Etichetă: interviuri

Cum am ajuns să public un interviu cu scriitorul Teofil Mihăilescu? Un semn a fost. Îmi amintesc perfect, când am terminat de citit cartea și am închis-o, plimbându-mi degetele deasupra titlului în relief, am avut intens sentimentul că ceva va mai urma. Dar cum am simțit asta doar câteva secunde, am scuturat din cap și mi-am spus că nu se poate. Am crezut că vraja cărții încă mai acționa asupra mea. Și am uitat.

Câteodată simt nevoia să mulțumesc pentru emoția cu care mă încarcă o carte citită, un spectacol de teatru sau gestul frumos al unui om. Atunci când nu cunosc persoana și nu o pot face personal, aleg să pun o postare pe facebook. Dacă cineva îmi bucură sufletul mă simt datoare să îi mulțumesc. Așa funcționează lucrurile în lume mea! Pe 3 martie 2019 am scris pe facebook:

O carte pe care o iubesc! A fost dragoste la prima vedere, deși inițial nu am vrut să recunosc. Am descoperit-o, în 2016, într-o librarie din Cluj. Cred că i-am dat târcoale vreo jumătate de ora, încât fiica mea și soțul meu exasperați au spus aproape în cor:
– Cumpăr-o!
– Dar nu e genul meu!
– Daca ți-ai vedea fața, ai realiza că este exact genul tău! a venit replica soțului.
Precizez că sunt o consumatoare de memorii, jurnale și cărți de istorie, iar un thriller nu intra în sfera mea de interes. Săptămâna trecută am recitit „Palladium” și am realizat că îmi doresc tare mult să aflu povestea din spatele acestei cărți. Mulțumesc, Teofil Mihailescu!

Fac parte din categoria celor care cred că întâmplările, care apar în viața noastră, țin mai degrabă de o aripă de înger decât de un zar norocos. Cum aș putea altfel explica ce a urmat? Interviul cu scriitorul Teofil Mihăilescu și acces direct la povestea din spatele acestei cărți. Atenție la ce dorințele lansate în online! Tind să devină realitate.

Emilia Chebac: Vă amintiți momentul „acela” în care ați hotărât că o să scrieți un roman?

Teofil Mihăilescu: Momentul „acela” legat de „Palladium”, romanul meu de debut, a fost în 2 timpi. Ideea a apărut prin vara anului 2007 când chiar munceam la casa din roman. Dar dorința principială de a scrie un roman de aventuri, un thriller, în care s-o dezvolt a apărut prin 2012, când am şi început documentarea serioasă, fără însă a avea un termen autoimpus pentru finalizare. Apoi, prin septembrie 2014, cu documentarea gata (și aflat într-o perioadă de tranziție în care am rupt legăturile cu Bucureştiul pentru a mă stabili cu totul acasă, la Braşov) mi-am impus termenul Crăciunului şi am scris romanul în 3 luni, iar prin februarie 2015 îmi țineam cu emoție cartea în mâini!

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea acestei cărți?

Teofil Mihăilescu: Fix ca-n roman! În 2006 mi-am proiectat o extindere la casa bunicilor din Săcele, lângă Braşov, la care am ajuns să şi muncesc în mare parte singur, de-a lungul anului 2007. Când am săpat în zona viitorului garaj, care urma să fie lipit de partea casei vechi a bunicilor, am descoperit peretele zonei pivniței casei vechi, care, în trecut, probabil că fusese un prim nucleu al casei din prezent, cu foste ferestre largi dând spre o grădină din trecut, aflata la nivelul lor.

În timp, terenul a suferit transformări, zona a fost îngropată şi construcția inițială a fost transformată din fostă cameră de locuit, în pivnița unei ulterioare construcții, casa veche actuală, la care eu îmi adăugam extinderea mea. Evident că, muncind fizic în şantierul meu, mintea explora tot felul de istorii contrafactuale, imaginându-mi cum şi ce-ar fi dacă, continuând săpăturile, aş trăi o mare surpriză legată de casă, „virusat” fiind de toate romanele de aventuri pe care le-am citit. N-am săpat fizic mai departe, că n-avea rost, dar cu mintea… v-ați prins: Alex Vlas sunt eu!

