Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam #36 DoR – Decât o Revistă. Mai precis reportajul Nicoletei Rădăcină, Butonul roșu, despre greva muncitorilor de la fabrica Electrolux. Pentru a se documenta Nicoleta a mers de 2 ori la Satu Mare unde, de fiecare data, a stat câte o săptămână. M-am întrebat cum ar fi dacă aș petrece și eu o săptâmâna în redacția DoR, să-i cunosc pe reporteri și editori pentru ca apoi să scriu despre ei.
Repede, să nu mă părăsească curajul, am scris un mesaj Nicoletei, am închis ochii și am dat click pe send. Acum că dorința mea era transmisă, nu-mi rămânea decât să aștept răspunsul. Din fericire au rezonat cu propunerea mea așa că, în perioada 27-31.01.2020, aveam să respir același aer cu editorii și reporterii de la DoR. Puteam, în sfârșit, să-i întâlnesc pe oamenii care au contribuit (și contribuie) substanțial la ridicarea calității jurnalismului în România.
Iată-mă într-o dimineață de ianuarie parcurgând același traseu pe care am mers ani de zile. Diferența era că acum abia așteptam să ajung, în timp ce în trecut pe măsură ce mă apropiam de un loc, aflat în vecinătatea redacției DoR, simțeam cum muream în fiecare zi câte puțin. Acealași drum, dar cu o altă perspectivă.
Am ajuns și timp de câteva minute, cât au durat prezentările, nu știam ce să cred. Era o glumă sau pur și simplu coincidență? Aproape toate numele erau dublate, unele chiar triplate: Andreea, Oana, Carla, Cătălina, Nicoleta, Anca. Mă simțeam ca într-un carusel, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Singurele nume pe care le-am reținut au fost Nicoleta Rădăcină și … Irina. Cei care mă urmăresc cunosc obsesia mea pentru acest nume. Nu am putut să o identific nici măcar pe Andreea Vrabie, deși podcastaul ei Pe Bune îl ascult de peste 2 ani.
Eram în „laboratorul” unde se fabrică poveștile cu miză umană pe care le citesc cu atâta plăcere. Luni ora 10:00 – începe ședința editorială moderată de Sorana Stănescu cu întrebarea: Ce ați consumat în weekend? (întrebarea variază la fiecare ședință). Au venit spre mine o avalanșă de informații. Despre cărți, filme, cafenele, evenimente DoR din țară, am aflat chiar și de existența unui excelent patinoar în Cișmigiu. Mă mai relaxasem când mi-am auzit numele. Am dedus că era rândul meu să spun ce consumasem: Bizanț – o carte și un serial pe Netflix.
După acest intro discuțiile au luat o turnură mult mai serioasă.
• Am aflat că articolul despre Brădetu „s-a dus până la cer” și a devenit un fenomen.
• Că vorbitul la evenimente duce la o creștere sănătoasă a brandul personal.
• Cum stă publicația DoR cu evoluția datelor de trafic.
• S-a vorbit despre întâlnirile din țară cu cititorii. La Iași, Facultatea de Litere, reporterii DoR au discutat cu studenții dacă se mai merită să faci jurnalism în ziua de azi? În Vaslui au dezbătut, cu peste 50 de oameni: de ce vor să plece din țară, dar și dacă se gândesc să se mai întoarcă ? În ambele locuri, reporterii DoR, au fost asaltați cu întrebări de unde concluzia lor că oamenii din alte orașe își doresc aceste întâlniri.
• Am sesizat o preocupare aparte pentru economia rurală și satul românesc. Dacă în 2019 au ales o destinație bine țintită – un loc în jud. Suceava, în 2020 au schimbat abordarea. Un membru al echipei a pus degetul pe harta. În martie – aprilie vor pleca să facă predocumentare pentru un viitor articol în jud. Buzău – Lopătari/ Beceni.
