dat afară.

Emilia Chebac: Ce face un dirijor?

Răsvan Cernat: Mai întâi studiază partiturile acasă, în profunzime și în mod științific, pentru că muzica este o artă dar și o știință. Apoi pune în aplicare traseul muzical ales și asumat, impune porpria viziune interpretativă. În această fază a repetițiilor cu muzicienii – instrumentiști, soliști, cor – intențiile și le expune gestic, dar uneori poate fi necesar ca gestica să fie însoțită de o explicitare verbală. Un dirijor este ca un regizor. Explică orchestrei, soliștilor și corului, cum trebuie executată partitura și ce efecte urmărește să obțină. Îi face pe artiștii din fața lui să înțeleagă imaginea pe care el a construit-o. Faza a treia este a prezenței lui în fața publicului, când unica posibilitate de exprimare este gestul. Acesta are două funcții: de conducere cu precizie a fluidului sonor și de transmitere a fluxului emoțional al muzicii către public. Țelul nu trebuie să fie satisfacția vizuală a publicului ci exprimarea și transmiterea unei intenții muzical-estetice.

Emilia Chebac: Sunteți de acord cu introducerea curentului modern într-un spectacol de operă?

Răsvan Cernat: Sunt inamic declarat al modernizărilor cretine din ziua de azi. În operă actualizarea forțată, cu orice preț, este mult mai gravă decât în teatru. Muzica te obligă într-un anume fel să urmărești un filon. Dacă în locul sabiei aduci în scenă un kalașnicov, rupi tot ritmul operei, nu mai trezești emoție, duci spectacolul în cu totul alt registru. Inovațiile de dragul scandalului mi se par jalnice. În Traviata, să o pui pe Violeta să mulgă vaca pe scenă, în sfâșietoarea întrevedere cu bătrânul Germont, nu este un gest de revoluție regizorală ci de prost gust.

Emilia Chebac: Agreați o vestimentație extrem de relaxată la spectatori (blugi, tricou, converse)?

Răsvan Cernat: Nu. Cine vine seara la operă, se pregătește încă de acasă, prin modul în care se îmbracă, pentru ceasuri de viață speciale, privilegiate. Când ajunge în sală trebuie să aibă deja o încărcătură cu care să preia mult mai intens evenimentul artistic. Opera este și trebuie să rămână un spectacol de elită.

Emilia Chebac: V-a urmărit vreodată trecutul familiei în cariera dumneavoastră?

Răsvan Cernat: Absolvisem Conservatorul când un Ministru al Culturii, fost coleg la facultatea de arhitectură cu tatăl meu, i-a spus direct : „Cu numele pe care îl poartă, fiul tău nu o să urce niciodată pe un podium de concert.” Din fericire a fost profet mincinos. Da, am simțit efectele dosarului meu. Și, mai ales, nu am putut să uit suferința bunicului. În cei 8 ani cât am fost dirijor al Filarmonicii din Brașov, în fiecare lună făceam câte un turneu cu orchestra, să strângem bani – era epoca autofinanțării. Mergeam mai ales la Sf. Gheorge și Făgăraș.

La Făgăraș, sala unde se țineau concertele se afla la 50 de metri de castel (pușcăria unde a stat închis bunicul). Acum înăuntru funcționa un restaurant. Mă duceam de fiecare dată acolo și vorbeam cu chelnerii care îmi povesteau ce se mai întîmpla. Locul mă atrăgea dureros. Dacă vara nu se putea sta înăuntru pentru că era un frig cumplit, nici nu vreau să mă gândesc cum era în donjonul (zarca) unde fusese închis bunicul. Zidul avea o grosime de 2 metri. Condiții de exterminare, pentru că aceea nu a fost detenție ci genocid. Și totuși el a rezistat atâția ani, ba a mai și găsit energia să îmbărbăteze și alți deținuți. Știu asta de la cei care au ieșit din închisoare.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?

Răsvan Cernat: Pentru mine Eminescu este cel mai important român care a existat vreodată. Și ca mare creator și ca mare român. Este un om care și-a periclitat cariera și viața, să spunem, urmărind un țel național.

Portughezii, pentru care am o foarte mare admirație, au stabilit ca ziua lor națională să fie a morții celui mai de seamă poet al lor ( 10 iunie – ziua morții lui Luís Vaz de Camões, geniul literaturii portugheze și autorul monumentalei opere „Lusiada” – Os Lusíadas). Se putea face asta și în România.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Răsvan Cernat: Când am citit postarea dvs, am fost profund impresionat de poezia și sensibilitatea textului, calități rare în ziua de astăzi. Și este o reală bucurie să pot sta de vorbă cu oameni care se află pe aceeași lungime de undă cu mine. Faptul că cineva din tânăra generație gândește ca dvs. este reconfortant pentru noi toți.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Cui v-ar plăcea să-i iau un interviu?

Răsvan Cernat: Soției mele.

În timp ce-i luam interviu domnului Răsvan Cernat, la o terasă din Herăstrău, asistam amuzată la un fenomen pe care, eu una recunosc, nu-l trăiesc în fiecare zi. Este o prezență care impune prin maniere impecabile, tonul agreabil cu care știe să poarte o conversație, prin economia de gesturi și atenția care se simte în fiecare detaliu al vestimentației. Atât de mult încât chelnerul încerca să-și alinieze comportamentul cu rafinamentul domnului Răsvan Cernat. Incredibil cum poate funcționa puterea exemplului! Cei care spun că nu mai avem modele, cu siguranță nu știu unde să privească.

Trăim într-o lume în care suntem veșnic nemulțumiți de ceva/cineva și simțim nevoia să ne exprimăm cât mai vocal. Întâlnirea cu Răsvan Cernat – un om cu o așa istorie de viață – m-a făcut să conștientizez că nervii se țin în frâu prin educație. Să ai puterea să vorbești, fără patimă, de cei care au făcut rău familiei tale ține de educație. Să nu te lamentezi și să vezi frumosul acolo unde alții nu sunt capabili să-l observe ține firește tot de educație.

Răsvan Cernat provine dintr-o familie a căror membrii (după 1948) au avut orizontul definitiv blocat. În copilărie a asistat neputincios la înlocuirea unei lumi care punea preț pe valori, educație și onoare (și chiar și așa era, departe de a fi perfectă) cu una guvernată de minciună, teroare și ură. Dar toatea acestea nu l-au împiedicat să ajungă un profesionist de mare cotă și să trăiască o frumoasă poveste de dragoste cu istoricul de film Manuela Cernat. De ce? Pentru că în lumea lui lumina s-a dovedit mult mai puternică decât întunericul.

Au trecut vreo 8 ani de la întâmplarea din metrou. Probabil că ar fi stat acolo, ascunsă într-un colț al memoriei, dacă n-aș fi văzut filmul. Iar dacă n-aș fi scris postarea pe facebook, cu siguranță, niciodată n-aș fi ajuns să-i iau un interviu dirijorului Răsvan Cernat. Cum am spus la începutul acestui articol, totul a fost guvernat de un joc al hazardului, dar care ține mai mult de o aripă de înger decât de un zar norocos.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete artă, interviuri, istorie, poveste reală

Cultură

„Între chin și amin” un film de Toma Enache

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 octombrie 2019
6 comentarii la „Între chin și amin” un film de Toma Enache

E ora 3 noaptea. Mă răsucesc de pe o parte pe alta, încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Renunț, mă ridic din pat, deschid laptopul și degetele încep să zboare pe tastatură. Filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” s-a dovedit o experiență pe care nu o pot păstra doar pentru mine. Ani de zile am așteptat un asemenea de film.

De fiecare dată când citeam un material despre pușcăriile comuniste și Experimentul Pitești apărea obsesiv întrebarea: de ce nu se face un film? Mă săturasem să întâlnesc oameni care nu știau nimic despre duritatea metodelor folosite de torționari, împotriva elitelor intelectuale, politice și religioase încarcerate în perioada comunistă. Sunt atâtea filme despre Holocaust, dar nici unul despre fenomenul Pitești.

La 13 ani cărțile despre Holocaust m-au introdus pentru prima dată în intimitatea răului. În naivitatea mea credeam că Holocaustul reprezintă răul absolut. Dar mai târziu aveam să aflu că în timpul „reeducării” de la Pitești răul a atins un primitivism care întrece orice imaginație. Dacă Holocaustul a însemnat exterminarea evreilor de către naziști, fenomenul Pitești a însemnat exterminarea românilor de către români. La Pitești erai frate contra frate, prieten contra prieten. În lagăre evreii erau supuși la o muncă epuizantă în scopul exterminarii. La Pitești a fost însă și mai rău. Pentru a se lepăda de convingerile politice și religioase, deținuții erau torturați zi de zi, loviți chiar și atunci când primeau mâncare sau apă și culmea sadismului trăiau cu torționarul în aceeași celulă.

Metode de tortură folosite la închisoarea Pitești găsiți aici.

În perioada 1948-1952 când a avut loc „reeducarea” de la Pitești, cu siguranță în iad s-a făcut liniște. Diavolii s-au declarat învinși, au scos carnetele și au început să ia notițe. Pe Pământ, în România, oamenii inițiau cel mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană.

Când îmi pierdusem orice speranță, aflu că regizorul Toma Enache pregătește un film „Între chin și amin” despre Experimentul Pitești. Filmările s-au făcut la închisoarea Jilava. Urmăream în fotografiile postate pe pagina de facebook a filmului cât de frumos se conturează proiectul. Citind materiale despre film, am descoperit că Toma Enache pune mare preț pe valorile umane: „Eu ca regizor îi aleg pe cei care îi prețuiesc” De aceea, un actor care are șansa să fie admis în echipa lui, va primi întotdeauna un rol care îl va pune în valoare. Pe măsură ce mă adânceam în documentare îmi plăcea tot mai mult acest om. Cuvintele lui „În loc să-și onoreze eroii, Romania onorează în continuare comuniștii” m-au convins că filmul nu va fi o dezamăgire. Nerăbdătoare am început să număr zilele până la data apariției în cinematografe.

Prin filmul „Între chin și amin” l-am descoperit pe Vali V. Popescu actorul care îl joacă pe tânărul compozitor Tase Caraman. Intuiția lui Toma Enache și talentul lui Vali V. Popescu au făcut ca rolul unui supraviețuitor al Experimentului Pitești să se apropie de perfecțiune. Rar am mai văzut pe cineva capabil să exprime agonia, frica, curajul și tandrețea cu atâta naturalețe. Modul cum și-a înțeles Vali V. Popescu personajul, umilește lejer prestațiile actoricești cu care suntem sufocați până la indecent în ultima vreme. Jocul inteligent, trăsăturile rasate și ochii care știu să spună o poveste conturează minunat un personaj care ți se strecoară discret în suflet.

Mereu m-am dat în vânt, la actori, după genul acela de fizionomii, ușor desuete, care pot juca orice. Când te identifici prea mult cu perioada în care trăiești se simte impostura. Vali este avantajat de un fizic care îl recomandă pentru o diversitate de roluri: un tânăr fiu de boier din Belle Époque care se ruinează la Paris, un escroc sentimental din perioada fanariotă, un haiduc, un scriitor din Bucureștiul interbelic, un evreu din timpul Pogromului de la Iași, dar și un jurnalist de investigație contemporan. Cel mai mult mi-aș dori să-l văd pe acest actor, care lucrează la Teatrul din Turda, într-un film în care să joace rolul unui partizan din munți. Asta așa, pentru că este greu să uit acel „niciodată” cea mai redutabilă formă de rezistență din film.

Kira Hagi a fost marea revelație din distribuția filmului „Între chin și amin”. Prima dată mi-a atras atenția cu proiectul „Martha”. E greu să porți povara numelui Hagi și să performezi la același nivel cu cel care l-a făcut celebru. Dar sunt convinsă că va reuși. Faptul că este născută pe 27 martie Ziua Internaționala a Teatrului nu cred că este deloc întâmplător. La Kira Hagi nici o replica nu a sunat fals. Deși a avut un rol secundar, personajul ei Tana are atâta putere încât îl domină pe Constantin Cotimanis în scena în care cei 2 se înfruntă. M-am întrebat de ce este atât de credibilă. Poate pentru că este parte din poveste. Străbunicul matern a fost închis 15 ani la Aiud. Bunicul matern a fost trimis la muncă forțată la canal. Unchiul bunicii a fost închis la Pitești. Se pare că „ dușmanii de clasă” din arborele genealogic al tinerei actrițe au pregătit-o pentru rolul Tanei.

Am sentimentul că fata asta talentată ne va rezerva multe surprize.

Constantin Cotimanis este, în acest film, reîncarnarea diavolului pe Pământ. Un Cotimanis brutal până la insuportabil, șeful închisorii domină prin violență nu numai deținuții, dar și publicul din sală. Urletele lui m-au făcut să mă simt amenințată de câteva ori. Personajul lui C. Cotimanis și-a impus forța până la capat. Ciumău, mi-a amintit de naziștii pasionați de muzică clasică, dar care printr-un gest trimiteau evreii la moarte. Mă bucură că Toma Enache i-a oferit șansa unui rol atât de complex. Filmul „Între chin și amin” m-a făcut să înțeleg că puterea și forța nu sunt sinonime. Prin putere schimbi oameni, pe când prin forța doar terorizezi. Tana e puternică (l-a întors pe Iancu de unde se rătăcise), pe când Ciumău în afară de a băga frica în oameni nu e în stare de nimic memorabil.

La finalul filmului îl uram pe Constantin Cotimanis. Proiectam asupra actorului personalitatea lui Ciumău. În timp ce scriam articolul am realizat că în mintea mea actorul îl eliminase complet pe omul Cotimanis. Mi-am amintit că l-am văzut în vara asta, la Vila Florica, la mormântul Brătienilor. Ca o reparație morala, omul nu este deloc o fiara. Doar un actor talentat.

**Torționar și victimă – Constantin Cotimanis și Vali V. Popescu**

**Ion Dichisianu și Constantin Cotimanis**

Câmpul de maci care apare în film îl asociez cu paltonul roșu din „Lista lui Schindler”. Este frumosul într-o lume în care Dumnezeu a fost trimis în exil. Mi-a plăcut teribil cum prin această alternanța de scene, subtil Toma Enache strecoară speranța.

Întreaga echipă a depus o muncă fantastică. Nu am scris despre fiecare actor în parte pentru a nu vă strica surpriza. Mai dau un singur indiciu. În film există o poveste de dragoste între Tase și frumoasa profesoară Lia. Aceasta iubire este ancora de care se agață Tase pentru a rezista.

