Categorii
Diverse Interviuri

Dans pe marginea prăpastiei și scrimă

Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi

Este destul de greu să ai o întâlnire cu Ivona Greceanu. Pentru că este complicat să ajungi la ea. Călătorește mult, își cultivă pasiunile și mai nou este hotărâtă să renunțe la un job sigur pentru a-și dezvolta o afacere. Face parte din categoria rară a oamenilor care aleg să danseze pe marginea prăpastiei. Așa că totul a fost atipic: Ivona, locația aleasă pentru interviu și conversația.

În timp ce îmi răspundea la întrebări o priveam. La ea timpul parcă acționează în sens invers. În timp ce noi restul acumulăm ani, ea întinerește. Îi dai cu 10 ani mai puțin decât are în realitate, iar cine o vede crede că activează în zona de fashion. În momentul în care începe să vorbească te bulversează total și îți vine să spui „uite un om care chiar știe să trăiască frumos cu ce îi oferă viața!”. Un talent cu care Ivona s-a născut. Vine din generozitate, deschiderea cu care învață lucruri noi, puterea de a ierta și dorința de a face bine.

Ivona purta o pereche de blugi negri, un tricou cu o explozie de printuri galbene cu lămâi (nu e greșeala ați citit bine), un sacou clasic din in cu o tăietura perfectă și o pereche de pantofi Oxford din piele întoarsă galben-muștar. Haine normale, dar care pe ea cădeau impecabil. O postură desăvârșită, un păr cu terminații blonde și o silueta grațioasă. Ca și cum nu ar fi suficient adaugați un curaj nebun, pasiuni care te cutremură de frumos, simțul umorului, capacitatea de a vedea partea frumoasă peste tot în jur și refuzul de a renunța când destinul a provocat-o.

Viața Ivonei este în continuă transformare. Am spus că este atipică. Voi cum ați defini pe cineva care alege să încalce toate regulile după care se conduc majoritatea oamenilor? Să fii prudent, să ții capul plecat, să nu ai inițiative, să zici mersi că ai un job, să nu ai curaj să visezi sunt un mod de viața pe îl preferă cei mai mulți dintre noi. La Ivona totul funcționează pe dos. Aflată la vârsta când ar putea să culeagă relaxată roadele muncii de până acum, ea alege să facă o schimbare de carieră și să o ia de la zero. Alege riscul, dar la pachet cu libertatea. Alege presiunea, dar și satisfacțiile pe măsură. Alege „să muncescă ca un cazac” convinsă că de data asta rezultatele îi vor aparține în totalitate. Știe că dacă va rezista suficient, visul ei va deveni realitate. A renunțat la o viața liniară pentru una sinusoidală.

În societatea noastră „nu” este o zona sigură, iar „da” una periculoasă (nu face probleme, nu-ți contrazice șeful, nu-ți convine, dar e obligatoriu să te adaptezi, nu îndrăzni să visezi, nu ești special, nu ești important). Ivona a renunțat la siguranță și a pus pe primul plan dorința de a realiza ceva care să conteze cu adevărat. Deși în curând viața ei se va schimba total, pare persoana cea mai lipsită de griji din lume. Cei care o cunosc știu că funcționează după o disciplină interioară draconică. Are în spate un parcurs, bazat pe bune dar și pe rele, care a contribuit la șlefuirea personalității ei de astăzi. Mereu a învățat ceva nou. A experimentat pasiuni cu care aș putea umple o carte, nu un articol. Am să mă limitez la una singură, bineințeles atipică… cum alfel! Cea fără care nu poate trăi! Scrima!

De la balet la… scrimă

E.C.: Cum ai ales scrima?

I.G.: Simțeam nevoia să fac și altceva decât balet (de aici silueta grațiosă). Am rugat un amic, de la birou, să-mi spună unde aș putea să mă mai duc. A venit, a doua zi, cu o carte de vizită pe care scria Alexandru Radu, antrenor scrimă. „Scrimă?… pe bune?! Eu fac balet!” Cartea de vizită a zăcut abandonată 1 lună și jumătate. Tot acel amic, văzând rezistența mea la acest sport, mi-a spus „Du-te odată și vezi cum e!” Și ce bine că m-am dus!
Pentru că am descoperit ceva extraordinar, ceva care mă definea, ceva care era parte din mine. În seara aia am crezut că plutesc până acasă. A devenit greu să jonglez între birou, balet, scrimă și o viața personală. Timpul nu îmi mai permitea să le fac pe amândouă. Am ales să sacrific baletul.

E.C.: Ce ți-a plăcut? Rapiditatea, modul cum ți-a lucrat reflexele?

I.G.: Scrima este unul dintre sporturile cele mai rapide. Momentele pe care le petreci acolo sunt maximum de adrenalină. Nu ai cum să nu fii concentrat, pe ce faci, pentru că altfel pierzi. Este un sport care m-a învățat mult despre mine, mai mult decât m-a învățat orice. Din felul în care mă apăr, din felul în care atac îmi dau seama că așa reacționez și cu oamenii. În scrimă țelul este să-ți atingi adversarul. În trecut, când porneam la atac, mă opream un pic. Asta mă facea să pierd prioritatea, celălalt avea dreptul să atace, iar eu pierdeam punctul. Am realizat că așa făceam și în viața reală. Acum am depășit această fază, dar încă mai am momente în care mă reîntorc la vechiul reflex. După 2 ani de antrenamente mă duc spre adversar și rar mă mai opresc.

E.C.: Ce fel de oameni ai întâlnit acolo?

I.G.: Oameni total diferiți. Avem în comun doar pasiunea pentru scrimă. Am întâlnit acolo un preot (catolic) care venea la antrenamente „călare” pe motor, un arhitect, un jurist, o tipă care face teatru, un project manager într-o multinațională și lista poate continua.
Cei 2 antrenori sunt niște pedagogi excelenți. Sunt foști sportivi de performanță și au temperamente total opuse. Unul este liniștit și calm, iar celălalt este ca un „pepsi agitat”. Cred că asta îi ține împreună și îi face să se înțelegă atât de bine. Se echilibrează perfect.

E.C.: Ți-a fost greu la început?

I.G.: Da și încă mă mai lupt și acum cu niște lucruri. Să nu-ți închipui că sunt un as în ale scrimei! Dar îmi place atât de mult încât nu mai contează!

E.C.: Această abordare nu crezi că îți va folosi în schimbarea pe care ai decis să o faci? 

I.G.: Sunt genul care, atunci când am luat o hotărâre, merg tot înainte, nu mai privesc înapoi. Unul dintre antrenori chiar mi-a spus că, dacă la scrimă mai am de îmbunătățit, cu mentalul stau excelent. Am observat că în scrimă nu există cale de mijloc. Persoanele care vin la club se împart în 2 categorii: cei care renunță după 2 ședințe și cei care sunt perseverenți ani de zile.

E.C.: Unde ți-ai propus să ajungi cu scrima?

I.G.: Îmi doresc să ajung cât de bună pot să fiu. Cea mai bună variantă a mea. Asta mi-a demonstrat că nu este niciodată prea târziu să-ți întâlnești acea pasiune cu care să rezonezi. Eu am descoperit scrima la 38!

E.C.: Prima competiție?

I.G.: Prima competiție a fost în Bulgaria, după 6 luni, cred că la Nessebar. Am luat locul 2 și a fost o experiență uluitoare. Parcă m-am transformat. Am realizat cât de competitivă pot să devin. Nu mi-aș fi imaginat! Apăruse instinctul de luptător care până atunci zăcuse în stare latentă. Nu vrei să știi câte satisfacții mi-a adus scrima! O să înțelegi când o să descoperi asta prin blogul tău. Fiecare articol îți va aduce ceva nou.

E.C.: Recomandări pentru cei care, încă, nu și-au descoperit o pasiune de suflet?

I.G.: Aud tot mai des în jurul meu ”sunt nefericit”, „mă plictisesc”, mă enervează”! Nu știu cum e asta! Mie nu-mi sunt suficiente 24 de ore pentru câte aș vrea să fac. Pasiunea pentru scrimă m-a făcut să trăiesc unul din acele momente rare, de care puțini au parte în viața. De fapt îl consider un moment de grație. Începând cu seara magică când am descoperit scrima și continuând cu antrenamentele. Faptul că am rezistat atât timp demonstreză asta. La club sunt singura femeie care a reușit o astfel de performanță.

E.C.: O parte mai puțin frumoasă a acestui sport?

I.G.: Nu vrei să știi câte bătăi mi-am luat de la băieți. Nici câte vânătai am. Fac scrimă – sabie. Când parez defectuos sabia se duce în picior și automat apare o vânătaie. Loviturile trec dincolo de echipamentul de protecție pentru că bărbații au mai multă forță. Iar adversarii mei sunt bărbați. (Imaginați-vă o fostă balerina duelându-se cu un barbat. Ivona nu cred ca are cu mult peste 50 de kilograme la 1,70 înălțime)

Am cunoscut-o într-o excursie de studii pe vremea când eram studente (în ani diferiți). Ea venise din pasiune pentru Istoria Artei, eu din pasiune pentru pictura bizantină și Bizanț. (Pentru că se știe, nu-i așa, a II-a facultate o faci întotdeauna din pasiune!). Mereu o voi asocia pe Ivona cu o întâmplare amuzantă. Aveam în program, de vizitat, mai multe mănăstiri pentru a ne familiariza cu pictura frescelor din Moldova. Iar noi eram îmbrăcate în blugi, deloc corespunzător. De aceea când am oprit la un hipermarket, pentru aprovizionare, am decis să cumpăram un șal care să remedieze onorabil situația. Am văzut exact ce ne trebuia, unde mai pui că prețul era extrem de atractiv? Foarte încântate de achiziția noastră am mers spre casa să achităm… unde am constatat că prețul era dublu. Cum nu puteam ține un autocar întreg după noi, am plătit și am plecat. Ne consolam singure. A costat dar… măcar cineva va fi très chic! Asta pentru că noi nu eram dispuse să purtam fustele care se dădeau turiștilor la intrarea în mănăstire. Și de fiecare data când ne pregăteam „look-ul” în autocar, pentru a ne face intrarea prezentabil, leșinam de râs. Iar eșarfa din acea excursie a devenit un personaj cu viață proprie și o scenografie pe măsură! La fiecare ieșire a Ivonei din țară comentam pe facebook: Eșarfa este cu tine? Nu știu cum se făcea, dar rămânea acasă !

O admir pe Ivona Greceanu. Dacă ai curajul să îți dorești altceva, întotdeauna vor apărea mai mulți oameni dispuși să îți critice greșelile începutului și prea puțini să te incurajeze. Eu cred în tine! Așa că îți spun „Dă-i drumul!” Ești rebelă, ai o disciplină de fier (mai degrabă de… diamant, dar nu există expresia disciplină de diamant, așa că rămânem la fier), rezistență să nu renunți, inteligență, manieră pozitivă de a privi viața și curaj. Nu este prima dată când te confrunți cu riscul, presiunea și neîncrederea. E normal să alegi valoarea, să țintești spre mai bun și cât mai sus. La finalul acestei bătălii epuizante, ce contează va fi doar ce va rămâne în urma ta.

Mi-aș dori ca peste ani să ne reîntâlnim, tot pe acest blog, pentru un interviu. Iar acest articol să ne smulgă hohote de râs. Amintindu-ne de timpurile de început când, fiecare din noi, dansam pe marginea prăpastiei. Un curs de Istoria Artei ne-a învățat ca partea estetică este vitală dacă vrei să evoluezi frumos. Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi. Indiferent că este ușor sau greu, fie că zbori, cazi sau te ridici, este obligatoriu să o faci cu grație și eleganța. Așa momentele bune vor atinge excelența, iar piedicile care te așteaptă vor deveni mai suportabile.

Categorii
Cultură Interviuri

Sandra Ecobescu și lumea ei

Cu Sandra Ecobescu urma să mă întâlnesc la sediul Fundației Calea Victoriei. Pentru că am ajuns prea devreme, nu am găsit-o acolo, era la o altă întâlnire. Am avut timp însă să mă familiarizez cu noul sediu al Fundației. Sandra a ajuns la ora stabilită. Îmi plac oamenii punctuali. În toată corepondența purtată pentru pregătirea acestui interviu, îmi dovedise că este o persoană care tratează totul cu maximă seriozitate. Am apreciat deschiderea și receptivitatea cu care a spus da. Pe măsură ce aveam să o cunosc, am realizat că principiul după care funcționează fundația „Pentru că sunt oameni care te ajută la rândul tău trebuie să ajuți și tu” nu este pentru ea doar vorbă în vânt.

Sandra purta o fustă neagră și o bluza verde-smarald. În talie avea un cordon negru din catifea care mă ducea cu gândul la draperii grele din alte epoci. Stilul Sandrei l-aș defini ca un melanj între nou și tușe vintage, relaxat și sofisticat, vestimentație minimalistă cu bijuterii spectaculoase. Cele pe care le alesese, în acea zi, erau marcate puternic de tema îngerului. De la medalionul pe care îl avea la gât, și care pe parcursul interviului mi-a captat nepermis de mult privirea, până la brățara de la mână. La finalul întâlnirii mi-a spus „și tu porți o aripă de înger la brățară!”. Nimeni nu mai observase asta până la ea!

Vă invit să o cunoașteți pe Sandra Ecobescu, omul care într-o zi a hotărât să renunțe la securitatea materială a unui job, și-a dat demisia și a pornit în cea mai mare aventură a vieții ei. A dat startul, în urmă cu 10 ani, unui proiect cultural independent în care credea doar ea (unic la acea vreme în România). Timpul a dovedit că „nebunia” Sandrei avea să câștige din ce în ce mai mulți adepți.

1. Sandra ai un proiect de suflet?

Îmi este greu să spun că am un proiect de suflet. După cum vezi, activitatea Fundației este gândită în mai multe domenii. E ca și cum trebuie să aleg unul dintre copiii mei. Un subiect care îmi dă liniște, bucurie și satisfacție ieșită din comun este muzica clasică și muzica de operă. Este o conectare la copilărie și adolescență pentru că atunci le-am descoperit. Primele cursuri începute au fost acum 10 ani cu Tiberiu Soare: Cum să ascultăm muzică clasică?, Pentru ce mergem la operă? Apoi a apărut dorința de a crea concerte cu povești care să-mi facă mie plăcere, echipei și publicului nostru. Aș zice că muzica clasică este copilul meu preferat. Se observă asta din faptul că a crescut foarte mult în acești ani.

2. Te-ai gândit vreodată că te vei bucura de un asemenea succes?

Nu aveam un plan de afacere sau o viziune pe 5 ani. A fost gândit ca un spațiu al bucuriei, al plăcerii culturale educative, al întâlnirii și al dialogului. Nu a fost ceva foarte clar, au fost niște idei, iar principalul scop a fost să funcționeze. Următorul scop să vină lumea și apoi să rezistăm. Pe o piață mișcătoare cum este piața din România să începi un lucru și să atragi publicul nu este foarte greu. Dar să funcționezi, să reziști, să creezi o echipă, să-ți păstrezi optimismul și să faci față la toate schimbările economico-politice poate fi extrem de solicitant. Să crezi în continuare în acel proiect cred că este cel mai dificil lucru.

3. Cum s-a schimbat viața ta după Fundația Calea Victoriei?

Nu vreau să pozez într-o ființă suavă și minunată și să las impresia că totul a decurs de la sine. A presupus un volum mare de muncă, implicare și foarte mult stres. Dar este un alt gen de stres. Este ca și cum ai lucra în grădina ta și aștepți să vezi cum ies florile, față de cum ai lucra în grădina șefului. Rezultatele și satisfacțiile la nivel emoțional sunt foarte mari.

4. După euforia începutului au fost momente în care ai vrut să renunți?

De nenumărate ori. Dar la mine un moment de îndoială ține maxim o zi. Așa sunt eu structurată prin educație. Oboseala însă poate dura mai mult. În perioada de început au fost momente când m-am supraturat de teamă să nu pierd ceva. Viteza cu care încercam să prind toate ideile, să împărtășesc și să organizez era mult mai mare decât puteam eu fizic să duc. Nu mai spun de biata echipă. Multă lume spune de noi că suntem hiperactivi. Între timp am învățat să-mi dozez efortul. Au trecut niște ani ca eu să pot, în sfârșit, să mă liniștesc.

5. Cum se raportau oamenii la noua ta schimbare de carieră?

Am avut parte de oameni generoși care, atunci când au auzit că este vorba de un proiect cultural independent, au fost foarte deschiși.

Domnul Neagu Djuvara este cel mai special lector pentru mine. A fost primul profesor și prima personalitate culturală care de la prima întâlnire a zis: „Da, voi veni să predau!”. Am ajuns la el printr-o cunoștință. Povestindu-i despre acest nou proiect, Fundația Calea Victoriei, care era la început, s-a oferit să mă pună în legătură cu domnul Neagu Djuvara. La prima întâlnire eu eram extrem de emoționată, iar el la fel de simpatic, gentil, natural și cu aceeași grație în comunicare, atât de cunoscută publicului. Era la fel cu toată lumea. Nu avea măști. Era cum era!

Întâlnirea cu domnul Andrei Pleșu a fost un miracol. Lansarea Fundației s-a făcut într-un apartament, absolut improvizat, pe Calea Victoriei. Cu toate astea domnul Pleșu a fost acolo! Când a venit televiziunea să vadă ce „ciudățenie” se întâmplă în acel apartament și Ce fundație mai e și asta?, domnul Andrei Pleșu a spus frumos și cu atâta generozitate „așteptam să se întâmple ceva necesar pe piața culturală românească.”

La doamna Georgeta Filitti, prietenă bună cu domnul Neagu Djuvara, am ajuns printr-o carte „Călătorie în timp prin București”. A fost dragoste la prima vedere! Când am spus numele Fundației mi-a spus „Dragă, dar soțul meu iubea Calea Victoriei!” A fost unul din oamenii care au salutat cu entuziasm și implicare acestă „năzdrăvănie” numită Fundația Calea Victoriei.

Cu doamna Georgeta Filitti la Concertul de Anul Nou 2018 de la TNB

L-am întâlnit pe Tiberiu Soare printr-o recomandare. Pe atunci zona muzicii clasice era mai puțin sexy decât este acum. În urmă cu 10 ani sălile de concert nu atrăgeau atât de mulți tineri. „Festivalul George Enescu” a a avut un rol important în acestă schimbare.

Oamenii aștia năvălnici, frumoși și nebuni cu care am construit Fundația, atunci când mă întâlneam cu ei, după primele secunde, începeau să spună ce ar vrea ei să facă. Nu era tatonare, nu era „să vedem”. Posibil fața mea entuziastă de copil senin, probabil energia și onestitatea pe care cred că o transmiteam, îi făcea pe acești oameni să se deschidă imediat. Acum suntem în faza în care personalități culturale își doresc cursuri la noi. Sunt tineri care ne caută. Dar noi căutăm în continuare oameni minunați, profesori și traineri charismatici.