• S-a discutat despre calitatea aerului din atâtea unghiuri încât la plecare, în drum spre casă, elaboram strategii și căutam pe net care este cel mai performant purificator de aer (de apartament) pentru aerul poluat. Se pare că traficul nu este cea mai mică problemă, altele sunt problemele reale. Reporterii DoR care vor scrie articole pe această temă, cu siguranță, nu se vor rezuma doar la experți (excelenți teoreticieni) ci vor discuta și cu grupuri civice care încearcă să facă lucruri în comunitatea lor (partea practică).
Marți, miercuri și joi sunt zilele în care reporterii DoR merg pe teren. Oricât de mult aș fi vrut să merg cu ei peste tot nu puteam să mă împart, așa că am decis să mă limitez doar la evenimentele din redacție. În timp ce ei își documentau viitoarele articole, eu am reușit să iau interviu unei actrițe din România care, în prezent, studiază la Londra. A jucat rolul principal într-un film pe care îl consider un fenomen – „Între chin și amin”. Venită acasă pentru 2 săptămâni (să filmeze la un proiect) singura ei zi liberă era marți exact în ziua în care eu ar fi trebuit să fiu în redacția DoR.
Joi seara ora 19:00 înapoi în redacție. În timp ce în apartamentul 3 (sediul DoR) se desfășura întâlnirea cu o parte din oamenii care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, în apartamentul 4 am participat la Meet the Reporter cu Școala 9. Acela fost momentul în care mi-aș fi dorit să am o clonă.
În fiecare joi reporterii DoR se întâlnesc cu cititorii revistei. A fost rândul Nicoletei Coșoreanu să povestească despre experiența ei de când scrie la Școala9 și DoR. Deși în prezent este reporter la Școala9, o publicație jurnalistică dedicată educației preuniversitare, nu a uitat să mărturisească cât de mult și-a dorit să lucreze la DoR.
În timp ce pe ecran se derulau imagini cu Nicoleta, eram atentă la modul cum ne introduce în povestea ei. Nu sunt genul care să mă las sedusă doar de un discurs bine articulat. Limbajul non verbal și bucuria din privirea o deconspirau – fata asta chiar arde frumos pentru fiecare articol. Mă tem că am cam „hărțuit-o” cu întrebări: cum își face documentarea, dacă s-a regăsit în povești pe care le-a scris și cum reușește să-și păstreze concentrarea și obiectivitatea? Mi-a plăcut că, pe parcursul discuției, în timp ce cititorii aveau tendința să conducă discuțiile spre experiențe personale, Nicoleta și-a păstrat echilibrul. Empatiza cu cititorii și problemele lor, dar întorcea cu eleganță discuția pentru ca tema prezentării să nu fie trimisă în exil.
Nicoleta a menționat un nume, pe care l-am auzit de foarte multe ori la studente și absolvente de jurnalism – Emilia Șercan. Cred că exprimarea ei a fost ceva de genul: „Această profă minunată, Emilia Șercan!” Un nume care parcă mă urmărește. Încep să mă întreb dacă nu se impune un interviu?
La un moment dat pe ecran a apărut draftul articolulul – „Acasă nu încape într-un bagaj” scris de Nicoleta în care se vedeau corecturile lui Cristian Lupșa – editor DoR. Cum povestea documentată de Nicoleta avea un mare potențial emoțional, Cristi, prin completările făcute, îi sugera să scoată în prim plan acest aspect. Știe el de ce mizează pe aceste reacții afective. Emoțiile autentice, subliniez autentice, sunt cele care conectează cu adevărat oamenii.
Cred că era ora 21:30 când am plecat de la Școala9. Alături la DoR continua întâlnirea, celor care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, deși începuse la 6:00. Ușa era deschisă și vedeam chipurile participanților. Nu aveam nevoie de prea multă intuiție să realizez că acolo era un eveniment special. Plutea în aer ceva ce nu vezi în fiecare zi.
Am început săptămâna mea la DoR luni cu o ședință săptămânală și am încheiat cu o ședință lunară vineri ora 15:30 – Stare de DoR. Dacă în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, acum puteam să indentific fiecare membru al echipei. Fiecare Andree (sunt 3) cu numele de familie, fiecare Oană etc. Ați prins ideea. Sedința lunară a fost moderată de Cristian Lupșa – editor DoR. Cristi e genul de persoană care intimidează, dar cum ascultasem podcastul Andreei Vrabie (îl puteți asculta aici) să spunem că mi-a fost ceva mai ușor să mă raportez la omul Cristian Lupșa și nu editorul Cristian Lupșa.