**Tase și Lia – Vali V. Popescu și Ana Pârvu**

Pe durata filmului, în sală, s-a așternut o liniște cutremurătoare. Între replicile actorilor puteai auzi, cu ușurință, cum păianjenii își țes pânza. Dintre cei care au venit la film m-a impresionat un grup de 6-7 baieți extremi de vocali când au intrat în sală. Credeam că vor pleca în primele 20 de minute. Nu numai că au rezistat pâna la final, dar cred că nici nu s-au atins de cutiile cu pop corn. Erau în spatele meu și n-am auzit nici măcar un ronțait. A mai fost o familie cu 2 copii: unul de 13 ani, altul de 17. Să petreci o seară de vineri uităndu-se la un film dur despre fenomenul Pitești, când adolescenții preferă alternative mult mai amuzante, e mare lucru.

Am ieșit din sala la 00:30. În mall eram doar noi spectatorii, paznicii și o liniște apăsătoare. Și deodată am auzit preț de câteva secunde bune cum bat clopotele. Cu siguranța era rodul imaginației mele. Dar le-am auzit! Le-am interpretat ca pe o rugă pentru risipă de personalitate, talent, cultură și șansă care a pierit la Pitești.

Toma Enache și echipa lui și-au încheiat misiunea. Acum e rândul nostru al spectatorilor să împărtășim mai departe. O lume normală așa ar trebui să funcționeze. Când primești ceva ești dator să dai mai departe. Personajele din filmul „Între chin și amin”au murit, suferit și rezistat pentru că nu au putut să renunțe la o lume normala. O lume normală nu există fără Dumnezeu, fără credință și fără memorie.

Acolo în sala de cinema a rămas o parte din sufletul meu. Cum aș putea să le mulțumesc lui Toma Enache și echipei lui decât urându-le: Avânt frumos filmului „Între chin și amin” spre inimile oamenilor!

Mergeti la film, dovediți că nu suntem cum ne vede Ciumău în scena finală. „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul asta este ficțiune.”

Mulți spun că este prea dur și că nu pot suporta suferința. Dacă alegem în felul ăsta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor tulbure.

Nu toți avem stofă de eroi, dar am putea măcar să le cinstim memoria. „Între chin și amin” filmul lui Toma Enache asta face le cinstește memoria și ne mai spală din păcate.

Caravana „Între chin și amin” va merge în această lună prin toată țara.

Fotografiile sunt luate de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. Multe din fotografii am înteles ca sunt făcute de Matei Cotimanis.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete curaj, educație, film&teatru, istorie

Cultură Interviuri

Interviu cu Alina Pavelescu despre povestea din spatele cărții „Sindromul Stavroghin”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 9 septembrie 2019
Niciun comentariu la Interviu cu Alina Pavelescu despre povestea din spatele cărții „Sindromul Stavroghin”

Îmi doream un interviu cu Alina Pavelescu, dar nu aveam curaj. Nu autoarea „Sindromului Stavroghin” mă intimida ci editoarea Alina Pavelescu. Cum mereu am pus editorii buni pe un piedestal, lumea lor mi se pare destul de inaccesibilă. Dar mi-a plăcut atât de mult „Sindromul Stavroghin” și cum eram prietene pe facebook (nu o cunoșteam personal) i-am propus Alinei Pavelescu un interviu pentru blogul meu.

În viața reală Alina este arhivist (la Arhivele Naționale), iar în timpul liber scriitoare. Cum a ajuns un istoric în lumea romanelor de ficțiune? După ce a muncit intens, vreme de 10 ani, pentru un doctorat în științe politice a realizat că dispune de prea mult timp liber. S-a mai adăugat și faptul că odată întoarsă în România mediul academic nu era deloc ofertant, iar motivația și atmosfera din lumea istoricilor nu o îmbiau la o performanță de care ar fi fost capabilă. Așa s-a apucat de scris.

Pentru Alina nu era o lume total necunoscută. La 10-12 ani scria deja poezii, iar prima încercare de proză a fost la 15 ani. Rezultatul n-a prea convins-o, de aceea nu s-a luat în serios, dar niciodată nu a renunțat la scris. Motiv pentru care a luat o pauză timp de 20 de ani, și-a susținut lucrarea de doctorat, apoi s-a reîntors la vechea pasiune. Inițial era convinsă că nu va reuși mare lucru, dar cum era într-un punct al vieții în care avea maturitatea intelectuală necesară pentru a scrie o carte, i-a ieșit.

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Sindromul Stavroghin”?

Alina Pavelescu: În 2011 am văzut un film, pe un canal de știri, cu un fost milițian, acum pensionar, care dezvăluia cât de mult a greșit în cariera lui. Se căia pentru tratamentul aplicat deținuților (bătăi și umilințe). Deși părea o poveste ofertantă la nivel emoțional, eu nu am simțit-o așa. În tot ce spunea sesizam o notă teribil de falsă. Vedeam un om cu un orgoliu nesfârșit care își mărturisea pocăința. M-am întrebat ce se întâmplă în capul unui asemenea personaj, transformat în subiect de știri și curtat de jurnaliștii care încercau să manipuleze povestea spre o zonă comercială. Așa s-a născut „Sindromul Stavroghin”.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu au citit încă „Sindromul Stavroghin” care ar fi cheia cărții?

Alina Pavelescu: Cheia romanului nu este o poveste despre un torționar, este o poveste despre un fenomen de știri creat într-un anumit context, într-o anumită societate, funcție de un anumit orizont de așteptate și de anumite frustrări ale societății. Cei care caută în „Sindromul Stavroghin” un Stavroghin vor fi dezamăgiți de carte. Substanța cărții este tocmai fenomenul creat de o presă „originală” într-o societate la fel de „originală”.

Emilia Chebac: Cartea are o coperta este extrem de sugestivă. Cum ați ales-o?

Alina Pavelescu: Mi-a plăcut că Angela Rotaru, ilustratoarea care a făcut coperta, s-a oprit asupra întâmplării cu garoafa din carte – garoafa strivită într-o baltă de roșu. Această scenă a fost concepută de mine ca un nucleu simbolic a ceea ce s-a întâmplat cu personajul Septimiu Făcăleanu.

Emilia Chebac: Cum ați ales numele personajului principal – Septimiu Făcăleanu?

Alina Pavelescu: Am gândit o acțiune care să se petreacă în vestul României. Septimiu este nume latinesc specific în zona Transilvaniei. Pentru numele de familie puteam să aleg ceva neutru – Ionescu, Popescu, dar am considerat că e mai muzical Făcăleanu. Se încadrează în melodia poveștii și a personajului.

Emilia Chebac: În ce gen de tipologie umană se încadrează cele 2 personaje negative: Eugen și Miron?

Alina Pavelescu: Acești indivizi, deloc excepționali, sunt cei care impun trendul pentru că au suficient tupeu, dar și o anumită doză de inconștiență. Eu interpretez inconștiența ca pe un exces de certitudine în viața omului. Atunci când un om este excesiv de convins că este bun sau că are dreptate. Iar acest gen de oameni sunt cei care, de cele mai multe ori, atrag comunitatea într-o capcană.

Majoritatea oamenilor nu sunt construiți așa. Au îndoieli și simt vulnerabilitea. Uneori o și afișează pentru că nu o pot ascunde. De aceea, genul acesta de oameni sunt foarte ușor de manipulat dacă emani suficientă forță din care ei deduc că ai dreptate. Tu poți fi completamente în eroare, completamente malefic în efectele tale, dar ceea ce contează este aerul pe care îl degaji. Iar ei se lasă păcaliți.

Riscul nu derivă din faptul că personajul negativ ar putea să-ți facă rău, ci derivă din faptul că este urmat de mulți oameni, ilustrează un trend, iar tu vei fi marginalizat dacă nu te integrezi.

**Radu Paraschivescu vorbind despre „Sindromul Stavroghin”**

Emilia Chebac: Vorbiți-mi de Adelina personajul pozitiv, jurnalista care dă drumul poveștii.

Alina Pavelescu: Adelina nu urmărește celebritatea, chiar dacă articolele ei declanșează totul. Întotdeauna este nevoie de o privire inteligentă care să vadă o situație caricaturală dincolo de caricatură.

Există și în viața reală personaje ca Adelina. Eu am cunoscut jurnaliști, naivi și inocenți, care au pornit să facă această meserie la modul cinstit. Apoi lucrurile au luat-o într-o direcție în care nu se mai regăseau. Este greu să rămâi echilibrat până la capăt în negarea lumii. Dar există și oameni care au această capacitate, pe care eu o văd ca pe o calitate, deși mulți nu sunt de acord cu mine. Să ai tăria de a nu te lăsa modelat, chiar frânt de mediul în care trăiești. Acești oameni au reputația de ciudați, nebuni, niciodată nu sunt populari și în general rămân marginali. Nu e o situație în care să fii fericit, dar e o situație în care să fii mândru de sine.

Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?

Alina Pavelescu: Mi-aș dori să am un ritual al scrisului, dar nu-mi permit. Nu trăiesc din scris și fiind un funcționar destul de ocupat (cu program fix, uneori rămân și peste program) scriu pe unde apuc. În tramvai pe telefon, seara, dimineața, noaptea, în weekend și vara când insomniile sunt mult mai frecvente.

Emilia Chebac: Ce v-ați propus cu personajele negative din „Sindromul Stavroghin”?

Alina Pavelescu: Personajele din „Sindromul Stavroghin” sunt o parodie în care am amestecat personaje negative pe care le-am întâlnit în jurul meu, fiecare cu latura lui diabolică, dar și cu punctul lui slab în care poate fi lovit la un moment dat devenind vulnerabil ca noi toți.

În construirea lor pornesc de la un dialog din viața reală. Sunt bucățele din ceea ce m-a frapat pe mine în realitatea înconjurătoare. Mai ales ce nu mi-a plăcut.

De personajele negative sunt cel mai puțin mulțumită, mi se pare că le-am construit schematic. Nu mi-am propus însă să aduc cititorul în intimitate cu răul absolut. Am urmărit mai degrabă polifonia reacțiilor și a sentimentelor care se pot manifesta contradictoriu la un singur individ. Dovadă reacțiile mele în fața acelui reportaj care a fost declanșator al cărții.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de scriitor?

Alina Pavelescu: Un domn în vârstă, fost profesor la Facultatea de Litere, la capătul unei lansări a vorbit jumătate de oră despre cartea mea „Sindromul Stavroghin” spunând la debutul discursului că de fapt el nu a citit-o încă…

**Este istoric, dar ca cititor Alina preferă ficțiunea.**

Emilia Chebac: Dacă ar fi să alegeți, între ficțiune și memorii/jurnale, ce preferați?

Alina Pavelescu: Întotdeauna am ales ficțiunea. Ideea de lectură care îmi place, care mă atrage și cu care să visez singură în cameră seara. Dar și memoriile și jurnale sunt o formă de ficțiune pentru că autorul pune în scenă și oferă adevărul său.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Alina Pavelescu: Fiindcă mi-ați plăcut ca persoană. Apoi m-am uitat pe blog. În general, nu refuz să cunosc un om sau să ajut. Excepția o constituie oamenii care dau trendul, cei care au convingeri foarte ferme. Pe aștia mi-e greu să-i suport, în rest cu cât cunoști mai mulți oameni cu atât te îmbogățești.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Alina Pavelescu: Cristina Vremeș – Trilogia Sexului Rătacitor. O autoare tânără care scrie foarte bine. Mi-aș fi dorit să o cunosc și să o aud vorbind. Uneori ai surpriza ca în viața reală, un scriitor să fie altfel decât scrie.

Emilia Chebac: Dintre cărțile citite în ultima perioadă mi-a plăcut mult „Regele și Duduia”. Ca istoric, ce părere aveți despre genul acesta de carte în care se intersectează istoria și literatura?

Alina Pavelescu: Tatiana Niculescu, autoarea cărții, are mulți critici printre istorici, care urmăresc cu lupa orice inexactitate, dar nu cred că are relevanță în modul în care scrie. Genul acesta de carți, la intersecția dintre istorie și literatură, nu cred că pot fi judecate așa. E bine să te ferești să scrii de așa manieră în care să schimbi total perspectiva, dar nu cred că cineva își propune să documenteze în detaliu fiecare aspect din viața unui personaj. Fiecare om care scrie are dreptul să aducă o viziune proprie.

Emilia Chebac: Cât de important este feedbackul pentru dvs.?

Alina Pavelescu: După ce mă eliberez de o poveste, nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă am scris bine sau prost. Când publici ceea ce scrii feedbackul este singurul lucru important. Este cea mai fascinantă relație care se leagă între scriitor și cititorii săi. Realizezi că poți să naști sentimente prin cărțile tale. Te simți ca un mic vrăjitor, iar asta îți dă curaj să continui chiar dacă în sinea ta ești convins că nu ești genial și nici nu revoluționezi literatura.

Am menționat în introul acestui interviu că Alina Pavelescu este și editor. În prezent citesc „Războiul unui slujitor devotat” – Louis Basset. O carte de memorii apărută la editura Humanitas tradusă și editată de Alina Pavelescu.

Citesc de plăcere, dar nu mă consider un un cititor avizat pentru a da steluțe și calificative unei cărți sau unui autor. Semnul că mi-a plăcut teribil o carte este că încep să visez la un interviu cu autorul. Îmi doresc să cunosc omul care a scris-o și să aflu povestea din spatele cărții. De fapt, vreau să-i mulțumesc personal celui care a reușit performanța să mă aducă de la realitatea nebună în care trăiesc la starea de Rai confirmat. Oameni care m-au făcut să-mi doresc interviuri cu ei după ce le-am citit cărțile: Simona Antonescu, Camelia Cavadia, Horia Ghibuțiu și Teofil Mihăilescu.

Pentru că Alina Pavelescu m-a făcut să ating o astfel de stare, după ce am terminat „Sindromul Stavroghin”, am scris pe contul personal de facebook:

„Sindromul Stavroghin” este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (vezi fotografia).

Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil:
– Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință,
– Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele,
– dra Silvia o renumită moderatare tv, dar când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe,
– Fane interlopul care câteodată are creier și inimă… doar pentru cine vrea el
– Obeadă diavolul reîncarnat,
– Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, 2 indivizi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.

Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.

Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.

La câteva luni de la această postare mă întâlneam cu Alina Pavelescu, la Humanitas Cișmigiu, pentru un interviu. Când eram la final a apărut soțul Alinei, istoricul Șerban Pavelescu. După ce am închis reportofonul, a punctat extrem de mândru că „Sindromul Stavroghin” a fost scris în… 3 luni. Privirea cu care se uita la soția lui spunea mai mult decât 1000 de cuvinte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, educație, interviuri, istorie, jurnalism

Cultură

Viață de cititoare – iulie 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 18 august 2019
2 comentarii la Viață de cititoare – iulie 2019

1 iulie Luna a debutat cu un interviu luat Alinei Pavelescu autoarea cărții „Sindromul Stavroghin”.

