Categorii
Cultură Viața mea

O săptămână la DoR

Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam #36 DoR – Decât o Revistă. Mai precis reportajul Nicoletei Rădăcină, Butonul roșu, despre greva muncitorilor de la fabrica Electrolux. Pentru a se documenta Nicoleta a mers de 2 ori la Satu Mare unde, de fiecare data, a stat câte o săptămână. M-am întrebat cum ar fi dacă aș petrece și eu o săptâmâna în redacția DoR, să-i cunosc pe reporteri și editori pentru ca apoi să scriu despre ei.

Repede, să nu mă părăsească curajul, am scris un mesaj Nicoletei, am închis ochii și am dat click pe send. Acum că dorința mea era transmisă, nu-mi rămânea decât să aștept răspunsul. Din fericire au rezonat cu propunerea mea așa că, în perioada 27-31.01.2020, aveam să respir același aer cu editorii și reporterii de la DoR. Puteam, în sfârșit, să-i întâlnesc pe oamenii care au contribuit (și contribuie) substanțial la ridicarea calității jurnalismului în România.

Iată-mă într-o dimineață de ianuarie parcurgând același traseu pe care am mers ani de zile. Diferența era că acum abia așteptam să ajung, în timp ce în trecut pe măsură ce mă apropiam de un loc, aflat în vecinătatea redacției DoR, simțeam cum muream în fiecare zi câte puțin. Acealași drum, dar cu o altă perspectivă.

Echipa DoR (aproape completă – e cam greu să strângi 25+ de oameni la poză) Credit foto: Cătălin Georgescu

Am ajuns și timp de câteva minute, cât au durat prezentările, nu știam ce să cred. Era o glumă sau pur și simplu coincidență? Aproape toate numele erau dublate, unele chiar triplate: Andreea, Oana, Carla, Cătălina, Nicoleta, Anca. Mă simțeam ca într-un carusel, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Singurele nume pe care le-am reținut au fost Nicoleta Rădăcină și … Irina. Cei care mă urmăresc cunosc obsesia mea pentru acest nume. Nu am putut să o identific nici măcar pe Andreea Vrabie, deși podcastaul ei Pe Bune îl ascult de peste 2 ani.

Eram în „laboratorul” unde se fabrică poveștile cu miză umană pe care le citesc cu atâta plăcere. Luni ora 10:00 – începe ședința editorială moderată de Sorana Stănescu cu întrebarea: Ce ați consumat în weekend? (întrebarea variază la fiecare ședință). Au venit spre mine o avalanșă de informații. Despre cărți, filme, cafenele, evenimente DoR din țară, am aflat chiar și de existența unui excelent patinoar în Cișmigiu. Mă mai relaxasem când mi-am auzit numele. Am dedus că era rândul meu să spun ce consumasem: Bizanț – o carte și un serial pe Netflix.

Sorana Stănescu (credit foto: Cătălin Georgescu)

După acest intro discuțiile au luat o turnură mult mai serioasă.
• Am aflat că articolul despre Brădetu „s-a dus până la cer” și a devenit un fenomen.
• Că vorbitul la evenimente duce la o creștere sănătoasă a brandul personal.
• Cum stă publicația DoR cu evoluția datelor de trafic.
• S-a vorbit despre întâlnirile din țară cu cititorii. La Iași, Facultatea de Litere, reporterii DoR au discutat cu studenții dacă se mai merită să faci jurnalism în ziua de azi? În Vaslui au dezbătut, cu peste 50 de oameni: de ce vor să plece din țară, dar și dacă se gândesc să se mai întoarcă ? În ambele locuri, reporterii DoR, au fost asaltați cu întrebări de unde concluzia lor că oamenii din alte orașe își doresc aceste întâlniri.
• Am sesizat o preocupare aparte pentru economia rurală și satul românesc. Dacă în 2019 au ales o destinație bine țintită – un loc în jud. Suceava, în 2020 au schimbat abordarea. Un membru al echipei a pus degetul pe harta. În martie – aprilie vor pleca să facă predocumentare pentru un viitor articol în jud. Buzău – Lopătari/ Beceni.
• S-a discutat despre calitatea aerului din atâtea unghiuri încât la plecare, în drum spre casă, elaboram strategii și căutam pe net care este cel mai performant purificator de aer (de apartament) pentru aerul poluat. Se pare că traficul nu este cea mai mică problemă, altele sunt problemele reale. Reporterii DoR care vor scrie articole pe această temă, cu siguranță, nu se vor rezuma doar la experți (excelenți teoreticieni) ci vor discuta și cu grupuri civice care încearcă să facă lucruri în comunitatea lor (partea practică).