Emilia Chebac: A fost un proces anevoios sau unul simplu? (Eu sesizez în spate multă documentare și multe lecturi în timp.)

Teofil Mihăilescu: Scrierea romanului a fost efectiv o plăcere, aşa cum sunt toate lucrurile pe care le faci din pasiune. L-am scris fluent, cursiv, fără să revin aproape deloc asupra textului, urmărind structura pe care o detaliasem.

Documentarea a fost o altă mare plăcere şi un pretext de a cunoaşte o mulțime de lucruri din universuri, domenii, lumi pe care altminteri poate nu le-aş fi explorat. Şi tot acest binom scriere + documentare s-a bazat pe experiența cititului cu extrem de multă plăcere a unui număr foarte mare de cărți de gen, pe parcursul multor ani, printre care toate cele scrise de autorul meu preferat Clive Cussler.

Înaintea lui am fost „virusat”, copil fiind, de Jules Verne, care mi-a inspirat latura de aventurier şi explorator, apoi de Agatha Christie, care mi-a inspirat curiozitatea detectivistă şi de mulți autori de cărți de aventuri din colecția „Delfinul” a editurii Meridiane, din anii `80. Mult mai recent, prin 2005, m-a provocat Dan Brown.

Veți întreba poate cum se face că gust acest tip de literatură de aventuri, pe nedrept poate desconsiderată de autorii sau cititorii „marii” literaturi? Din trei motive: pentru că-mi place, pentru că sunt cei mai minunați companioni când călătoreşti sau eşti în vacanță şi pentru că sunt, din punctul meu de vedere, cea mai bună metodă de a-ți menține vii limbile străine pe care le vorbeşti. Faptul că vorbesc fluent engleză, italiană şi franceză se datorează atât cursurilor dedicate, cât şi în mare, foarte mare măsură, acestor cărți!

Emilia Chebac: Personajele sunt inspirate de cunoscuți? (sunt atât de credibile, încât am senzația că există corespondentul lor în viața reală)

Teofil Mihăilescu: Da, toate personajele din prezentul din roman sunt oameni mai mult sau mai puțin apropiați şi în viață.
• Guy, partenerul francez al lui Alex din roman, este fix cel descris în carte, există, locuieşte la Braşov, mutat fiind aici din Franța. Suntem foarte buni prieteni şi împreună am împărțit călătorii pe munte, în deltă, precum şi la Athos, cunoscând acolo acum mai bine de un deceniu alte viitoare personaje din ceea ce era atunci fără să ştiu viitorul roman „Palladium”.
• Mai mult, Thea, iubita lui Alex din roman este soția mea, iar povestea noastră din viața reală e cam ca cea descrisă în roman.
• Până şi securiştii din roman au corespondent în realitate, dar aceştia nu lucrează în servicii secrete, ci sunt doar oameni care, sincer, de-a lungul timpului, m¬-au enervat, m-au dezamăgit, mi-au înşelat bunătatea, sinceritatea, corectitudinea. Lor le doresc numai bine, însă n-am putut să mă abțin în a nu-i transforma în personaje negative, că prea erau la-ndemână: puterea scriitorului!

Emilia Chebac: Există pandantivul cu scarabeu?

Teofil Mihăilescu: Da, există, îl port la gât de mai bine de trei decenii şi este chiar cel fotografiat în roman. Şi el este, evident, real, e parte din mine şi ar fi fost păcat să nu-l transform în personaj.

Emilia Chebac: Se spune că cititorii aleg personajele cu care se identifică. Două personaje mi-au plăcut în mod deosebit, cei 2 bunici: Bazil Marcu și Părintele Nicolae. Din acest motiv sunt tare curioasă cum ați gândit aceste personaje?