La deschiderea Concertului de Anul Nou 2018, alături de dirijorul Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra

Cu Vintilă Mihăilescu m-am întânit acum 5-6 ani. Merge oriunde este invitat ca și doamna Georgeta Filitti. Este un tip de intelectual și profesor dedicat foarte pasionat de ceea ce face, care împărtășește încontinuu până la o anumită irosire. A fost nevoie să li se atragă atenția de către oamenii din jur „Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră!” La prima întâlnire am vrut să-i spun despre activitatea Fundației. M-a oprit: „Sandra, stai liniștită, știu ce face Fundația. Hai să vedem ce pot face eu!”

6. Ce poți să ne spui despre oamenii care au frecventat cursurile Fundației Calea Victoriei? Despre cei care au mers mai departe?

Cea mai mare minune a Fundației sunt cursanții. Dacă nu ar exista publicul, nu ar exista acțiunea propriu zisă. Fără bucureșteni și oamenii din provincie deschiși să vină să învețe, Fundația nu ar exista. Degeaba am fi noi extraordinari! Dintre astfel de cursanți:
• O doamnă de 50 de ani a făcut un master în antropologie după ce a frecventat cursurile domnului Vintilă Mihăilescu,
• tinerii sunt răsfățații noștri, îi încurajam să aplice pentru locuri gratuite (burse). O fată, elevă în clasa a XI-a, la un liceu tehnic, foarte talentată la desen, a venit la noi la mai multe cursuri gratuite de artă. În casa a XII-a a hotărât să dea la Facultatea de Arte, fără o bază temeinică așa cum au tinerii care au terminat Liceul „N. Tonitza”. A frecventat cursuri teoretice și practice la Fundație. Încurajată de lectorii de aici, a susținut examenul la facultate și a intrat. În momentul în care s-a dus la primele cursuri a avut un șoc. A spus că ea nu rezistă. Profesorii Fundației au ajuta-o din nou și nu au lăsat-o să renunțe. A venit inclusiv la cursuri de vorbire în pubilc. Acum estea în anul II și este bine,
• Ion și Dana Georgescu au pornit de la zero o afacere după ce au urmat un curs de legătorie de carte cu Dinu Bodiciu. Acum au o afacere de succes „ Moara de hârtie”,
• cursanți care au sponsorizat cele 2 cărți scoase de Fundație,
• cursanți care au format o comunitate în jurul lectorilor și o comunitate în jurul Fundației,
• cursanți care vin la concertele organizate de Fundație.

7. Ce te inspiră?

Oamenii despre care am vorbit, muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc. Fiica mea mă inspiră și mă „transpiră”, mă zguduie și asta îmi face bine. E cel mai puternic sentiment pe care îl trăiesc, iar cea mai mare și cea mai frumoasă responsabilitate e aceea de a fi mamă. Mă inspiră tot ce este în jur. Am capacitatea asta de a mă inspira chiar și atunci când sunt în goană.

Cu colegele de la Fundație și cartea proaspăt scoasă din tipar „Nouă povești muzicale”

8. Realizările se văd. Eșecul cum l-ai perceput?

Nu i-aș zice eșec. Recunosc însă că nu este ușor să reziști pe piață, să găsești formule prin care să crești și să nu stagnezi. Stagnarea în domeniul asta înseamnă să mori. Mi-am dorit să pot coordona oamenii altfel decât tiparul cu care fusesem obișnuită înainte. Mi-am dorit să dau un chip uman acestei instituții culturale. Din firma de unde plecasem profitul era esențial, la fundație entuziasmul este esențial. A trebuit să gestionez totul, în așa fel, încât să păstrez credința echipei că noi chiar facem ceva care aduce binele în societate. Să păstrez vibe-ul dincolo de presiune a fost pentru mine mereu o prioritate.

9. Sunt convinsă că pentru tine există viața și în afara Fundației Calea Victoriei. Ce pasiuni ai?

Muzica clasică și muzica de operă,
Muzeele pentru că atunci când eram mică mama ne plimba des prin muzee (pe mine și sora mea). Ultimile muzee vizitate Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Muzeul Kafka din Praga. În București îmi plac Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” și Muzeul Colecțiilor de Arta.
Cărțile: Maestrul și Margareta unde apare o lume fantastică populată cu tot felul de personaje și dialoguri interesante. E o carte pe care îmi doresc să o recitesc. Aloc timp din ce în ce mai puțin pentru beletristică. Citesc mai mult pentru master și cărți de dezvoltare personală. Puterea intenţiei m-a ajutat foarte mult și ți-o recomand și ție. Cum domnul Neagu Djuvara a fost un mentor de lângă mine, Wayne W. Dyer este un mentor de pe alt continent. Andrei Pleșu – Despre îngeri. Cursului lui la care am participat atunci când eram studentă la Facultatea de Litere m-a marcat. De aceea am oscilat între un master legat de Istoria Religiilor și un master în Antropologie.
• Fără a fi o habotnică îmi place să merg la mănăstiri. Ultima mănăstitre vizitată mănăstirea Turnu. Am început un dialog cu părintele stareț crezând că va dura 10-15 minute pentru ca în final să stăm la povești aproape 3 ore. Îmi plac spațiile care mă duc spre trecut, nu știu de ce mă simt ca acasă. Fie că este o sală de concert, un muzeu sau o mănăstire nu le percep ca pe ceva abstract, rațional, ci ca locuri unde mă simt foarte bine și care îmi induc o stare de liniște. Mi se pare că mă întorc spre mine, mă încarcă și mă face să mă detașez de grijile cotidiene.

10. O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar fi plăcut să trăiești? Ce personalitate ai fi vrut să cunoști?

Perioda interbelică în București și oriunde. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe domnul Neagu Djuvara tânăr, dar era absolut fabulos și la 90 și la 100 de ani. Chiar îmi pun întrebarea dacă era la fel de fermecător la 30 de ani cum era la 90? Cred că era ca vinul, cu cât trecea timpul cu atât devenea mai bun. Și Antichitatea m-ar fi atras. Sunt o persoană care știu să mă bucur de prezent. Nu consider că trăim într-o epocă în care s-a pierdut totul sau că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Nu cred în discursul asta apocaliptic. Instinctiv simțeam asta, dar apoi am învățat și de la domnul Vintilă Mihăilescu că așa este.

11. Un loc preferat în care simți nevoia să mergi atunci când ești supărată?

E foarte frumos aici la Fundație. De ce să plec? Aici mă simt bine și aici chem oamenii. Nu simt nevoia de alt loc!

12. Este Anul Centenarului? Îmi poți spune ceva legat de acest eveniment?

Îmi pare rău că trebuie să o spun, e prea multă demagogie din partea politicienilor. Aproape că nu mai pot să aud cuvântul Centenar. Mi se spune că trebuie să facem ceva că este Anul Centenarului, dar noi facem lucrurile astea de 10 ani. Fie că facem evenimente despre București, România sau despre personalități, nu trebuie să vină cineva și să-mi spună că este Centenarul pentru a da startul la ceva brusc. Nu cred în înregimentare. E foarte bine că este un moment de bilanț, dar sunt prea multe manifestații de mucava. Tot timpul ar trebui să ne bucurăm că trăim în Romania, că e pace, că se întâmplă lucruri bune, că suntem înconjurați de oameni deștepți și că avem personalități în trecut care ne inspiră.

13. Când spui România la ce te gândești?

Dincolo de frumusețile cunoscute și mai puțin cunoscute din țară, mă gândesc la patrimoniu, la oamenii care au fost mai aproape sau mai departe de noi. La oamenii care au încercat să facă ceva dincolo de corupție, plictiseală și lene. Oamenii care au încercat să dărime norii, care nu au renunțat să se lupte. Mă gândesc la cei care au fost mai revoluționari, cei care au fost mai idealiști.

Cu domnul Djuvara, acasă la domnia sa

14. O amintire cu domnul Neagu Djuvara?

Au fost foarte multe momente frumoase. Când am fost la dumnealui acasă și îmi povestea amintiri din viața lui, când îmi spunea ce îl preocupa în momentul respectiv, despre timpul petrecut în bibliotecă și despre ce citea. Un om minunat care îmi împărtășea lucruri foarte valoroase.

Domnul Djuvara a fost invitat de Sandra Pralong la un eveniment și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el? Îmbrăcată elegant, m-am dus să îl iau de acasă, iar pentru o seară am fost „date-ul platonic” al domnului Neagu Djuvara. M-am simțit foarte mândră, lumea se uita curios la mine, nu știa cine sunt și ce caut. În acel moment am simțit că suntem prieteni, nu doar colaboratori. L-am văzut pe bărbatul Neagu Djuvara, îmbrăcat la costum, mergând la un eveniment unde nu-și mai arăta vârsta. Asta era ceva specific lui și multor oameni din generația lui. Oameni care nu puneau preț pe suferință, pe nenorociri și pe boli. Se concentrau pe prieteni, pe ceea ce îi pasiona și pe partea frumoasă a vieții. Lucrul asta l-am învățat de la el. Era în el o tinerețe, o nemurire care era absolut cuceritoare! Când te întâlneai cu Neagu Djuvara și începea să povestească plin de bucurie și naturalețe nu puteai să te vaiți că ești obosit sau că te doare ceva. Era un om fermecator!

Înainte de Crăciun, în decembrie 2017, l-am vizitat la spital împreună cu doamna Georgeta Filitti. Ne-am dus destul de senine. L-am găsit foarte optimist. Era într-o rezervă elegantă, iar când am ajuns i-am arătat prăjiturile. S-a bucurat, îi plăceau tare mult dulciurile, îndeosebi cele cu ciocolată. După o scurtă discuție, a început să cânte niște cântecele în limba franceză. În acel moment am realizat că ar fi bine să-l înregistrez cu telefonul. Prima dată când am făcut asta. De la ultima noastră întâlnire am o înregistrare de 45 de minute cu domnul Neagu Djuvara. Nu ne-a povestit despre boală sau vârstă. Avea pneumonie. Era important momentul prezent, că am mers în vizită la el, că a mâncat cu poftă din prăjiturile aduse de noi. Au fost niște povești absolut savuroase, am râs și ne-a pupat la plecare. Cu domnul Neagu Djuvara te poți întâlni într-o carte și te poți întâlni în amintiri. Nu era un om răpus de viață. Era un om împlinit, însă obosit de ani. Când doamna Georgeta Filitti l-a întrebat „Ce te doare, Neagule? A răspuns într-un fel tare comic: „Vârsta!”. Îmi este greu să vorbesc la trecut despre el.

15. Și la final o întrebare frivolă. Cine te întâlnește nu are cum să nu observe cât de mult îți plac bijuteriile! Îmi poți spune ceva despre „relația” voastră?

Bijuteriile sunt nebunia mea pe care încerc să o controlez. Iubesc tare mult inelele. Uite, port un inel foarte frumos care este cu rutil sau „angel hair”. Îl am din Creta. Prefer inelele vintage. Mai nou cerceii și clipsurile retro. Fac eforturi să mă temperez. Fac, dar nu-mi iese întotdeauna!

Cu soțul, Alexandru, la Balul Bucureștiului Interbelic 2017 la Cercul Militar National

Acum 10 ani, posibil chiar în momentul în care Sandra punea bazele Fundației Calea Victoriei, un birou întreg râdea în hohote de mine. Acolo unde lamentările erau la ordinea zilei, eu m-am trezit să întreb: „Voi nu credeți că la un colț de stradă întâlnirea cu un om vă poate schimba viața?”. Credeam atunci cu toată ființa mea asta și încă o cred. Un om, o întâmplare, un miracol îți poate schimba viața! Am sentimentul că întâlnirea mea cu Sandra Ecobescu este un astfel de moment!

Într-un articol mai vechi pe acest blog spuneam că „îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om”. Sandra Ecobescu este unul din acei oameni.

Categorii
Diverse Interviuri

Artă fotografică versus fotografie

Valentin Boboc

Valentin a ajuns cu 10 minute mai devreme de ora stabilită. A venit cu bicicleta, îmbrăcat relaxat, iar atitudinea lui transmitea o detașare pe care eu una am întâlnit-o destul de rar. Nu vă lasați păcăliți, în spatele aerului boem se ascunde un profesionist care duce pasiunea pentru fotografie aproape de perfecțiune.

Ne-am răzgândit asupra locației și am ales o cafenea liniștită de peste drum. Inițial am crezut că dialogul cu el va fi dificil. Pe măsură ce conversația curgea, avea să-mi demonstreze contrariul. Prejudecățile mele erau alimentate de faptul că sunt o diletantă în zona fotografiei. Am simț estetic, dar zero cunoștinte tehnice. Valentin mi-a răspuns răbdător la toate întrebările. Vă asigur că nu au fost puține. Când aleg să scriu despre un domeniu, nou pentru mine, mă asigur că reușesc să captez cu exactitate ce spune interlocutorul. Nici mie nu mi-ar plăcea să citesc pe un blog informații eronate și scoase din context. Asta e motivul pentru care am simțit nevoia să înțeleg cât mai bine informațiile transmise. Am observat că cei pasionați de ceea ce fac nu sunt derajați de întrebări, din contra apreciază că ești interesat.

Voi vorbi pentru prima dată, pe acest blog, despre munca de fotograf. Valentin Boboc este doar fotograf, adică trăiește numai din fotografie. Nu mai are nici un alt job în paralel. Toată viața lui se învârte în jurul artei fotografice. Există oameni care fac fotografii și oameni care aleg să facă artă în acest domeniu. De la Valentin am dedus că arta fotografică nu se digeră la fel de rapid precum fotografia, deși realizarea ei consumă mult mai mult timp. Fotografiile lui Valentin Boboc le găsiți aici și aici.

Fotografia mea preferată

Totul a început la 14 ani când familia primește cadou primul aparat foto digital din Statele Unite. Captivat de abilitatea de a vedea rapid imaginile, se lansează imediat în zona practică . Fotografiază orice, oriunde, oricând. Între timp îi mai scade din entuziasm și își trăiește adolescența. Este atras de imaginile vechi din albumul familiei, pe care începe să le studieze cu atenție. La 17 ani trage primul film, iar asta îl forțează să învețe cum se face fotografia de calitate. Acela a fost momentul când a fost prins definitiv, fără scăpare. La 19 ani își cumpără primul DSRL, iar de atunci este într-o căutare și o evoluție permanentă.

Acum activitatea lui se axează pe 3 paliere:
• evenimente sociale – conferințe de presă, strângeri de fonduri pentru diverse cauze umanitare,
• portretistică,
• pereceri – zona comercială.
Are șansa să facă ceea ce îi place. Un lucru cu care puțini se pot lăuda în ziua de azi. Pentru asta a trebuit însă să se împrietenească cu presiunea. O condiție de bază a celor care aleg acest drum. Îi plac provocările. Consideră banale proiectele care nu îl scot din zona de confort. Asta presupune mult mai mult decât să te plimbi cu un aparat ultra-performant pe stradă. Înseamnă pe lângă stăpânirea funcțiilor aparatului, studierea tehnicii altor fotografi, cunoașterea developării digitale, editarii, capacitatea de a spune povești narative vizuale, captarea momentelor, abilitatea de a surprinde esența unei persoane. Iar dacă vi se pare deja prea mult mai adăugați la toate astea și munca cu clientul. „Am observat că în munca mea se reflectă și relația mea cu clientul. Dar dacă relația mea cu clientul este precară nu încerc să pedepsesc clientul prin imaginile rezultate.”

Emoții în timp

Valentin a renunțat acum 3 ani la fotografiile de nuntă. Știți ce înseamnă asta? Să renunți la zona care aduce cei mai mulți bani în fotografie. A preferat să se axeze pe proiectele de suflet. Povestindu-mi ce are acum în lucru, am rămas mai mult decât impresionată. Aș fi vrut să îi vedeți limbajul corpului și sclipirea din ochi când îmi spunea asta. Lucrează la un proiect ambițios, povocator care presupune o muncă titanică, dar cu siguranța la finalizarea lui Valentin nu va mai fi același. Am mai spus pe acest blog că îmi plac persoanele curajoase. Curajul și perseverența cu care crezi în tine și îți duci la îndeplinire visele.

Cum înțelegea (la trecut) Valentin să facă fotografiile de nuntă? Surprindea momente și aducea în prim plan sentimente prin oameni. M-am uitat pe site-ul lui la fotografiile făcute la nunți. Vizualizându-le mi-am permis să-mi imaginez un scenariu. Un cuplu ajuns în pragul divorțului. A fost suficient ca aceștia să revadă o singură fotografie, în care Valentin a reușit să redea emoțiile celor 2, pentru ai determina să se răzgândescă. Dacă alegea să se axeze doar pe perfecțiune fizică impactul fotografiei, de acum 10 ani, nu ar fi fost același. Dar sentimentele care zăceau uitate pe undeva pot reînvia dintr-o fotografie bine făcută.

Obligatoriu cărți

Valentin știe să împace munca cu relaxarea, perfecționismul cu sensibilitatea, frumosul cu urâtul și arta cu kitsch-ul. Din acest melanj rezultă fotografii uluitor de frumoase pentru că alege să capteze trăiri care vor dăinui în timp. Fotografiile lui trebuie descoperite, nu sunt genul care agresează retina, nu sunt doar fotografii ale timpului prezent. Între fotografiile momentului și cele care aleg să dăinuie în timp este o demarcație clară. Pentru cei care aleg să treacă cu ușurință pe lângă fotografiile lui, punînd un anumit diagnostic, le recomand să recunoască măcar că mesajul le scapă.

Valentin este și lector la Fundația Calea Victoriei. Ține cursuri de fotografie pentru începători. Îmi spune că își dă seama imediat dacă un cursant este interesat de lumea fotografiei. Acesta va pune mereu întrebări și nu se va mulțumi doar cu ce i de oferă la curs. Puneți întrebări! Mi-a mărturisit că asta îi place enorm. Așa are senzația că nu vorbește singur. Încă nu a primit o întrebare la care să nu știe să răspundă. Dar abia așteaptă momentul acela. Un lector nu va ști niciodată așteptările și dilemele voastre dacă nu le verbalizați. Spuneți-vă părerea! Arătați că sunteți interesați!

Referitor la franchețea lui Valentin. Își dorește întrebari la cursul lui, dar încercați să nu intrați în categoriile persoanelor toxice de care toți lectorii fug:
• persoane interesate care acaparează cursul,
• persoane interesate să pară „interesante”.

Cum l-am remarcat eu pe Valentin? Frecventam un curs la FCV, iar el era în curte înconjurat de cursanți. Așa am aflat că este vital să ai întotdeauna carduri și acumulatori de rezervă. Pe atunci nu-mi trecea prin minte că va veni o zi în care voi face fotografii și că voi ajunge să scriu despre el.

Un înger este întotdeauna binevenit…

O întroducere în lumea fotografiei :
1. Ce public frecventează expozițiile de artă fotografică?
Sunt trei categorii: fotografi, cunoscătorii de fotografie și publicul larg. În România vârsta medie de consum este undeva între 22-24 de ani, dar în mare parte în online. La noi nu se încurajează fotografia, așa cum se întâmplă de exemplu în Amsterdam unde, într-o perioadă scurtă, am văzut pe străzi între 8-12 galerii foto de artă.

