Palatul Mogoșoaia

Primul meu contact cu Palatul Mogoșoaia a avut loc în 1997. Eram foarte tânară, cu mintea înflacărată de cărțile Marthei Bibescu și cu așteptări foarte mari. Asociam Palatul Mogoșoaia cu vremuri de mare eleganță: aristocrație, rafinament, oameni educaţi, femei sofisticate, bărbați puternici care au avut în mână destinele Romaniei și ale Europei. Și peste toate acestea domnea prințesa Martha Bibescu. Fiind extrem de neinstruită în aceea perioadă, cunoşteam totuşi că arhitectura palatului este în stil brâncovenesc și că întreg ansamblu a fost finalizat în anul 1702 de Constantin Brâncoveanu. La aceea vreme, eu și arta brâncovenească nu eram cele mai bune prietene. Mi s-a părut romantic că Martha primise în dar de la soțul ei o splendidă ruină, pe care a renovat-o cu ajutorul arhitectului venețian Domenico Rupolo, încercând să-i redea o parte din strălucirea și prestigiul din timpul lui Brâncoveanu. Cunoscând simțul ei estetic peste medie, Valentin Bibescu, a intuit că o va transforma în ceva grandios. Și nu s-a înșelat.

Știam, din cărțile citite, că în partea de apus a castelului, în stanga loggiei se afla budoarul Marthei, unde avea expus un Vuillard, un Modigliani și 2 schițe de Toulouse – Lautrec, că dormitorul era zugrăvit în nuanțe de mov cu motive bizantine și avea vedere spre lac. Mai știam că lângă dormitor se afla bibliotecă cu o colecție impresionantă de cărți adunate din toată Europa și că în ,,salonul de muzică” trona o imensă tapiserie românească mărturie a faptelor de vitejie ale prințului care domnise în Țara Românească în secolul al XVIII-lea. Primavara și vara, grădinile erau o simfonie de iriși albaștri care coborau de la terasă spre lac.

Mă așteptam să mai găsesc ceva din obiectele de artă descrise. Domnul de la poartă mi-a spus că momentan este închis, dar pot intra dacă vreau. Mi-a întins o cheie. Fără să mă însoțească nimeni?, am întrebat. „Da, domnișoară”. Eram mândră de mine, se pare că prezentam încredere. Câtă naivitate! Am deschis și am pătruns într-un tărâm al fantomelor. Străbăteam încăpere după încăpere. Nu mai era nimic, doar zidurile. N-am să uit niciodată, când am ajuns în pridvor, brusc am simțit nevoia să mă așez. Mângaiam cu mâna balustrada din piatră cu un gest mecanic. În timp ce îmi plimbam degetele pe splendida balustradă din piatră traforată cu ornamente de acant, m-a încercat un sentiment de tristețe, neputința și frică.

Atunci nu știam nimic din trecutul Palatului Mogoșoaia. Habar nu aveam cât de întunecat era. Mai târziu, când m-am familiarizat cu istoria Mogoșoaiei, am înțeles de ce mi-a fost trică. Năvălise peste mine cruzimea turcilor care au jefuit și distrus palatul lui Altân bey ( Prințul aurului – denumire dată de turci lui Constantin Brâncoveanu pentru impresionanta sa avere). Nimic din spendoarea și opulență lui nu trebuia să supraviețuiasă. Bântuit de ruină avea să renască din propria cenușă cu ajutorul prințesei Bibescu. Ca apoi să fie iarăși devastat de soldații germani în timpul Primului Război Mondial, iar paraclisul principilor Brâncoveni, locul unde se ținea slujba ortodoxă să fie transformat în grajd. Odată cu venirea comuniștilor la putere, Mogoşoaia va fi tratată mai întâi cu grosolonie, apoi cu ignoranță. Nu s-a mai păstrat nimic din mobilier, cărți, documente, opere de artă, bijuterii. Dar cu toate abuzurile clădirea a supravițuit. După 1989 un alt duşman îşi arată colţii, corupția politica post-decembristă.

La prima vizită, în 1997, după ce efectul șocului a trecut, m-am mulțumit să admir armonia proporțiilor și ornamentele sculpurii în piatră care pentru mine reprezentau o premieră. Chiar şi aşa Mogoşoaia m-a sedus, iar când eşti sedus de un loc… simţi nevoia să îl revezi. Și m-am întors. De multe ori.

Detaliu din pridvor –  fațada de răsărit

Exact peste 20 de ani, de la prima mea vizită la palat, în 2017, aveam să scriu o lucrare de licență despre arta brâncovenească. Pentru documentarea am ajuns din nou la Palatul Mogoșoaia, apoi la palatul de la Potlogi (fratele mai mic al celui de la Mogoșoaia, excelent restaurant între timp). Așa aveam să aflu că cele 2 fațade ale palatului, de răsărit și de apus aveau destinații destincte. Prima de a găzdui un domn și alaiul lui oficial, iar cea de a II-a de al odihni pe voievod și familia lui. Aceste rosturi le va păstra și principesa. În centrul fațadei de răsărit unde se află tradiționalul foișor, Martha a adăugat, 200 de ani mai târziu, o scară de piatră. Scară pe care au urcat apoi cei mai de seamă oameni ai vieții culturale și politice, elite romanești și europene. Fațada dinspre lac, cu celebra loggie de inspirație venețiană, îi asigura liniștea atât de necesară pentru a scrie, dar găzduia și clipele de relaxare atât de rare ale pricipesei.

Nu cred că voi putea uita vreodată senzația pe care am încercat-o, acum 20 de ani, când am ajuns la Palatul Mogoșoaia. Era un loc părasit, un loc din care splendidele interioare ale prințesei Bibescu dispăruse de mult, un loc în care zidurile erau împovarate de suferință, un loc din care frumosul fusese exilat. Întâi a fost alungată lumea lui Brâncoveanu, apoi lumea Marthei Bibescu. Dupa 1989 s-a încercat o revenire cât de cât la normal.

N-am să înţeleg niciodată, de ce oamenii continuă să creadă că dacă distrug lucruri vechi și frumoase și le înlocuiesc cu altele noi totul se rezolvă. Nu se rezolvă deloc, pentru că îți dai acordul să traiești fără rădăcini și fără valoare. Fără rădăcini te poate smulge orice adiere de vânt, fără rădăcini ai tendința să te agăți de orice şi oricine, iar orice şi oricine nu-ți va conferi niciodată nici stabilitate, nici armonie și nici valori pe care să le duci mai departe. Renunțând la rădăcini și valori nu poți avea un viitor. Vorbesc de acel viitor în care să construiești ceva durabil și de calitate.