Teofil Mihăilescu: Probabil bănuiți că cele 2 personaje sunt modelate după figurile, personalitățile, viețile şi profesiile bunicilor mei, evident, în roman aceştia purtând alte nume. Evident, ei n-au fost masoni, cu toate că chiar mi-ar fi plăcut aşa ceva. N-ar fi fost chiar tare?! Însă cartea avea nevoie de ei pentru că toate aceste personaje reale fac credibil şi personajul principal şi validează şi acțiunea şi trecutul recent din roman. Nu i-am cunoscut atât cât mi-aş fi dorit pe cei doi bunici, dar mi-au rămas în minte profilele lor morale şi istoriile de viață, precum cea a bunicului Bazil şi întâmplarile din război, între care una e parte din roman, cea de la Odessa, cu motocicleta şi explozia.

Emilia Chebac: În carte un fragment mi-a atras atenția: „Imediat a răsfoit caietul dar l-a și lăsat pentru că nu voia ca graba să-l orbească, așa că l-a pus mai departe pentru mai târziu.” Este Alex Vlas o prelungire a personalității dvs?

Teofil Mihăilescu: E limpede că da! N-aş fi putut inventa un alt personaj pentru că prea mă aveam la îndemână şi pentru că sunt exact genul de om căruia chiar ar trebui să i se-ntâmple o aventură precum cea din roman! Poate de-asta l-am şi scris, cu totul real în termeni de personaje şi locuri şi cu o acțiune pe care mi-aş fi dorit s-o povestesc ca întâmplare reală.

Emilia Chebac: Povestiți pentru cei care nu au citit cartea despre entitatea misterioasă numită în carte „Palladium”.

Teofil Mihăilescu: Păi, zic şi eu, n-ar trebui să citească romanul? Le pot spune doar că dă dependență căutarea sa…

Emilia Chebac: Un personaj negativ, generalul SRI în rezevă Gheorghe Paltin mi-a dat fiori. Așa a fost gândit sau sunt eu prea sensibilă?

Teofil Mihăilescu: Chiar aşa a fost gândit, cristalizând într-un om un personaj colectiv, care întrupa frica noastră a tuturor celor care am trăit comunismul românesc sau realismul socialist sau ce-o fi fost mizeria aia de dictatură a fricii…

Mi-aduc aminte anii `80, când veneam iarna de la şcoală la bloc, acasă, la Braşov. Era frig şi se mai lua şi curentul cu orele. De nervi şi exasperare am urlat odată tare în baie toate înjurăturile pe care le ştiam la momentul respectiv către toți cei care reprezentau acel regim nenorocit în frunte cu perechea „teribilă” de dictatori analfabeți (nomina odiosa) care ne spunea în două ore de emisiuni politice şi de propagandă, ce fericiți suntem, iar noi… Auzindu-mă cum strig, părinții şi bunicii (inclusiv cel Bazil din roman) nu ştiau cum să mă oprească, să n-audă vreun informator din bloc. Le ajunseseră problemele din trecut ale bunicului cu comuniştii… Vă dați seama ce lume? Asta întrupează acea scârbă de personaj Paltin din roman!

Emilia Chebac: Pasiunea pentru scris a existat întotdeauna?

Teofil Mihăilescu: Da, sunt un tip narativ în tot: în arhitectură, în desen, în fotografie… la început am „scris” prin desene, copil fiind, mai apoi am „scris” prin proiectele de arhitectură realizate… am „scris” multe poveşti în tablourile mele şi, mai ales, prin fotografiile mele… toate aceste ipostaze de „a scrie” cred că s-au „copt” în final prin a se metamorfoza şi a mă face să scriu şi cu cuvinte.

Dar există un numitor comun al celor patru ipostaze profesionale ale mele din prezent: arhitect, fotograf, artist vizual şi scriitor, şi acela este arhitectura. O, da! Once an architect, allways an architect! Educaţia de specialitate, cultura vizuală, tipul de gândire, viziunea deopotrivă a detaliului şi ansamblului, mintea structurată în lumea aceasta fantastică a granițelor dintre artă şi tehnică, întreaga devenire în universul Arhitecturii şi multe altele nu te mai lasă a trăi şi altfel viaţa şi experienţele sale. Filtrul profesiei mele e, să ştiţi, mi-nu-nat! Trăiesc, scriu, fotografiez, fac artă, inspir, you name it!, cu ochi, minte şi suflet de arhitect! Universul Arhitecturii este spectaculos prin diversitatea opţiunilor pe care le oferă şi care transcend limitele semnificatului prim al artei de a construi.