În fiecare an au ales un cuvânt care să-i definească. Pentru DoR 2020 este Siguranță și Impact. În relații, în comunitate și societate. O centrare pe ce fac și pe ce lucrează. Trăim într-o lume în care, cu toții, alergăm după like-uri și share-uri în număr cât mai mare. Deși uneori ne erodeză emoțional, vrem notorietate și vrem expunere. Cristi a punctat un lucru pe care în ultima vreme l-am simțit pe propria piele: „Impactul offline rămâne pe când cel online, deși are și el rolul lui, se pierde.”
Planificări, strategii și calendarul lunii februarie. Totul era acolo pe ecranul din fața mea. Transparență totală. Am văzut până și grila de salarizare. Toți oamenii care lucrează la DoR și Școala9 au contracte part-time. Am înțeles că în spatele unor reporteri care produc conținut de valoare, există un om care a realizat cât de valoroasă este resursa umană cu care lucrează.
La un moment dat Cristi a întrebat: Ce aveam de sărbătorit? (o realizare a ta sau a echipei?) Așa am aflat că întâlnirea celor de 30 de ani fost un succes. Oamenii aproape că refuzau să mai plece. De departe, cel mai reușit eveniment la capitolul întâlniri cu comunitatea. Un proiect coordonat de Nicoleta Rădăcină – îngerul blond ( roz sau mov) care m-a conectat și pe mine cu cei de la DoR. Felicitări, Nicoleta! S-a vorbit despre întâlnirea cu comunitatea din Iași despre care au spus că ar trebui clonată și despre fenomenul Brădetu. Când mi-a venit rândul am spus: Faptul că sunt aici cu voi.
Când pe ecran au apărut imaginile cu noul sediu am putut să le văd entuziasmul, dar mai ales să-l aud. Au fost extrem de vocali. Începând cu 1 martie echipa DoR se mută în casa nouă. O clădire mai mare și mai potrivită cu nevoile lor. În timp ce pe ecran se derulau imagini cu amplasarea birourilor pe etaje, locul de fumat, sălile de ședințe și terasa, Jo (Georgiana Ilie) a punctat că noul sediu beneficiază de finisaje excelente. Acela a fost momentul în care am realizat cu câtă grijă a fost ales acest loc.
Nu vă închipuiți că totul e perfect. Când a apărut slideul cu zilele libere și jumătate din ele erau tăiate le-au cam căzut fețele. Cea mai spinoasă zi s-a dovedit 1 Iunie – Ziua Copilului. Ca părinte e frustrant să pice într-o zi în care trebuie să fii prezent la job. Și cum o parte din zilele libere date de Guvern au picat, în 2020, în zile în care toți editorii și reporterii trebuie să fie prezenți (sedința săptămânală de luni, sedința lunară plus altele evenimente) e normală să apară discuții.
Lui Cristi Lupșa i se pune deseori întrebarea: „Tu cum de nu-ți iei lumea în cap?”. E greu de lucrat în echipă când coordonezi 25 de oameni, de aceea subliniază că: „ce face DoR este mai important decât ce face fiecare individual”, dar și că „Din fericire suntem cea mai bună echipă pe care o știu.” Nu cred că greșesc dacă afirm că o spunea cu mândrie. Cum fiecare vrea mai mult, mai diferit decât mediul în care funcționează, Cristi îi încurajează să spună de ce au nevoie. Să vorbească despre lucrurile care le produc griji. Așa înțelege el forță în comunicare la nivel de echipă.
Ce m-a impresionat cel mai tare la prezentare lui Cristi Lupșa? Transparența. Am avut acces la informații la fel ca fiecare membru al echipei. Într-o țară în care lipsa încrederii a devenit brand național, el este dovada ca se poate și altfel.