Monica Tonea, o scriitoare stabilită în Belgia, mi-a trimis cartea ei „Piatră de hotar”. Românii din diaspora sunt foarte deschiși la blogul meu. Primesc mesaje surprinzătoare de la oameni care vin să-și petreacă vacanța în Romania și vor să mă cunoască.

Am reușit, în sfârșit, să termin „Trilogia Transilvăneană” vol I. Până acum mi-a plăcut, dar nu mă pronunț până nu voi finaliza toate cele 3 volume.

2 iulie Comandă Elefant. Am decis să cumpăr cărți ușoare de vară. Mai puțin ultima, dar care era 50% redusă și n-am rezistat.

• Jo Nesbo – „Fiul”
• Jo Nesbo – „Macbeth”
• „Aici, acum, mereu„ – Catherine Isaac
• „Confidentul”– Helene Gremillon
• „O revoltată in Rusia Bolșevică”– Evghenia Iaroslavskaia – Markon

În dormitorul meu lucrurile stau ceva de genul: pe noptieră cărți pe care le citesc, un raft plin de cărți care urmează să le citesc, iar pe birou mă așteaptă cărți terminate din care notez citate într-un jurnal de lectură.

3 iulie Primit comanda de la Elefant. Am început „ Aici, acum, mereu” – Catherine Isaac de la care aveam așteptări, dar după jumătate de carte am renunțat. Am crezut că este în genul carților lui Peter Mayle despre Provance. Nici pe departe.

Nici „O revoltată în Rusia Bolșevică” nu a fost cu noroc. Este prima dată când un jurnal nu numai că nu mă atrage, dar mă enervează că autoarea, deloc flexibilă, prea vedea viața numai în alb și negru. Fiică de profesor universitar, Evghenia s-a născut într-o familie burgheză, a crescut cu guvernantă și totuși a decis să se alăture bolșevicilor. De mică a fost o revoltată, dar în același timp exaltată și dotată cu o mare doză de naivitate. Asocierea cu cauza revoluționara nu va împiedica autoritățile vremii să o aresteze (1929), iar apoi să o execute (1931).

Chestia asta cu reducerile de carte funcționează, pentru mine, la fel ca reducerile de haine. Am realizat că mai bine îmi cumpăr o rochie la preț întreg, dar în care să mă simt fabulos, decât 3 croite prost în care să mă simt ca Cenușăreasa. La promoții de obicei îmi place foarte mult prima carte, a II-a merge, iar pe a III- a, care este gratis, nu o deschid niciodată. Cei care jonglați cu reducerile și reușiți să cumpărați numai cărți grozave, aveți toată admirația mea.

4 iulie Am început „Fiul” – Jo Nesbø un autor pe care l-am descoperit datorită Cameliei Cavadia. Încerc să evadez din memorii, istorie și jurnale, dar sunt puține cărți de ficțiune care să mă prindă cu adevărat. Iar faptul că întâlnesc, tot mai des, oamenii care preferă non ficțiunea nu mă ajută deloc. Citesc însă cu plăcere ficțiune scrisă de români contemporani.

8 iulie Astazi am terminat „Confidential”: al II-lea Război Mondial, Franța, o tânără pasionată de pictura, dar și o editoare care primește niște scrisori ciudate în Parisul anilor 70. Și în toate aceste povești nimeni, dar absolut nimeni nu este protejat de tăvălugul istoriei.

Am publicat interviul cu scriitoarea Camelia Cavadia pe care îl puteți citi aici.

10 iulie Terminat „Fiul” – o carte foarte bine scrisă, deși subiectul nu este tocmai favoritul meu. Cu toate astea, voi continua să citesc cărțile lui Jo Nesbø. Nu pentru povești, ci pentru modul cum sunt scrise. Scriitura lui este o inspirație pentru cei pasionații de scris.

11 iulie Întâlnire cu Nicoleta să-mi dea cărțile de la un giveway organizat pe contul ei de instagram. Am început „Adio nobili”.

12 iulie De jumătate de an îmi tot pun pe listă – curățenie în bibliotecă. Cum toată casa mea era plină de cărți mi-am spus: Așa nu se mai poate! Am tras aer adânc în piept și în timp ce am ascultat (de 2 ori) podcastul Sabinei Varga cu Raluca Feher am reușit într-un final să pun cărțile împrăștiate în bibliotecă.

Acum toate jurnalele și memoriile stau frumos aliniate, am, în sfârșit, un raft regal pe care îl împart Regina Maria și Regele Mihai. Încă nu-mi explic de ce Rodica Ojog – Brașoveanu stă lângă Anais Nin? Dar pot spune ca am facut progrese, în prezent, în biblioteca a rămas doar o singura carte de dezvoltare personală. În rest istorie, memorii, jurnale, artă și ceva beletristică.

15 iulie Gata „Adio nobili”. Cum ar fi lumea asta dacă toți am merge încolonați? Din fericire mai există și oameni care au curajul să fie altfel. O astfel de persoană este și autoarea cărții, o aristocrată care decide să se căsătorească cu un burghez. Dacă vreți să aflați care sunt consecințele unei astfel de alegeri citiți cartea. Mie una mi-a plăcut tare mult.

16 iulie am început vol 2 Trilogia Transilvaneană – Cumpăniți.

Detox Instagram. Încerc să renunț la bulimia de cărți. Voi posta doar cărțile care îmi plac foarte mult, nu tot ce citesc.

19 iunie Mereu am spus că vinurile și cărțile au multe în comun. O zi care a debutat cu o degustare la crama Rotenberg (unde mi-am dat întâlnire cu o cititoare din Elveția) s-a finalizat cu o vizită la Cărturești Ploiești. Am descoperit un raft cu cărți despre orașul Ploiești.

• „Case, Străzi și oameni” – Oana Purice
• „Cât de frumos poate fi un oraș urât” – Oana Purice

Cărțile se adresează celor pasionați de comunitățile mici, deși Ploieștiul în perioada lui de glorie numai un oraș prăpădit de provincie nu era. În 1941, România era al V-lea mare deținător de țiței din lume după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak. Acest avantaj a fost însă blestemul orașului Ploiești.

20 iunie După ce am ieșit de la MNAR de la expoziția „Ferdinand și Maria” am intrat la Humanitas Kretzulescu de unde am cumpărat „Carol al II-lea al României- Regele trădat” – Lilly Marcou. După „Regele și duduia” am nevoie de mai multe informații. O surpriza frumoasă, la Humanitas, mi-a rezervat Ana care de 4 luni este librar. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Anei i-am luat, cu ceva timp în urmă, un interviu. Știu cât de mult iubește cărțile. Oare cei de la Humanitas au idee cât sunt de norocoși că fata asta minunată lucrează la ei? Ca să vă convingeți articolul despre Ana îl găsiți aici.

23 iulie Terminat „Case, Străzi și oameni”. Mi-aș dori în viitor să pot scrie de acest proiect.

Gata și „Piatra de Hotar”. Monica Tonea este genul de scriitoare care iubește să scrie proză scurtă. Povestirile ei par să fie rezultatul unui îndelung proces prin care au fost depășite frici, neliniști și obstacole. Autoarea se concentrează pe amănunte, detalii vestimentare, situații minuțios descrise și gesturi care dezvăluie personalitatea unui personaj. Intuiesc că notează tot ce o inspiră, de aici și atenția atât de mare la detalii.

Proza scrisă de Monica deconspiră o femeie îndrăgostită de călătorii, cărți, cafea și scris firește. Deși sunt povești scurte, textul citit, necesită pauze și reflectare. Povestirea mea preferată – Apariție.

24 iulie De la Cărturești Carusel am cumpărat „Fluturele Negru”. Am urcat sus la ceainărie, unde aveam o întâlnire și m-am apucat de ea. M-a prins atât de tare încât îmi doream să mă sune persoana, căreia urma să-i iau un interviu, să-mi spună că nu mai poate ajunge sau măcar că întârzie. A venit la timp, iar eu m-am rupt cu greu de carte.

27-28 iulie Un tur al castelelor din secuime la care visam de ceva timp. La Muzeul National Secuiesc, ghidul a recomandat o carte pentru cei care doresc să afle cum trăia nobilimea transilvăneană la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Ce carte? Trilogia Transilvăneană. Exact cartea pe care o aveam cu mine. După recomandarea ghidului toată lumea era interesată de Trilogie. Și cărțile pot deveni vedete, nu doar oamenii.

Ce cărți se citeau în autocar:
• Chiar în fața mea cineva citea „Fiica Ceasornicarului”
• Vizavi o doamnă „Istoria Albinelor”
• „Dumnezeul lucrurilor mărunte”
• „Povești ale domnilor din București„
• Eu „Trilogia Transilvăneană„
• „Povestea târfelor mele triste”

30 iulie Am terminat „Fluturele negru”. Eram îngrijorată că, se sfârșește luna și eu nu am găsit o carte wow. Ce înseamnă pentru mine wow? O carte care să mă prindă de la prima până la ultima pagină, scrisă de un autor care să nu slăbească intensitatea scriiturii. Să fie despre ceva care mă pasionează, dar în același timp să-mi dezvăluie și ceva nou. Să-ți descopere sensuri noi de fiecare dată când o recitești. Genul de carte pe care vrei să o păstrezi în bibliotecă. „Fluturele negru” cartea lui Radu Pareschivescu m-a familiarizat cu pictura lui Caravaggio așa cum muzeele și cursul de artă din în facultate nu au reușit.

L-am descoperit pe Boldini din volumul „Un apartament la Paris”, iar altă carte care m-a apropiat de pictură, prin mitul Rufinei și al Justei, a fost „Muza”

Statistic iulie, în cărți, pentru mine arată așa:

• Cărți cumpărate: 9 + 3 primite = 11
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 1, în așteptate – destule. Având în vedere că august va fi o lună de călătorii și mai puțin de scris pe blog, nu fac mai nimic în sensul asta.
• Cartea lunii iunie: „Fluturele negru”- Radu Paraschivescu

Film despre cărți – „Vieți duble”

N-am mai fost la cinema de vreo…8 ani. În sală eram doar 6 spectatori, dintre care 2, după ce și-au terminat dozele de popcorn, au plecat.

Despre ce credeți că este filmul, franțuzesc, care a reușit să mă atragă într-o sală de cinema după atâta vreme? Un indiciu – în fiecare casă locuită de protagoniștii filmului existau cărți, multe cărți. Cât despre actori și personajele jucate:

• Guillaume Canet, seducător cum numai un francez știe să fie, în rolul unui un editor parizian care se străduiește să introducă editura în epoca digitală.
• Juliette Binoche joacă, în film, tot o actriță, dar într-un serial TV de succes.
• Vincent Macaigne un scriitor controversat de cititori pentru că se folosește, cam mult de relațiile amoroase, în cărțile sale.

Un film de neratat pe pentru pasionații de cărți.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete artă, cărți, educație, inspirație, istorie, pasiune, recomandare

Cultură Locuri

Castele și tradiții secuiești cu Castle Break

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 10 august 2019
Niciun comentariu la Castele și tradiții secuiești cu Castle Break

Sfârșit de iulie în București. La orele prânzului, pe o căldură infernală, doar turiștii mai temerari se aventurează pe străzi. De aceea, vara fug cât pot de des din oraș. Îl prefer toamna când editurile revin la viață, teatrele își deschid stagiunile, iar o seară petrecută la o terasa, cu un șal pe umeri, este o experiență mult mai plăcută. În astfel de condiții, un tur cu cei de la Castle Break devine o alternativă mult mai atractivă. Iar „Castele și tradiții secuiești” suna atât de incitant încât nu am putut rezista.

Traseu tur: București → Micloșoara → Târgu Secuiesc → Cernat → Sfântu Gheorghe → Vârghiș → Tălișoara → București

Cine sunt secuii?

Sunt un grup etnic maghiar stabilit în aceste zone de peste 900 de ani. Ca să fiu mai explicită secuii sunt maghiari așa cum oltenii sau modovenii sunt români.

Știați că în stema secuiască se profilează aceleaşi simboluri care apar şi în stema Moldovei: soarele şi luna? Eu una, habar n-aveam!

Ziua 1: București → Micloșoara → Târgu Secuiesc → Cernat → Sfântu Gheorghe

Castelul Kálnoky – Micloșoara

Castelul Kálnoky, fost conac de vânătoare, reprezintă o reședință nobiliară tipică locuită de grofi. Ca arhitectură este o îmbinare între stilul renascentist târziu cu barocul timpuriu. Castelul a trecut printr-un proces de restaurare cu ajutorul Fundației Kálnoky, iar din 2018 este deschis publicului.

• Familia Kálnoky este atestată documentar pentru prima dată în anul 1588 ca moșieri de Micloșoara.
• Primul membru cunoscut al familiei este Kálnoky Bálint.
• Cel mai important membru al familiei este Kálnoky Sámuel. În 1697 va fi înnobilat conte de Leopold I. Arhitectura în stil renascentist datează din această perioadă.
• Ultimului proprietar din familie, contele Kálnoky Dénes (1814-1888) nu a avut urmași.
• După decesul lui castelul ajunge la Seethal Ferenc, fiul surorii sale, Kálnoky Franciska. Forma de azi a castelului, mai ales imaginea fațadei principale, datează din vremea lui.
• În Primul Război Mondial mobilierul și tot ce ținea de interior a fost distrus.
• După moartea lui Seethal Ferenc, în 1939, castelul a fost cumpărat de Eugen Savu – ministru de finanțe în guvernul Goga.
• În al II-lea Război Mondial Castelul Kálnoky a servit drept cazarmă.
• În perioada comunistă a fost naționalizat și a funcționat cu destinația de cămin cultural.
• La sfârșitul anilor ‘90, clădirea a ajuns în proprietatea moștenitorilor, care au început lucrările de reabilitare. Astăzi se află în posesia contelui Tibor Kálnoky.
• Pe fațada principală pe fronton se poate vedea blazonul lui Kálnoky Sámuel după ce a obținut titlul de conte. Blazonul original a fost distrus în perioada comunistă, ce se vede în prezent este o replică realizată cu ajutorul lui Tibor Kálnoky. Inițialele lui Kálnoky Sámuel – KS se văd într-un ancadrament pe fațada dinspre lac.
• deviza familiei Kálnoky: „Non est mortale quod opto” adică „ce am ales este nemuritor”
• Contele Tibor Kálnoky este cel care și-a propus, prin fonduri europene, să redea strălucirea acestui loc. În prezent, în incinta castelului Kálnoky se află Muzeul Vieții Transilvănene.