M-au întrebat recent şi băieții mei cum se face că sunt architect, dar şi artist, fotograf, scriitor şi profesor. I-am rugat să deschidă oricare dintre cărțile mele şi le-am arătat ce văd: un număr de pagini cu imagini alcătuite din linii, culori, lumini şi umbre şi cu texte alcătuite din paragrafe, fraze, cuvinte şi litere. I-am rugat să se uite la o clădire şi le-am arătat ce văd: un volum alcătuit din ziduri şi materiale. Aparent, arhitectura se referă la proiectare şi la arta construitului. În fapt, o clădire, un roman, o fotografie, un tablou, un curs, un om, o familie, o dragoste sunt “construcţii” per se, sunt Arhitectură, sunt idei, stări construite cu cărămizi, culori, litere sau sentimente.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii la carte?

Teofil Mihăilescu: Fără să mă laud, uimitor! N-am crezut că o carte cu un tiraj de 3000 de exemplare, pentru care a existat o distribuție eficientă, dar pentru care n-au fost bani de promovare, poate să facă atâția oameni s-o cumpere, aşa cum s-a-ntâmplat cu dvs., şi, başca, aceştia, inclusiv dvs., să simtă nevoia să-mi mai scrie în mediul on-line impresii şi felicitări!

La un moment-dat a fost distribuită prin benzinăriile de pe autostrada spre mare. La mare fiind, pe plajă, în apropiere de noi un tip citea „Palladium”! Copiii au observat. Cel mic avea atunci cam şapte anişori, s-a oprit în fața mea cu lopățica în mâini şi mi-a zis: tati, eşti celebru! Evident, nu eram şi nici nu sunt, dar nu i-am zis asta! Însa chiar am fost extrem de bucuros s-o văd că-şi împlineşte rostul de carte de călătorii, de vacanță!

Sincer, mi-aş fi dorit să fie într-un aşa mare tiraj şi cu o aşa mare promovare încât s-o aibă toată plaja, şi e firesc acest lucru, iar eu nu sunt ipocrit şi nici nu joc rolul modestiei patologice, la fel de ipocrită…

Emilia Chebac: Un mesaj de la un cititor care v-a rămas în suflet?

Teofil Mihăilescu: Fără să vă laud, al dvs.! Mi-ați spus, de fapt ați postat în mediul on-line, înainte să ne cunoaştem, că v-ați îndrăgostit de cartea mea… a fost cel mai frumos lucru spus despre această carte ever! Drept pentru care, vă mulțumesc, acest lucru pentru un autor însemnând foarte mult, extrem de mult!

Emilia Chebac: Cum la bază sunteți arhitect cu ce stil rezonați? De ce?

Teofil Mihăilescu: Ador arhitectura sustenabilă contemporană, implicând efortul arhitectului de a proiecta case confortabile, dar minimale, inspirate de arhitecturile tradiționale, cu minim impact asupra mediului şi minimă amprentă de carbon, cu consum redus de energie, eficiente energetic, folosind eficient resursele locului în care se construieşte şi bazându-se pe energie verde.

Emilia Chebac: Cum ar arăta casa visurilor dvs?

Teofil Mihăilescu: Evident, o casă bioclimatică, solară, autosuficientă, eficientă energetic, trăind cu natura, în natură, departe şi totuşi aproape de un oraş, amplasată într-un sit ideal, lângă o pădure, într-o uşoară pantă orientată spre sud, cu deschidere către o vale amplă şi având munți în fundal. Casa s-ar confunda cu peisajul, ar fi parte din el, atât de discretă că ar trece neobservată, şi ar fi martora zilnică a călătoriei soarelui pe boltă de la răsărit la apus, cu toate încăperile inundate de lumina acestei călătorii.