Marți, miercuri și joi sunt zilele în care reporterii DoR merg pe teren. Oricât de mult aș fi vrut să merg cu ei peste tot nu puteam să mă împart, așa că am decis să mă limitez doar la evenimentele din redacție. În timp ce ei își documentau viitoarele articole, eu am reușit să iau interviu unei actrițe din România care, în prezent, studiază la Londra. A jucat rolul principal într-un film pe care îl consider un fenomen – „Între chin și amin”. Venită acasă pentru 2 săptămâni (să filmeze la un proiect) singura ei zi liberă era marți exact în ziua în care eu ar fi trebuit să fiu în redacția DoR.

Fotografie de grup la Alba Iulia (credit foto: Cătălin Georgescu)

Joi seara ora 19:00 înapoi în redacție. În timp ce în apartamentul 3 (sediul DoR) se desfășura întâlnirea cu o parte din oamenii care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, în apartamentul 4 am participat la Meet the Reporter cu Școala 9. Acela fost momentul în care mi-aș fi dorit să am o clonă.

În fiecare joi reporterii DoR se întâlnesc cu cititorii revistei. A fost rândul Nicoletei Coșoreanu să povestească despre experiența ei de când scrie la Școala9 și DoR. Deși în prezent este reporter la Școala9, o publicație jurnalistică dedicată educației preuniversitare, nu a uitat să mărturisească cât de mult și-a dorit să lucreze la DoR.

În timp ce pe ecran se derulau imagini cu Nicoleta, eram atentă la modul cum ne introduce în povestea ei. Nu sunt genul care să mă las sedusă doar de un discurs bine articulat. Limbajul non verbal și bucuria din privirea o deconspirau – fata asta chiar arde frumos pentru fiecare articol. Mă tem că am cam „hărțuit-o” cu întrebări: cum își face documentarea, dacă s-a regăsit în povești pe care le-a scris și cum reușește să-și păstreze concentrarea și obiectivitatea? Mi-a plăcut că, pe parcursul discuției, în timp ce cititorii aveau tendința să conducă discuțiile spre experiențe personale, Nicoleta și-a păstrat echilibrul. Empatiza cu cititorii și problemele lor, dar întorcea cu eleganță discuția pentru ca tema prezentării să nu fie trimisă în exil.

Nicoleta a menționat un nume, pe care l-am auzit de foarte multe ori la studente și absolvente de jurnalism – Emilia Șercan. Cred că exprimarea ei a fost ceva de genul: „Această profă minunată, Emilia Șercan!” Un nume care parcă mă urmărește. Încep să mă întreb dacă nu se impune un interviu?

La un moment dat pe ecran a apărut draftul articolulul – „Acasă nu încape într-un bagaj” scris de Nicoleta în care se vedeau corecturile lui Cristian Lupșa – editor DoR. Cum povestea documentată de Nicoleta avea un mare potențial emoțional, Cristi, prin completările făcute, îi sugera să scoată în prim plan acest aspect. Știe el de ce mizează pe aceste reacții afective. Emoțiile autentice, subliniez autentice, sunt cele care conectează cu adevărat oamenii.

Cred că era ora 21:30 când am plecat de la Școala9. Alături la DoR continua întâlnirea, celor care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, deși începuse la 6:00. Ușa era deschisă și vedeam chipurile participanților. Nu aveam nevoie de prea multă intuiție să realizez că acolo era un eveniment special. Plutea în aer ceva ce nu vezi în fiecare zi.

O parte din echipa DoR la Perugia, la Festivalul Internațional de Jurnalism

Am început săptămâna mea la DoR luni cu o ședință săptămânală și am încheiat cu o ședință lunară vineri ora 15:30 – Stare de DoR. Dacă în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, acum puteam să indentific fiecare membru al echipei. Fiecare Andree (sunt 3) cu numele de familie, fiecare Oană etc. Ați prins ideea. Sedința lunară a fost moderată de Cristian Lupșa – editor DoR. Cristi e genul de persoană care intimidează, dar cum ascultasem podcastul Andreei Vrabie (îl puteți asculta aici) să spunem că mi-a fost ceva mai ușor să mă raportez la omul Cristian Lupșa și nu editorul Cristian Lupșa.

Cristian Lupșa (credit foto: Alex Gâlmeanu)

În fiecare an au ales un cuvânt care să-i definească. Pentru DoR 2020 este Siguranță și Impact. În relații, în comunitate și societate. O centrare pe ce fac și pe ce lucrează. Trăim într-o lume în care, cu toții, alergăm după like-uri și share-uri în număr cât mai mare. Deși uneori ne erodeză emoțional, vrem notorietate și vrem expunere. Cristi a punctat un lucru pe care în ultima vreme l-am simțit pe propria piele: „Impactul offline rămâne pe când cel online, deși are și el rolul lui, se pierde.”