Deși a fost primul obiectiv vizitat, rămâne în continuare preferatul meu din acest tur. Din acest motiv, îmi doresc tare mult să scriu cândva un articol despre istoria familiei Kálnoky (mă refer aici la povești mai puțin știute), dar și povestea restaurării castelului. Mereu am avut o slăbiciune emoțională pentru astfel de proiecte. La urma urmei, ce pretenții poți avea de la cineva obsedat de patrimoniu?! O poveste pe care o găsiți aici.

Târgu Secuiesc este un oraș mic, cu străduțe înfundate și curți, construit într-un stil unic. După ce am vizitat centrul orașului, ne-am pornit spre atelierul de turtă dulce. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc pe cineva care să-mi povestească despre viața acestei așezări în perioada 1880-1947.

Muzeul „Haszmann Pál”, filială a Muzeului Național Secuiesc – Cernat

Dintre colecțiile muzeului preferata mea este – Colecţia de industria fontei una dintre cele mai bogate din Ţinutul Secuiesc şi Transilvania, fiind recunoscută şi la nivel internaţional.

În colecţie se găsesc sobe din fontă, obiecte legate de viaţa spirituală (cruci, crucifixe), obiecte de uz casnic (vase, mojare, fiare de călcat) precum și obiecte de podoabă (statui, ornamente, tăvi ornamentale, lumânări, lămpi).

Sfântu Gheorghe

Cazare la hotelul Fidelitas din Sfântu Gheorghe. Nu am mai scris până acum despre locurile în care am înnoptat. A fost o experiență wow (iar realitatea arată mult mai bine decât în fotografiile de pe site):

• Personalul hotelului de nota 10+. Se pare că oamenii de la Fidelitas au nervii foarte bine educați. Altfel cum poți să-ți păstrezi, în permanență, zâmbetul pe buze când îți dechide ușă peste 30 de persoane: nerăbdătoare, plecate la drum de la ora 7 dimineața, transpirate, obosite și care își doresc cu disperare un duș, pentru ca apoi să se aventureze în căutarea unui loc unde să-și potolească foamea. Era trecut de ora 8 p.m, iar ca să mulțumescă pe toată lumea, doamna de la recepție ar fi trebuit să fie o clona a lui Speedy Gonzales. Dar ajutată de Monica, ghidul administrativ al grupului în 10 minute eram toți în posesia cartelelor de acces. Speedy îmi pare rău, dar la Fidelitas, în Sfânu Gheorghe, cineva ți-a depășit recordul.
• Camera extrem de curată, lenjerie impecabilă. Totul funcționa perfect. Să nu uit un detaliu, o singură floare în glastră rafina spațiul și alunga aerul impersonal de cameră de hotel. Mobilierul și designul camerei mi-au dezvăluit un simț estetic peste medie.
• Micul dejun: abundență de produse, personal extrem, extrem de prompt, curățenie, și bineînțeles că totul funcționa impecabil.
• Cazarea a fost la 3 stele, dar au și cazare de 2 stele. Un loc în care cu siguranță am să revin.

Ziua 2: Sfântu Gheorghe → Vârghiș → Tălișoara → București

Muzeul Național Secuiesc – Sfântu Gheorghe

De-a lungul vremii, patrimoniul muzeului din Sfântu Gheorghe a fost apreciat nu doar de către elita românească, dar și de străini: germani, britanici și ruși. Dintre personalitățile române care i-au trecut pragul se numără: Regele Ferdinand I, generalul Constantin Sănătescu (șef al primului guvern după cel de-al Doilea Război Mondial) și Grigore Antipa.

Clădirea muzeului este a fost construită după planurile lui Károly Kós unul din cei mai seamă arhitecți pe care i-a dat Transilvania sec. XX. Dacă nu ajungeam în acest tur nu aș fi aflat despre el.

**Gyárfás Jenő: Moartea lui Gábor Áron**

Cine este Károly Kós?

Despre Károly Kós (1883-1977) am aflat de la Irina Leca, istoric de artă, că a fost o personalitate polivalentă, un fel de Leonardo da Vinci în epocă: scriitor, jurnalist, arhitect, grafician și cercetător.

• S-a născut la Timișoara.
• Studiază arhitectura la Budapesta. Primește o bursă de studii și începe să călătorească prin Transilvania, încercând să identifice elementele maghiare, cu adevărat tradiționale, care au existat înainte de Baroc și Renaștere. Odată descoperire le va interpreta și le va include apoi în toate creațiile sale.
• Clădirile construite de Károly Kós se recunosc ușor prin : acoperișuri ascuțite, tot soiul de turnulețe unde lemnul atent sculptat este foarte prezent și elemente de fier cu reprezentări ce amintesc de personajele folclorice.
• Deși foarte tânăr, primește o comandă extraordinară, un proiect imperial – Grădina zoologică din Budapesta, care îl va face faimos. Avea 20 și ceva de ani.
• După câțiva ani va câștigă, prin concurs, proiectul Muzeului Național Secuiesc (1911-1913). Spre deosebire de el, concurenții lui s-au prezentat cu proiecte foarte încărcate neobaroce (planurile acestor proiecte se pot vedea în muzeu).
• În 1914 și-a construit o casa la Stana, care în prezent, aparține moștenitorilor. În 1944 Stana este jefuită, iar Károly Kós se refugiză în Cluj.
• În 1918 i se oferă postul de profesor la Facultatea de Arte din Budapesta, pe care îl refuză, preferând să se stabilească la Cluj deoarece se simțea mai degrabă transilvănean decât maghiar.
• A fost marginalizat de comuniști și a rămas profesor la Agronomie până în 1953. S-a implicat în modernizarea satelor unde a proiectat locuințe și ferme.

Deși în urma lui Károly Kós a rămas o moștenire culturală și arhitecturală extraordinară, din păcate se știe destul de puțin despre el.

Castelul Daniel – Vârghiș

Castelul Daniel este unul dintre cele mai frumoase ansambluri nobiliare din zona Baraoltului. Ca stil arhitectural îmbină elemente de arhitectură renascentistă, specifică zonei, cu ornamente baroce. La reședință familiei Daniel se păstrează parchetul original, sobele originale cu blazonul familiei și picturile false care ascund cutii de valori.

Stema familiei prezintă într-un scut cu câmp albastru, o lebădă care stă pe o terasă verde, săgetată prin gât. Lebăda o regăsim atât în stema de neam, stema de baron cât și și în steme de alianță.

Puteți vedea reprezentată, pe soba de teracotă albastră, o stemă de alianţă Daniel-Somssich: la dreapta un scut triunghiular cu lebăda săgetată (scut timbrat de o coroană de baron), iar la stânga un scut triunghiular încărcat cu un leu rampant, cu coadă dublă, ţinând în laba dreaptă ridicată trei săgeţi (scut este timbrat de o coroană de conte). Din motive de curtoazie heraldică elementele heraldice, lebăda și leul, au fost redate afrontat.

În stemele de alianță lebăda familiei nu este întoarsă spre dextra, cum apare în stema de neam și în stema de baron, ci invers, din motive de curtoazie heraldică.

În curtea interioara a castelului se află un blazon de alianță proiectat de József Sebestyén de Keöpeczi, grafician și heraldist transilvănean autorul mai multor steme și blazoane. Am aflat de la ghidul local că József Sebestyén de Keöpeczi a proiectat și stema României interbelice, iar drept recompensă regele Ferdinand I al României l-a primit în ordinul „Coroana României” în grad de ofițer.

Castelul Daniel – Tălișoara

La doar câțiva kilometri distanță, se află un alt castel al familiei Daniel. Spre deosebire de cel din Vârghiș cel din Tălișoara a avut o soartă mai bună.

Construit în stil renascentist târziu, castelul a fost reabilitat complet și are astăzi funcțiunea de hotel boutique. La fel lebăda este vizibilă pe blazonul familiei, dar și pe poarta de la intrare.

În turul „Castele și tradiții secuieșt” organizat de Castle Break s-a citit și s-a vorbit despre cărți.

La Muzeul National Secuiesc ghidul ne-a vorbit despre o carte, Trilogia Transilvăneană, pentru cei care doresc să afle despre viața nobilimii transilvănene la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Cum eu citeam vol. II al acestei cărți au fost cititori care au vrut să o vadă. Și cărțile pot deveni vedete, nu numai oamenii.

Autorul trilogiei Miklós Bánffy este cel care a desenat superbul vitraliu de la muzeu.

Ce se citea în autocar:
• Chiar in fața mea cineva citea Fiica Ceasornicarului
• Vizavi o doamnă Istoria Albinelor
• Dumnezeul lucrurilor mărunte
• Povești ale domnilor din București

• Eu Trilogia Transilvăneană
• Povestea târfelor mele triste

Cele 3 castele din secuime nu arata ca restul castelelor din Transilvania, ele păstrează multe elemente renascentiste. Maria Tereza și Iosif al II-le au introdus barocul în arhitectură și artă care apoi s-a răspândit și în Transilvania prin catedrale și clădiri administrative. Nobilii au adoptat și ei barocul în construcția resedințelor lor (Teleki – Gornești, Bánffy – Bonțida) din dorința de a nu-i supăra pe cei de la Viena. Au folosit meșteri și arhitecți de la șantierele imperiale.

În secuime s-a produs o rezistență religioasă (austriecii erau catolici, iar secuii reformați) și culturală împotriva austriecilor. Au refuzat barocul, motiv pentru care astăzi nu vedem această influență. În plus erau și mai săraci decât restul imperiului. Mesajul transmis de stăpânii acestor castele: au rămas fideli principiilor și tradițiilor acestor meleaguri. Arhitectura conacelor stă marturie.

De ce prefer tururile cu Castle Break? Nu cred că mai este un secret pentru nimeni că impostura călatorește prin istorie. Nu vreau să fiu unul din oamenii care nu-și verifică sursele. Istoria nu se învață numai din cărți, este nevoie și să o descoperi la ea acasa. Cum sunt o cititoare avidă de memorii și jurnale am înțeles că oamenii care fac referire la o perioada istorică sunt de multe ori subiectivi. Indiferent dacă sunteți de acord sau nu cu autorul mergeți să vedeți. Uneori o să descoperiți povești și oameni pe care autorul unei cărți, sau al unui articol nu le-a văzut.

Explorați, nu cred că există persoană care să rămână imună în fața unui om sau loc al cărui destin îl tulbură.

În spatele unor proiecte există mereu oameni care pun suflet și pasiune în ceea ce fac. În turul „Castele și tradiții secuiești” din echipa Castle Break au făcut parte:

• Ioana Popa, ghidul vorbitor, deși la primul tur s-a descurcat minunat. După ce am ascultat-o pe Ioana am început să fiu mult mai atentă la stemele reședințelor nobiliare.
• Monica Roșca, ghidul admistrativ, cea care s-a ocupat cu organizarea acestui tur. Hotelul Fidelitas din Sfântu Gheorghe este descoperirea ei și tot Monica mi-a demonstrat că se poate călători comfortabil, dar cu stil purtând rochii.
• Irina Leca, istoric de arta, am văzut cea mai șic ținută din acest tur. O cămașă din in bleu, o pereche de pantaloni vaporoși, de culoare bleumarine, care se opreau decent undeva deasupra genunchilor, espadrile bleu și o pereche de ochelari de soare cu o linie în tendințe, dar discretă. Haine lejere, dar care trădau clasa Irinei. Și se integrau perfect în atmosfera resedințelor nobiliare. Și pentru că o chiamă Irina… normal o să mai auziți de ea pe blogul meu
• Laura Verzișor Chira, de la ea am aflat niște povești extrem de interesante. Dar cum Laura va fi subiectul unui viitor articol pe blogul meu nu am să deconspir prea multe despre ea. Nu Verzișor nu este numele ei real, deși mulți cred asta. Există și o poveste savuroasă legată de acest nume care tinde să se transforme într-un brand pentru Laura. Sunteți curioși? Vă asigur că merită așteptarea.

Cu cei de la Castle Break voi mai mai merge într-un tur, votat cel mai frumos dintre toate și care i-a înfrânt până și pe cei mai cârcotași turiști. Ok, am să las un indiciu. Se va întâmpla în cel mai frumos anotimp care reușește să înnobileze România. Cel puțin așa declară în amintirile sale Anna Kretzulescu – Lahovary.

Îmi place teribil să merg în locuri cu povești care să-mi bucure sufletul și să mă înconjor de oameni frumoși. Aleg întotdeuna originalitatea, iar pentru mine cei de la CastleBreak asta oferă.

Nu-mi place să spun despre un loc că e minunat doar pentru că este o destinație la modă. Nu vreau să creez așteptări acolo unde există puțin potențial cultural, dar dă bine pe instagram. Și sunt destul de rezervată cu locurile frumoase, dar populate de oamenii cu carențe de educație.

Nu sunt făcută să trăiesc o viață copy-paste, dar mă dau în vânt după destinații care generează emoții.

Despre tururile Castle Break am mai scris aici și aici

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete aristocrație, călătorii, cărți, istorie, muzee

Cultură

Viață de cititoare – iunie 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 23 iulie 2019
Niciun comentariu la Viață de cititoare – iunie 2019

O discuție despre cărți cu o adolescentă: „De ce nu-ți place cartea X? Toată lumea vorbește despre ea”. Am senzația că sunt păcălită dacă, în urma lecturii, nu-mi oferă ce mi-a promis marketingul agresiv făcut în jurul ei. Iar dacă m-a făcut să-mi pierd timpul și nu m-a îmbogățit cu nimic, atunci nu este cartea potrivită pentru mine.

Nu sunt o cititoare profesionistă. Un blog sau un cont de instagram nu te transformă în așa ceva. Citesc pentru propria plăcere și nu neaparat pentru a transmite cunoștințe sau a corecta părerea altora. Am învățat asta în timp, pe propria piele, după ce m-am lăsat sedusă de recenzii și postări cu cărți. Nu fac clasamente, nu dau stele, mă limitez la memorii, jurnale și cărți de istorie, iar câteodată mai pătrund în atelierul unui pictor sau urmăresc un anticar pasionat de cărți rare. În ficțiune prefer personajele obsedate de pasiuni. În viața reală mă feresc de oamenii care nu au nici o pasiune.

Zilele astea am avut surpriză să mă întâlnesc cu o cititoare din Elveția care-mi urmărește blogul. Mi-a mărturisit că preferă cărțile cu fraze lungi, bine scrise care-i induc stările personajelor și o ajută să pătrundă în atmosfera altor timpuri. Exact opusul meu. Mie îmi plac autorii care își exprime ideile cât mai concis, dar al căror mesaj te bântuie mult timp după ce ai terminat cartea. I-am recomandat „Fiica Ceasornicarului”. Kate Morton este expertă în decrieri de genul asta. Cărțile sunt făcute să aducă bucurie. Cum viața e prea scurtă să-ți pierzi vremea cu ceva care nu-ți place, alege întotdeauna cărțile cu care rezonezi.