De proiectat mi-am proiectat-o, deci ea virtual există, însă de realizat nu ştiu când şi dacă va fi realizată… Nu zic că nu mi-ar plăcea să fiu un scriitor celebru care să câştige şi bani din vânzările cărților tipărite în milioane de exemplare de edituri celebre din toată lumea şi traduse în toate limbile! Când se va întâmpla asta, atunci acest vis de casă se va transforma imediat în realitate. Până atunci însă, scrisul rămâne o ocupație extrem de plăcută, dar din care nu poți trăi la noi şi pe care o faci exclusiv de plăcere (bucuros fiind că îți poate apărea o carte, fără a mai spera că poți şi câştiga, cum ar fi firesc, de pe urma acesteia!), după ce profesezi în alte domenii pentru a putea trăi, ceea ce exclude şi şansele de a putea avea şi resursele pentru a transforma visul casei mele ideale în realitate.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Teofil Mihăilescu: Pentru că mi-ați spus că v-ați îndăgostit de carte şi astfel, suntem cel puțin 2 declarați îndrăgostiți de ea!

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Teofil Mihăilescu: Profesorul, prietenul şi mentorul meu, arhitectul şi scriitorul Augustin Ioan.

Emilia Chebac: „Palladium” are în ea multă trimitere la istorie. Am regăsit personaje cu un pronunțat simț patriortic. Cum ați defini dvs., noțiunea de patriotism?

Teofil Mihăilescu: La fel cum definesc şi caritatea spre exemplu: dacă vrei să ajuți pe cineva în nevoie, pe cineva prăpădit, sărac, nu îi dai ceea ce oricum vrei să arunci şi nu-ți mai trebuie, ci ceea ce ai folosi şi tu. Nu îi dăruieşti în public, pentru a te lăuda, ci o faci anonim, în tăcere, pentru că în egală măsură pentru tine însuți faci asta…

La fel e şi cu patriotismul: eu am avut multe şanse să plec din România şi nu la rău… dar n-am putut s-o fac. Şi nu cred că România trebuie să-mi mulțumească mie că am rămas şi că astfel pare, alături de ceea ce scriu, că sunt patriot – ce cuvânt mare! – ci eu simt nevoia să-i mulţumesc României, de care n-am putut să mă despart niciodată.

România în care am revenit după fiecare mai scurtă sau mai lungă plecare şi în care am ales să rămân, să lucrez, să-mi fac o familie, să construiesc, să creez, să trăiesc modest, dar împlinit în sufletul meu că am făcut cea mai bună alegere şi că niciunde nu m-aş fi simţit mai liber să fiu eu… cam asta ar fi patriotismul pentru mine, o stare de permanentă auto-îndatorare pentru țara ta…

Emilia Chebac: Ceva superficial despre Teofil Mihăilescu?

Teofil Mihăilescu: Îmi place să port diverse bijuterii, adică brățări şi inele, care îmi amintesc de momente şi locuri speciale în care am fost fie cu soția şi copiii noştrii, fie singur sau cu prietenii de aventuri şi explorări. Deci port cu drag bijuterii unice, multe făcute manual, care nu se găsesc în lumea consumeristă, unele chiar făcute sau adaptate de mine. E ceva normal pentru mine ca artist, face parte din mine această bucurie. E ceva obişnuit pentru soția mea, copii sau pentru prietenii artişti. E o chestie cool pentru studenții mei.

E însă ceva deconcertant pentru cei care nu trăiesc în universul artistic, pentru cei care au uitat să mai fie copii, pentru cei care se iau prea în serios sau pentru colegii profi şi pentru climatul oficial universitar, în care, uneori, pari cam straniu. Dar asta e, vorba cântecului: nu contează cât de lung ai părul, important e cât şi cum gândeşti...

Emilia Chebac: Dacă ar fi să definiți în 3 cuvinte acestă carte, care ar fi?