Planificări, strategii și calendarul lunii februarie. Totul era acolo pe ecranul din fața mea. Transparență totală. Am văzut până și grila de salarizare. Toți oamenii care lucrează la DoR și Școala9 au contracte part-time. Am înțeles că în spatele unor reporteri care produc conținut de valoare, există un om care a realizat cât de valoroasă este resursa umană cu care lucrează.

La un moment dat Cristi a întrebat: Ce aveam de sărbătorit? (o realizare a ta sau a echipei?) Așa am aflat că întâlnirea celor de 30 de ani fost un succes. Oamenii aproape că refuzau să mai plece. De departe, cel mai reușit eveniment la capitolul întâlniri cu comunitatea. Un proiect coordonat de Nicoleta Rădăcină – îngerul blond ( roz sau mov) care m-a conectat și pe mine cu cei de la DoR. Felicitări, Nicoleta! S-a vorbit despre întâlnirea cu comunitatea din Iași despre care au spus că ar trebui clonată și despre fenomenul Brădetu. Când mi-a venit rândul am spus: Faptul că sunt aici cu voi.

Nicoleta Rădăcină, îngerul blond de la DoR (foto credit:Cătălin Georgescu)

Când pe ecran au apărut imaginile cu noul sediu am putut să le văd entuziasmul, dar mai ales să-l aud. Au fost extrem de vocali. Începând cu 1 martie echipa DoR se mută în casa nouă. O clădire mai mare și mai potrivită cu nevoile lor. În timp ce pe ecran se derulau imagini cu amplasarea birourilor pe etaje, locul de fumat, sălile de ședințe și terasa, Jo (Georgiana Ilie) a punctat că noul sediu beneficiază de finisaje excelente. Acela a fost momentul în care am realizat cu câtă grijă a fost ales acest loc.

Georgiana Ilie (foto credit: Cătălin Georgescu)

Nu vă închipuiți că totul e perfect. Când a apărut slideul cu zilele libere și jumătate din ele erau tăiate le-au cam căzut fețele. Cea mai spinoasă zi s-a dovedit 1 Iunie – Ziua Copilului. Ca părinte e frustrant să pice într-o zi în care trebuie să fii prezent la job. Și cum o parte din zilele libere date de Guvern au picat, în 2020, în zile în care toți editorii și reporterii trebuie să fie prezenți (sedința săptămânală de luni, sedința lunară plus altele evenimente) e normală să apară discuții.

Lui Cristi Lupșa i se pune deseori întrebarea: „Tu cum de nu-ți iei lumea în cap?”. E greu de lucrat în echipă când coordonezi 25 de oameni, de aceea subliniază că: „ce face DoR este mai important decât ce face fiecare individual”, dar și că „Din fericire suntem cea mai bună echipă pe care o știu.” Nu cred că greșesc dacă afirm că o spunea cu mândrie. Cum fiecare vrea mai mult, mai diferit decât mediul în care funcționează, Cristi îi încurajează să spună de ce au nevoie. Să vorbească despre lucrurile care le produc griji. Așa înțelege el forță în comunicare la nivel de echipă.

Ce m-a impresionat cel mai tare la prezentare lui Cristi Lupșa? Transparența. Am avut acces la informații la fel ca fiecare membru al echipei. Într-o țară în care lipsa încrederii a devenit brand național, el este dovada ca se poate și altfel.

După Starea de DoR a urmat o pauză și apoi a început la 17:00 – Storytime. Pornind de la articolul ei din ultimul nr. DoR „Acasă nu încape într-un bagaj” Nicoleta Coșoreanu a construit conceptul prezentarii în jurul unui cuvânt – acasă. În timp ce pe ecran se succedau imagini cu apartamentul unde a copilărit și locurile unde a locuit în București am înțeles că pentru Nicoleta acel acasă, de bază, nu e un loc care se transformă și devine tot mai rafinat. Acasă este despre emoții și oameni dragi. Acasă poartă în el suficientă dragoste încât să o protejeze pe tânăra care a plecat în lume cu visurile într-o valiză. În prezent pentru Nicoleta, acasă este locul unde s-a stabilit cu omul iubit. Acasă a devenit, prin poveștile pe care le spune, și redacția în care lucrează. Acasă va fi mereu locul unde se simte iubită, în sigurață, unde îi cresc aripi și visurile îndelung ocrotite devin realitate.

La finalul prezentării Nicoleta a punctat: „Nu vreau să plec din Romania, deocamdată cred că mai multe lucruri de făcut aici”.