În mijlocul evenimentelor

2. Importanța aparatul de fotografiat?
România este în topul țărilor în care oamenii au cumpărat printre cele mai cele mai scumpe aparate foto profesionale. Am lucrat la F64 și știu ce spun. Se crede că aparatul este totul. Pe lângă aparat mai este nevoie de talent, simț estetic și perseverență. De multe ori sunt întrebat: Cu ce aparat tragi? Câte fotografii îmi dai? Se cere cantitate nu calitate.

Mai contează frigul îndurat dacă acesta este rezultatul?

3. Cum decurge o ședință foto cu clienții tăi (portretistică)?
• Încălzirea – clientul se acomodează,
• creșterea – clientul nu este prezent, este încordat. Apoi atinge un vârf în care se relaxează și dă tot ce poate mai bun,
• căderea – clientul are un nivel jos, este obosit, dar se pot păstra și de aici fotografii. În arta fotografiei în lucrul cu clienții există întotdeauna un val sinusoidal.

Rog specialiștii să ghicească ora

4. Ce ore ale zilei ne recomanzi pentru a realiza fotografii de calitate (în oraș)?
Golden hour până la o oră după răsărit sau înainte de apus
Blue hour  până la o oră înainte de răsărit sau după de apus

Fereastră spre cer

5. Ce tip de fotografie ti-ar plăcea să faci?
Aș alege fotoreportajul de război. Asta este echivalentul jurnalismului de război. În timp ce eu aș fotografia, altcineva ar putea scrie articolul.

Undeva, cândva

6. Ce mai frumoasă perioadă în istoria fotografiei?
Henri Cartier-Bresson a demonstrat că fotografia poate fi o formă de artă. Bazându-se pe o educație solidă, studii de pictură și literatură, a ajuns la un nivel în arta fotografică care este extrem de greu de egalat. Este unul dintre cei 3 membri fondatori a Magnum Photos”

În 1975, a fotografiat România comunistă. Imaginiile din București, Craiova și Maramureș au uimit o lume întreagă. Priviți îndrăgostiții din tren – In a train.

Portret

7. Un fotograf pe care îl admiri?
James Nachtwey pentru altruismul dus la extrem. Îl consider un erou. Nu a avut viață personală pentru că a pus cariera pe primul plan. A studiat Istoria Artei, dar și Științele Politice. James a fost în Romania. Fotografiile făcute la orfelinatele din țara noastră, imediat după 1989, au făcut înconjorul lumii”.

If your photos aren’t good enough, you’re not close enough” Citatul nu este al lui Natchwey, este a lui Robert Capa, dar James l-a luat foarte ad literam.

Valentin mi-a facilitat accesul către universul lui James Nachtwey. Am descoperit un om care pe lângă Științele Politice a studiat și Istoria Artei. Lumea captată de el nu este deloc una frumoasă, pentru că este o lume a suferinței, a pierderilor umane, a catastrofelor care tind să devină obișnuință în unele zone ale Globului, a carnagiului care nu se mai termină, o lume populată de morți, guvernată de războaie, o lume a urii și a grozăviilor pe care mintea umană nu se mai satură să le inventeze. Parcă este o întrecere contra cronometru cu Diavolul, iar omul câștigă de fiecare dată. Fotografiile lui sunt despre lumea oamenilor care aleg să își chinuiască semenii. Cu toate astea este o lume care odată descoperită nu ai cum să o ignori. După ce am aflat de James Nachtwey am fost furioasă pe mine câteva zile. Furioasă că nu știut de existența lui.

Am nevoie de ghid

8. O întâmplare din viața de fotograf…
N-a vrut să îmi spună despre el. A ales să-mi povestească despre „un fotograf cu multă experiență, cu un fler atipic, care își invită clienții la cină în propria casă. Cu un cuplu care îi solicitase fotografii pentru fericitul eveniment s-a creat o așa „chimie” încât l-au invitat să le fie naș. Cu 3 zile înainte de nuntă mireasa a spus că vrea niște fotografie ca astea. Degeaba a încercat respectivul să-i explice că nu poate să copieze deoarece el alege să rămână fidel propriul stil. Clienta nu a înțeles de ce fotograful nu a putut face asta. De cele multe ori faptul că nu vrem să ne abatem de la stilul nostru este perceput ca lipsă de flexibilitate din partea noastră”.

Acces direct

9. Ce resprezintă cinematografia pentru tine?
Ce se face astăzi în cinematografie este din ce în ce mai prost. Remake-urile după fimele clasice nu mai transmit nimic. Inspirația o găsesc în perioade din trecut cinematografiei. În prezent îmi plac filmele făcute în Iran, America de Sud și Correa. Filmele românești se luptă să își găsească un public în România. Rămânem prinși în circuitele internaționale de festivaluri cu filme care ne reprezintă mai mult partea ce poate fi interpretată ca fiind exotică pentru publicul internațional.

Există și fotografi care dăruiesc

10. Cât se muncește la o ședință foto?
Poate dura uneori și 12 ore. Depinde mult de modul cum comunic cu clientul.

Pâna la întâlnirea cu Valentin nu știam nimic de James Nachtwey. Am plecat focusată să aflu mai multe despre el. Ce am descoperit mi-a întrecut cu mult așteptarile. În timp ce priveam filmele despre el pe youtube, îi ascultam tonalitatea vocii și îi vedeam fotografiile am realizat că lumea este mult mai mare decât vrem noi să o vedem. Am vrut să aflu mai multe despre fotografie și am înțeles că arta fotografică, aceea care îți face sufletul să vibreze,nu poate exista fără emoții și fără o pronunțată latura umană. N-are cum! Nu toate fotografiile trebuie să vândă ceva, există și fotografii care dăruiesc.

„Unul din lucrurile pe care a trebuit să le învăț ca fotojurnalist a fost să-mi înving furia. A trebuit să mă folosesc de ea, să îi canalizez energia, să o transform în ceva care îmi va clarifica perspectiva și nu în ceva care mi-o va încețosa.”( James Nachtwey)

Categorii
Interviuri Viața mea

Merită pentru oamenii minunați care au intrat în viața mea…

Mereu apar oameni noi în existența mea. Fie că ei îmi schimbă viața, fie că eu o schimb pe a lor, aceste întâlniri nu sunt rezultatul eforturilor mele. Cineva acolo „sus” le pune la cale. De aceea consider că Loredana a ajuns la mine nu printr-o aruncătură de zar ci prin aripi de înger.

Îmi doream de ceva timp să lansez o rubrică lunară pe blog: X recomadă. O rubrică pentru cei care iubesc cărțile. După ce m-am agitat fără succes și am întrebat în stânga și în dreapta la final nu am găsit prea multe persoane receptive. Am primit răspunsuri de genul: „nu acum mai încolo”, „nu am timp pentru așa ceva”, o prietenă foarte bună care citește enorm s-a eschivat elegant. Asta m-a mâhnit grozav pentru că recomandările ei chiar sunt demne de împărtășit. Nu am abandonat ideea doar am așteptat să apară aceea persoană care să aibă curaj, timp și interes. Cineva care să iubescă cărțile atât de mult, încât să aibă răbdare să scrie despre ele cu aceiași pasiune cu care le citește.

Lore

Mi-a descoperit blogul căutând recenzii la o carte nou apărută Muza. Dacă acel articol mi-a adus o cititoare de sensibilitatea și profunzimea ei, a meritat toată munca investită cu lectura cărții și căutarea tablourilor despre care se vorbește în acel volum. A început să comenteze pe blog și Instagram. Se vedea că iubește cărțile. Toți avem momente în viață când lăsam instinctul să ne ghideze. Am simțit este persoana potrivită și am contactat-o pe Instagram. Inițial am vrut să mă întânesc cu ea. Mi-a spus că nu poate și am crezut că este o persoană cu o agendă încărcată. Apoi ne-am împrietenit pe Facebook și am realizat că distanța nu îi permitea să ne cunoaștem. I-am explicat că vreau să fie promotoarea unei rubrici la mine pe blog. Ea a acceptat, iar eu i-am trimis întrebările. Și mi-a răspuns în 7 pagini. M-a cutremurat seriozitatea cu care a abordat totul, dar mai ales de cât de frumos își cultivă pasiunea pentru cărți. Din cea mi-a scris răzbătea patima pentru cărți, o poveste de viață și acel „ceva” care m-a făcut să o îndrăgesc.

Fotografia mea preferată

Loredana Nicoleta Sandu, este din Curtea de Argeş, are 42 de ani și a absolvit Facultatea de Filosofie şi Jurnalistică din Bucureşti. Este căsătorită şi are un baiat student. „Fiul meu reprezintă cea mai mare bucurie şi realizare din viața mea”. Iubește orașul în care trăiește. În timp ce îi citeam materialul îmi venea să mă urc în mașină și să plec spre Curtea de Argeș. „Oraşul în care trăiesc este superb, micuț, liniștit, cu un aer ușor boem. Eu îi spun oraşul regal. Oamenii se cunosc între ei. Pe stradă, la o cafea, în parc, la librarie, la paine… imposibil să nu dai peste un cunoscut cu chef de vorbă. Mi-aş dori un teatru, muzee, parcuri mai mari, locuri de muncă”…  Nu se plictisește niciodată, mereu găsește ceva de făcut, caută să se înconjoare doar de oamenii care îi aduc bucurie şi frumos. Viața a învățat-o că sensibilitatea nu are prea mare căutare şi a avut de pierdut! Tatăl ei a fost persoana care a înțeles-o cel mai bine. Absența lui o doare și acum după 6 ani. „Era un om atât de bun, de calm, de înțelegător, de cald, emana doar fericire, nu s-a certat niciodata cu nimeni… aş fi vrut să fiu ca el!”    

Provine dintr-o familie în care toții membrii ei citeau. „Recunosc, sunt lovită crunt de fiorul lecturii !Pentru mine cuvântul carte şi verbul a citi sunt strâns legate de familie”. Bunica citea „Psalmii”, sora mai mare a experimentat plăcerea cititului descoperind lumea și oamenii, fratele era pasionat de romane politiste. Mama Loredanei iubește în mod deosebit poezia, deși mulți fug de ea. Crede că „poeții trăiesc undeva între Cer şi Pămănt!” Mama a rămas şi astazi aceiaşi fire boemă, ce caută  întotdeauna frumosul și spiritualitatea în lumea din jur.

„Lumea cărților mele este străns legată de tată. Cu multă dragoste şi pasiune pentru cărți, a deschis cumva drumul vieții mele ca cititor!” Între tatăl Loredanei și cărți era prietenie, dragoste și devotament. Atunci când era plecat de acasă, tata le trimitea cărți. Întotdeauna scria o dedicație „Pentru mica mea Lore, o carte care să te însoțească în vacanța de iarnă…” Avea o biblotecă mare, iar Loredanei i se părea pe atunci imensă. „Întotdeauna cărțile tatei erau într-o ordine perfectă, așezate pe edituri și numerotate. Ținea o evidență clară de aceea ştia cu exactitate pe ce raft să caute un anumit volum. Nimic nu este mai trist decât o carte uitată  pe care n-a mai deschis-o nimeni de ani de zile.” Își amintește cu emoție de cărțile familiei: „ Mi-e dor de biblioteca părinților mei care îmi dadea un sentiment de siguranța și confort”.

Cum petrece Crăciunul un pasionat de cărți?  Loredana, se crede în Islanda şi se joacă de-a „Jolabokaflod”, adică „potopul cărților de Crăciun”! Islandezii, au o tradiție interesantă, îşi dăruiesc unii altora cărți în ajunul Crăciunului şi stau apoi întraga noaptea să le citească! De Crăciun dăruiește familiei și prietenilor cărți. „A fost dificil, m-am temut să nu dau greş cu alegerile mele, deși le ştiam preferințele. De ce oare cele mai multe cărți erau pentru tata?!Cu Romanovii lui Montefiore mergeam la sigur… Mi-aş fi dorit să mai trăiască, să se poată bucura de toate minunățiile care apar astazi!”

Loredana și tata

Pentru Loredana lectura este un moment de plăcere și răsfaț. Consideră o zi în care nu citește, o zi pierdută! Își cumpără cărți online (pentru prețurile bune şi reduceri). În librărie o atrage mirosul de carte, sentimentul de dorință, cunoaștere și mister. Colindă anticariatele unde descoperă mereu comori, dar mai ales povești. Nu-i place să citească cărți împrumutate,vrea să fie ale ei. Simte o mare pierdere dacă citește o carte buna şi nu o are în bibliotecă!

Îi plac cititorii, îi consideră speciali, crede că există mai multe șanse să se înțeleagă cu un devorator de cărți, însă nu îi displac neaparat cei care nu citesc! „Cunosc persoane care sunt foarte ocupate: job, casă, copii… și totuși găsesc timp și pentru lectură! Ei cum fac, de unde atâta timp? Sau poate timpul lor se masoară altfel? Consider că problema nu este a timpului, ci a interesului, timpul este doar o scuză nu și o realitate!”

Mă văd cu Loredana savurând un ceai, obligatoriu, într-o locație cu poveste. Într-un loc în care odată intrate vom uita de lumea de afară. Știu asemenea locuri. Și știu că ne vom întâlni. Mâine, peste o lună, poate peste un an. Atunci când va fi momentul. Până când ne vom întâlni… știu că avem în comun patima pentru cărți, o sensibilitate pentru oamenii frumoși și o poveste de viață asemănătoare.

Ca să-mi trimită fotografia de mai jos Loredana și-a transformat soțul în „fotograf”. Și-a asumat faptul că lumea, care trecea pe lângă ei, se uite ca la urs. Unde mai vezi pe cineva să se fotografieze cu un braț de cărți? Draga mea prima data e mai greu, pe urmă te obișnuiești, găsești unghiul și lumina potrivită fără se te mai perturbe nimeni și nimic.

Se uita lumea ca la urs…

Îmi amintesc când mi-am deschis blogul. Nu știam ce oameni mă vor citi. Cu fiecare articol îmi propun mai puțină implicare emoțională. Nu-mi reușește. Sunt articole în care îmi las fâșii din suflet. Nu pot altfel. Dar merită! Merită pentru că așa am cunoscut-o pe Lore, merită pentru că în timp ce scriam acest articol am primit cel mai răvășitor comentariu de până acum. Am respirat adânc, l-am mai citit încă o dată și am decis să răspund după ce voi publica acest articol. Nu știu dacă răspunsul meu se va ridica la înălțimea comentariului tău Ingrid. Merită pentru cei care își rup din timpul lor să comenteze pe blog, pe facebook sau pe Instagram. Merită pentru cei care mă sună să îmi spună că fac un lucru impresionant. Merită pentru oamenii minunați care au intrat în viața mea. Mulțumesc!

Categorii
Interviuri Viața mea

De ce rămân unii oameni în viața mea?

Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare

O oră matinală. În cafeneaua micuță în care îmi dădusem întâlnire cu Alice eram singura clientă. Era prima oară când experimentam asta și am descoperit că îmi place. Urmăream agilitatea cu care barista manevra aparatul de cafea. Mirosul pătunzător al boabelor proaspăt măcinate plutea în aer. Clienții comandau și plecau cu doza de cofeină la pachet. Am o preferință pentru fețele expresive, oamenii politicoși și cei care se străduiesc să „livreze” la prima oră o atitudine optimistă indiferent de povestea de viață pe care o au în spate. Se pare că dependența de cafea și astfel de preferințe rezonează. Aveam senzația că mă uit la un film. Că nu e viață reală. Dar era. Poate că erau de vină razele soarelui care băteau în geam, poate oamenii care stăteau la coadă. Sau poate eu care refuzam cu înverșunare să mă las copleșită de problemele cotidiene în timp ce îmi savuram cafeau. Sau poate energia locului în care eram.

Încercam să-mi notez câteva idei pentru o recenzie de carte. Se pare că mă lovise inspirația. Am ratat momentul când a intrat Alice. Venea spre mine zâmbind. Purta un tricou și o eșarfă roz prăfuit, blugi, un mantou camel și un rucsac. O ținută temperată cromatic. Eram obișnuită să văd la ea o vestimentație mult mai colorată. Outfitul era potolit, dar inelele mari din argint o deconspirau și dezvăluiau artistul ( nu unul clasic, mai grabă unul multi-media).

Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am urmat cu ea un curs de Scriere Creativa și un Atelier de Blogging. M-a cucerit aerul ei poznaș, relaxat (nu vă lasați păcăliți, în spatele lui e o persoana profundă) și zâmbetul care nu i-a dispărut pe toată durata cursului. Genul de persoană pe care o plac din prima. Trebuie să recunosc că uneori mă lăsa mută de admirație. Am sufocat-o cu întrebările. Legate de curs și nu numai. Pur și simplu eram curioasă să îi cunosc părerea legată de un anumite subiecte. Cel mai mult apreciam la ea modul cum încuraja pe toată lumea să-și exprime personalitatea, mai ales la cursul de scriere creativă.

Distracția un ingredient important la cursurile ei

Alice este o consumatoare avidă de cafea. Când spun asta nu mă refer numai la cantitatea de cafea consumată. Este vorba de tot ceremonialul cafelei. Momentul acela când ți se aduce cafeaua, când te simți inspirat, când te copleșesc amintirile, când iau naștere conversații seducătoare, când întâlnești oameni care știu să aprecieze un loc liniștit sau când îți dai ultimii bani pe un aparat sofisticat de cafea. Când i-a adus „lichidul magic” am văzut cum se apleacă ușor asupra ceștii și i-a inspirat aroma cu un fior de plăcere. În clipa aceea am realizat ce rol are cafeaua în viața ei. Iar conversația noastră a debutat în jurul cafelei. Ritualul cafelei îi amintește de străbunica Ruxandra. Nu și-a cunoscut bunica paternă, a murit la 42 de ani, dar i-a moștenit numele. O chema Emilia-Alice. Străbunica a ținut locul bunicii. Era proprietară de terenuri în Focșani, o zonă viticolă cu tradiție. În 1948 toată averea i-a fost naționalizată. Poate că străbunica a rămas fără bunuri, dar noul regim nu i-a putut putut schimba eleganța din gesturi, manierele și valorile în care credea. Pe care le-a transmis mai departe și micuței Alice. A știut să se bucure de prosperitate, dar a știut și să piardă. Trecerea de la bogăție la săracie nu a înrăit-o și nu i-a alterat dragostea pentru oameni. Mereu a fost genul care a avut grijă de ceilalți. O lecție de supraviețuire pe care Alice nu a citit-o din cărți ci a învățat-o direct de la sursă.

Alice o face „responsabilă” pe străbunica Ruxandra de patima ei pentru cafea. Pe care distinsa doamnă o servea mereu pe o tavă argintie ( Alice mi-a mărturisit că nu e sigură dacă era argint, dar ea așa o percepea atunci) obligatoriu alături cu cheseaua de dulceață și șerbet. Alice avea drepul la dulceață și un strop de cafea peste care străbunica turna apă. Dar micuța nu știa asta!

Copil unic la părinți a fost mereu înconjurată de adulți. Se simțea extraordinar printre prietenii părinților. Nu vroia să piardă nimic din ce se discuta. Când venea ora de culcare le spunea adulților: „Gata acum plecați!” Proceda așa convinsă că adulții o ascultau și crezând că discuțiile se amânau pentru vizita următoare. Nu era nevoie să fie rugată să spună poezii. Venea singură să recite. „Simțeam nevoia să arăt cât de minunată eram.”