Teofil Mihăilescu:
• Ca „schelet” al cărții: arhitectura, România, neexploratul.
• Ca şi „carne” a cărții: introspecția (lumea ad interiori, reflecția), călătoria (lumea ad exteriori) şi cunoaşterea.
• Ca „suflet” al cărții: „stai şi mergi”…

Emilia Chebac: Căutarea Palladium-ului v-a purtat prin Săcele, Brașov, Palatul Mogoșoia, Munții Bucegi , Muntele Athos, Schitu Prodromu. Ce încărcătură emoțională au aceste locuri pentru dvs.?

Teofil Mihăilescu: Toate sunt locuri pe care le cunosc, le-am „trăit” şi explorat personal. Săcele şi copilăria petrecută acolo, Braşovul şi adolescența trăită acolo, Bucureştiul şi studenția făcută acolo, Bucegii cărora le-am parcurs de nenumărate ori toate traseele. Călătoriile la Athos de-a lungul a mai bine de un deceniu şi explorarea sa cu rucsacul în spate m-au făcut să nu trebuiască să inventez nimic şi pur şi simplu să povestesc firesc, în scris, despre locuri atinse, parcurse, în care am suprapus, ca şi când le-aş fi acoperit cu un voal, acțiunea din roman.

Emilia Chebac: Greșesc dacă spun că Palladium este un thriller istoric? Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, pușcăriile comuniste, masonerie. Cât este ficțiune și cât non-ficțiune în cartea dvs?

Teofil Mihăilescu: Nicidecum. L-aş defini şi eu drept un thriller istoric new age, cu ficțiune minimală, dar esențială ca liant al covârşitoarelor realități ce țin de personaje şi viețile lor, de locuri şi încărcătura lor energetică şi de căutarea sensului vieții. Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, pușcăriile comuniste, masoneria de care pomeneați, precum şi personajele prezentului din roman sau locurile descrise, toate sunt realitate. „Palladium” este doar pretextul şi leit-motivul virtual în virtutea căruia toate se leagă în roman şi, metaforic, în viață, în virtutea căruia putem să ne dăruim şansa de a trăi spectaculos.

Cu ceva ani în urmă, când îmi doream să merg într-un loc, făceam liste cu obiective de vizitat. De când cu blogul, am început să fac liste cu oameni de întâlnit. Iar Brașovul și Clujul au cele mai lungi liste. Chiar dacă i-am luat acest interviu lui Teofil Mihăilescu despre „Palladium”, îmi doresc când voi ajunge la Brașov să îmi arate orașul pe care el îl iubește, cu locuri mai puțin cunoscute, cu povești captivante și cu oameni care să mă surprindă. Altă dorință lansată online!

Teofil MIHĂILESCU (n. 1973) este arhitect, fotograf, artist vizual şi scriitor. Absolvent al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București și profesor al Universității Transilvania din Brașov, Teofil Mihăilescu are un doctorat şi un masterat în arhitectură şi urbanism (Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București) şi un masterat în Comunicare și relații publice (Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București). Este membru fondator al Ordinului Arhitecților din România (Filiala Braşov-Covasna-Harghita) și conduce Biroul de Arhitectură Teofil Mihăilescu din Brașov. Experiențele în domeniul arhitecturii la J. Paul Getty Museum (Los Angeles, California, SUA), Royal Institute of Technology (Stockholm, Suedia), Politecnico di Milano (Italia) şi Università degli Studi di Genova (Italia), proiectele de arhitectură, fotografiile, lucrările de artă, precum şi proiectele culturale în care a fost implicat îi împlinesc un complex parcurs profesional ce include fotografia, artele vizuale şi scrisul ca mijloace de explorare antropologică a lumii.

Cărți recente semnate de Teofil Mihăilescu în calitate de autor: Athos. Arhitectură și spațiu sacru (2014), Brașov. Atmosferă, arhitectură și spațiu urban (2014), Palladium (roman, 2015) și Lumina României (2018). Cărți recente semnate de Teofil Mihăilescu în calitate de co-autor, co-ilustrator şi coordonator: România Paralelă. Alienare şi kitsch în arhitectură şi spaţiul public (2016), Cartea noastra de poveşti (2017) şi monografia aniversară Universitatea Transilvania din Braşov: 70 de ani. 1948-2018 (2018).

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.