Irina Tacu (credit foto: Cătălin Georgescu)

La începutul acestui articol, am menționat că singurul nume pe care l-am reținut a fost Irina. De ce? E numele meu preferat. Așa o cheamă pe fiica mea, așa o cheamă pe mama și așa aș fi vrut să mă cheme și pe mine. Mulți mi-au recomandat să-mi schimb numele, dar eu am decis să am o rubrică pe blog – Irina. Firește că nu aveam cum să ratez un interviu cu Irina Tacu – reporter DoR.

Era în jur de 8:30 p.m când am plecat din redacția DoR. Le-am lăsat acolo pe Sorana, Nicoleta și Irina. Eram îngrijorată. Când am înțeles câtă documentare, câtă muncă și câtă pasiune înmagazinează un articol până apare print și online m-a luat amețeala. Asta fără să mai pun la socoteală oamenii care se ocupă de site, fotografii și toți oamenii care în redacția DoR fac lucruri care mie îmi scapă. Așa că vineri seara când bucureștenii erau oficial în weekend, undeva într-un mijloc de transport îmi spuneam: Doamne în ce m-am băgat?!

Nu vreau să minimizez ceilalți membrii ai echipei, doar că în saptămâna pe care am petrecut-o la DoR anumiți editori și reporteri au fost mai vizibili prin evenimentele pe care le-au moderat și organizat.

The Power of Storytelling (credit foto: Vlad Cupsa)

Săptămâna mea la DoR a zburat. Am depășit de mult timp faza că un reporter bun este prototipul Veronicai Guerin, deși cu ce probleme se confruntă România avem nevoie de 10 Guerin nu una. Nu toți jurnaliștii au ADN de erou. Dar în meseria asta nu e nevoie numai de eroi. Este nevoie și de oameni care caută soluții. Acest tip de jurnalism îl fac cei de la DoR.

Pentru ca vocea lor să fie din ce în ce mai auzită jurnaliștii buni au nevoie de cititori generoși. Atunci când îți place ceva nu ține doar pentru tine. Ca binele să răzbească mai ușor este nevoie să fie propagat. Un film, un spectacol, o carte, o revistă care îți bucură sufletul există prin cei care le consumă. Îți place – spune, povestește și recomandă. Dar mai ales cumpără. Conținutul de calitate nu e gratis. Tu ai produce, la infinit, ceva care chiar dacă te împlinește sufletește, nu îți poate achita rata la mașină sau casă?

După săptămâna mea la DoR sunt mai convinsă ca niciodată că jurnalismul este vocație. De aceea mulți chemați puțini aleși.

DoR Live, iulie 2018 (credit foto: Cătălin Georgescu)

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Îmi place teribil fotografia asta făcută de Cătălin Georgescu
10 ani de DoR – de la întâlnirile cu comunitatea – (foto credit: Mihai Ciobanu)
DoR… (credit foto: Mihai Ciobanu)

 

Categorii
Diverse Interviuri

Emilia Chiscop o jurnalistă puternică precum cristalul

În clasa a V-a ne-a venit o colegă nouă – Emilia Chiscop (vezi biografie final articol). O priveam pe fata micuță, cu ochi albaștri și cu o doză substanțială de inocență care parcă îmi transmitea: „Pe mine răul nu mă atinge!”. Am decretat, pe loc, că îmi place Emilia. O perioadă am fost și colege de bancă. Ne-am amuzat teribil că aveam același prenume. O simțeam că este altfel, dar nu-mi era clar de ce. La 11ani, nu eram deloc specialistă în inițierea unei conversații care să-mi lămurească curiozitățile pe loc. Nu mai spun de capacitatea mea de analiză care lasă tare mult de dorit. Unde mai pui că eram timide amândouă așa că ne-a luat ceva vreme să ne împrietenim. Îmi placea să merg acasă la ea. Părinții Emiliei mă făceau să mă simt specială. Îi căutam mereu compania și știam că mă pot baza pe ea. Astăzi pot exprima, mult mai bine, ce gen de om este Emilia. Aparține unui club elitist, unde sunt admiși doar cei care nu-și negociază principiile.

Cu Emilia aveam în comun o pasiune – lectura. Deși trăiam într-o casă plină de cărți, îmi doream acces și la o altă bibliotecă. Cum părinții Emiliei erau profesori de română m-am bucurat că, în sfârșit, găsisem un loc de unde să împrumut tot ce nu aveam acasă.

De obicei, ne petrecem timpul în camera ei. Îmi amintesc că într-o zi căutam o carte pe care nu o găsisem nicăieri. Mi-a spus că o are. Ne-am îndreptat spre sufragerie și am început să scotocim în toate rafturile. Nu cred că o ai! i-am zis. „Ba da!Stai un pic!” A început să deschidă, pe rând, toate ușile, din bibliotecă, despre care, până atunci, eram convinsă că sunt doar dulapuri care au rol de a camufla lucruri. Am rămas fără suflare. Erau acolo ediții princeps, multe carți din perioada interbelică și chiar mai vechi. M-am uitat la ea. Ai voie să-mi arăți asta? „Ție, da. Ai mei au văzut cât de mult îți place să citești. Te poți uita, dar n-am voie să ți le dau acasă.” Erau multe cărți, în română și franceză, apărute la edituri interbelice.