Nu-i plăceau locurile unde nu se discutau lucruri interesante. În autobuz plictisită că nu era nimic demn de auzit s-a gândit să genereze ea o conversație. A scris pe geam, a vorbit… Degeaba în autobuz se pare că nu erau același soi de adulți pe care îi frecventa ea. A fost dezamăgită. Nimeni nu s-a prins în discuție. La 6 ani știa să scrie și să citească. A vorbit repede și corect. Într-o excursie cu familia supărată că tatăl permitea altor șoferi să îl depășească a început să dea indicații. Tatăl nu a urmat sfaturile imprudente ale fetiței. Îmbufnată i-a spus: „Eu o să fiu prima mereu!” Avea 3-4 ani. O fraza care a rămas în istoricul familiei. Și mult timp un motto după care s-a ghidat.

Inteligența ei era neobișnuită și poate prea profundă pentru un copil de vârsta ei. Fizic nu a crescut prea mult, dar a crescut în spirit. O evoluție accelerată posibil și de compania adulților din jur. Maturizarea spirituală rapidă nu i-a alterat aerul de copil pe care îl păstrează și astăzi. Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare.

La școală Alice a fost la fel de bună la matematică precum și la română. Punea pasiune în ambele descipline. O întâmplare a făcut-o să se îndrepte spre matematică. Era perioada Dosarelor X. Se uita împreună cu părinții la serial. Scria povești cu extratereșrti. Avea fișe de autopsie. În clasa a III-a fetița care vroia să fie prima plângea de nervi când trebuia să facă o compunere despre primăvară. Scria scurt, telegrafic pentru că tema nu o atrăgea. Plus că trebuia să se întreacă cu adepții „stilului baroc” plin de dulcegării. Era competitivă, dar simțea că ea nu poate scrie așa. Și nu înțegea de ce toată clasa trebuie să scrie la fel. Nu putea scrie… afară e frumos, soarele strălucește, păsărele ciripesc. Cred că are o problemă cu tematica primaverii și astăzi. Alice este prea educată să o judece pe doamna învățătoare. A spus doar că metodele pe care le promova nu încurajau deloc creativitatea.

Când toată lumea se aștepta să aleagă matematica, în clasa a VIII-a, se hotărăște brusc pentru filologie. A renunțat la mate. De acum tot parcursul ei este îndreptat în această direcție. Facultatea de Litere, master și acum doctoratul. Nu o să scriu un CV. Ar fi prea lung.

Într-o epoca în care ne luăm notițe pe telefon sau laptop Alice folosește agendele. Și nu una ci câte 4 în același timp. Scrisul este pentru ea o formă de a se înțelege.

  • agenda de la job,
  • agenda de cercetare pentru doctorat,
  • agenda jurnal – nu scrie constant, dar o folosește atunci când consideră că trăiește experiențe care merită notate,
  • agenda de inspirație – unde noteaza idei. Mai ales pe acelea care le consideră bune și nu vrea să le lase să-și ia zborul.
Prezența unei cărți… cum altfel?

Pasiuni care o împlinesc:

Japonia este „o pasiune care m-a ales!”  În copilărie urmărea anime-ul Sailor Moon. Așa au pătruns personajele fantastice în existența Alicei. În clasa a VII-a părinții au înscris-o la un curs de marțiale. Un sensei a învățat-o să înțeleagă importanța echilibrului, disciplinei și educației spirituale. Mai târziu când a studiat cultura japoneză a conștientizat impactul acelor cursuri de arte marțiale și cât au pregătit-o pentru ce avea să urmeze. Alice recomandă pentru cei pasionați de cultura japoneză cartea William Samuraiul. În facultate îl descoperă pe  Hayao Miyazaki, un Walt Disney al Japoniei.

Alice este fascinată de lumea Egiptului antic, pasionată de arheologie, de tehnicile de mumificare, de semnele și simbolurile egiptene. Este o împătimită consumatoare de obiecte expuse în Muzeele de Istorie Antică și Arheologie. Poate povesti ore întregi despre  mumiile egiptene. Oriunde ajunge în lumea asta vizitarea acestor obiective turistice este o prioritate. Devorează informațiile noi care apar legate de aceste subiecte.

Iubește Irlanda pentru muzica și cultura celtică.

Am tot repetat pe blog că nu mă omor după interviul tip Q&A. Ca să o descoperiți pe Alice Teodorescu am ales câteva întrebări care să o pună în valoare. Nu am schimbat nici un cuvânt din răspunsurile ei.

  1. Dacă ai beneficia de un an sabatic ce ți-ar plăcea să faci?

Dacă aș avea un an sabatic, cel mai probabil aș profita de tot timpul pentru a pune pe picioare proiecte creative proprii, în timp ce aș călători prin lume, pentru a-mi găsi inspirația. Când spun proiecte creative, mă refer la câteva idei pe care le tot coc de ceva timp, dar care încă nu și-au găsit complet locul în poveste – un canal de eseuri video, dedicat analizelor de tip „close-reading” pentru produse popular culture, în special anime (dar nu numai) / un proiect de publishing care să combine imagine și text, alături de prietenul meu care este fotograf / o colecție de short stories, eseistică etc. Dacă mi-ar rămâne timp cred că aș testa și alte idei de workshop-uri pe care le am, aș voluntaria prin diversele țări prin care aș ajunge, m-aș pierde prin cafenele, librării și biblioteci și mi-aș reîncărca bateriile. Nu sunt lucruri atât de diferite de ce fac în mod obișnuit, însă ar avea o cu totul altă pondere în prioritățile zilnice.

  1. Dacă ai avea putere de decizie ce ai schimba în Romania?

Sistemul de educație. Competențe musai de dezvoltat: gândire critică, gândire transdisciplinară, lucru în echipă, debate și public speaking. Practic, grila de abilități care ne trebuie în viitorul apropiat, conform celor mai noi studii.

  1. O persoană publică care înțelege ca are și responsabilități civice și acționează în acest sens?

În contextul discuției noastre, menționasem de Tudor Chirilă și aș mai zice acum și trupa Taxi sau Oana Pellea, din categoria unor persoane publice care își asumă faptul că au o putere mare de influență și că asta vine cu responsabilități civice, de care nu te poți descotorosi. Nu vorbesc acum despre modul în care o fac, întrucât pot admira și critica în egală măsură, dar ce respect este faptul că iau atitudine în fața unor derapaje majore, care ating puternic educația și cultura noastră. Mi se pare că e de datoria lor să o facă. Așa cum e, de fapt, datoria fiecăruia dintre noi, însă cu atât mai mult cu cât ai la îndemână această putere de influență.

  1. Trei bloguri pe care le recomanzi și de ce?

Greu să mă opresc la 3, însă, în ordinea în care mi-au trecut prin minte, ele ar fi așa:

  •   https://waitbutwhy.com/ pentru complexitatea subiectelor abordate și cât de simplu și eficient le explică Tim Urban, autorul. Dacă vreți să citiți articole aproape exhaustiv (sic!) documentate, atunci merită să vă abonați.
  •   https://www.bakadesuyo.com/ pentru modul în care combină subiecte de neuroștiințe cu viața de zi cu zi, oferind sfaturi practice, pe care le poți adopta astfel încât să faci schimbări bune, care chiar să țină. Îmi place foarte tare faptul că se inspiră mult de la stoici, ceea ce nu e deloc întâmplător.
  •    http://www.thebookoflife.org/what-is-the-book-of-life/ – o carte în format de blog sau cum Alain de Botton și echipa lui de la The School of Life îți transformă filosofia într-o ”știință” practică, pentru a deveni o persoană mai bună. Există și varianta Youtube, dacă preferați video.
  1. Alice de ce crezi că moare dragostea?

Grea întrebare, nu știu dacă am un răspuns propriu-zis, dar ce cred că e foarte important, și e ceva ce mi-a fost spus când eram adolescentă și neștiutoare, și în care acum cred (după trăiri pe propria piele) este conversația. Dacă moare conversația, dacă nu mai ai ce descoperi despre omul de lângă tine, dacă nu vă mai puteți surprinde unul pe celălalt, atunci moare și ceea ce exista între voi. Cred că uneori evoluăm diferit, ne fură peisajul și ne fură drumurile, care brusc nu se mai intersectează, ci se pierd unul de celălalt. Dar mai cred și că tot la conversație ne întoarcem, bine, e mai mult decât atât, e comunicare reală – dacă vorbim deschis și constant unul cu celălalt, atunci vom merge pe același drum și vom ști încotro ne ducem.

  1. Cum vezi tu creativitatea?

Știu că am vorbit mult și în contexte variate despre creativitate și, într-un fel, m-a bucurat prima ta reacție legată de mine, cum că aș fi studiat un domeniu tehnic gen Poli, când eu sunt filolog din anii adolescenței, pentru că tocmai despre asta e vorba. A trece dincolo de etichete și dualitate, a-ți antrena mintea/ochiul să observe nuanțe și subtilități, a face lucrurile altfel, a-ți găsi vocea, a-ți împinge limitele de gândire, a-ți pune mereu întrebarea De ce? De ce am ales să scriu așa? De ce mi-a plăcut cartea asta? De ce am găsit soluția asta? De ce am convingerea asta? Analiza, experimentul aka curiozitatea și joaca – astea sunt ingredientele care te transformă într-un om creativ. Și toți suntem capabili să facem asta. Depinde dacă ne dăm voie să o facem sau nu.

Și să ne înțelegem bine, asta nu înseamnă că nu cred în talent, însă acela e doar ”praful de zâne” care îți dă pornirile de a crea, restul e o combinație din tot ce am zis mai sus și perseverență (sau grit, că parcă sună și mai hotărât).

Cu Alice am păstrat legătura și după ce am finalizat cursurile la Fundația Calea Victoriei. O consult de fiecare dată când am dileme legate de blog. Un domeniu în care m-am aruncat cu capul înainte fără să știu mare lucru. Își găsește timp să-mi răspundă, mă ajută, mă susține, mă încurajează și mă face să cred în drumul ales de mine. Dacă nu aveți o Alice Teodorescu în viața voastră străduiți-vă să o găsiți. Toți avem nevoie de oameni care să ne ajute atunci când încercam o pereche de aripi. Avem nevoie de oameni care să ne stimuleze să ne urmăm visele. De oameni frumoși care să rămână în viața noastră.

Fotografia mea preferată

Vă invit să o descoperiți pe Alice aici.

Fotografiile sunt realizate de Valentin Boboc

Pe Valentin îl puteți vedea și aici.

 

Categorii
Cultură Interviuri

Când lumea e prea mică…

Ce loc poate să aleagă o fată de 19 ani despre care îmi doresc să scriu un articol? Unul incredibil de frumos. De la străzile liniștite care te conduc acolo, la parfumul îmbătător de ceai care te ghidează să urci scările, până la atmosferă parcă desprinsă din Belle Époque totul reflectă o lume care o reprezintă pe Ana Grecu. Ceainăria Infinitea este un loc romantic care predispune la idile noi, le încurajează pe cele vechi, este un loc unde îți poți invita bunicii, dar și un partener de afaceri. Un spațiu perfect pentru cei care vor să își răsfețe sufletul, dar mai ales pentru cei care iubesc frumosul.

Pe Ana am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei la un curs de scriere creativă. Mi-a plăcut la ea delicatețea gesturilor pe care o văd din ce în ce mai rar. Și ochii. Mari, negrii, luminoși care îmi amintesc de Audrey Hepburn. Ana are un aer rafinat de lecturi, cei 7 ani de acasa și încăpăținare cu care se opune banalului. Prețuiesc la ea lupta pe care o duce să trăiască frumos. (Ca să înțelegeți, vă invit să vizualizați proporția de frumos versus urât din jurul nostru. Veți observa că cei care trăiesc frumos luptă în fiecare minut al vieții lor pentru asta.) Alegând să îmbrace o cămașă albă și blugi nu i-a permis vestimentației să îi umbrească personalitatea. Îmi place că nu a recurs la fard. Sau poate că era atât de discret încât părea insesizabil. Fetele care nu se ascund în spatele unei măști au curaj să înfrunte lumea. Și apoi la 19 ani ai nevoie doar de o… boare de fard. E o inocență a sufletului și un zbucium în tine care îți dă aripi și te face să crezi că poți orice. E o perioadă  în care să trăiești frumos e un stil de viață. Un timp în care îți șlefuiești educația, în care pui bazele unei personalități și a unei culturi care mai târziu vor seduce cu siguranță audiența.

Există oameni, pe Planeta asta, care nu se mulțumesc numai cu viața lor. Își doresc mai mult, au nevoie de mai mult. Pentru asta nu e necesar să te maturizezi rapid, să călătorești până la capătul lumii, să experimentezi senzații care să nu te reprezinte, să îți ruinezi viața sau să o trăiești haotic. Pentru asta există cărțile. Să încerci mai multe vieți, în mai multe timpuri. Cărțile te ajută la fel de mult ca și experiența reală. Oamenii de lângă tine nu au curaj să îți spună ce simt, cu ce se confruntă. Personajele din cărți fac asta fără nici o reținere. Am sesizat printre cunoscuții mei că cei care citesc trec mai ușor peste grijile cotidiene și sunt mai fericiți. Să nu vă închipuiți acum că râd de dimineață până seara, dar măcar nu simt nevoia să se arunce în fața metroului de fiecare dată când le fuge pământul de sub picioare.

a3 1
Cărțile Anei

Discuția mea cu Ana, studentă anul I la Litere, a gravitat în jurul cărților. Am rugat-o să vină cu o carte pe care o citește. Vroiam să fac o fotografie. Spre uimirea mea Ana a venit cu mai multe cărți:

  • Arhitectura Valurilor – Ana Blandiana
  • Poezii – B. Fundoianu
  • Letters To A Young Poet – Rainer Maria Rilke
  • Memoriile unei fete cuminți – Simone De Beauvoir
  • Teatru – Henrik Ibsen
  • Doamna cu cățelul – A.P. Cehov
  • Sacrul și profanul – Mircea Eliade
  • Scurtă istorie – Mihai Zamfir
  • Eseul detestabil – Octavian Paler
  • Eseu despre orbire – José Saramago
  • Zbor în bătaia săgeţii – Horia-Roman Patapievici

Ana citește subliniind cu markerul sau lipind post-it-uri când este vorba de o carte pe care are de gând să o recitească. Nu vrea să o sublinieze pentru a nu se lăsa influențată mai târziu. Interesant! La recitire eu folosesc a 2-a culoare. Peste ani apare o altă viziune asupra cărții. Adoră clasicii ruși. I-ar fi plăcut să trăiască în Rusia lui Dostoieski și Tolstoi.

A învățat să iubească cărțile de la părinți. Tata este pasionat de istorie. Mama citește de fiecare dată când are puțin timp liber. Anei îi place să citescă în aceași cameră cu mama ei. Apoi să facă schimb de cărți. Jurnalul Oanei Pellea și 27 de pași de Tibi Ușeriu sunt 2 cărți iubite în egală măsură de mamă și fiică. A ținut să-mi spună că deși din cartea lui Tibi nu răzbate rafinamentul unui scriitor consacrat, povestea lui de viață a lasat-o fără suflare. Aș vrea să îi cunosc mama. De ce? Pentru că Anei i se luminează ochii când vorbește despre ea. Când spune mama gesturile ei dezvăluie siguranța că se simte iubită și sentimentul că este protejată. Cu mama merge măcar de 2 ori pe lună la teatru. Anei îi place Oana Pellea. Prefera piesele lui Eugen Ionescu și Matei Vișniek.

Pe mama o punea să-i repete „Capra cu 3 iezi” aproape în fiecare seară. Nu se mulțumea cu o simplă lectură vroia să o citească măcar de 2-3 ori. Mama adormea prima, iar micuța Ana cu toate că știa povestea o trezea pentru că vroia să îi audă vocea. Apoi a început să asculte casete cu basmele culese de Petre Ispirescu și Vasile Alecsandri. Au urmat cele scrise de Ion Creangă. Refuza să adoarmă, urmărea cum se derula caseta, stătea în întuneric și încerca să rețină cuvintele care prindeau viață în imaginația ei. Apoi a descoperit că poate citi și singură. Și de atunci nu s-a mai putut opri.

La 14 ani a recitat, în fața clasei, primele încercări de versuri. Profesoara de română de atunci i-a spus tot în fața clasei: N-ai talent! Nu i-a permis să meargă la olimpiada de limba română. Deși au trecut ani de atunci când îmi povestea asta peste fruntea senină a Anei poposea preț de câteva secunde un nor. Îl alunga repede cu o clătinare ușoară a capului. În liceu a avut șansa să dea peste un alt gen de profesor, care deși a suferit o mare pierdere personală, a mai găsit puterea să încurajeze un copil talentat. În clasa a XII-a fata care „nu avea talent” a mers la olimpiadă și a luat premiu pe țară. Sunt profesori care dau dau aripi și profesori care le retează. Ce cadou mai potrivit de la un om care îți dă aripi decât Inocenții Ioanei Pârvulescu. Și asta doar pentru că a auzit-o pe Ana cât de mult o admiră pe autoare.

La categoria întâmplări amuzante legate de cărți. O sesiune de autografe a unei cărți noi, „Solenoid”, la Humanitas. Era foarte răcită, răgușită și cu stare febrilă. Nu a vrut să renunțe mai ales că avea rezervare în primul rând. Adevărul este că mai mult s-a târât pănă acolo. „Nu puteam rata prima întâlnire cu Mircea Cărtărescu”. Emoționată i-a intins cartea pentru autograf (Primă dedicație era din partea părinților, primise cartea la aniversarea de 17 ani.) A întrebat-o cum o cheamă? A putut să răspundă după câteva încercări supraomenești. Amuzat scriitorul a replicat: „Nimeni nu-i perfect!”

A conștientizat de mică cât este de important ca oamenii să aibă rădăcini. O piesă de mobilier care nu mai corespundea cu locuința în care trăiau bunicii a fost „exilată” în casa de pe deal. Acolo copilărise bunicul. Mijlocul de transport „închiriat” a fost o căruță. În „casa de pe deal” a intrat în contact cu tablourile și lucrurile vechi care aparținuse familiei. Parcă făceau parte dintr-o realitate atemporală. Curiozitatea cu care micuța s-a aplecat asupra trecutul familiei l-a înduioșat pe bunic. Pentru prima dată Ana l-a văzut emoționat. A luat-o pe genunchi și a introdus-o într-un timp despre care nu știa mai nimic. Lumea lui până să plece la facultate în București: cum se strângeau la masă toți cei 4 frați în jurul ceaunului cu mămăligă, cum mirosea tatăl bunicului a tutun rulat în casă, povești despre el și frații lui. L-a întrebat de unde sunt tablourile și de ce stau acolo singure, de ce obiectele acelea nu sunt folosite? Nu își mai amintește ce i-a răspuns, dar nu poate uita emoția de pe chipul bunicului. Obiectele mai exista și astăzi.