După Starea de DoR a urmat o pauză și apoi a început la 17:00 – Storytime. Pornind de la articolul ei din ultimul nr. DoR „Acasă nu încape într-un bagaj” Nicoleta Coșoreanu a construit conceptul prezentarii în jurul unui cuvânt – acasă. În timp ce pe ecran se succedau imagini cu apartamentul unde a copilărit și locurile unde a locuit în București am înțeles că pentru Nicoleta acel acasă, de bază, nu e un loc care se transformă și devine tot mai rafinat. Acasă este despre emoții și oameni dragi. Acasă poartă în el suficientă dragoste încât să o protejeze pe tânăra care a plecat în lume cu visurile într-o valiză. În prezent pentru Nicoleta, acasă este locul unde s-a stabilit cu omul iubit. Acasă a devenit, prin poveștile pe care le spune, și redacția în care lucrează. Acasă va fi mereu locul unde se simte iubită, în sigurață, unde îi cresc aripi și visurile îndelung ocrotite devin realitate.
La finalul prezentării Nicoleta a punctat: „Nu vreau să plec din Romania, deocamdată cred că mai multe lucruri de făcut aici”.
La începutul acestui articol, am menționat că singurul nume pe care l-am reținut a fost Irina. De ce? E numele meu preferat. Așa o cheamă pe fiica mea, așa o cheamă pe mama și așa aș fi vrut să mă cheme și pe mine. Mulți mi-au recomandat să-mi schimb numele, dar eu am decis să am o rubrică pe blog – Irina. Firește că nu aveam cum să ratez un interviu cu Irina Tacu – reporter DoR.
Era în jur de 8:30 p.m când am plecat din redacția DoR. Le-am lăsat acolo pe Sorana, Nicoleta și Irina. Eram îngrijorată. Când am înțeles câtă documentare, câtă muncă și câtă pasiune înmagazinează un articol până apare print și online m-a luat amețeala. Asta fără să mai pun la socoteală oamenii care se ocupă de site, fotografii și toți oamenii care în redacția DoR fac lucruri care mie îmi scapă. Așa că vineri seara când bucureștenii erau oficial în weekend, undeva într-un mijloc de transport îmi spuneam: Doamne în ce m-am băgat?!
Nu vreau să minimizez ceilalți membrii ai echipei, doar că în saptămâna pe care am petrecut-o la DoR anumiți editori și reporteri au fost mai vizibili prin evenimentele pe care le-au moderat și organizat.
Săptămâna mea la DoR a zburat. Am depășit de mult timp faza că un reporter bun este prototipul Veronicai Guerin, deși cu ce probleme se confruntă România avem nevoie de 10 Guerin nu una. Nu toți jurnaliștii au ADN de erou. Dar în meseria asta nu e nevoie numai de eroi. Este nevoie și de oameni care caută soluții. Acest tip de jurnalism îl fac cei de la DoR.
Pentru ca vocea lor să fie din ce în ce mai auzită jurnaliștii buni au nevoie de cititori generoși. Atunci când îți place ceva nu ține doar pentru tine. Ca binele să răzbească mai ușor este nevoie să fie propagat. Un film, un spectacol, o carte, o revistă care îți bucură sufletul există prin cei care le consumă. Îți place – spune, povestește și recomandă. Dar mai ales cumpără. Conținutul de calitate nu e gratis. Tu ai produce, la infinit, ceva care chiar dacă te împlinește sufletește, nu îți poate achita rata la mașină sau casă?
După săptămâna mea la DoR sunt mai convinsă ca niciodată că jurnalismul este vocație. De aceea mulți chemați puțini aleși.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Emilia Chebac: Am văzut că militezi pentru conținut de calitatea. Decât 1 art/zi prost, mai bine 1 art/săptămână bine documentat. De ce?
Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?
2019 pentru Vali V. Popescu a fost un an bun. L-a jucat pe pe Tase Caraman, tânărul compozitor care s-a opus reeducării de la Pitești, un rol pentru care mulți actori și-ar vinde sufletul. Pe plan personal, în curand, Vali V. Popescu va deveni tatic.
Emilia Chebac: Ai un ritual al scrisului?
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