Nu-mi mai aduc prea bine aminte pentru că am fost sedusă de o colecție de reviste. Dintre toate comorile alea, eu am ales să citesc reviste Cinema din perioada interbelică. Eram vrăjită de Greta Garbo și Marlene Dietrich. Dar cum aș fi putut să rezist? Erau anii ’80. Cenușii, triști și plini de lipsuri. Presă comunistă înterzicea luxul, starurile îmbrăcate de cele mai celebre case de modă, rivierele de briliante, blănurile scumpe, mașinile cu șofer și reședințele opulente. Era de neconceput ca vedeta favorită să fie așteptată și ovaționată de sute și mii de admiratori. Toată strălucirea aceea mă năucea. Acolo am citit despre amploarea fenomenului „Pe aripile vântului”, despre povestea de dragoste dintre Vivien Leight și Laurence Olivier. Acolo am văzut că Olivia de Havilland nu era ștearsă ca personajul ei Melanie ci absolut superbă.

Este o amintire pe care o voi purta în suflet toată viața. În acea zi, Emilia a deschis ușile de la biblioteca părinților și mi-a permis să pătrund într-o lume mult mai frumoasă decât realitatea în care trăiam atunci.

Fata cu ochi albaștri a terminat istoria și a devenit profesoară. Apoi a intrat în presă pentru că se cam săturase de viața eroică din învățământ. În România a scris ani buni pentru diverse publicații. Fata timida s-a transformat într-o jurnalistă cu păreri bine argumentate. Într-o zi a câștigat o bursă Rosalynn Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală și a plecat peste ocean. În Statele Unite și-a întâlnit viitorul soț și a rămas acolo pentru totdeauna.

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la istorie la jurnalism?

Emilia Chiscop: S-a petrecut după 2 ani de profesorat, o carieră pe care mi-o alesesem mimând cariera părinților, profesori de română, amândoi foarte respectați și împliniți prin munca lor temeinică. Un an am predat ca suplinitoare la școala de la CUG, din Iași. Aveam 24 de ani și aveam câțiva elevi de clasa a VIII-a care se apropiau de…18. Aceștia ridicau mâna politicos să îmi pună întrebări, iar când le ofeream cuvântul întrebau „Aveți prieten?” În al doilea an, am devenit profesor titular la Liceul din Târgu Frumos. După un trimestru de trezit la 4 dimineața ca să prind trenul personal care avea gheață pe culoar, și după ce inflația anilor 96-97 făcuse ca din primul meu salariu de titular să îmi cumpăr doar un pulover (portocaliu cu dungi) și abonament de tren – rămânând ca de mâncare și chirie să îmi plătească părinții – am ajuns ca în fiecare dimineață, în timp ce mă pregăteam de o nouă zi, să îmi promit că voi pleca din învățământ. Mulți profesori au rămas, trăind vieți eroice.

Mergeam într-un weekend la părinți, iar în ziarul Monitorul de Iași, pe care îl luasem de la tonetă, era un anunț pentru înscrieri la școala de presă. Culmea e că nu eu, ci mama mea a văzut anunțul…Trecerea adevărată de la istorie la jurnalism a fost însă trecerea de la fata timidă și oarecum neîncrezătoare în abilitatea ei de a face presă, într-o jurnalistă virulentă. Mi-a folosit sfatul comun din manualele de jurnalism – când ți-e frică să abordezi un om important, imaginează-ți-l în momentul său cel mai intim… pe scaunul din baie.

Emilia Chebac: Îmi poți descrie evoluția carierei tale de jurnalist?

Emilia Chiscop: Nu mă caracterizează debuturile intempestive. Încep de obicei timid, explorând. Am început să scriu știri de coloană, în vacanța școlară de vară din 1997, când nu eram sigură dacă voi fi angajată după școala de presă. Știri gheboase și mici. După vreo 6 luni am inițiat o campanie despre nepotismele din viața universitară din Iași, unul din primele proiecte de acest gen de atunci.

În 1999 am luat Premiul BBC România și al Ambasadei SUA pentru o anchetă intitulată Fabrica de Cancer, o poveste cruntă despre muncitori din Pașcani care s-au îmbolnăvit din cauza expunerii la substanțe chimice periculoase în fabrica patronului, în absența oricăror reglementări – un decupaj din capitalismul sălbatic din România post-comunistă.