Anul trecut, după examenul de bacalaureat și admiterea la facultate, a încercat să găsească o persoană obiectivă în care să aibă încredere și cu care să poată discuta despre lucrurile dureroase care o frământau. Ce a experimentat cu doamna psiholog? „A fost atât de degradant, inuman și lipsit de sensibilitate încât nu am reușit decât să mă afund și mai mult în negura minții mele.” I s-a părut revoltător să dea bani unei persoane care stătea cu ochii pe ceas și îi spunea că problemele ei  nu sunt atât de grave comparativ cu ale altora. Discuția cu acel psiholog nu a reușit decât să îi agite demonii și să o facă să se aleagă cu coșmaruri la propriu.

O personalitate pe care o admiri? Răspunsul unei fete de 19 ani: „Pentru un poet în devenire este foarte important să-şi stabilească o valoare primordială: inovare stilistică, integrarea istoriei, renegarea ei şi o eventuală alăturare unui alt popor care să te reprezinte… din punctul meu de vedere, orice artist are nevoie de un alfabet personalizat după care să-şi poată construi propriul limbaj, iar acest lucru nu se realizează decât în timp şi cu experienţă. Pentru literele A şi B există deja o Ana Blandiana, există deja <<Istoria ca viitor>>, există deja un memorial, există deja un început de poveste. Restul constă-n pură curiozitate.”

a1
Ana Grecu

Ana, o frază care să te definească? Și iarăși fata asta de 19 ani m-a năucit de frumos cu răspunsul ei. „Îmi caut inocenţa cu privirea maturităţii. De cele mai multe ori sunt un paradox potolit deoarece îmi place liniştea gândurilor – acolo  pot să creez. Iar când nu pot să creez… se naşte Haosul.”

N-am avut deloc impresia că m-am conversat cu o fată de 19 ani. Nivelul lecturilor ei umilește lejer chiar și un adult care are exercițiul cititului. Senitătatea privirii îmi amintea însă că în fața mea stă o fată tânără, foarte tânără. Nu îmi plac generalizările. Pentru cei care spun „tinerii din ziua de azi” recomand un minim efort pentru a-i cunoaște. (Câteodată îmi spun că tinerii frumoși au dispărut pentru că noi adulții i-am alungat. Părinții, profesorii și lipsa modelelor de valoare.) Pe Ana nu prea o puteți contacta în week-end. Nu stă pe rețelele de socializare. Își trăiește viața, citește, scrie și e prea ocupată cred eu să observe oamenii și comportamentul lor. Așa se nasc poeziile ei.

Pe Ana o gasiți pe  blogul ei senzatiaunuivolvox.

Am fost impresionată de discuția cu ea. M-a făcut să-mi doresc să recitesc Război și Pace, să vreau să cumpar „Fals tratat de manipulare” și „Istoria ca viitor” de Ana Blandiana. Cărți pe care îmi doream să le citesc, dar amânam mereu. Iar dacă o persoană de 19 ani are curajul să spună atât de elegant adevăruri care preferăm să le trecem cu vederea, mă gândesc că noi aștia adulții (care le știm mereu pe toate) ne-am putea molipsi. Am reînvăța să ne susținem părerile și prețuim oamenii frumoși și de calitate.

Ana Grecu este o fată pentru care lumea s-ar dovedi prea mică dacă nu ar exista… cărțile. 

Îmi place să pun întotdeauna o întrebare care nu are nici o legătură cu subiectul articolului. Spune-mi o persoană pe care o urmărești de ceva timp în Social Media? Și a menționat un nume care nu-mi era deloc străin. „Îmi place de Alexia Udriște – Olteanu. Îi urmăresc contul de instagram de vreo 4 ani.” Ana mi-a recomandat să scriu un articol pe blog despre ea. Pe Alexia am declarat-o cea mai buna ilustratoare în 2017. Despre Alexia am scris aici. Și bineînțeles Alexia iubește și ea… cărțile.

 

Categorii
Interviuri Locuri

Nico din Alba Iulia

În octombrie 2017 scriam pe blog un articol despre un trainer Mindfulness. Am primit un comentariu. De la Nico Pfeffer-Barbela. Mă felicita cât de frumos am scris despre acea persoană. De obicei când cel intervievat pune articolul pe pagina lui de Facebook toată lumea îl felicită. Puțini dau importanță celui care a scris articolul. Nico a făcut asta, fără să mă cunoască. M-a emoționat pentru că aveam blogul doar de 3 săptămâni. Ne-am împrietenit pe Facebook. Am fost surprinsă să văd că trăiește în Viena. Nu bănuiam atunci că în  februarie 2018 ne vom întâlni.

Cafe-Ansari. Image Credit Stadtbekannt
Cafe Ansari

Eram în vacanță. Prima vacanță în care a trebuit să îmi fac timp pentru „o întâlnire de afaceri”. Nu vreți să știți ce se distrau cei din familie pe seama mea! Știu că sună pretențios, dar vroiam să scriu despre Nico pe blog. Ne-am întâlnit în Viena la Cafe-Ansari. A fost alegerea Nicoletei. Un restaurant cu specific georgian unde au și preparate vegane (pentru cei care ajung în Viena și sunt vegani), cu o  prezentare care pune accentul pe estetic și calitate nu pe cantitate, un spațiu sobru dar ospitalier. Fata care ne-a servit m-a vrăjit. Îmbrăcată în negru cu trăsături care mă duceau cu gândul la Boleroul lui Ravel, cu un timbru al vocii pe care mi-aș dori să-l aud mai des în jurul meu, cu delicatețe în gesturi și cu un zâmbet care nu părea forțat. Am înțeles de la Nico că tot personalul e selectat cu atenție. Eram încântată de ce vedeam. Cine mă duce într-un astfel de loc, cu siguranță, are să-mi povestească lucruri interesante. Am stat 4 ore să o ascult.

Cafe Ansari. Image Credit StadtbekanntJPG
Cafe Ansari

Nico purta un outfit minimalist, alb-negru, fără stridențe. Se integra perfect în decor. Câteva minute mi-a părut rău că ținuta mea era prea de „turist”. Acum să nu vă închipuiți că eram în bocanci și geacă de ski! Dar cred că niște cizme elegante, mantoul meu gri și o rochie s-ar fi potrivi mai bine la Cafe-Ansari. Am alungat repede gândul asta și m-am concentrat pe ce spunea Nico.

O priveam în timp ce îmi povestea parcursul vieții și al afacerii ei. Deși nu i-a fost deloc ușor, limbajul trupului trăda o femeie care nu se teme de provocări, care învață din greșeli, care știe să piardă și care nu cedează la greu. M-a făcut să înțeleg că nu suferința contează ci ceea ce modifică în noi. Dacă te schimbă în bine, atunci și tu vei face asta cu cei din jurul tău.

citySTILLE SPACE 1
Natură în mijlocul orașului…

Se conturează ideea afacerii. Era într-un moment dificil al vieții în care își dorea un loc unde să-și găsească liniștea. Cum nu l-a descoperit nicăieri s-a gândit să creeze ea acel spațiu. Mi-a apărut în minte imaginea unui centru împotriva stresului, un centru pentru suflet… un loc în care oamenii să se reîntâlnească cu ei înșiși, un loc care prin căldura pe care o emană dar și prin claritatea dată de notele minimaliste să îndeamne la reflecție, la meditație, la mindfulness, la prezență, la frumosul din noi”. Până să ia această decizie se simțea ca o plantă cu rădăcinile în aer, fără pământ și fără apă.

Odată ideea lansată, în viața ei apar oamenii potriviți care i-au permis să facă o schimbare de carieră, să se rupă de ceea ce făcea în trecut. Apar mentori, cursuri și cărți care au inspirat-o.

citySTILLE SPACE 4
Un spațiu în alb, gri  și ornamente din lemn natural

Găsește locația corespunzătoare într-o zonă centrală și „busy” a Vienei. A fost gândit ca un spațiu unde oamenii să vină să se alimenteze cu energie și liniște. L-a amenajat, minimalist, în culori de alb și gri și decorațiuni din lemn natural. Albul semnifică pentru ea claritatea, griul – puterea de concentrare, iar lemnul – căldura. Fiecare persoană care intră aici i-a spus că spațiul transmite multă dragoste și denotă atenție la detaliu. Albul și griul sunt culorile ei preferate.

Numele conceptului. Întâlnirile semnificative cu noi înșine nu pot avea loc decât în liniște. Pornind de la asta a gândit numele conceptul citySTILLE – Mindfulness Center Vienna (city, engleză – oraș, STILLE, germană – liniște, tăcere). „Numele semnifică pentru mine nu atât absența zgomotului exterior (pe care am încercat să îl reduc ajutându-mă de materiale naturale absorbante folosite) ci diminuarea neliniștii noastre interioare, ne-focalizarea pe gândurile care sunt generatoare de stres. Focalizarea pe ceea ce ne hrănește, pe realitatea momentului prezent.” Mixul numelui engleză/germană are și el o semnificatie: se adresează tuturor oamenilor indiferent de naționalitate, de apartenența religioasă sau de alta natură. De aceea, la citySTILLE există ideea de natură în mijlocul orașului, ideea de pădure care conduce la conexiunea cu noi înșine. În acest spațiu Nico a introdus conceptul Mindfulness.

citySTILLE SPACE 3
Alb și gri

Ce este Mindfulness? Este arta de a fi conștient și prezent în viața noastră, moment de moment, așa cum este ea. Atunci când ne oprim să trăim viața pe pilot automat avem 2 posibilități: să alegem să fim fericiți sau să continuam să hrănim vechile tipare și convingeri că nu putem sau nu merităm. Mindfulness ne ajută să alegem prima variantă. Mindfulness a existat dintotdeauna, doar că acum este explicat de neuroștiințe, fizică, chimie. Este aplicat cu succes în sfera leadership, în educație, în politica, etc. A devenit un mega-trend datorită necesității. Ne ajută să găsim liniștea și răspunsul la întrebări esențiale: „cine sunt eu?”, „încotro?”.

Am întrebat-o cât de greu a fost la început? Dacă au fost momente când a vrut să renunțe? Greu. Inimaginabil de greu. „Greul a trecut. Nu mă mai gândesc la el, cu siguranță vin și alte momente! Momentelor grele prin care am trecut le sunt recunoscătoare. Fiecare situație și fiecare persoană dificilă pe care am întâlnit-o m-a învățat ceva. Viața este așa cum este. Aleg să fiu fericită și să văd frumusețe, potențial, succes în fiecare situație sau om pe care o/îl întâlnesc. Nu-mi iese întotdeauna și atunci aleg să fiu blândă cu  mine, dar și cu ceilalți cu care interacționez pe acest drum numit viață”.

citySTILLE SPACE 2
Minimalism

A vrut să renunțe de câteva ori, dar de fiecare dată când era pe punctul să cedeze apărea un om care îi dădea feedback pozitiv sau apărea o ofertă substanțială care o aducea financiar în siguranță pentru un timp, suficient să se centreze pe evoluția afacerii și să ducă totul la un nivel mai performant.

thumbnail
În fața audienței…

Acum a ajuns să țină discursuri în fața unei audiențe de 350 – 400 de persoane. Mi-a mărturisit că se simte mult mai relaxată decât atunci când vorbește pentru 20 de persoane. Consideră că conexiunea este mai ușor de transmis când audiența este mai numeroasă și are mai multă încredere în ea. Prima dată când a făcut asta nu credea că o să poată. „Sunt doar Nico din Alba Iulia, ce caut eu aici?”. Era atât de copleșită încât nu a avut curaj nici măcar să dea înapoi. La finalul prezentării când din 8 persoane care au vorbit pe scenă, 5 au venit să o felicite a realizat că poate face asta și o poate face convingător pentru că o face cu pasiune.

A ales să facă o schimbare de carieră când și și-a deschis afacerea. În scurt timp, au început să-i calce pragul tot mai mulți oameni care au făcut asta. „Dacă stau să mă gândesc bine 95% din oamenii cu care intru în contact și-ai schimbat profesia”. Este vorba despre oameni care se simt mult mai confortabil cu ce fac acum decât cu vechea carieră. Nu practică 2 meserii în paralel. Au renunțat la siguranță și… nefericire alegând să ia totul de la zero. Timpul le-a dovedit că au făcut alegerea corectă.

  • Monika fost arhitect acum face masaj,
  • Elke fost arhitect predă yoga la ea la centru,
  • Henriette fost arhitect este profesoară,
  • Greta fost jurist este acum make-up artist pentru teatru și televiziune.

Îți dorești proiecte și în Romania? „Normal. Țara mea este pentru mine un sentiment. Un loc pe care îl asociez cu căldura din brațele bunicii, din familie, cu prietenii autentice și iubiri profunde. Un loc căruia vrei să îi dăruiești, pentru că îl iubești. Aleg să văd în Romania și în oamenii de aici dragoste, potențial, frumusețe. Asta am primit, asta doresc să împărtășesc, nu pot să funcționez altfel. Fiind membru în diverse comunități internaționale am întâlnit oameni din toată lumea – cu unii sunt mai apropiată cu alții mai puțin – românii au însă ceva particular căldura și inima deschisă: nu contează cât de mult am fost răniți, ea a rămas deschisă. Așa că atunci când întalnesc oameni noi din Romania văd cum se conecteaza direct sufletele nu doar mințile noastre. Își dorește să lucreze în Romania. Simte asta ca pe o datorie a sufletului. Se va întoarce atunci când va simți că este momentul.

nico portrait 0182
Nico Pfeffer-Barbela

Nico Pfeffer-Barbela este dovada că se poate, că te poți lăsa ghidat de pasiune, că pasiunea poate deveni o sursă de venit, că lucrurile bune vin în viața ta, tu doar trebuie să faci ceva ca ele să rămână. Nu a impus nimic pentru acest interviu, a spus doar să menționez că este din Alba Iulia. Prin articolul asta  am vrut să vedeți o transformare… uriașă de la  „Sunt doar Nico din Alba Iulia, ce caut eu aici?”  la „Sunt Nico din Alba Iulia!” Între cele două replici stă enorm de multă muncă, pasiune, nopți pierdute, curaj… un om care a ales să își ia destinul în propriile mâini, care nu s-a mulțumit să trăiască viața pe care i-au impus-o alții.

Acum spuneți voi, nu am fost norocoasă că am întâlnit-o? Știți ce mi-a spus doamna asta minunată după ce apărut aricolul despre Ina? „Nu mai scrie despre mine sunt un om normal, nu e nimic interesant în viața mea”. Am rugat-o, corect este că… am presat-o să dăm drumul la articol. Lasă-mă să scriu, e important să te vezi și prin ochii altora! O să fii surprinsă”. Recunosc articolul asta este și forma mea de a-i mulțumi pentru acel comentariu. Mi-aș dori să o pot emoționa cum a făcut-o ea atunci!

Am făcut bine că am insistat să public acest articol? Sunt convinsă că da. Iar dacă am plictisit pe cineva cu această poveste de viață vă rog să comentați! Imi place să cred, așa stângaci cum este scrisă, că poate fi un îndemn să mergem să ne realizăm visele!

Nico va ajunge în luna mai în Romania cu un proiect. Succes, draga mea!

 

Categorii
Interviuri Viața mea

Habemus rezervare!

I1
Ina

Inoza este blogul Inei Țăranu-Hofnăr. Îi urmăresc fiecare articol. De ce? Pentru că îmi economisește timp. Știu, sunt persoane care consideră că este pierdere de vreme să citești un blog. Depinde de blog! Ina îmi furnizează informații valoroase fără să fac cel mai mic efort. Dacă mâine nu ar mai scrie, ar lăsa un gol imens în viața mea. A publicat articolul 100 de respingeri exact în ziua când eu am scris primul articol pe blogul meu. Ce influență a avut acel articol asupra mea am să povestesc, însă nu aici. Cât de mult m-a ajutat?! Mi-a schimbat viața. Acum însă, să ne concentrăm asupra Inei.

Îmi doream tare mult să scriu despre ea pe blog. Dar cum? Nu avem prieteni comuni. Nu mă simțeam încă pregătită. Găseam mereu scuze. Și într-o zi, după o săptămână de respingeri sau refuzuri, numiți-le cum vreți, i-am trimis un mesaj. Ina mi-a răspuns. Nu a făcut pe inabordabila, a fost încântată de propunerea mea și mi-a spus că îi place cum scriu. Am prins curaj și i-am mărturist că am mai vorbit despre ea, într-un articol mai vechi, un fel de top bloggeri, vloggeri…  După ce l-a citit am primit un mesaj de la ea: „Ce fain ai scris! Ar trebui să te adaugi și pe tine pe lista aia, văd că bifezi criteriile!” 

Am lăsat-o pe ea să aleagă locul unde se va desfășura interviul. A pus o singură condiție. Să ne vedem într-un spațiu unde să putem conversa în liniște. Îmi place să îl las pe cel intervievat să decidă asupra locului de întâlnire. Îmi dezvăluie mult despre structura lui umană. De obicei, ajung mai devreme și îmi iau timp să observ comportamentul oamenilor din preajma mea, personalul și atmosfera din jur. Ina a făcut rezervare și am fost anunțată tot printr-un mesaj: „Gata, habemus rezervare!” Așa a apărut titlul articolului: Habemus rezervare! Știu că sună straniu, dar este 100% Ina.

Emoțiile îmi dădeau târcoale. Nu mă paralizau, erau de natură pozitivă, în sensul că îmi impuneau să arăt cea mai bună versiune a mea, pe care o scot în prim plan atunci când mă întâlnesc cu oameni pe care îi admir. Articolele ei îmi recomandau un om educat, informat, un om care a scris deja o carte, care are opinii bine argumentate și curaj. Curajul la o persoană cu inteligența rafinată de lecturi nu se transformă în tupeu. Am punctat asta pentru că în ultima vreme cei 2 termeni se confundă. Educația face diferența.

Când am ajuns la restaurant (nefiind o ora de vârf) nu era decât un grup de vreo 4 bărbați. Vorbeau în engleză pe ton moderat. Am ales o altă aripă a resturantului unde eram singură. La scurt timp s-au așezat la masa de alături un el și o ea care vorbeau în spaniolă. Erau foarte veseli. Cu toate astea tonalitatea discuției nu deranja. Butonam telefonul. Deși mi-am propus să o văd când intră, am ratat momentul.