1 iunie De la Bookfest am plecat cu:

• „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu
• „Asta înseamnă marketing” – Seth Godin
• Povestea Generației Noastre – De la monarhie la democrație” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos
• „Cum să înveți să scrii ficțiune” – Anne Lamott
• „Cum să scriem bine” – William Zinsser
• „Scriitorul de jurnal” – Nina Munteanu
• „Manual de scriere creativa” – Nina Munteanu
• „Chipuri de lumină la Mânăstirea Vărătec” – Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga)

2 iunie Citesc în paralel „Regele și Duduia” și „Asta înseamnă marketing” cartea lui Seth Godin.

6 iunie Am terminat „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu

Mi-a plăcut cartea de la prima pagină. Începe cu descrierea unui tablou „Ovreiul cu gâscă” – N. Grigorescu care, în prezent, este expus la MNAR. Tatiana Niculescu a ales o modalitate genială pentru a introduce cititorii în istoria familiei Lupescu. Nu sunt fan Carol al II- lea, dar pot să spune că, după ce am terminat cartea, înțeleg altfel contextul în care a evoluat această poveste de dragoste. Pentru cei care vor avea curiozitatea să o deschidă, vor afla că imaginea publică a cuplulul Carol al II- lea – Elena Lupescu a fost mult distorsionată de propaganda mediatică din perioadă interbelică și chiar mult după.

Pentru mine, marele plus la „Regele și Duduia” sunt notele de subsol. Mi-ar plăcea să văd, mai des, același profesionalism la fiecare autor care abordează teme istorice. De fapt, toată documentarea cărții este una de excepție.

8 iunie Gata cu „Purgatoriul îngerilor” – Camelia Cavadia. Acum după ce am terminat toate cărțile ei pot spune că „Purgatoriul îngerilor” este preferata mea. Până la această autoare, nu am întâlnit pe cineva să scrie atât de frumos despre urât. Cărțile Cameliei au mai venit cu ceva – mama a devenit fan Camelia Cavadia.

Mama iubește clasicii ruși de la 20, eu nu am reușit încă, până acum, să rămân fidelă unui autor. Ea preferă ficțiunea, eu memoriile și jurnalele. Ea întotdeauna mai dă o șansă unui personaj sau unei cărți, eu o abandonez dacă autorul nu mă seduce de la primele pagini.

Nu credeam vreodată, în viața asta, că va veni o zi în care, mie și mamei o să ne placă aceeași carte. Dar 3 cărți scrise de același autor? Se pare că scriitoarea Camelia Cavadia a reușit această performanță.

9 iunie Am început „Povestea Generației Noastre- De la monarhie la Democrație” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos pe care am primit-o la Bookfest de la editura Corint.

10 iunie Cred că este primul concurs de cărți, organizat de mamapetoc pe instagram, pe care îl câștig. Cum iubesc cărțile de la Baroque, am lăsat un comentariu de care apoi am uitat complet. Până într-o zi când am văzut un video pe instastory. Cărțile care vor ajunge la mine:

• „Colecționarul de sunete” – Fernando Trias de Bes
• „Adio, nobili! Sau noblesse ablige” – Christine Gräfin von Brühl

12 iunie Am început transcrierea interviul cu actrița Claudia Motea.

15 iunie Finalizat „Asta înseamnă marketing”.

Cartea lui Seth Godin nu vine cu nimic nou pentru cei care i-au citit cărțile. Aceleași idei, dar abordate acum prin prisma marketingului. Prea rigidă, niște povești ar fi făcut-o mult mai atractivă. De ce am cumpărat-o? Chiar vreți adevărul? Sedusă de marketing.

16 iunie am terminat „Povestea generației noastre” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos

Cartea se adresează pasionaților de istorie și celor care își doresc să înțelegă ce s-a întâmplat între anii 1950-1960. Un blestem chinez sună cam așa: „Îți doresc să trăiești într-o epocă interesantă.” Din păcate, pentru români acei ani au fost mai mult decât interesanți. În „Povestea generației” noastre apar amintirile ultimei generații născute în monarhie, dar care va face liceul în comunism. Cartea abundă în portrete de epocă, evocări de atmosferă, dar oferă în același timp și o imagine compactă a acelor vremuri extrem de tulburi.

Pentru mine a fost o lectură extrem de folositoare. Lucrez, în prezent, la un proiect la care documentarea ar fi fost tare anevoiasa dacă nu aveam această carte.

17 iunie Am cumpărat de la Cărturești Verona „Trilogia Transilvăneană” – Miklós Bánffy

Despre carte am aflat în urmă cu un an, de la baronul Nagy Kemény Geza, când am vizitat Castelul Kemény din Brâncovenești. M-am apucat de ea imediat ce am ajuns acasă. Eram de-a dreptul fermecată de carte, când văd un mesaj de la Ema Cojocaru care mi-a crescut pulsul.

Îmi spune că are și ea o rubrică „Viața mea printre cărți” pe blogul ei. Deși tonul Emei era extrem de civilizat, am simțit că incidentul, mai ales dezbătut prin mesaje, poate lua o întorsătură neplăcută. Mereu am admirat oamenii care știu să gestioneaze situațiile ce pot degenera cu ușurință în conflicte. Din fericire, Ema este unul dintre ei. De ce am vrut să povestesc această experiență pe blog? Când începi un proiect, este important, să verifici dacă nu a avut și altcineva ideea înaintea ta. Ei bine eu nu o făcusem.

După un schimb mai lung de mesaje și o „perioadă ciudată în care am împărțit același nume de rubrică” (cum a spus Ema) situația s-a rezolvat. Am rugat-o să dea un nume, iar Ema mi-a sugerat „Viață de cititoare”. Nu am vrut să pun eu titlul rubricii. Am dorit că această gafa să aibă o poveste. Și să-mi amintească mereu că mai există și oameni care în offline se dovedesc chiar mai grozavi decât în online. Așa că din iunie voi scrie despre cărți în „Viață de cititoare”. Pe Ema o puteți urmări pe Lecturile Emei.

19 iunie Dimineața am publicat articolul cu actrița Claudia Motea autoarea piesei de teatru „Shalom Israel”

Seara am fost la lansarea cărții „Shalom Israel”. De departe, cel mai frumos eveniment, de acest gen, la care am participat în ultima perioadă. Timp de 2 ore Artist Café – Diverta Lipscani a devenit un loc de celebrare a vieții, un loc în care emoția a atins publicul. A fost un eveniment la care oamenii au vorbit mai puțin între ei, dar au ascultat mai mult, un eveniment la care telefoanele mobile au uitat să mai sune. Un eveniment la care religia nu a mai divizat oameni.

20 iunie Am finalizat Anne Lamott – „Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas” – o carte excelentă pentru pasionații de scris.

22 iunie Cei de la editura Nemira mi-au trimis un pachet cu cărți.

• „Extraordinara călătorie a ariciului Ariston” – Iulian Tănase, ilustrații Alexia Udriște. Un interviu luat de mine Alexiei găsiți aici.
• „320 de pisici negre” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Anonima de miercuri” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Dispariția statuii din parc” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Pakinko” – Min Jin Lee

Ador seria Melania. Am toate cărțile Rodicăi Ojog – Brașoveanu. M-am gândit să scriu un articol despre ROB. A avut o viață fabuloasă.

24 iunie Din Jordania a ajuns la mine, de la o persoană tare dragă, un semn de carte. Ne-am împrietenit când i-am luat interviu. Apreciez enorm această atenție, mai ales că era cu jobul, nu în vacanță.

25 iunie Am terminat „Pakinko” – Min Jin Lee

Să mai spună cineva că suntem singura nație marginalizată de pe planetă. Dacă vreți să aflați cum erau tratați coreenii în Japonia citiți această carte.

26 iunie Am primit un mesaj de la Monica Tonea, o scriitoare care locuiește în Belgia. Vrea să-mi trimită cartea ei „Piatra de hotar”.

• Am revenit la „Trilogia Transilvăneană” vol I Numărați.
• În paralel citesc „Cum să scriem bine” – William Zinsser. O carte perfectă pentru cei care doresc să-și șlefuiască scriitura. Să stăpânești arta de a scrie o idee cât mai concis, dar exprimată printr-un mesaj cu bătaie lungă.

27 iunie M-am apucat să transcriu articolul cu scritoarea Camelia Cavadia.

29 iunie Finalizat interviul cu Iancu Zuckerman supaviețuitor al Trenului Morții Iași – Podul Iloaiei, omul care a inspirat-o pe Claudia Motea să scrie „Shalom Israel”. Emoțional a fost cel mai solicitant interviu pe care l-am luat până acum.

30 iunie Am reușit, în sfârșit, să fac câteva fotografii cu cărțile citite. Cumparat revista DOR #36 Vară 2019.

Marketingului atrage atenția asupra unei cărți, dar nu te obligă să o cumperi.

Statistic iunie, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 11 + revista DOR
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 2, în așteptate pentru luna iulie 1.
• Cartea lunii iunie: „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu

Filme despre cărți:
• Pe Netflix am văzut Ultimii Țari. Multe persoane m-ai întrebat dacă merită sau nu, inclusiv fiica mea. După ce am citit „Romanovii” și „Ekaterinburg” mă așteptam la cu totul altceva. Deși respectă adevărul istoric, prioritatea cade prea mult pe un cocktail de sex și violență, în timp ce tragedia umană rămâne undeva pe plan secund. Introducerea unei părți documentare, prin comentariile făcute Montefiore, au ridicat cota serialului.

În cartea lui Makine „O femeie iubită” am citit despre viziunea unui regizor tot pentru un personaj istoric: țarina Ecaterina a II-a. De unde s-a plecat și s-a ajuns, dar și factorii care au generat modificarea pe parcurs a scenariului sunt cu totul o altă poveste. Îmi dă senzația că același fenomen s-a petrecut și cu „Ultimii țari”.

Serialul merită văzut, atât că eu aveam alte așteptări. Probabil mi se trage de la prea multe cărți de istorie și memorii citite.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete aristocrație, cărți, istorie, pasiune, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Interviu cu Iancu Zuckerman – Supraviețuitor al Trenului Morții

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 28 iunie 2019
2 comentarii la Interviu cu Iancu Zuckerman – Supraviețuitor al Trenului Morții

Ideea articolului cu domnul Iancu Zuckerman s-a conturat în timp ce luam un interviu actriței Claudia Motea. Așa l-am descoperit pe omul care a inspirat-o să scrie piesa de teatru „Shalom, Israel!”

Într-o zi de mai, la ora 11, gâtuită de emoție sunam la ușa lui Iancu Zuckerman. Înainte să intru mi-am spus: Să nu îndraznești să plângi! Ești aici să-i asculți povestea. M-a întâmpinat un domn zâmbitor, cu o cățelușă în brațe. Faptul că are un tonus care ar ofensa lejer persoane mult mai tinere, m-a făcut să nu mă mai simt atât de vinovată că-i răscoleam trecutul. Pe perioada cât a durat interviului, am realizat că domnul Zuckerman a rămas o persoană optimistă în ciuda a tot ce a trăit, echilibrată atunci când evocă trecutul și care nu și-a pierdut nici o clipă demnitatea atunci când fantomele trecutului dădeau năvală în spațiul în care ne aflam. Am sesizat că a putut să ierte, dar nu a putut să uite. Și e normal să fie așa!

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 a fost îndreptat împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași. Inițiat de Gen. Ion Antonescu și pus în practică de autoritățile publice locale, a fost unul din cele mai violente acțiuni de acest gen din România. Orașul celor 7 coline a devenit atunci un abator. În 3 zile au fost uciși peste 13 000 de evrei.

În prezent, Iancu Zuckerman supraviețuitor al Trenului Morții Iași-Podul Iloaiei, are 97 de ani.

Emilia Chebac: Înainte de Pogrom v-ați mai confruntat cu episoade de antisemitism?

Iancu Zuckerman: Primul contact cu atisemitismul l-am avut la 14 ani. Eram la școală, într-o pauză și stăteam în fața ușii de intrare la sala de sport. La un moment dat, s-a apropiat de mine un profesor, cu care avusesem, până atunci, o relație normală elev-profesor. Mi-a tras 2 palme și mi-a spus: „Mai jidane, de ce stai în fața ușii?” Am rămas înmărmurit. Cunoșteam anumite aspecte, auzeam „asta e jidan”, dar până la aceea vârstă nu am avut cunoștință de acte agresive în orașul Iași.

În 1939, mama s-a păpădit la vârsta de 50 de ani. Tata a rămas singur. Noi eram 4 copii: 3 fete și un băiat. O singură soră era căsătorită, restul am rămas în grija tatălui. Eu am decis că nu voi mai urma liceul. Terminasem clasa aV-a. I-am spus tatălui că voi rămâne acasă să îl ajut (tata era comerciant), dar voi continua să mă pregătesc în particular pentru examene.

Aici apare elementul legat de antisemitism. La vârsta de 5 ani, la evrei este obiceiul să studiezi cu un profesor care te introduce în alfabetul iudaic. Profesorul meu nu prea vorbea bine românește. M-a întrebat dacă sunt de acord să-mi traducă în limba idiș. A făcut asta de la 5 ani până la 14 ani. Din acest motiv, limba idiș m-a apropiat extraordinar de limba germană. Cine cunoaște limba idiș în 2-3 luni învață germana. Pentru mine germana devenise cel mai facil obiect la care urma să dau examen.

Era anul 1939. M-am înscris în clasa a VI-a. Examenul de germană a fost un fleac. După ce am văzut rezultatele, am mai găsit puterea să glumesc: Tată, ghici la ce m-a lăsat corigent? Tata a crezut că la latină, franceză, dar nu la germană. Am dat corigența, dar când am mers la rezultate: Zuckerman Iancu repetent. A fost primul contact aspru cu viața.

– Iancule o să repeți anul, nu te opri! mi-a spus tata.
– Tată, eu mai departe nu învăț! Observ că se adună nori negri asupra etniei noastre. Când o să fie bine și liniște pentru noi, o să-i ajung din urmă pe ceilalți, dacă nu, o să mor cu 5 clase. Tata a fost îndurerat de hotărârea mea.

Nu a fost un impuls de moment, știam ce se urmărește. Cunoșteam câte ceva din filosofia antisemită a lui Hitler – Mein Kampf. Aflasem că se iau măsuri drastice împotriva evreilor

Emilia Chebac: Ce a însemnat anul 1941 pentru evreii din România?

Iancu Zuckerman:
• Pe 22 iunie 1941 România intră în război alături de Germania și începe un regim de teroare pentru evrei.
• După o săptâmnă pe 29 iunie 1941, într-o zi de duminică (numită Duminica Neagră) la ora 8:30 ne-am trezit cu bătai în ușă: „Jidani ieșiți afară!”