În septembrie 2000 am devenit șefa Departamentului Învățământ. Eram editor, dar am continuat să scriu, explorând genuri noi, reportaje de personaj și interviuri.

În 2007 am fost laureata primei ediții a Concursului pt Excelență în Jurnalism Vanda Condurache, care a însemnat foarte mult pentru mine.

În iulie 2008 am câștigat una din cele două burse ale Centrului Prezidențial Jimmy Carter (Bursele Rosalynn Carter pentru jurnalism în sănătate mintală), cea de-a doua fiind câștigată de Vlad Mixich.

Iar în octombrie 2009, am fost laureata primei ediții a Premiul Comisiei Europene pentru Jurnalism în Sănătate. Chiar la finalul bursei, la Conferința Anuală a Centrului Carter, unde am fost pentru a-mi prezenta proiectul, l-am cunoscut pe actualul meu soț. Așa a început trecerea la a doua mea viață, cea americană, la care nu visasem niciodată.

Emilia împreună cu părinții, sora și fiica Maya

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din perioada de început ca jurnalist?

Emilia Chiscop: Prin 1997, am primit un telefon la redacție să merg să documentez un subiect de la Institutul de Cercetări Biologice, unde era un conflict între directorul de atunci (care m-a și dat în judecată mai tîrziu) și un grup de cercetători care îl acuzaseră de niște lucruri, în opinia lor, incorecte. Am bătut la ușă și am intrat în sala unde se desfășura o ședință. Am adresat întrebări în plen pentru că știam că dacă nu o fac nu voi avea șansa de a lua declarații oficiale pentru articolul de a doua zi. Nu am putut lua notițe din cauza precipitării lucrurilor. Când a apărut articolul, directorul a sunat la redacție să reclame că am înregistrat pe furiș – acuzând că reprodusesem cu exactitate declarațiile fără să fi luat notițe. Realitatea e că nu aveam reportofon…

Emilia Chebac: Un om care te-a susținut și ți-a rămas în suflet?

Emilia Chiscop: Profesoara mea de istorie Elena Puiu, din Tecuci. Dumneaei mi-a insuflat pasiune pentru o disciplină pe care o detestasem, Istoria. Această femeie frumoasă și deșteaptă, cu ochi măslinii și pomeți semeți, cu păr ondulat și zâmbet cald a predat istoria ca pe o sumă de povești adevărate despre oameni care, în epoci diferite, au făcut ceva cu viața lor, au lăsat ceva în urmă. Această perspectivă asupra istoriei, care a îmbinat cronologia cu povestea m-a cucerit. A învăța la istorie era pentru mine a învăța despre acei oameni în scopul de a-i cunoaște și a mă raporta și eu la ei. Performanțele mele la olimpiadele județene și naționale au reprezentat prima oportunitate de a realiza ceva în viață și prima cale către mine. Doamna Puiu mi-a spus o dată, în contextul unei zile dificile, la o conferință școlară, că sunt puternică precum cristalul. O metaforă care m-a ajutat de multe ori când mi-a fost greu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Emilia Chiscop: Decizia de a lucra în presă a fost o măsură izvorâtă din disperarea de a găsi o ieșire dintr-o situație dificilă. Dar, de fapt, nu a fost o ieșire, ci o intrare în ceva ce a devenit viața mea. Fără depășirea zonei de comfort nu ne putem descoperi potențialul ci ne mulțumim să înotăm în ape căldicele.

Emilia Chebac: Ce înseamnă pentru tine România?

Emilia Chiscop: Părinții și sora mea. Destinație a vacanțelor anuale. Un acasă primordial. Sentimentul amestecat de aproape, departe și dor. Un loc unde pot funcționa cotidian fără a fi un accesoriu al automobilului. Și unde pot să comunic cu prietenii fără a fi un accesoriu al facebook-ului.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să te muți în SUA?

Emilia Chiscop: Cum spuneam, mi-am cunoscut soțul la finalul ultimei călătorii în SUA ca bursieră Carter. Iar peste vreo 2-3 luni, cu totul independent de întâmplarea de a-l fi cunoscut pe fostul jurnalist și scriitor John Head (care m-a cucerit prin scrisori – căci ne despărțeau atunci un ocean și două continente), o distinsă profesoară de la Case Western Reserve University, pe care nu o cunoscusem până atunci, și care participa la o conferință la Universitatea de Medicină și Farmacie Gr.T.Popa din Iași, m-a întrebat dacă nu aș fi interesată să aplic la un master în SUA, în Bioetică.