I3
Zâmbetul

Impactul a fost direct. În fața mea stătea o persoană mult mai rafinată (vestimentar) decât lasă impresia pe blog. De spun asta? Pentru că Ina nu prea scrie pe blogul ei despre modă. Îmi place că fizionomia ei păstrează rotunjimile de copil. E norocoasă, tipul asta de obraz își va maturiza expresia mai greu. Va păstra, mult timp, o mină din care candoarea va refuza cu greu să plece. Adică va îmbătrâni frumos. Mă ducea cu gândul la o pânză de Vermeer. Am simțit, pe loc, că personalitatea Inei era la fel de rară ca tablourile lui. Fața îi era flatată de gulerul hainei de blană într-o culoare pe care nu am putut să o prind prea ușor. Fiecare unghi îi conferea o altă cromatică. Oricum, ceva în culorile toamnei. O poșetă „tote” mergea și ea pe aceiași tonalitate, dar într-o gamă ceva mai întunecată. Știu că sunt necruțătoare. Mereu am dat importanță alegerii poșetei, calității materialului, modelului. Felului cum se raportează posesoarea la ea. Ina a trecut testul cu brio. În timp ce își punea poșeta pe scaunul alăturat i-am observat inelul. Cu o piatră mare de citrin. La o oră după ce ne-am cunoscut, aveam să o rog să îl văd mai de aproape (un cadou de la iubit). În urechi avea niște cercei lungi care se terminau cu o sferă de culoare verde. Și-a dat jos haina și a rămas într-o bluză burgundy cu mâneca scurtă și o fustă plisată verde închis. În picioare purta cizme, fără toc, cu vreo 2 tonuri mai închise ca poșeta. Pe degetele de la mâna stângă avea o asociere stranie de inele: cel mare de care am spus și unul foarte fin. M-a amuzat că tot ce purta erau cadouri de la persoane dragi, mai puțin cerceii. Nu sunt cadou, dar au o poveste. Îi are din Maroc și sunt cei purtați de SJP în filmul Totul despre Sex.

Primul ei blog a apărut acum 11 ani. La început scria des. Și-a format un grup de cititori constanți care îi urmăreau articolele. După un timp, a renunțat să mai scrie pe blog: nu o săptămână, o lună, un an. O perioadă mai lungă. O cititoare fidelă așteptându-i articolele, care nu mai apăreau, i-a trimis un e-mail în care îi mărturisea că îi simte lipsa. A ales să-i comunice asta printr-un basm (compus de ea), în care Ina este o fată care scrie cu o peniță magică. Scrisul ei îi face pe oameni fericiți. În acel regat, trăia și o prințesa tristă pe care poveștile Inei reușesc să o readucă la viață. Dar într-o zi, un balaur îi distruge penița și Ina nu mai poate scrie. Prințesa și oamenii devin nefericiți. Zâna cea buna îi spune Inei că nu penița e fermecată ci talentul ei. „Ai talent Ina, l-ai primit ca un dar din ceruri și ești datoare omenirii cu povești scrise de tine. Ai posibilitatea de a trezi emoții, de a aduce zâmbete pe buze, de a stoarce lacrimi și chiar de a schimba viețile în bine. Să nu uiți niciodată, Inoza e în tine.” A. aș fi vrut să-i vezi privirea Inei când îmi povestea despre tine și basmul tău. Povestea a tulburat-o și a refuzat să mai dispară din mintea ei. Stătea ascunsă într-un ungher al memoriei și periodic revenea la suprafață. A început să o simtă ca pe o responsabilitate. S-a reîntors pe blog în iunie 2017. Primele reacții nu s-au lăsat așteptate prea mult. De la cititoare care o urmăresc de când erau studente. Acum stau cu copiii și continuă să o citească. Ina a realizat că se ocupă de ceva vreme de acest proiect.

După relansarea blogului, publică articolul despre depresie. O cititoare, care a trecut printr-o traumă și a ajuns și ea să se confrunte cu o depresie, i-a scris. Pe femeia aceia nimic nu o mai motiva, nici măcar copilul. „Articolul meu o forțează să ființeze. Mi-a spus că scriind despre depresie am determinat-o să-și recupereze viața”. După primirea acestui e-mail, Inei i-a luat o săptămână să răspundă. Nu pentru că nu ar fi vrut sau că nu era impresionată. Considera că ce ar fi spus ea, era prea puțin față de mărturisirile acelei femei.

Experiența a învățat-o cât de important este conținutul articolelor. Calitatea conținutului postat pe blog atrage automat cam același gen de cititori. Dacă postezi chestii frivole, nu te aștepta să îți scrie o persoană care este pasionată de cărți. Ina nu-și ascunde latura emoțională. De aceia cititorii empatizează cu ea. Așa a ajuns să-și inspire cititorii. S-a format o comunitate care este foarte importantă pentru ea.

Am întrebat-o cum ar defini ceea ce face. „Pendulez între scriitor și entertainer.” Dacă a fi scriitor presupune o activitate solitară „pentru că nu scriu de mână cu publicul”, a doua opțiune presupune interacțiune cu oamenii și receptarea imediată a mesajului transmis de ea. „Să amuz oamenii îmi dă o altă stare pe care scrisul nu o oferă.” Când oamenii râd simte că se produce un schimb de energie.

Prima dată a realizat asta în clasele primare. A primit ca temă pentru acasă să scrie o povestire. Trecând prin piață s-a lăsat înspirată de lupta a 2 porumbei care se băteau pe o bucată de covrig. A transpus totul într-o proză scurtă amuzantă. Rezultatul: toată clasa râdea împreună cu doamna învățătoare. Tema Inei a fost xeroxată (de doamna învățătoare) și a avut momentul ei de glorie.

A mai experimentat impactul unor astfel de texte, când a văzut o înregistrare cu mama ei care  râdea în hohote în timp ce îi citea un articol. Înregistrarea i-a fost trimisă de Yvonna ( sora ei).

Deși aveam o listă cu întrebări pregătită și un scenariu de urmat pentru acest interviu am renunțat. Există oameni cărora nu ai dreptul să le sufoci imaginația. E suficient să îi asculți și interviul se scrie singur.

I2
Un fundal care o pune în valoare

Un proiect drag Inei a fost „Masterclass de autosabotaj” care s-a vrut o discuție onestă despre modul cum ne punem singuri piedici în realizarea dorințelor noastre, cum ne anihilam singuri drumul spre succes. Reacțiile participanților s-au împărțit în două tabere:

  • să te faci coach,
  • să te apuci de stand up comedy.

Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să văd cum seduce audiența, cum transformă totul, cu umor, în povești care reușesc să schimbe mentalități.

Pentru cei care nu știu, Ina a urmat cursurile Școlii de actorie Inlight cu Alina Grigore. S-a dus acolo convinsă că este „Meryl Streep a României”, dar a descoperit că este bună pe…  improvizație.

Prin articolele pe care le scrie își propune să informeze și să amuze. Aș adăuga eu că reușește mult mai mult: să emoționeze, să dezvăluie o latură vulnerabilă pe care mulți o ascund, să se opună superficialității, să încurajeze inițiativele bune, să accepte provocările și… să mă ajute pe mine să pot avea acest articol. Pentru Ina, onestitatea este foarte importantă când scrie pe blog. Articolul despre depresie era gândit ca un dialog amuzant între 2 voci: una pozitivă și una negativă. Consultându-se cu o prietenă aceasta i-a sugerat să nu se ascundă în spatele unei povești frivole. A renunțat la umor, iar articolul a fost doar despre vocea interioară a Inei.

Q: Ce carte citești acum?

Ina: De obicei citesc în pararel mai multe cărți.

Q: Bloguri pe care le urmărești?

Ina:

Q: Un motto favorit?

Ina: Nu am un motto. Îmi aleg, în schimb, un fel de mantră în fiecare an. Un cuvânt care să-mi aducă aminte ce mi-am propus și cum aș vrea să fiu în acel an. În 2017 a fost „curaj”, anul ăsta este „Ubuntu”. Ubuntu e un cuvânt african și înseamnă „Eu sunt, pentru că noi suntem”. Africanii consideră că o persoană are Ubuntu dacă e deschisă, disponibilă și îi susține pe alții fără să se simtă intimidată de faptul că aceștia sunt capabili și buni. Mi se pare că în zilele noastre e penurie de Ubuntu, deși e mai ușor ca niciodată (apropo de online, de conectivitate, de networking) să dai dovadă de Ubuntu, dacă vrei.

Q: Cum îți găsești inspirația pentru articole?

Ina: Depinde. Uneori trebuie să mă duc după inspirație cu o bâtă, vorba lui Jack London, s-o aduc acasă împotriva voinței ei, s-o leg fedeleș de scaun și s-o forțez să mă ajute la scris. Alteori, îmi văd de treabă și inspirația dă peste mine pe stradă, mă urmărește obsesiv și mă bate la cap până accept să mă duc acasă și să notez ce-mi dictează. Lăsând gluma deoparte, există momente magice, în care îmi vine o idee parcă din eter. Ele reprezintă 1% din timp. În restul 99% mă bazez pe lecturi, filme văzute, fragmente de discuții auzite, știri citite etc. Inspirația e peste tot în jur, ca oxigenul. Poate nu întâmplător „inspirația”, în sensul de inhalare și „inspirația”, în sensul de creativitate, sunt omonime.

Q: Ce înseamnă evoluția pentru tine?

Ina: Pe scurt, să faci greșeli noi. Când faci aceleași greșeli, bați pasul pe loc. La fel se întâmplă și când ți-e frică să greșești și nu faci nimic (cea mai mare greșeală, dacă mă întrebi pe mine). Când apar noi greșeli, e semn că testezi alte variante, ai mai învățat și ai mai crescut puțin.

I5
Nu mi-a spus că o pasionează echitația

Timpul a zburat. Ne-am trezit că au trecut 5 ore. Sper, că i-am putut capta charisma. Oricât m-am străduit, tot simt că mi-a scăpat ceva. Partea bună este că m-am putut bucura de conversația cu ea și nu am împărțit-o cu nimeni.

Cum m-a schimbat întâlnirea cu Ina? M-a făcut să conștientizez cât pierd când aleg să mă autosabotez. Mi-a plăcut îndemnul ei: „Mai bine cea mai proasta scriitoare publicată, decât o scriitoare bună de sertar.”

Ina îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna! Pentru că a crezut în mine, pentru că îi place cum scriu și pentru că a crezut că sunt… jurnalist. Încântător, nu? Nici măcar când i-am spus că nu am obiceiul să arat articolul înainte de publicare (am decis că este mai bine așa în urma unei experiențe) nu a renunțat să creadă în mine. Draga mea, pentru asta nu pot decât să îți mulțumesc!

Aici trebuia să închei. Trebuia, dar Ina a decis aseară să publice un articol despre mine. Iar eu am uitat de tot: de cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă, după ce am stat pe o listă de așteptare de câteva săptămâni și abia așteptam să o încep, de agenda zilnică în care îmi trec citate care mă inspiră, de numărul de pagini obligatorii de citit în fiecare seară, am uitat să mai mănânc, să mai pierd vremea aiurea pe facebook sau instagram pentru că aseară am fost ocupată să fiu… fericită.

Cum am perceput-o eu pe Ina? Nu ca pe o ambițioasă în sensul tradițional al cuvântului. Nu își dorește o casă monumentală, o mașină luxoasă, un cont substanțial în bancă, expunere și putere. Am observat însă că îi place la nebunie ca prin poveștile pe care le scrie să motiveze oamenii, să schimbe destine, să facă lucrurile să meargă uneori mai mult alteori chiar și cu un milimetru. Îi place ca viața ei pe acest Pământ să aibă un scop. Să aibă o evoluție centrată pe valoare și mai puțin pe succes. Dar mai presus de toate astea, Ina face parte din categoria rară a oamenilor care au apărut pe acest pământ să ne facă viața mai frumoasă!

Pentru mine Ina va rămâne omul care a crezut în mine când pentru ceilalți eram invizibilă.

I4
Lansarea primei cărți

Am mai scris despre Ina aici.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Inei Țăranu-Hofnăr.

Categorii
Interviuri Locuri Viața mea

Cină la Viena

Cei care avem blog ne dorim să scriem, în general, despre persoane mediatizate și cunoscute. Ne amăgim că așa părem mai profi și mai valoroși. E drept că întâlnirea cu astfel de ființe are avantajele ei. De cele mai multe ori realizezi că și ei sunt oameni. Pe lângă succes au cunoscut și ei eșecul, trăiesc drame, se confruntă cu probleme și frici. Înveți din experiența lor, iar notorietatea lor îți poate aduce mai multă recunoaștere. Dar să nu cădem în extreme, ignorând oamenii valoroși de lângă noi.

Despre Gabriela, Iulia, Zara (3 surori) și subsemnata am să povestesc în continuare. Pe cele 3 doamne le cunosc de când am intrat în familia lor (sunt verișoarele soțului meu). Toate locuiesc în Austria. M-am gândit că dacă tot îmi petrec vacanța la Viena să îmbin utilul cu plăcutul. Nu a fost simplu să ne întâlnim toate 4. Eu eram în vacanță, dar ocupată să vizitez cât mai mult, ele joburi, copii, familie. Am reușit, în cele din urmă, să stabilim o înâlnire. Când le-am spus ce vreau s-au uitat la mine ciudat. Dar cum sunt la început de drum cu blogul au spus: De ce nu, o să fie amuzant! În concluzie am fost numai noi 4, fără partenerii de viață, fără copii. În acea seară în familiile noastre a fost democrație, barbații au ieșit singuri, iar copiii la fel.

Locația a fost aleasă de Iulia. A făcut rezervări la Le Bol. Din cele 3 surori ea are cea mai intensă viață socială. Și este cel mai greu de prins pentru astfel de întâlniri. Le-am spus că îmi doresc să merg într-un loc care să nu fie frecventat de mulți turiști. Un loc intim. Eram prea fericită că au reușit să ajungă toate 3 ca să mai fiu atentă la designul bistroului. Pățesc destul de rar așa ceva. În timp ce îmi răspundeau la întrebări prin fața ochilor mi se perindau momentele când le-am cunoscut. Le priv6eam unde sunt astăzi și cât au evoluat. Mă gândeam că au adus cu ele, în Viena, o parte din Romania. Nu Viena le-a dat valoare. Au venit cu ea de acasă. Viena le-a ajutat să își vadă potențialul, și le-a crescut substanțial stima de sine. Le-a șlefuit și le-a oferit unghiul perfect în care să strălucească.

28117532_2080442372199760_391544067_n
Gabriela

Gabriela, sora cea mare, este atipică pentru societatea noastră. Ce femeie mai cunoașteți, mai ales în ziua de azi, să se bucure sincer că primește oaspeți? Și nu vizite de câteva ore. Să stai în casa ei 1-2 săptămâni. Oricât de spațios ar fi apartamentul pe care îl are, totuși să mai accepți încă 3 persoane, începe să devină obositor și un pic prea mult. Ne răsfață cu un ambient primitor, mâncăruri rafinate și prăjituri instagramabile. Delicatese făcute de ea. Cum banii nu sunt o problemă, ar fi putut să comande totul, dar ei îi place să facă asta pentru noi. O admir că nu percepe totul ca pe o corvoadă. Cu un job în care stresul nu o ocolește, ar fi putut să ajungă acasă și să se relaxeze citind. Știu cât de mult îi place să facă asta. Trăiește într-o casa unde există armonie. O casă unde există iubire între soț și soție, între părinți și copii. O casă de unde îți pare rău că trebuie să pleci. De fiecare dată când merg în Viena stau la ea. La plecare mi-aș dori să iau cu mine, sau măcar să pot sigila într-un flacon atmosfera acestei locuințe. Fiecare membru al familiei e special, dar Gabriela este sufletul acestei case.

28191184_2080448788865785_1452377662_n
Iulia

Iulia este o boemă. Citește foarte mult. Înzestrată cu suflet de artist… pictează. Un talent pe care l-a descoperit în timp, încurajată de Zara (sora ei). Cultivat cu perseverența această pasiune a condus-o la stadiul în care este astăzi. Lucrările ei se vând. Are expoziții în Viena, dar și în România. Despre acest har al ei, am să deconspir mai multe într-un viitor articol. Mă gândeam ce diferență între adolescenta timidă din liceu care nu scotea nici un cuvânt și stătea mereu îmbufnată. Atenție mare la aceste simptome, astfel de oameni se dovedesc în timp speciali! Mă uitam la femeia care a devenit astăzi, care electizează spațiul din jurul ei cu o personalitate puternică și strălucitoare. Cu câtă eleganță își alege cuvintele și cum subjugă audiența. Promit să revin cu un articol despre ea. Deja suntem în tratative.

28176523_2080441655533165_596305762_n
Zara

Cu Zara a fost un coupe de foudre. Când ne-am cunoscut aveam în comun o pasiune. Moda. Eram la vârsta când acest aspect era vital în viața noastră (și a rămas, însă cu timpul accentul s-a mutat pe stil și calitate, mai puțin pe modă). Zara știa să se îmbrace încă de atunci, dar astăzi a devenit sofisticată. A ajuns la întâlnirea noastră ultima. Ca o divă (în realitate „diva” are 2 copii care nu pot fi lăsați nesupravegheați. A fost necesar să fie „predați” soțului ca ea să poată ajunge). Când a apărut era îmbrăcată într-un mantou de culoarea cârtiței (deși sună neobișnuit, vă asigur că e o culoare tare elegantă), blugi negri, un fular și o poșetă nude. Tot ce poarta Zara, arată impecabil. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Când și-a dat jos mantoul, un medalion lung argintiu se profila pe un pulover negru de cașmir. Verigheta și un inel de platină erau puse în valoare de niște degete fine. Pe altă mâna nu cred că le-aș fi remarcat. Fardul aplicat impecabil, un păr spendid care refuză să-și piardă forma deși vântul bătea puternic. Doamne, cum reușește?

Emilia, aștept momentul când vor scrie alții despre mine. Tot ce pot să spun este că mă simțeam minunat!

Întâlnirea a fost un moment de introspecție, de săpat în viețile noastre, de râs, dar și de plâns, nostalgic și de adus în prezent amintiri uitate într-un ungher al memoriei. Un moment în care am înțeles că orice om este special. Ca valoarile materiale te fac să fii mai relaxat, dar nu te învață să traiești frumos. Cu darul asta te naști. Surorile Antonescu au fost hărăzite de ursitoare din plin cu el. Și au mai primit ceva. O legătură de iubire. Rar mi-a fost dat să văd una atât de puternică. A fost testată când Zara s-a mutat în America. Îmi amintesc privirea Gabrielei. Avea lacrimi în ochi, vocea îi tremura. A fost singura dată când s-a plâns de ceva. Îmi lipsește atât de mult! Iulia, în schimb, nu discuta de plecarea Zarei. Pur și simplu refuza acest subiect. Aș putea scrie pagini întregi despre ele. Vă invit să le cunoașteți.

  1. Pasiuni care te împlinesc?

Gabriela: Îmi place, la nebunie, ca oamenii să se simtă bine în casa mea.

Iulia: Pictura. Din 2005 fac asta și nu îmi mai trece, din contra mă subjugă tot mai mult.

Zara: Fashion. (Singurul cuvânt pe care l-am scos de la ea. Putea să nu spună nimic. Dacă o privești intuiești imediat asta).

Emilia: Desenul și mai nou blogul. Lucrez acum la un articol. O poveste de viață despre o doamnă care mi-a spus: Ferește-te de oamenii care nu au pasiuni!

  1. O realizare și un eșec?

Gabriela:

  • Realizare, sunt foarte mulțumită de familia mea. Faptul că suntem sănătoși. De viața pe care mi-am construit-o aici.
  • Eșecul l-am perceput atunci când am venit în Viena. Nu știam pe nimeni, nu cunoșteam limba. Între timp am început să-mi fac prieteni, care mi-au povestit din experiențele lor și am a realizat că nu eram singura care se confrunta cu dificultăți. Mi-am canalizat energia pentru a învăța limba. În acele zile dicționarul îmi era cel mai bun prieten. Îmi place să citesc, așa am reușit să mă familiarizez mai ușor cu limba.