Emilia Chebac: Cum a decurs arestare evreilor din Iași?

Iancu Zuckerman: Prin autoritățile din oraș – sergenți de stradă și militari români, însoțiți de o scursură a societății. Nu era nici un neamț printre ei. Poate la originea organizării au stat nemții. Pe parcursul Pogromului am văzut nemți doar într-un singur loc din Iași. Când am fost duși de acasă până la Chestură, cu mâinile ridicate, nemții (cazați la Colegiul Notre Dame de Sion) erau la toate ferestrele și ne fotografiau.

Au urmărit să aresteze numai bărbați. Femeile au fost cazuri izolate, în calitate de soții, iubite, surori, cele care au insistat să-i însoțească pe bărbați. La Chestură le-au lăsat să plece, au rămas foarte puține. În vagonul în care am fost eu, a fost o femeie care nu a vrut să se despartă de soț.

Emilia Chebac: Ați fost duși la Chestura. Ce s-a întâmplat acolo?

Iancu Zuckerman: Când am ajuns la Chestură am fost întâmpinați extraordinar de frumos. Era un rând de 4-5 soldați sau polițisti, cu cravașe în mâini, care loveau evreii în spate cu asemenea putere încât le crăpa pielea și sângele curgea șuroaie. S-a adunat atâta sânge încât s-a scurs, peste bordură, până afară în stradă. A II-a zi în timp ce noi eram duși spre gară, am văzut femei care deja curățau locul pentru a șterge orice urmă.

În curtea Chesturii erau amplasate 2 mitraliere. Una îndreptată spre poartă, iar alta spre fundul curții, pentru a-i descuraja pe cei care ar fi vrut să fugă. Toți cei care au încercat să sară gardul, au fost împușcați. Unul sau 2 au reușit să scape.

La Chestură s-a stat de duminică până luni la ora 5:30 a.m. Am fost ținuți toată noaptea fără apă și fără mâncare. În toată această perioadă, am fost obligați să stăm întinși pe jos. Aveam dreptul să ne ridicăm doar ca să mergem la toaleta din curte. Ca să ajungi la toaletă trebuia să cobori vreo 20 de trepte. Atunci când am mers eu, nu am putut coborî decât 2-3 trepte. Era plin de urină și excremente.

Organizatorii au recurs la o stratagemă diabolică pentru a aduce cât mai mulți evrei. Au dat drumul bătrânilor, femeilor și copiilor. Le-au înmânat un bilet ștampilat, de 6×4, pe care scria „Liber”. Li s-a spus să-și anunțe rudele, cunoscuții și prietenii să vină să ia acest bilet, altfel dacă a II-a zi vor fi găsiți fără el vor fi împușcați. Au venit mii de evrei care au fost reținuți și urcați apoi în Trenurile Morții.

La Chestură am ajuns eu, tata și cumnatul meu. Tata a fost eliberat. Se pare că și el că a fost unul dintre cei care și-au îndemnat prietenii să vină singuri în gura lupului: „Duceți-vă să luați bilet, altfel o să vă impuște!”

Emilia Chebac: Luni, 30 iunie 1941 de la Chestură ați ajuns la Gară. Cum ați fost tratați?

Iancu Zuckerman: Pe platforma gării iarăși ne-au ordonat să ne întindem pe jos. În 1941 nu erau taxiuri, ci doar trăsuri cu cai. Caii își făceau nevoile pe această platformă, iar birjarii curățau. Când am ajuns noi nu era nici o trăsură în fața gării. Locul fusese eliberat, dar nu și curățat de bălegar. Cine a avut „noroc” a fost nevoit să se întindă peste bălegar.

Mai trist este un fenomen care dovedea lipsa de educație. În timp ce noi eram întinși pe toată suprafața platformei, trenurile de călători funcționau normal. Când ne vedeau oamenii întrebau ce se întâmplă. „Sunt jidani!” li se răspundea. Unii au ocolit, în vreme ce alții au ales să calce peste oameni vii ca iasă din gară.

Emilia Chebac: Vorbiți-mi despre îmbarcarea în Trenurile Morții?

Iancu Zuckerman: Totul a fost foarte bine gândit. La o săptămână, de la declanșarea războiului, să ai la dispoziți 50 de vagoane nu era puțin lucru.
• Primul tren Iași –Călărași avea 30 de vagoane, a transportat 3000 de evrei
• Al II-lea tren Iași – Podul Iloaiei avea 20 de vagoane, în care am și fost eu, a transportat 2000 de evrei

Când am urcat în vagonul meu era un soldat cu o bâtă în mână care ne număra. Nu-mi mai amintesc al câtelea am intrat. Știu însă că după numărul 137 a primit ordin să închidă ușa vagonul. Eram ca sardelele într-un spațiu cu o capacitate de 45 de persoane. În restul trenului, în vagoane au fost îmbarcați, în medie, câte 100 de persoane.

În vagonul în care am fost eu închis, existau la extremități 2 obloane care se închideau în interior. Un ceferist, a cărui șapcă roșie o am mereu în fața ochilor, a venit și a strigat: „Jidani închideți obloanele!” Cum noi am refuzat, el a adus scânduri și le-a astupat. Vedeam cum vârful cuielor pătrundeau în interiorul vagonului. Până unde poate merge cruzimea.

Pe lângă obloanele astupate a mai fost ceva. În vagon pe jos era un strat de 30 de cm de bălegar, iar deasupra lui a fost presărat var nestins. Această combinație poate crește temperatura până la 60 de grade. Așa se explică de ce din 137 de persoane, în vagonul nostru, au supraviețuit doar 8. În restul vagoanelor au fost, în medie, 40 de supraviețuitori.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii la primul deces?

Iancu Zuckerman: La o oră de la îmbarcare am avut și primul deces – un sportiv. Oamenii au strigat: „Apă, aer, criminalilor!” Eu după 5-10 minute i-am rugat să facă liniște și le-am spus: Oameni buni, noi suntem băgați aici ca să fim exterminați. Avem nevoie de energie. Nu vă agitați, nu strigați pentru că asta nu ajută la nimic. Din acel moment nu am mai scos un cuvânt. Îmi făcusem datoria de a nu fi egoist.

Emilia Chebac: Îmi puteți povesti despre comportamentul oamenilor din vagon?

Iancu Zuckerman: Povestesc ce am conștientizat eu. După o oră oamenii numai puteau respira. S-a instalat panica, dar nu și pentru mine. Pe măsură ce timpul trecea am început să ne împuținăm. Nu m-am panicat nici când am rămas 25. Eu mi-am impus: Nu te văita încearcă, să găsești soluții!

Când decesele s-au înmulțit, am făcut stive de morți așa cum se așeză lemnele. Am lăsat un culoar liber la mijloc, iar supraviețuitorii au stat pe stive de nenorociți, care au fost obligați să părăsească această viață, cum stai pe un scaun. Cum a fost posibil să stai pe cadavre? Am avut 1 caz sau 2 de oameni care au înnebunit. Se rostogoleau ca la circ. Cei care nu se fereau, erau loviți destul de violent.

Nu am avut cum să cronometrez în cât timp au murit, dar am realizat că la 5-10 minute mai deceda cineva. Supraviețuitorii au fost dintre cei care nu s-au agitat, persoane slabe și care nu au avut pretenții exagerate date fiind condițiile în care ne aflam.

După un timp oamenii erau atât de istoviți că numai reacționau. Nu știu cum mi-am păstrat rațiunea. M-am așezat, la un moment dat și chiar am ațipit.

Am avut un caz intersant. Nu am mai povestit până acum. În Iași exista un rabin, o mare personalitate spirituală a iudaismului, cu care oamenii se consultau. Îl rugau să fie intermediarul între ei și cel de sus. Mergeam la el împreună cu tata. În ziua în care a murit mama am fost de 2-3ori cu tata (era aproape de locuința noastră). Ne spunea să sperăm și că o să ne ajute Dumnezeu. Seara mamei i-a fost foarte rău. Tata mi-a spus: „Iancule dute tu la rabin.” De data asta nu a mai scos nici o vorbă. Când am ajuns acasă mama era moartă.

Acest rabin a fost în vagon cu mine. Eu eram în partea opusă oblonului în fața căruia se afla el. A stat complet nemișcat și nu a scos un cuvant, nici măcar atunci când oamenii mutau morții din jurul lui. Îl văd și acum subțirel în haina lui neagră.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii atunci când au coborât din vagon?

Iancu Zuckerman: Primul tren Iași – Călărași a ajuns la Podul Iloaiaei. Comunitatea evreiască era pregătită să-i întâmpine. Ei așteptați evrei, dar li s-a spus că sunt jidani comuniști. S-au speriat și cât au stat să se consulte, s-a dat ordin ca trenul să plece. Acest tren a ajuns la Călărasi după 6 zile. Din 3000 de evrei au supraviețuit 1200. Am aflat de la regizorul Andrei Călărașu care a fost în tren.

Comunitatea a realizat că se întâmplă ceva când a sosit și al II-lea tren Iași-Podul Iloaiei.

Din trenul nostru, când am ajuns la Podul Iloaiei, au coborât 800 de supraviețuitori. Restul de 1200 au decedat în decurs de 8 ore. Pe o distanță de 20 de km, care în mod normal se parcurge în 20-30 minute, noi am fost ținuți pe linii moarte cu scopul de a fi exterminați.

În momentul în care s-a deschis vagonul, deși eram lângă ușa glisantă, m-am retras în spate. Voiam să mă obișnuiesc treptat cu lumina de afară. Stătusem în întuneric 8 ore. Unii au coborât imediat, eu am mai stat 1-2 minute. În vagonul meu erau 129 de morți și doar 8 supraviețuitori.

Trenul a oprit lângă un imaș, un loc în care în mod normal pășteau oile. Zona a fost golită și pregătită pentru descărcarea morților. Acest imaș avea multe denivelări în care se acumulase apă de la ploile căzute. Unele aveau apă curată, altele doar mâl. Unii s-au repezit să bea din bălțile cu apă mai curată. Cei care au făcut asta acolo au rămas. Alții s-au aruncat în mâl să se răcorească. Eu am căutat un loc mai curat să-mi întind trenciul ca să mă odihnesc. După un asemenea calvar eu eram atent să nu-mi murdăresc trenciul. Cum e posibil așa ceva? Educația primită în familie. De la 3 ani când am început să înțeleg mama, tata mi-au spus: Iancule pantofii se pun aici, hainele le pui ordonat pe scaun.

Emilia Chebac: Acest trenci are o poveste?

Iancu Zuckerman: În perioada de la declanșarea războiului până la Pogrom, o săptâmână am stat în beci ca să ne protejăm de bombardamentele sovietice. Deși era luna iunie, cum în beci era rece, luam întotdeauna un trenci, iar în picioare aveam bocanci. Aceste 2 articole le-am avut cu mine și în tren. Când am auzit „Jidani afară!”, nu ne așteptam să ne aresteze, am crezut că mergem într-un adăpost pentru că e un bombardament. În mod automat am luat trenciul pe mână și am încălțat bocancii. Când am coborât din tren la Podul Iloaiei puteam stoarce bombeurile bocancilor de atâta transpirație.

Acum să fac o glumă. Când am urcat în tren, deși eram foarte înghesuiți, am văzut un cui, dintre cele bătute de ceferistul care a astupat obloanele. Am profitat de acest lucru și am avut un cuier unde mi-am agățat trenciul.

Emilia Chebac: Să înțeleg că Podul Iloaiei a fost punctul terminus al acestui acestui calvar?

Iancu Zuckerman: Primul loc civilizat, cu care am luat contact, au fost sinagogile din Podul Iloaiei. Aici ne-au întâmpinat cu apă și ceaiuri. Am luat o înghițitură, dar lichidul în loc să intre normal, a intrat pe căile respiratorii. 5-10 minute am tușit. Am avut convingerea că nu am murit în vagoane, dar voi muri din aceea înghițitură. Când mi-am revenit, am băut restul de ceai cum linge o pisică apa. Am înțeles de ce au murit oamenii pe imaș. În condiții de deshidratare maximă, o cantitate mare de lichid poate fi fatală.

Am fost apoi preluați și găzduiți de Comunitatea evreiască din Podul Iloaiaei. Fiecare a încercat să-și întâlnească rudele, colegii sau cunoscuții. O rudă cu care am fost și coleg de școală a venit spre mine. Când am auzit că mă întreabă: „Tu ești Iancule?” în mintea mea s-a derulat următorul scenariu. Am înțeles că au înnebunit oamenii închiși în vagoane, dar el? Nu i-am spus nimic.

Nu întâmplător acestă rudă nu m-a recunoscut. Avea 3 camere și a putut caza 4 supraviețuitori. În casele evreiești sunt niște dulapuri deasupra cărora se află o oglindă. Când am intrat, am văzut în oglinda: 2 care se mișcau în dreapta, 1 în stânga și cineva pe care nu-l cunoșteam. Când am privit cu atenție mi-am dat seama că Iancu nu s-a recunoscut pe el. Eram numai piele și os, cu ochii adânciți în orbite, iar buzele nu se atingeau. Atunci am realizat că ruda mea nu era nebună. Dacă eu nu m-am recunoscut, cum să mă cunoască el?

Emilia Chebac: E adevărat că, în acea perioadă, evreii făceau muncă obligatorie fără a fi plătiți?

Iancu Zuckerman: Când am ajuns la Podul Iloaiei am fost întrebați unde vrem să muncim: la CFR sau la moșie? Între 30 iunie – 24 noiembrie 1941 am lucrat la moșie.

Noi am făcut muncă obligatorie de la 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 fără să fim plățiți. Cum au supraviețuit acești oameni?,

Emilia Chebac: Când ați fost eliberați?

Iancu Zuckerman: Pe 24 noiembrie 1941 am fost eliberați. Am ajuns, la Iași, seara pe întuneric. Eram singura persoană pe stradă. Acasă când m-au văzut tata și surorile s-au speriat. Mă credeau mort.

Emilia Chebac: Pe cine acuzați pentru calvarul prin care ați trecut?

Iancu Zuckerman: Nu acuz poporul român. Poporul român este la fel ca orice popor cu bune și rele. Nu există pădure fără uscături, dar asta nu-ți dă dreptul să generalizezi. Acuz guvernarea Antonescu și zeloșii. Acele persoane care nu au primit nici un ordin, dar au acționat din propria voință. Poți fi zelos să faci bine, dar și să distrugi.

Emilia Chebac: Cum reacționau restul oamenii la tragedia evreilor?

Iancu Zuckerman: Din partea oamenilor obișnuiți nu a exista nici o recție de împotrivire, dar nici nu venea nimeni să te mângâie. Asta nu înseamnă să nu-i menționez pe acei oameni curajoși care, cu prețul vieții lor, au salvat mulți evrei. Cei care ulterior au primit diploma „Drepți între popoare”.