Nu a fost ușor, dar oportunitatea a contat enorm. De aici s-au legat toate, de unde sentimentul că așa a fost să fie. Nu știu dacă așa a fost să fie. Înțelepții spun că lucrurile se leagă atunci când primim cu inima deschisă oportunitatea. Iar eu aș adăuga că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie pe de o parte să se muleze pe un fond de așteptare, iar pe de altă parte să nu intre în conflict cu propriul sistem de valori. Fondul meu de așteptare atunci se lega de dorința de a-mi întemeia o familie și de a face o schimbare în carieră la standarde ridicate. Sistemul meu de valori mă împiedica să fac compromisuri pentru împlinirea acestor aspirații.

Emilia Chebac: În America în ce ce proiecte ești implicată?

Emilia Chiscop: După Case Western Reserve University, am venit la Duke unde am urmat un program de master în politici de dezvoltare internațională. Am rămas aici, iar astăzi lucrez ca asociat cu integritatea cercetării științifice în cadrul unei organizații care servește întreaga universitate, The Duke Office of Scientific Integrity.

Împreună cu colegii mei inițiem și implementăm programe pentru dezvoltarea unei culturi de cercetare care pune pe prim plan integritatea, între care cursuri de educare continuă a cercetătorilor și administratorilor de proiecte de cercetare pe teme privind etica și integritatea cercetării.

La Duke sunt reguli foarte stricte privind modul cum cercetarea trebuie să se desfășoare pentru a avea integritate și rigoare. Aceste reguli privesc modul cum se conduc studiile de cercetare, cum datele sunt colectate, stocate, procesate, analizate și comunicate. Fără integritate, cercetarea nu poate fi credibilă.

O universitate ca Duke, una din cele mai bune instituții de învățământ superior din lume, care are doi laureați Nobel, nu poate risca să nu acorde atenție acestei componente a activității științifice, întrucât ar risca să irosească prestigiu, bani, și studenți. După două scandaluri care au costat instituția sute de milioane de dolari, Duke a instituit obligativitatea educației continue a cercetătorilor în probleme de integritate științifică.

Lansare carte – În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active

Emilia Chebac: Ce îți place cel mai mult la America?

Emilia Chiscop: Mă regăsesc în peisajul eclectic american. Pentru mine, diversitatea nu e o cale spre pierzanie, ci o oportunitate de căutare a autenticității și de testare a rădăcinilor. Admir capacitatea americanilor de a descoperi o oportunitate în fiecare dificultate – ca să-l parafrazez pe Churchill. “If you feel stuck reinvent yourself” – este titlul unei cărți relativ recente care sugerează acest mod de gândire.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Emilia Chiscop: Dan Petrescu, scriitorul ieșean și disidentul anti-comunist, împreună cu soția sa, Tereza Petrescu Culianu, pentru puterea și demnitatea de a fi vorbit atunci când toată România tăcea și de a protesta parcă și acum, tăcând, când toată România vorbește. Din punctul meu de vedere, Dan Petrescu, liderul Grupului Disident de la Iași a fost cel mai important disident intelectual al Iașului și printre cei mai mari ai României, iar mișcarea sa, una dintre cele mai semnificative dizidențe din Europa comunistă.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune de Adrian Cuba? Colaborarea voastră știu că datează din perioada când scriai pentru Casa Lux. Când ai lansat cărțile tot el ți-a făcut fotografiile.

Emilia Chiscop: Adrian Cuba este un fotograf foarte talentat și un profesionist integru. Ne respectăm reciproc din perioada când corespondam pentru revista bucureșteană Casa Lux – un proiect frumos, de timp liber care mi-a plăcut mult. În acea perioadă el a fotografiat și atelierul pictorului ieșean Ioan Gânju, care l-a complimentat pentru cunoștințele de compoziție pe care le aplica în compunerea cadrelor sale fotografice. Nu oricine primea complimente de la marele, regretatul pictor Gânju. A fost un privilegiu să îl am pe Adrian la lansarea cărților mele.

Lansarea cărții – Presa ieşeană de informaţie (1890-1910)

Emilia Chebac: Știu că ai publicat două cărți. Ce teme ai ales?

Emilia Chiscop: Prima, Presa ieșeană de informație (1890-1910), Junimea, 2018 este varianta publicată a tezei de doctorat. A doua, În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active, Junimea 2019, reunește portrete ale unor personalități importante din România, realizate în vremea când eram angajată la Ziarul de Iași. Jurnalismul va fi totdeauna identitatea mea profesională primordială.

Emilia Chebac: Un proiect care ți-a rămas în suflet sau unul care ți-a schimbat viața.

Emilia Chiscop: Bursa Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală mi-a deschis o poartă spre o nouă lume, în toate sensurile posibile. Mi-a schimbat viața.

Emilia Chebac: Oameni speciali pe care i-ai întâlnit?