Iulia:

  • Realizarea este de data recentă. Expoziția pe care am avut-o în Sighișoara, unde am vândut 14 lucrări în 2 săptămâni. Am avut confirmarea că picturile mele sunt apreciate și dorite de oameni. Acum am motivația și curajul să merg mai departe.
  • Eșec, acum 12-13 ani mi-am dorit să mă mut în Australia. Cazarea era asigurată de prieteni, urma să fac niște cursuri, dar persoana care s-a oferit să mă invite a tot amânat până am abandonat ideea. Atunci am considerat povestea ca pe un eșec, astăzi nu mă văd stând atât de departe de familie, de prieteni, de țară.

Zara:

  • Realizare: cele 2 maimuțele (are 2 copii adorabili), faptul că am avut puterea să o iau de la căpăt și să mă adaptez pe ruta Viena – Los Angeles și invers
  • Eșec, pe plan profesional. (Iarăși nu a spus prea mult. A trebuit să-și urmeze soțul în America. Fiind muzician a primit un contract. A fost perioda când a avut copii și cariera ei nu a mai fost o prioritate. O să recupereze rapid. O cunosc și știu cât este de competitivă. Zara este unul din acei oameni minunați pe care eu i-aș vrea cât mai des în preajma mea).

Emilia:

  • Realizare: deși s-au întâmplat multe lucruri bune în viața mea îmi place să cred că va urma să se întâmple.
  • Eșec, când m-am îmbolnavit de diabet și am început să fac insulină. Cu timpul am înțeles că dacă ai diabet nu eşti cu nimic mai prejos decât restul oamenilor. E drept diabetul îţi aduce suferinţa, dar suferinţa are şi o latură bună, îţi rafinează mintea şi şlefuieşte sufletul. Devii mai profund, empatizezi mai uşor cu suferința celor din jur, şi vine o zi în care te trezeşti că ai căpatat nişte abilităţi la care nici măcar nu aveai curaj să visezi. Oamenii îţi spun că ai talent. Nu e talent, ai acumulat experienţe pe care vrei să le transpui în ceva, în scris, în desen în cazul meu. Puteam să-mi plâng de milă și să acumulez frustrări. Am decis să acumulez frumusețe! Cred cu tărie că eșecurile se dovedesc până la urmă fertile. 
  1. O carte care te-a marcat?

Gabriela: Blake like meJohn Howard Griffin. Cartea este un fel de jurnal. (în 1959 autorul urmează un tratament și pielea îi devine neagră, pentru a experimenta ce înseamnă să fii persoană de culoare în sudul SUA). Povestește cum e să fii discriminat în cafenele, mijloace de transport, toalete. Cum trebuie să suporți vorbe jignitoate, cum soția ta este considerata un bun de către bărbații albi. A fost un șoc. Era același om, dar culorea pielii i-a anihilat brusc valoarea. Când și-a căutat de lucru și a fost respins întreabă:  Ok, dar noi ca negri cum să supraviețuim? Răspunsul: We’re going to do our damnedest to drive every one of you out of the state.

Iulia: Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…– Matei Vişniec. Voi de care cititori sunteți tip pantof sau tip umbrelă?!

Zara: Toți sunt normali până ajungi să îi cunoști – John Ortberg

Emilia: Poporul cărțiiGeraldine Brooks Autoarea ne plimbă pe urmele unui vechi manuscris cu anluminuri. Hagada din Sarajevo. Povestea lui începe în Sevilla anului 1480. Continuă cu exodul evreilor din Spania în 1492, apoi în Veneția anului 1609, unde este salvată de cel care ar fi trebuit să o ardă. Ajunge în Viena anului 1894 unde i se refac legăturile. Dispare în perioada ocupației naziste din Sarajevo și reapare în același oraș în timpul conflictelor interetnice. O recomand celor care iubesc cărțile.

  1. O perioadă în care ți-ar plăcea să trăiești? O țară?

Gabriela:

  • În comunitatea Amish mai progresistă, adică cea care acceptă curentul electric. Îmi plac pentru că mănâncă bio, respiră un aer nepoluat, nu există trafic și oamenii par să aibă caracter. Așa îi văd eu, nu știu cum sunt în realitate nu am trăit în mijocul lor.
  • Insula Helgoland – Germania. Am petrecut o vacanță minunată în acest loc, de aceea mi-a rămas în suflet.

Iulia:

  • Perioada interbelică – civilizația de tip european, efervescența culturală, moda, progresele din unele domenii.
  • Croația – Istria. Am fost acolo de multe ori, dar simt că nu e suficient. De aceea îmi este greu să plec.

Zara:

  • Anii ’20 – încep schimbările la femei, au drept de vot, pot studia în universități, joburi interesante. Anii ’20 aduc în prim plan luxul și opulența. Părul este scurt, coafat cu bucle à la garçonne. Rochile sunt drepte, cu talia coborâtă cu broderii de margele și franjuri, fără accent pe zona bustului. Acum apare rochia flapper. Plus atitudinea rebela…
  • Anglia tot anii ’20.

Emilia:

  • Perioada interbelica – aș fi vrut să cunosc 2 mari personalități ale României de atunci, Regina Maria și prințesa Martha Bibescu. Pentru intensa viață culturală, pentru schimbările din acel timp, pentru românii care ne reprezentau cu brio în afara granițelor. Pentru vremuri de mare eleganță, cu oameni rafinați și romanii patrioți care studiau în afară, iar apoi reveneau să aplice ce au învățat.
  • Italiaperioada Renașterii, să trăiesc acele timpuri când Lorenzo Magnificul sprijinea artele. Să îi vizitez palatele, pentru tablouri și sculpturi. Pentru biblioteca imensă unde am înțeles că avea multe manuscrise bizantine. Dar mai ales pentru Mighelangelo. Acel timp când artele și bogăția puteau convețui împreună.
  1. Enumeră 5 lucruri care îți plac?

Gabriela:

  • Armani Code,
  • Să experimentez în restaurante preparate gastronomice ce aparțin altor bucătarii,
  • Weekend-uri petrecute în afara Vienei, unde să mă bucur de liniște și natură,
  • Să petrec timp cu familia,
  • Să îi surprind cu o rețetă de prăjitură, mereu alta.

Iulia:

  • Teatrul românesc,
  • Designul interior,
  • Natura. Am o colecție de pietre,
  • Fac câte o obsesie pentru un autor,
  • Să ies, îmi place la nebunie agitația din Centrul Vechi. În Viena nu am parte de așa ceva. Oamenii sunt mai rezervați. (Îmi amintesc de ultima dată când ne-am văzut în București. Era vară și aveam întâlnire în… Centru Vechi. Eu și soțul meu blazați, toropiți de căldură și fără nici un chef. Ea efervescentă ca o șampanie bine acidulată. În cateva secunde ne-a schimbat brusc starea).

 Zara:

  • Să citesc,
  • Să cumpăr haine, sunt consilierul vestimentar al întregii familii mai puțin a fiului meu care își alege hainele singur de la… 3ani,
  • Jocurile pentru copii. Îmi place să particip și eu,
  • Ieșirile cu prietenele,
  • Să petrec timp cu fetele Gabrielei. (Cele 2 nepoate o consideră o „mătușă de poveste.”)

Emilia:

  • Să citesc, mai ales memorii,
  • Să desenez,
  • Să călătoresc împreună cu familia, altfel nu prea are haz,
  • Să cunosc oameni noi, de când cu blogul am această șansă,
  • Bijuteriile de argint, în special inele și brățări.
  1. Cărui cult religios aparții?

Gabriela:  baptist.

Zara: baptist.

Iulia: niciunul.

Emilia: ortodox. O lecție de toleranță pe care am învățat-o împreună. Fiecare ne simțim confortabil cu religia pe care o practicăm. Niciodată asta nu a fost un motiv de dispută între noi.

  1. Ce te inspiră?

Gabriela: Oamenii care gândesc pozitiv, care încurajează. Îmi amintesc de primul job în Austria. Am avut șansa să dau peste o doamnă care mi-a intuit calitățile și m-a motivat să le cultiv. Așa ceva nu se uită.

Iulia: Forfota orașului, fără ea nu aș putea să pictez. Dacă mâine ar disparea, aș rămâne fără… muză.

Zara: Muzica. Simfoniile lui Beethoven mai ales a V-a și a VIII-a. Muzică corală de John Rutter. For King& Country – formație de muzică creștină.

Emilia: Cărțile. M-au transformat, m-au făcut să evoluez și să pot scrie și eu. Fizionomiile interesante mă inspira de asemenea. Mă trezesc că ajung personaje într-o articol pe blog. Întotdeauna am un carnet cu mine. Dacă o să vedeți pe cineva în București, care își ia notițe, cu siguranța eu sunt.

  1. Ești creativă?

Gabriela: Nu excelez la capitolul asta. (Elementele de design din apartamentul ei contrazic asta.)

Iulia: Enervant și obositor de creativă. Faptul că pictez reflectă asta.

Zara: Nu. (Zara, serios faptul că mă năucești mereu cu vestimentația nu ține de creativitate?)

Emilia: Da. Scriu și desenez de mică. Acum tratez totul cu resposabilitate.

  1. O întâmplare din viața ta?

Gabriela: Într-o zi am aflat de la părinți că trebuia să mă cheme și Gabriela. Hotărâtă să îndrept lucrurile și plină de inițiativă am trecut la fapte. Mi-a luat ceva timp să găsesc aceiași culoare de stilou ca în certificatul de naștere, dar până la urmă am reușit. Am completat și Gabriela. Mulțumită l-am pus la loc. Până într-o zi când părinții au avut nevoie de el. Nu m-au pedepsit, dar a fost necesar să-l schimbe. Atunci am fost creativă… la limita legii.

Iulia: În metrou, în Viena. O zi obositoare acum 12-13 ani (pe vremea când eram babysitter la o familie de americani). Scot telefonul și butonez. În fața mea un tip se uită lung la mine și îi spune partenerei: Uită-te la asta ce moacă dură are, seamănă cu Irina Petrea (“Supernanny” era o emisiune în România). Tipa nu era interesată de ce spune el și nici de mine. Dar nu s-a lăsat. A obținut de la ea, după ce a obligat-o să mă privească, doar un: Și? Mă gândeam cum să îl anunț că înțeleg românește. Am coborât la aceiași stație. M-am apropiat de el și i-am spus: Mulțumesc de compliment! Tipa s-a pus pe un râs isteric, iar el a înlemnit. Aș fi vrut să îi vezi fața!

Zara: Eram în tabără, aveam 11-12 ani. O fată mă întreabă: cum te cheamă?  Ia ghici?, îi răspund. Mai târziu o văd că vine spre mine și spune: Ianghici mergi afară? Mirată am întrebat-o: De ce îmi spui așa? Zâmbea frumos, nu părea genul afurisit. Ianghici nu e numele tău? Am crezut că ești unguroiacă. Ia ghici cu accent moldovenesc devenise nume unguresc. Așa am rămas: Ianghici. Probabil că părea mai exotic.

Emilia: Aveam 4-5 ani. Părul blond, ochii albaștrii și pielea foarte albă. De la plajă spre hotel trecem pe lângă niște tarabe cu suveniruri. Culmea prostului gust: inele, cercei, brățări și tot soiul de „obiecte de artă” făcute din scoici. Puteam să stau lejer o oră să admir „creațiile bijutierilor”. Ai mei sătui de contemplările mele s-au ascuns după un colț în speranța că mă vor  învață minte să nu mai pierd vremea. Când m-am întors și m-am văzut singură m-am pus pe plâns. Un grup de nemți care treceau pe acolo, mișcați de suferința mea, au crezând că sunt de-a lor. Unul din ei m-a luat la întrebari. Ori individul era agitat, ori eu am perceput germana ca pe o limbă agresivă. Așa că m-am pus pe un urlat de m-a auzit toată Mamaia. Noroc că l-am văzut pe tata venind spre mine. Misterul se elucidase. S-a făcut haz de ambele părți, iar eu la întoarcere povesteam foarte serioasă, la toată lumea, cum un neamț a vrut să mă ia în Nemția. Pentru că unde pot trăi nemții decât în… Nemția?

  1. Când spui România la ce te gândești?

Gabriela: Casa părintescă, anii de liceu și locul unde m-am născut. Avem o țară atât de frumoasă! Mă doare să văd un astfel de potențial, administrat atât de prost.

Iulia: Înghețată Polar, Transalpina, Teatrul Național București, Centrul Vechi.

Zara: România este țara copilăriei mele. În care nu am avut ce au copiii mei azi, dar am fost fericită. Poate pentru că nu știam că există mai mult, dar lipsurile nu m-au afectat.

Emilia: Este țara în care trăiesc și pe care am învățat să o iubesc. E România pe care o descopăr din cărți. E România pe care aleg să o promovez pe acest blog.

Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Valentina Ario-Bălașa: „Nu muri cu muzica în tine”

VBA3
La o prezentare de modă…

Cum am ajuns să-i iau un interviu Valentinei Ario-Bălașa? Cred cu tărie că întâlnirea cu anumiți oameni nu este întâmplătoare. Aveam nevoie, pentru un proiect, de niște fotografii făcute de un profesionist. Valentina Bălașa-Ario mi-a fost recomandată de o prietenă. Îmi doream să lucrez cu un fotograf care să intuiască cea mai bună variantă a mea, să găsească unghiul potrivit și lumina care să mă pună în valoare, dar fără a mă transforma într-o altă persoană, fără să-mi anihileze personalitatea și fără prea multe „ajustări”. Simplu, nu? Am trăit mereu cu ideea că viața unui model este foarte distractivă. Practică mi-a demonstrat că nu este atât de simplu cum pare la prima vedere. Dar să lucrezi cu Valentina este o plăcere, totul devine joacă, chiar și pentru cineva ca mine care trăiește într-un univers paralel de lumea modelelor. Mă gândesc să repet experiența.

La ceva timp de la ședința foto, am întrebat-o dacă ar fi de acord să-mi acorde un interviu? A fost receptivă la propunerea mea. I-am explicat că nu merg pe tipul de interviu Q&A. Prefer interviul-portret sau o combinație între cele 2. Consider că descrierea ținutei și a gesturilor spun foarte mult despre o persoană, iar dacă mai adaug și o prezentare a spațiului unde se desfășoară interviul, se conturează mult mai bine personalitatea celui intervievat (mereu las persoana căruia îi iau interviul să aleagă locul unde se va desfășura). Valentina a punctat că îmi citește blogul și are încredere în mine.

VBA4
Ședință foto

Ne-am întâlnit într-o după-amiază friguroasă la Seneca. Tenul ei pur și simplu radia. Se vedea că stăpânește de minune tipul acela de make-up care corectează orice imperfecțiune, flatează trăsăturile frumoase și dă senzația că a fost gata în 5 minute. Ca să poți arăta așa îți trebuie o tehnică desăvârșită plus cunoștințe solide pentru a duce totul spre un alt nivel. O ținută minimalistă în negru și gri întregea impresia de rafinament. Valentina posedă arta simplității, se observă cu ușurință din: lipsa bijuteriilor, manichiura discreta și eliminarea oricărui accesoriu inutil. Singura extravaganță un păr „scandalos” de strălucitor într-o culoare bine aleasă care îi punea în evidență ochii. Postura ei se afirmă înaintea vestimentației. Un expert realizează că posesorea unui astfel de outfit, stăpânește foarte bine un principiu. Calitatea primează în fața cantității. Pe Valentina hainele o întregesc, punând-o în valoare la fel ca rama unui tablou.

Eram entuziasmată să fac acest interviu. Îi urmăream de ceva timp proiectele și evoluția. Mi-a plăcut cum a debutat dialogul dintre noi. Pe picior de egalitate. O condiție esențială pentru un interviu bun.

VBA2
Un personaj…

Valentina știa de mică ce își dorește. Totul a început cu un concurs, Miss Neamț. La 15 ani a remarcat-o Agnes Toma care avea o prezentare la acel eveniment. I-a propus să prezinte moda pentru ea. A avut astfel o confirmare a potențialului ei. Nu a câștigat Marele Premiu, dar a luat Premiul de Popularitate. Așa a pornit cariera de model. Iar ea a știut că va veni în București să-și realizeze visul.

VBA6
Fotografia mea preferată…

La 21 de ani își deschide propriul atelier de haine. Îmi povestea amuzată ce aventură a fost. A dat un anunț că angajează croitoreasă. Când deschidea ușa, cele care se prezentau pentru job, întrebau invariabil: „mama este acasă”? De atunci „muncea ca un cazac” și în continuare face asta. Astazi este designer vestimentar (rochii de gală) pentru artiști și personalități. Le îmbracă pe sopranele Leontina Văduva, Rodica Vica, prezentatoarea Andreea Perminov (pe care o consideră muza ei).

După ce a reușit să își pună la punct afacerea cu atelierul de croitorie, s-a aventurat și în domeniul fotografiei. Pasiune care a transformat-o în creator de imagine. A pus bazele unui proiect de dezvoltare a imaginii (restilizare) cu ajutorul machiajului și fotografiei. În studio nu consideră că muncește. Simte că este binecuvântată, pentru că are șansa să facă ce îi place, dar și să câștige din asta. La început nu a fost tocmai ușor. Urmărea banii, dar nu veneau. Mai târziu când nu am a mai pus atâta presiune pe ea, au apărut colaborările, iar banii au venit fără efort.

Maturizându-se începe să-și pună tot mai des întrebarea: „Care este contribuția mea în această lume? Ce pot face pentru mine și pentru cei din jur?” Fiind model atâția ani, era normal să fie interesată de evoluția stilistică din România. Într-o zi a realizat că moda străzii nu se prezintă prea atrăgător. Adolescentele și femeile tinere preferau un make-up agresiv, vestimentația lor ducea într-o zonă vulgară, îmbrăcau toate aceleași haine și (cu foarte rare excepții) nu aveau un stil propriu. Aceste aspecte o agresau. Își dorea să facă ceva în acest sens. Mai ales cu adolescentele.

VBA1
Fundația Calea Victoriei (cursuri)

A început o colaborare cu Fundația Calea Victoriei. Și-a dorit un curs de educație vestimentară, dar a ajuns să predea un curs de make-up. În momentul în care a venit propunerea din partea Sandrei Ecobescu pentru cursul de machiaj și imagine (mai 2013) a realizat că deține suficiente abilități în domeniu să poată face față. De la ingeniozitatea cu care transforma imaginea doamnelor în studioul propriu, a trecut la o altă etapă. Urma să împărtășească aceste cunoștințe și altora. I-a luat 6 luni să structureze cursul, avea nevoie de o formulă cu aplicabilitate la grupe diverse de vărstă. A început (octombrie 2013) cu un grup pilot de 12 persoane. Și de atunci nu s-a mai oprit. Îi plac provocările. Îmi povestește de un curs unde a participat o adolescentă de 17 ani și o doamnă de 70. A fost solicitant pentru că a trebuit să se raporteze la segmente de vârstă foarte diferite. Ulterior s-a concretizat și al 2-lea curs de stil vestimentar și imagine pentru adolescenți, pentru domnișoare și doamne.