• Președinta Crucii Roșii din Roman – Viorica Agarici atunci când garnitura de tren Iași – Călărași a oprit în Roman, a impus conducătorului trenului să deschidă vagoanele să dea jos toți morții și să dea apă și ceai evreilor.
• Primarul din Cernăuți – Traian Popovici, în momentul în care s-a dispus trimiterea evreilor la Auschwitz, a întocmit o listă cu 20 000 dintre aceștia. A spus că dacă dă acești evrei, Cernăuțiul moare din punct de vedere economic. S-a luptat pentru viața lor și a reușit să-i salveze.
• Majestatea Sa, Regina mama Elena, mama regelui Mihai, nu a rămas nepăsătoare și s-a implicat în salvarea evreilor.

Emilia Chebac: Cum conviețuiau evreii și românii? Ce procent de populație evreiască avea Iașul în aceea perioadă?

Iancu Zuckerman: Pot spune că a fost o conviețuire normală, iar nivelul de trai era cam asemănător. Din punct de vedere numeric erau părți egale: jumătate evrei, jumătate neevrei. Dar Iașiul pe lângă frumusețile lui să nu uităm că a fost leagănul cuzismului și al legionarismului.

Emilia Chebac: Știu că v-ați continuat studiile. Ce domeniu ați ales?

Iancu Zuckerman: Supraviețuitorii aveau dreptul ca într-o lună – o lună și jumătate să-și dea diferențele pentru fiecare an pierdut. Între decembrie 1944 – aprilie 1945 am dat clasa a VI-a, VII-a, aVIII-a și bacalaureatul. Facultățile au început în toamna lui 1944. Singura facultate care a început în mai 1945 a fost Facultatea de Agronomie. Ca să nu pierd anul, am ales agronomia. Ne-am înscris 10 supraviețuitori.

În vagon atunci când am ațipit am avut un vis, în care mă vedeam într-un lan de grâu cu maci și o livadă alături. La podul Iloaiei când am fost pus să aleg, am preferat munca la moșie.

Emilia Chebac: Ați fost tentat vreodată să părăsiți România?

Iancu Zuckerman: Sunt mereu întrebat cum pot să trăiesc în țara celor care au vrut să mă omoare. Toată familia mea a plecat în Israel. În România am rămas doar eu cu tata. Nu am simțit niciodată un sentiment de repulsie pentru români.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Iancu Zuckerman: Consider că este sarcina mea să povestesc ce s-a întâmplat atunci. Acest lucru nu trebuie să se mai repete niciodată.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Iancu Zuckerman: Martin Sternin – tot un supraviețuitor al Pogromului de la Iași. Avea 15 ani, iar fratele lui 19-20 de ani. La Chestură, în timp ce erau întinși pe jos, se țineau de mână. Se impușca la întâmplare. A simțit cum mâna fratelui lui se răcește.

În timp ce corectam acest articol mi-am amintit că prin anul 2000 am citit Jurnalul (1935-1944) lui Mihail Sebastian. Știu că eram destul de confuză , chiar am crezut la un moment dat că exagerează. Pentru mine Holocaustul echivala cu lagărele de concentrare. Atunci nu știam prea multe despre acțiunile îndreptate împotriva evreilor din România.

După ce am terminat de scris interviul cu Iancu Zuckerman, am recitit câteva pagini din cartea lui Sebastian. Acum mă raportez altfel la acest jurnal. În acea vreme, pentru evrei Europa nu arata deloc bine. Și nici România.

Evreii aveau de înfruntat atât ura celor care își arătau intențiile pe față (prin umilințe, glume brutale, și agresiuni fizice), cât și indiferența celor ce preferau să ignore un fenomen care nu-i afecta direct. N-am să înțeleg niciodată de ce ura exercită o așa fascinație asupra naturii umane. Inchiziția, nazismul și comunismul au expoatat din plin această slăbiciune umană.

Indiferența este și ea la fel de periculoasă. De cele mai multe ori, când vedem un om atacat preferăm să întoarcem capul: din frică, din lașitate sau pur și simplu pentru că nu ne pasă. Alegem siguranța de moment, dar acționând așa perpetuăm răul. Îl hrănim și îi permitem să devină din ce în ce mai puternic. Indiferența este cel mai fertil sol unde se dezvoltă ura.

Al II-lea Război Mondial a fost opera unui nebun. Hitler a trimis la moarte 6 milioane de evrei, dar și 50 milioane de oameni (armată și civili, cifrele reale variază între 50 -70 de milioane). Printre ei au fost cu siguranță mulți care au preferat să întoarcă capul atunci când evreii erau persecutați.

În timpul interviului Iancu Zuckernam a spus la un moment dat: „Nebunii se țin întotdeauna de cuvânt”. Din păcate istoria omenirii e plină de nebuni care nu au fost luați în serios.

Personalitatea lui Iancu Zuckerman cu greu poate fi prinsă de într-un interviu, eventual poate într-o carte. De aceea, m-am bucurat când mi-a dezvăluit că, în prezent, își scrie memoriile.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete interviuri, istorie, poveste reală

Locuri

Castle Break și reședințele boierilor masoni

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 iunie 2019
4 comentarii la Castle Break și reședințele boierilor masoni

**Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman**

Din turul organizat de Castle Break am aflat ce au în comun Brătienii, Goleștii și Bălceștii. Sunt boieri, sunt vecini și sunt… masoni.

Toate aceste familii și-au trimis fiii la studii în străinătate. Începând cu 1800, prin tânara generație de boieri, se pun bazele modernizării României. Cum Imperiul Otoman începe să-și piardă tot mai mult din forță, Romania va intră sub alte sfere de influență. Dacă Imperiul Țarist și Austro-Ungar și-au arătat intențiile pe față, Franța și Anglia au făcut-o mai subtil. Nu au folosit armata ci masoneria. Tinerii boieri, aflați la studii în străinătate, sunt racolați în rândurile masoneriei.

Masoneria sau francmasoneria era o societate secretă de oameni influenți din rândul aristocrației și familiilor regale din vestul Europei.

Acești tineri ambițioși și inteligenți se întorc în țară cu idei revoluționare. Masoneria a susținut mișcarea de eliberare a țărilor române de sub jugul otoman. Revoluția de la 1848 s-a făcut cu suport masonic.Brătienii, Goleștii și Bălceștii frecventau același anturaj cunoscându-se foarte bine între ei.

**Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman**

Vila Florica – reședința familiei Brătianu

Prima oprire a fost la vila Florica sau „cuibul liberalilor”. Situată în orașul Ștefănești (jud. Argeș) este numită astfel în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu. Reședință a aparținut familiei Brătianu, cea mai importantă familie de politicieni români, o dinastie care a dat țării nu mai puțin de 3 prim-miniștri din care primii 2 – Ion și Ionel Brătianu – au avut un rol major în realizarea României moderne. Numele primul dintre ei este legat de Războiul de Independență, cel de-al II-lea realizând Unirea din 1918. A existat un parteneriat politic de excepție între regi din Casa de Hohenzollern și prim-miniștri liberali din fam. Brătianu.

Întemeietorul acestei dinastii este Ion C. Brătianu (sau I. C. Brătianu 1821– 1891) om politic liberal, prim-ministru și mâna dreaptă a Regelui Carol I. „Sfinxul de la Florica” a fost căsătorit cu Pia Pleșoianu, o boieroaică din zona Hurezului, cu care a avut 8 copii (5 fete și 3 băieți):
• Florica moartă la 3 ani,
• Sabina (1863-1941), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino
• Ionel (1864-1927), de 5 ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României și mâna dreaptă a Regelui Ferdinand – Ion I.C. Brătianu
• Constantin (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL este cunoscut și sub numele de Dinu mort la Sighet
• Vintilă (1867-1930), prim-ministru, primar modernizator al Capitalei
• Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat
• Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobantu
• Pia (1872-1946), căsătorită Alimăneșteanu

Am realizat cât de puternici erau Brătienii dintr-o însemnare găsită în Jurnalul de Război al Reginei Maria: „Nu vreau un Brătianu prea puternic, pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara”

Împreună cu ghidul local, am exporat la Florica fiecare colțișor al vilei ajungând până sus pe terasa spațioasă. Pe domeniu mai există o capelă și o fermă părăsită care aduce mai degrabă a mânăstire.

Stilul casei este neoromânesc, împletind frumos modernismul cu tradiționalismul.
• Casa este atestată documentar în 1829. Se spune că ar fi aparținut lui Constantin Brâncoveanu „care știa unde pune banul”.
• Prima casă de la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu în 1858.
• Ulterior Ionel Brătianu a refăcut aproape tot ce a rămas de la tatăl său. Amenajarile (care durează din 1889 până în 1925) au fost făcute după planurile arh. Petre Antonescu.

Este unul din cele mai frumoase domenii boierești din România care s-a păstrat în stare foarte bună. Un loc încărcat de istorie care trebuie văzut și simțit. Dar cum zidurile nu pot vorbi vă îndemn să citiți cartea Sabinei Brătianu, fiica lui Ion C. Brătianu. Din memoriile ei puteți afla întreaga istorie a familiei Brătianu. Și cum Sabina avea o limbă destul de ascuțită, o să descoperiți personalități surprinse în ipostaze să zicem… interesante.

Erau timpuri în care politicienii nu se dădeau în lături de la sacrificii. Ion C. Brătianu își părăsește soția ce sta să nască, un copil bolnav pe moarte, vinde o moșie și pleacă să-l aducă pe Principele Carol I în România. Deși cu sufletul sfâșiat de ce se poate întâmpla în urma lui acasă, nimic nu-l poate opri. În inima lui România era pe primul loc.

Muzeului Golești

Muzeul Golești se află la doar 10 Km distanță de Pitești (jud. Argeș). Inițiativa înființării acestui muzeu (în anul 1939), i-a aparținut Regelui Carol al II-lea.

Pe sub turnul de intrare, pătrundem în curtea boierească unde ne întâmpină conacul familiei. Pe lângă conac domeniul Goleștilor mai are tot soiul de anexe, o școală și un muzeu de arhitectură tradițională în aer liber, cu tematică viticolă și pomicolă.

Dinicu Golescu (1777-1830) mare ban din Țara Românească și soția sa Zoe Farfara/ Zinca (1792-1879) au avut 4 fii și o fată (Ana).
Cei 4 sunt cunoscuți sub denumirea de Frații Golești :
• Ștefan Golescu (1809-1874),
• Nicolae Golescu (1810-1877),
• Radu Golescu (1814-1882)
• Alexandru C. Golescu (1818-1873).

Fiii lui Dinicu Golescu au participat, alături de marea boierime a Țării Românești, la Revoluția de la 1848. Cine au fost acești oameni, care și-au vândut aproape toate proprietățile pentru a sprijini cauza romanilor, putem afla din corespondenta pe care au lăsat-o în urma lor. Am găsit la magazinul de suveniruri cartea: „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin (Dinicu) Golescu .

Începând cu anul 2016 la Muzeul Golești este expus Tronul regilor României (după ce a fost supus unui proces de restaurare).

Prima noapte petrecută de Principele Carol I, pe teritoriul Romaniei, a fost la Goleşti. Aici i-a întâlnit pentru prima dată pe cei mai importanţi politicieni, aici s-a confruntat cu problemele ţării și tot aici a semnat primul document oficial. Prima reședință în care a locuit Principele Carol, în Bucureşti, a fost Casa Golescu, aflată exact pe locul în care este astăzi Muzeul Naţional de Artă (fostul Palatul Regal).

Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”

Ultima oprire a fost la Conacul lui Nicolae Bălcescu situat în Rotărăști (jud. Vâlcea). Piatra de temelie a casei a fost pusă în 1828 de către părinții lui Nicolae Bălcescu: Iancu și Zinca. Conacul, construit în stil brâncovenesc cu influenţe gotice şi renascentiste, este ceva mai modest decât reședintele Brătienilor și Goleștilor. Spre deosebire de Brătieni și Golești, Bălceștii erau mai degrabă niște „boiernași”. Domeniul mai are o pajiște, o bisericuță de lemn și câteva anexe. Prezența lui Nicolae Bălcescu, revoluționarul pașoptist, care a murit la numai 33 de ani în exil, este încă este vie.

**Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman**

Am aflat de la ghidul local un lucru care se cunoaște mai puțin despre Bălcescu. Dintr-o relație cu o fiică de boier Alexandra Florescu a avut un fiu Bonifaciu. A fost o mare dragoste, dar nu s-au putut căsători. Era o mezalianță. Se întâlneau în străinătate, iar pentru a nu atrage atenția asupra relației lor, plecau pe rând. După 1848 când el vine în țară, ea pleacă. Nicolae se întreabă de ce atâta secretomanie? Alexandra era însărcinată. În acele timpuri fetele de boieri se compromiteau cu un copil din flori. Bonifaciu se va naște la Budapesta. Alexandra și Nicolae nu se vor mai vedea niciodată, dar își vor scrie tot timpul. Bălcescu știa de copil. Înainte de a muri Alexandra i-a scris într-o scrisoare: „Eu, Bonifaciu și ai mei suntem bine. Bonifaciu îți sărută mâna”.

Deși în prezent Conacul Bălcescu arată bine, în curând accesul publicului va fi oprit, urmând să intre într-un proces de restaurare. Arh. Alexandru Buzatu, unul din ghizii Castle Break și-a exprimat îngrijorare în legătură cu modul cum se va face aceasta restaurare. Mai mult sau mai puțin explicit, mai mult sau mai puțin interpretabil, legea și practica românească în domeniu spune că, la investițiile publice (aici intră și restaurările de monumente istorice aflate în proprietatea statului), primează prețul cel mai mic. Se organizează o licitație publică unde se înscriu la concurs diferite firme. Va câștigă cel care vine cu oferta cea mai mică. Statul este interesat să investească minim, nu să investească optim. Cum primează prețul minim, automat materialele folosite și specialiștii utilizați nu vor fi de cea mai bună calitate. Rezultatul? Se vor produce mutilări ireversibile asupra monumentelor.

La final turului Alexandru a sintetizat informațiile explicându-ne cum să ne raportam la stilul arhitectural în România.

În Franța și în alte țări din vestul Europei există un stil arhitectural bine definit. În sensul că arhitectul venea cu un stil academic și facea designul clădirii în stilul respectiv.

În România nu există clădiri care să se încadreze 100% într-un anumit stil. La noi fiecare generație mai modifica câte ceva la conac. Boierul mergea într-o călătorie în străinătate, vedea ceva și cerea un detaliu inspirat de la Vesailles sau Veneția (care i-a plăcut lui în mod deosebit). Arhitectului i se cerea să lucreze în stilul neoromânesc, dar i se cerea să adauge și o influență. De aceea, în Romania avem un stil eclectic generalizat.

Când încadrăm stilistic o clădire vorbim de stilul predominant neoromânesc. Este stilul cult dezvoltat între 1870-1920 de către arhitecți cu studii de arhitectură. Se numește neoromânesc deoarece înainte lui exista un stil românesc care nu era un stil cult: stilul brâncovenesc.

Nu exista școală de arhitectură și nici teorie. În Italia exista Teoria Renașterii Italiene la 1452. La noi pe la 1880 apare Teoria Arhitecturii Române prin Ion Mincu. Asta înseamnă că totul se baza pe gustul comanditarului ( domn, voievod, boier) și pe meșterii vremii care circulau de la unul la altul.

Recomandarea lui Alexandru: să fim rezervați cu verdictele arhitecturale în Romania. De multe ori este un stil eclectic cu elemente predominante neoromânești la care se adaugă alte stiluri în plan secund.

Pentru persoanele care nu au un ochi avizat în a judeca stilistic o clădiri există, în mare, o serie de repere care vor fi ușor de identificat:
• Arcul semicircular aparține stilului neoromânesc. Influențele vin pe filon bizantin de aceea vorbim de stil bizantin /neoromânesc.
• Arcul este frânt, ogival avem stil gotic.
• Arcul este în acoladă vorbim de stil oriental.

Fotografiile folosite mi-au fost puse la dispozitie de Miruna Găman. O cunoșteam din online. Am fost plăcut surprinsă să o întâlnesc și offline. Așa am aflat că s-a alăturat de curând echipei Castle Break.

Până am finalizat acest articol, l-am reîntalnit pe Alexandru Buzatu la evenimentul organizat de Cronicari Digitali. Era unul dintre ghizi. Dacă s-ar fi gândit cineva să premieze ghizii, cu siguranță el ar fi luat premiul de popularitate. Auzeam în toate părțile: „ce tare e tipul ală, știe o mulțime de lucruri!” La început nu am dat atenție, apoi l-am văzut pe Alexandru și am știut că despre el este vorba.

Toți ghizii locali de la conacele vizitate au fost bine pregătiți, entuziaști și dornici să ne împărtășească cât mai multe informații. Mie mi-a plăcut în mod deosebit Claudia Jinga de la Conacul Golești. Cu siguranță sunt subiectivă, dar când îți pui în bio pe facebook și instagram „Gândește prin emoții” atenționezi din start cititorii cu cine au de-a face.

Și ca să rămânem în aceeași zonă, am o slăbiciune emoțională pentru tururile organizate de Castle Break deoarece toate proiectele lor pun preț pe valori adevărate. Nu e deloc ușor să contribui la o revitalizare a culturii într-o țară în care patrimoniul a fost mutilat fără milă de comuniști. Nici prezentul nu arată mai grozav, indiferența autorităților și mafia imobiliară continuă să distrugă ce le-a scăpat comuniștilor.

Pe 25 mai vizitam vila Florica. A II-a zi, pe 26 mai am mers la vot. Oare de ce când am pus mâna pe ștampilă mi-am amintit cuvintele lui Ionel Brătianu?: „Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.”

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Despre un alt tur făcut împreună cu cei de la Castle Break găsiți aici.

Etichete aristocrație, călătorii, istorie, muzee, pasiune, regalitate, trăiește frumos

Cultură

Viață de cititoare – mai 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 2 iunie 2019
Niciun comentariu la Viață de cititoare – mai 2019

1 mai O zi liberă este prilejul perfect pentru a termina „Românce văzute de străini” – Vasile Panopol. Iarăși o carte din colecția „Istorie cu blazon” care m-a făcut să îmi doresc să aprofundez mai mult acest subiect. De aceea, îmi voi comanda, în curând, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”- Constantin Gane.

2 mai Mi-a venit comanda făcută pe Elefant:
• „O femeie iubită” – Andrei Makine
• „Viața secretă a lui William Shakespeare” – Jude Morgan
• „Istoria vinului” – Madeline Puckette, Justin Hammack

Seara am început „O femeie iubită”. Despre această carte am aflat de la Irina Wagner când mi-a făcut un comentariu pe contul personal de facebook. Sunt fascinată de personalitatea țarinei Ecaterina cea Marea. Am descoperit-o în „Romanovii” lui Montefiore. „O femeie iubită” m-a prins de la prima pagină. Știu că Andrei Makine este considerat un fenomen, dar „Testamentul francez” nu m-a captivat cum a făcut-o „O femeie iubită”. Posibil pentru că eram familiarizată cu viața și politica țarinei Ecaterina cea Mare. În ceea ce privește Rusia contemporană și România zilelor noastre au în comun un domeniu: corupția. La un moment dat aveam senzația că citesc despre un personaj care trăiește în România nu în Rusia.

3 mai Am cumpărat de la Cărturești AFI „Gustul amar al ciocolatei” jurnalul Olimpiei Zamfirescu. Cum am deschis cartea am fost răvășită de sinceritatea autoarei. Spre deosebire de Adriana Georgescu, Olimpia Zamfirescu a fost mai norocoasă în privința condițiilor de detenție. Dar cine sunt eu să compar suferința unor oameni din fața unei tastaturi? Autoarea nu menajează deloc slăbiciunile omenești. Nici ale familiei, nici ale ei, nici ale deținuților politici. Există printre ei și excepții, oameni de înaltă ținută morală. Unul dintre ei este Corneliu Coposu – apare cu numele de Virgil în cap. 22. O carte care mi-a plăcut extrem de mult.

4 mai Am postat pe blog primul articol Viața mea printre cărți – aprilie 2019

5 mai O dată importantă în familia mea și tocmai azi am avut o revelație. Ideea unui nou proiect. Voi începe documentarea cu creionul în mână. M-am apucat de recitit „Povestea vieții mele” vol I Maria, Regina României. Voi relua cărțile din bibliotecă cu și despre Regina Maria. Nu am multe, doar vreo… 20.

6 mai M-am apucat să transcriu interviul cu Cătălina Roșu PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.

7 mai Citesc „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare”. Am avut așteptări mult mai mari de la Jude Morgan. Deși bine documentată, se pare că eu nu sunt suficient de pasionată de viața lui Shakespeare. Adorm după 3-4 pagini. Totuși nu vreau să renunț la ea. Îmi propun să o citesc, dar deocamndată o mai amân.

9 mai În drum spre o conferință la Fundația Calea Victoriei am cumpărat „Măștile fricii” – Camelia Cavadia. Cartea intră la categoria documentare, deoarece pe 16 mai am programat un interviu cu ea. Cum la eveniment am ajuns mai devreme m-am pus pe citit. „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor.

Conferința „O zi din Bucureștiul interbelic” susținută de dna Georgeta Filitti a fost o încântare. Cu acest prilej, am aflat un lucru pe care nu-l știam. În perioda interbelică conferințele de acest gen erau un fapt obișnuit. Astfel de evenimente strângeau foarte multe persoane, nu un număr restrâns de oameni cum se întâmplă astăzi. Publicul fidel putea solicita un abonament. Autori de cărți recomandați de istoricul Georgeta Filitti:
• Victoria Dragu Dimitriu
• Ioana Pârvulescu
• „Dar dacă vreți să vă binedispuneți și la fiecare pagină să mai stați să zăboviți puțin, vă îndemn să citiți „Podul Mogoșoaiei” – Gheorghe Crutzescu. E o carte absolut adorabilă!”

10 mai De Ziua Regalității ar trebui să pun niște fotografii pe contul de instagram cu „Povestea vieții mele”. Dar cum nu am timp să fac o fotografie așa cum mi-aș fi dorit, mă consolez recitind câteva pagini.

11-12 mai Am reluat „Măștile fricii”. De mult îmi doream să o citesc pe Camelia Cavadia, dar mereu amânam. Îmi spuneam că încă nu sunt pregătită pentru suferința care răzbate din cărțile ei. Am interacționat cu suferința și cruzimea în cărțile despre Holocaust, în cărțile despre pușcăriile comuniste, în memoriile și jurnalele elitelor românești. Dar atunci erau vremuri de restriște. În prezent, ne place să credem că lucrurile au evoluat în bine. Nu se mai pune problema supraviețuirii. Timpurile s-au schimbat, e adevărat, dar nu și natura umană. Nu am să înțeleg niciodată, nici măcar cu ghidaj, ce-i determină pe oameni să fie atât de cruzi.

Cum 2019 este declarat Anul Cărții, am decis să citesc cât mai mulți autori români contemporani. Am terminat cartea Cameliei Cavadia. După ce am fugit atât timp de această autoare am realizat că mi-a plăcut. De acum mă voi raporta, cu siguranță, altfel la copiii abuzați. Și la adulții care au devenit. Din păcate, abuzul emoțional lasă traume care îi vor urmări pe acești oameni întreaga viață. Iar violența naște violență.

13 mai Un interviu cu actrița Claudia Motea. Mi-a dăruit 2 cărți: „Shalom, Israel!” și „Preludii în cetatea soarelui” (poeme). Am o pauză mai mare până la al II-lea interviu. M-am apucat să citesc în parc „Shalom, Israel!” Nu numai că m-a prins de la prima pagină, dar cartea asta mi-a facilitat un interviu cu o persoană specială. Pe măsură ce mă apropiam de locul unde aveam să iau al II-lea interviu, pentru că era totuși prea devreme, am intrat într-o… librarie. Am să pun o condiție persoanelor care urmează să le iau interviu. Oameni buni, nu-mi mai dați întâlnire în apropierea unei librării! Am cumpărat „Creșterea și decăderea marilor puteri” de Tom Rachman. Pentru că m-a atras coperta.

14 mai Am publicat interviul cu Cătălina Roșu. Am lăsat „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare” și am început „Creșterea și decăderea marilor puteri”. La început mi-a plăcut. Ce poate fi mai frumos decât o poveste despre personaje care își duc viața într-o librărie izolată? Și ceva istorie! Apoi brusc destinul eroinei ia o turnură care nu m-a mai prins deloc. E o carte pe care nu o voi termina, dar hei!… are o copertă frumoasă!!!

16 mai Am ajuns pentru un cu interviu cu Sabina Varga la Cărturești Carusel. Alertă maximă! Mi-am propus să rezist tentație și să nu mai cumpăr nimic. Am reușit! Asta pentru că în drum spre interviu am intrat la … Libris și am cumpărat „Regina Maria” – Ion Bulei cu o reducere de 30%. Nu sunt lucruri neștiute de mine, doar că sunt mai comasate și mult mai ușor de urmărit. Am mai văzut și un album „Maria a Romaniei – Portretul unei mari regine”.

17 mai Interviu cu Camelia Cavadia. La plecare mi-a oferit două din cărțile ei, pe care nu le citisem, „Vina” și „Purgatoriul îngerilor”. În drum spre casă am început să citesc „Vina”.

18-20 mai Am terminat „Vina” Cameliei Cavadia. Fiecare pagină m-a ținut captivă. Ar ieși un film/piesă de teatru minunat/ă după această carte. Cred că un film sau o carte îți oferă o viziune de ansamblu mult mai bună asupra suferinței. O persoană se centrează, de cele mai multe ori, pe suferință proprie fără să se întrebe ce are de învățat din experiența trăită. Cei care rămân ancorați în propria suferință au toate șansele să recurgă la ajutoare cu efecte dezastruoase în timp. Poate părea de neînțeles, dar nu vreau să deconspir intriga cărții. Pot spune doar că mi-a plăcut enorm. Mai mult decât „Măștile fricii”.

22 mai M-am apucat să transcriu articolul cu Cristian China – Birta. Inoza mi-a oferit „Cum să eliberezi artistul din tine” Julia Cameron. Este cartea care i-a inspirat acel articol renumit pe blogul ei.

24 mai În drum spre un curs, pe o ploaia torențială, am intrat într-o librărie. Am plecat cu „Mătuși fabuloase” cartea Silviei Colfescu. Din cauza vremii, oamenii au intârziat așa că m-am apucat de citit.

25 mai Atrasă de conceptul turului „Pe urmele boierilor masoni” am vizitat cu cei de la Castle Break reședințele Brătienilor, Goleștilor și Bălceștilor. De la magazinele de suveniruri am cumpărat 2 cărți :
• „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin(Dinicu) Golescu
• „Nicolae Bălcescu” (roman istoric radiofonic) – Nicolae Bănică Ologu

Deși iubesc istoria, Bălcescu nu a fost printre favoriții mei. Îmi explic aversiune mea pentru el, prin faptul că pe vremea lui Ceaușescu această personalitate istorică nu a fost ignorată precum Brătienii. Acum după vizita la conacul lui Bălcescu și explicațiile ghidului local văd altfel lucrurile. În prezent, sunt decisă să-i mai acord o șansă.

26 mai Am terminat Mătușile fabuloase cartea Silviei Colfescu. Cărțile editura Vremea sunt pline de povești fermecătoare. Amintiri din vremuri în care bunul simț, arta conversației, dar mai ales educația era un stil de viață.

27mai Am început să mă uit pe „Enciclopedia Vinului O nebunie de vin” – Madeline Puckette, Justin Hammack. Mă documentez pentru un curs despre vin pe care îl voi face în curând. Mai că aș reciti și „Pe aripile vinului”. Cea mai grozavă carte despre oamenii care activează în industria vinurilor (viața unui somelier). Cartea Biancăi Bosker este ca un narcotic. Nu o mai poți lasa din mână. Nici a II-a, nici a III-a oară.

29 mai – 2 iunie Târgul de carte Bookfest 2019 își deschide porțile la Romexpo.

29 mai Am publicat interviul cu Cristian China – Birta. Special l-am programat astăzi în prima zi a târgului. De ce? Pentru că omul asta chiar citește. Și citește enorm. Unde mai pui că are și un proiect grozav cu cărți.

Nu a am reușit să ajung la Bookfest în timpul săptămânii, adică în luna mai. Am fost sâmbătă pe 1 iunie. Așa că nu voi spune prea mult despre cărțile cumpărate în acest articol. Voi detalia în articolul de luna viitoare (până atunci voi citi, cu siguranță, o parte din ele), dar voi pune totuși o fotografie cu cărțile cumpătate.

Statistic mai, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 9
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 3, în așteptate pentru luna iunie 2.
• Cartea lunii mai: Gustul amar al ciocolatei – Olimpia Zamfirescu + Vina – Camelia Cavadia
• Autor român contemporan: Camelia Cavadia

Filme despre cărți:
• Pe Netflix am revăzut Nothing Hill – Hugh Grant personajul principal masculin este proprietarul unui magazin de cărți (de călătorie).
• Am revăzut Cercul literar al lui Jane Austin, un film despre un club de carte.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete cărți, educație, istorie, pasiune, recomandare