VBA5
Ador să vorbesc în public…

Cum era necesar să vorbescă în fața cursantelor, Valentina își dorea ca discursul să fie la înălțimea cunoștințelor ei.  A învățat public speaking din mers ajutată de Elena Badea, de la Ernst & Young și a primit ponturi foarte utile de la Mihaela Tatu. Apoi a aprofundat subiectul la Fundația Calea Victoriei împreună cu Iulia Ivanov. Așa a putut să țină o prezentare de impact, a învățat să-și stăpânească emoțiile și stresul, să depășească blocajele și momentele dificile, să gestioneze diferite tipuri de participanți la prezentare. Teoretic, practic abilitățile au venit în timp. Acum, înainte de fiecare curs se încălzește. Asta o ajută cu claritatea ideilor. Fiecare suport de curs beneficiază de o structură și o organizare care îi permit să construiască ușor o poveste. „În clasa a 8-a aveam fobie să vorbesc în fața clasei iar acum, cu antrenament intens și reprogramare, ador să vorbesc în fața unei audiențe”.

Pe lângă toate astea Valentina Bălașa-Ario ține cursuri de machiaj și stil vestimentar în companii multinaționale, ca reprezentant al Fundației Calea Victoriei.  Există un interes tot mai crescut al companiilor pentru acest gen de cursuri, în care se pune accentul pe codul vestimentar. Rezultatele celor care beneficiază de ele se reflectă într-o mai bună imagine la locul de muncă, dar și în relația cu clienții.

În cadrul Institutului Diplomatic ține cursuri despre vestimentația în diplomație și mediul de afaceri. În acest caz, rezultatele s-au văzut imediat. Tinerii diplomați au considerat informațiile foarte utile.

VBA7
Evoluție…

Q: Ce te face să uiți de griji?

A: Somnul, băile pe care le percep ca pe o îmbrățișare, iar asta mă detensionează. Cel mai mult îmi place să creez în propriul atelier.

Q: Peste ce nu poți trece?

A: Peste chestii legate de demnitate.

Q: Îți plac filmele vechi?

A: Normal. Cele din anii ’30-’40-’50. Imi place Grace Kelly și Audrey Hepburn. Cinematografia franceză și Brigitte Bardot.

Q: Oamenii care te-au inpirat?

  • pictorul Sabin Bălașa – pe plan uman, altfel nu aș fi descoperit niciodată lumina din mine;
  • Oprah – o admir pentru autenticitate;
  • Jon Butcher – asociat la Mindvalley. Îl urmăresc pe youtube. Mă inspiră cum să-mi organizez viața.

Q: Cartea care ți-a schimbat viața?

A: Jocul vieții și cum să-l jucam – Florence Scovel Shinn. Autoarea consideră că viața e un joc, iar pentru a-l juca bine trebuie să înțelegi legile universale care îl guvernează.

Q: Ce vârstă au prietenii tăi?

A: De toate vârstele, între 17-70 de ani. Mă înțeleg foarte bine cu Andreea Perminov, dar și cu soprana Rodica Vica. Pentru mine vârsta nu cotează, contează inspirația și determinarea pe care o transmit oamenii cu care mă împrietenesc.

Q: Ești fericită în prezent?

A: Cea mai fericită ființă din lume. Pentru că am învățat să nu mai am așteptări. Mă ghidez după expresia Fă rai din ce ai! ( Expresia asta mă urmărește, acum 2 săptămâni o altă Valentina îmi spunea exact același lucru. Menționez că cele 2 doamne nu se cunosc. Activează în domenii total opuse.)

 Q: Colecționezi ceva?

A: Timbre și ilustrațiile cu pisici pictate de Arina Gheorghiță.

Q: Un regret?

A: Faptul că că nu am dat curs unui proiect. Rochii create de mine și pictate de Sabin Bălașa. Am înțeles că în viața sunt chestii care nu se amână.

Q: Muzica preferată?

A: Jazul anilor ’40 -’50.

Q: Ce ai învățat în timp?

  • să consider prioritate ce este important și urgent, deleg pe alții ce nu intră în prima categorie. În trecut nu făceam această diferență, iar asta genera un stres imens în viața mea;
  • să cer un un preț corect pe munca mea. Când am realizat propria valoare nu a mai fost o problemă să fac asta. Privind în urmă, atunci când acceptam un preț prea mic era echivalentul cu a cerși iubire.

Q: Cum ai învățat să îți gestionezi timpul?

A:  Nu-mi place să-mi fac planuri pe termen foarte lung. Asta nu înseamnă că nu îmi respect proiectele sau nu sunt organizată. Caut să le gestionez cât mai bine pe cele prezente. Lunea este ziua mea liberă. Îmi fac acestă favoare. Atunci când sunt odihnită, ideile curg și sunt mult mai calitative.

Q: După ce motto te ghidezi acum?

A: Nu muri cu muzica în tine.” Este vorba de muzica din sufletul nostru, pe care o ținem încătușată în tăcere. Lumea asta are nevoie de muzica fiecărui suflet. Doar așa ar putea deveni mai bună. Și stă în puterea noastră să facem asta.

Q: Crezi în Dumnezeu?

A: Da.

Q: Cum ai defini evoluția?

A: Prin creșterea nivelului de conștiință. Cu toți ne dorim să evoluăm de la nivelurile joase spre cele mai înalte.

[Pentru cei care nu au auzit de acest lucru voi face o scurtă detaliere. Fiecare nivel de conștiință coincide cu anumite comportamente și percepții umane. Trecerea de la un nivel la altul presupune o schimbare radicală. Nivelurile conștiintei din Piramida conștiinței – Dr. David R. Hawkins :

  • Iluminarea: 700 – 1000. Cel mai înalt nivel. L-au atins: Iisus, Buddha, Krishna, etc.
  • Fericirea: 540-600. Nivel atins de sfinți și persoane avansate spiritual.
  • Nivelul înțelegerii: 400 – 500. Nivelul știintei, al medicinei, al dorinței pentru cunoaștere.
  • Iertarea: 350-400. Cei care trăiesc la acest nivel duc la bun sfârșit orice lucru început și nu au frică de eșec.
  • Optimismul: 310-350. La acest nivel oamenii dau tot ce e mai bun și au o voință de fier.
  • Neutralitatea/Încrederea: 250-310. Individul este mulțumit cu viața sa. Nu pare să aibă motivație pentru evoluție.
  • Curajul: 200-250. La acest nivel, individul realizează că este responsabil pentru eșecul sau succesul său și pentru propria evoluție.
  • Mândria: 175-200. Este nivelul către care aspiră majoritatea oamenilor. Sunt oameni care ajung să se simta bine numai dacă au ajuns faimoși. Acest nivel este sursa rasismului, naționalismului, fanatismului religios, etc.
  • Furia: 150-175. Dorințele neimplinite generează furie și frustrări.
  • Dorința: 125-150. Dorința poate provoca schimbare, efectul invers este că înrobește individul.
  • Frica: 100-125. La acest nivel sunt cei care trăiesc sub regimuri dictatoriale sau cei implicați în relații abuzive. Aici se manifestă paranoia, neîncrederea, senzația că toți din jur vor să-ți facă rău, suspiciunea.
  • Amăraciunea: 75-100. Oamenii sunt nefericiți din cauza unor tragedii prin care au trecut. La acest nivel simți că toate oportunitățile te-au ocolit. Te simți o persoana ratată.
  • Apatia: 50-75. Nivelul disperării, al lipsei de speranță. La acest nivel sunt oamenii fără adăpost sau cei care trăiesc în săracie.
  • Vina: 30-50. Nivelul vinei. Individul blocat la acest nivel are stimă de sine scăzută și este incapabil de a-i ierta pe ceilalți.
  • Rușinea: Sub 30. Nivelul umilinței. Aici se regăsesc persoane cu gânduri de suicid, persoane victime ale abuzului sexual.]

Interviul cu Valentina Ario-Bălașa m-a făcut să văd dincolo de femeia frumoasă din fața mea. Mi-a demonstrat că este mult mai mult, de aceea mă simt datoare să punctez un aspect. Nu știu dacă se va percepe la citirea interviului ( este ceva emanat de gesturile Valentinei), dar în preajma ei ai un sentiment de liniște. Bucureștiul, rebel și mereu răzvrătit, care nu vrea să se supună nici unei reguli a rămas undeva în fundal. A fost anihilat timp de 2 ore, cât a durat întâlnirea, de femeia echilibrată care îmi vorbea despre viața ei.

Dacă v-a plăcut articolul mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Valentinei Ario-Bălașa.

 

Categorii
Diverse Interviuri

Curaj frate cu nebunia

v1

Ne-am reîntâlnit în decembrie 2017. Am ajuns acasă hotărâtă să scriu articolul. Valentina Saygo este visul oricărui jurnalist. Povestește cursiv, nu uită să zâmbescă și fascinează prin pasiunea cu care se exprimă. Dacă mai adăugăm la asta și o anumită grație a gesturilor, e normal ca totul să se transforme într-un agrement. În astfel de situații articolul se scrie aproape singur. Cu toate astea, ceva mă făcea să amân. Au venit sărbătorile. Subiectul se încadra perfect pentru ianuarie. Oamenii se întorc cu forţe proaspete la birou și au nevoie de impulsuri. A mai trecut o săptămână. Nu găseam titlul potrivit. Un comentariu pe contul ei de Facebook m-a luminat.

v2

Valentina Saygo este director general şi expert contabil în cadrul societăţii Ask for Accounting. A fost prima firmă din Romania care a implementat Tax Free (evitarea dublei impuneri). Începând acest business şi-a propus:

  • să facă lucrurile diferit, să schimbe modul de gândire în acest domeniu și să abordeze din cu totul alt unghi această activitate;
  • să folosească legislaţia în favoarea clientului, arătându-i care este cea mai bună variantă pentru el;
  • să apere drepturile clienţilor şi să îi protejeze. Cei mai mulți dintre ei nu și le cunosc. Ask for Accounting face posibil asta.

Drumul de la a vrea la a realiza a fost cea mai mare provocare. Nu a renunțat și a continuat să privească doar… înainte.

Am fost colege de facultate. Mă întrebam dacă succesul a schimbat-o? Dacă trebuia să mă conversez cu o „divă” expert contabil? Nu o mai văzusem de la terminarea facultăţii. Revederea mi-a confirmat că și-a păstrat nealterată energia, ușurința de a comunica cu oamenii și curajul de a înfrunta provocările. A adăugat hotărâre, dorința de a performa și intuiția că nu trebuie să aștepți schimbarea de la alții. Dacă vrei ca lucrurile să se miște într-o direcție, schimbarea începe cu tine. A pierdut din temperamentul și fricile tinereții, lăsând locul echilibrului și discernământului în situații limită.

Am pătruns într-un spațiu în tonuri deschise. Mobilierul păstra aceeași cromatică. Asta mi-a trezit o stare de bine pentru că afară se lăsase întunericul. Deși ordonat, nu era genul acela de biroul zen. Dosarele existau nu la modul agresiv, dar suficient să intuieşti că acolo se şi munceşte. Punctul de interes al încăperii era o reproducere după Marele val a lui Hokusai. Apoi privirea a reținut un portret al Valentinei în acuarelă, niște cărți undeva în fundal și un laptop burgundy (culoarea ei preferată).

Mă aşteptam să o găsesc îmbrăcată într-un taior elegant, perle şi o atitudine glacială. Valentina era într-o pereche de blugi, o ie veche şi nişte botine delicioase în picioare (burgundy cum altfel?). O vestă din blană gri şi o pereche de perle duceau ansamblul din zona casual într-un repertoriu mult mai sofisticat. Tuşa finală era dată de un inel opulent. Din ce îmi imaginasem eu, doar perlele erau prezente.

Am întrebat-o dacă s-a gândit vreodată că va avea atâta succes? Şi mai ales dacă şi l-a dorit? Răspunsul ei m-a şocat. Niciodată. Tot timpul am crezut că voi rămâne un bun executant. Apoi viaţa m-a adus într-un punct de unde nu am avut de ales. Atunci am învăţat că orice decizie e mai bună decât o indecizie.

v3

A pornit-o empiric. Nu era familiarizată cu activitatea unui manager. Primul pas au fost cărţile (autori americani). În timp s-a dovenit că nu prea aveau aplicabilitate în România și Europa. Apoi a realizat că are nevoie de un curs de management. A optat pentru un program de trasformare organizaţională GM Masterclass Academy cu Petre Nicolae. Şi a simţit imediat schimbările. Până atunci nu ştia cum să recruteze un om de vânzări, ce să îi ceară?! Singurul domeniu în care  era cu adevărat  acoperită era cel contabil.

A avut parte de nopți nedormite, zbucium și lupta cu un sistem care bloca orice inițiativă din partea ei. 2014 a fost anul când şi-a permis prima vacanţa adevărată (2 săptămâni) după ani de muncă crâncenă. Dar a fost şi anul când la întoarcere şi-a schimbat întreaga echipă. A păstrat doar asistenta care astăzi este partener. A învăţat pe parcurs. A ajuns să ia decizii rapid şi nu a regretat. De multe ori contextul nu i-a permis să se gândească prea mult. A învăţat să fie radicală. Toate astea au fost ca o reclădire. Îmi subliniază că meritul nu îi aparţine în totalitate. Are şansa de a avea alături, oameni care înțeleg ce înseamnă munca de echipă. Iar acești oamenii la rândul lor se bucură de respectul ei.

Pentru că vorbea atât de frumos de proprii angajaţi, am întrebat-o cum îi alege? În primul rând mă interesează atitudinea unei persoane. Mai exact, cei 7 ani de acasă, nu cunoştinţele. Astea se învaţa. Cu educaţia e mai greu. A ajuns aici pentru că a înţeles la timp să pună preţ pe valoare. Singura care durează în timp.

Valentina este un expert contabil atipic. Pentru cine nu ştie cu se ocupă, o plasează cu siguranţă în alte zone de activitate. Este pasionată de cultura japoneză, cărţi, călatorii, fotografie şi sporturi extreme. Da aţi citit bine!

Cultura japoneză o atrăgea încă din facultate. Adoră stampele japoneze. În mod special Marele Val – Hokusai. A mers pe urma lor şi le-a găsit în marile muzee din Tokyo, Amsterdam și Londra. Nu poţi să iubeşti cultura japoneză şi să nu călătoreşti în Țara Soarelui Răsare. Am întrebat-o dacă există vreo legătură între Saigō Takamori – ultimul samurai şi numele ei. S-a eschivat cu eleganţa. Știu însă că un obiectiv turistic care a vrut neaparat să-l vadă în Japonia a fost statuia lui. Saygo  nu este un nume frecvent în România şi cu siguranţa şi-a pus întrebări. Autorul preferat este Yasunari Kawabata.

Cărţile au un rol major în viaţa ei:

  • Eat, Pray, Love – a determinat-o să călătorescă și să spună adio unei căsătorii care nu mai funcționa,
  • Memoriile unei Gheişe au făcut-o să viseze. Aşa a descoperit o altă Japonie și obiceiurile ei,
  • cărțile de management o instruiesc profesional, le răsfoiește și recitește ori de câte ori este nevoie (preferata este Avantajul lui Patrick Lencioni),
  • Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus – John Gray, nu îi părăsește noptiera. Este cartea care m-a făcut să văd altfel relațiile de cuplu. Mă gândesc că dacă fiecare ar citi aceasta carte, lumea ar fi mai fericită în cuplu.

v4

Călătoriile. Fiecare destinație de vacanță îi dă energie și posibilitatea de a se bucura de frumusețea locurilor. Destinații care au făcut-o să vibreze:

  • Pe primul loc retreatul de yoga din Bali, cu Andreea Pautov de la suntuncopac.ro, pentru că mi-a oferit atât de multă liniște și magie. Aș putea spune că am fost zen timp de o lună întreagă. Parcă pluteam pe nori și nimic nu reușea să mă scoată din starea aceea, nici măcar haosul Bucureștiului.
  • A doua a fost Londra. A văzut expoziția lui Hokusai și Marele Val (o inspiră atât de mult încât o reproducere se află în biroul personal). Concertul U2. A experimentat gastronomia în restaurantul lui Raymond Blanc, un chef pe care îl admiră și îl urmărește alături de alți 2 monștri sacri:  Rick Stein cu reportajele lui  absolut amețitoare și vocea aproape la fel de plăcută ca a bunicului David Attenborough. Al treilea este Gordon Ramsay.

Fotografia. Pasiunea s-a declanşat într-o excursie Foto trip în Cappadocia cu Dan Mirica, unde a plecat înarmată cu… telefonul mobil. Între timp, şi-a cumpărat o cameră serioasă. Este pregătită să exploreze, în luna mai, Zanzibarul şi Tanzania.

v5

Sporturi extreme. Este pasionată de săriturile cu paraşuta şi scufundările sub apă. A dat dovadă de un curaj frate cu nebunia. Curajul este o prezență constantă în viața ei. Mignionă, fragilă nu te aștepți la asta din partea ei. Un paradox, nu are carnet. M-a lăsat să înțeleg că nu este o prioritate, dar sporturile extreme da.

Pe lângă activitatea de zi cu zi în cadrul firmei proprii, Valentina:

  • este membru în boardul Fundației Olimpice Romane, alături de Andreea Raducan și Valeria van Groningen. Fundația este înființată de Ion Țiriac. Sprijină copiii cu potențial olimpic, viitori sportivi precum și foștii sportivi care și-au încheiat cariera și au nevoie de ajutor.
  • s-a alăturat Consiliului Național al Intreprinderilor Private Mici și Mijlocii CNIPMMR condusă de Florin Jianu. Acest lucru îi permite să participe la dezbateri legislative pe teme fiscale. Datorită consiliului este prezentă în Comisia de dialog social a Ministerului Finanțelor sau în Parlamentul Romaniei.
  • și-a descoperit o calitate de care nu știa, aceea de a traduce din română în română legislația fiscală. Rezultatul, primește invitații pentru a participa la emisiuni de televiziune unde dezbate subiecte din sfera contabilității. Și cum nu ratează nici o provocare prin care să-și facă cunoscută activitatea, a reușit să depășească emoțiile vorbitului în direct.
  • este trainer pentru antreprenori sau contabili juniori. Referitor la traininguri, aș putea spune că sunt egoistă și că mă încarc de energie după fiecare din ele. Oamenii îmi spun că nu se așteptau ca un domeniu atât de tehnic și plictisitor să fie captivant și interactiv.
  • scrie articole despre legislația fiscală în presa economică. Îi place tare mult să fie trainer și să scrie. E adevarat că mi-aș dori să scriu mai des. Cu toate că subiectele sunt tehnice sau aride, mă străduiesc să le fac ușor de lecturat.

v7

Cum a ajuns aici? Poate pentru că are ca motto: Fă rai din ce ai! Și pentru că încearcă în fiecare zi să devină cea mai bună versiune a ei. Pentru că nu se plânge, pentru că nu renunță și pentru că dă dovadă în tot ce face de un curaj frate cu nebunia.

Eu am plecat de la întâlnirea cu Valentina, mai convinsă ca niciodată, că ceea ce te sperie se poate transforma în șansa vieții tale.

Fotografii din arhiva personală a Valentinei Saygo.