Emilia Chiscop: Am o apreciere profundă pentru președintele SUA, Jimmy Carter. Un mare înțelept, un om de o mare modestie, un om care a rămas adevărat sieși și celorlalți. A avut un mandat scurt, de 4 ani. Dar este unul din cei patru președinți ai SUA laureați Nobel pentru Pace pentru crearea Centrului Carter, ONG cu impact mondial prin programe de apărare a democrației, de sănătate publică, de soluționare a conflictelor.

Soția sa din 1946 până azi, Rosalynn Carter, a creat un program de sănătate mintală care, de decenii, a contribuit la destigmatizarea sănătății mintale în SUA și în lume. Mi-l amintesc pe președintele Carter, intrând în sala de conferințe unde mă aflam și, la cei 85 de ani atunci, cărând un un scaun pe umeri, să fie sigur că are unde să stea… Sau pe prima sa Doamnă care trimite bursierilor an de an felicitări de Crăciun, semnate personal, cu mâna sa.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Emilia Chiscop: Ioana Avădani, Director al Centrului pentru Jurnalism Independent. Ioana a fost un important mentor al meu, iar întâlnirea cu ea a condus la schimbări de substanță în viața mea. Este un om de cultură și un reprezentant de ONG care a contribuit enorm la consolidarea societății civile în România prin educarea spațiului media și a jurnaliștilor. Ioana a tradus cărți ale lui Andrei Codrescu pentru Polirom și sper că se va dedica scrisului. Îmi amintesc delicioasele sale eseuri din Dilema Veche.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Emilia Chiscop: De ce nu?

Emilia Chebac: Ai vreo amintire cu mine?

Emilia Chiscop: Eu, în careul din curtea școlii, în prima zi de școală din clasa a V-a. Singurică, mititică, fără prieteni. Doamna dirigintă Martenciuc, pe care am iubit-o mult, m-a prezentat unei fete cu pistrui, îmbrăcată în roșu ori bleu (sau visez?). Îmi mai amintesc frânturi din vizitele la apartamentul alor tăi. Zâmbetul părinților tăi. Comfortul dat de prietenia cu tine și de prietenia noastră cu o fetiță mai înaltă ca noi, Camelia. Căreia i-am recomandat niște cărți, iar ea a concluzionat că îi plac cărțile pe care le recomand eu și le va citi. Oh! M-am simțit ca o autoritate în materie atunci. Secrete sunt căile memoriei! Ce detalii reține memoria mea!

Emilia Chebac: Ce gen de cărți citești în prezent? O recomandare.

Emilia Chiscop: Acum în mod sigur nu mă mai simt ca o autoritate în materie de lectură, din cauza timpului redus. Aș putea recomanda mai degrabă cărți pentru școlari, căci îi citesc fiicei mele Maya, care e în clasa zero. Ultimele lecturi pentru adulți: Yuval Noah Harari, Homo Deus. Benjamin Moser, Sontag: Her Life and Work.

Emilia Chebac: Daca ar fi să alegi ce preferi parc sau muzeu?

Emilia Chiscop: Parc și Muzeu.

Ultimele articole ale Emiliei Chiscop pe care le puteți citi aici și aici.

Despre profesoara de istorie, dna Puiu, pe care Emilia Chiscop o menționează în interviu am scris, cu ceva timp în urmă, un articol pe care îl puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Biografie – Emilia Chiscop

După o carieră de 14 ani în jurnalism, încununată cu distincții internaționale, Emilia Chiscop lucrează în prezent la Duke University, în SUA, unde a promovat recent în postul de asociat cu integritatea cercetării științifice, din cadrul Duke Office of Scientific Integrity.

Absolventă a studiilor de licență și master de la Facultatea de Istorie din cadrul Universității “Al I Cuza” din Iași, și a Școlii Economice Postuniversitare din cadrul aceleiași universități, Emilia Chiscop a fost reporter și apoi editor și șefa Departamentului Educație – Cultură – Social de la “Ziarul de Iași”.

În 2008, ea a fost unul din cei doi jurnaliști români selectați pentru Bursele Rosalynn Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală, acordate de Centrul Prezidențial Jimmy Carter din Atlanta, SUA. Unul dintre articolele realizate în timpul bursei a reprezentat România la Prima Ediție a Premiului Comisiei Europene pentru Jurnaliștii de Sănătate, în 2009, obținând locul al treilea european. În 2007, fusese laureata primei ediții a Premiului pentru Excelență în Jurnalism “Vanda Condurache”, lansat în memoria jurnalistei ieșene de televiziune. Aceste două distincții fuseseră precedate de premii de la începutul carierei – al Școlii BBC și Ambasadei SUA în 1998, și o mențiune la Tânărul Jurnalist al Anului în 2003.

În perioada când a fost jurnalistă la Monitorul și Ziarul de Iași (1997 – 2010), Emilia Chiscop a realizat zeci de reportaje, investigații jurnalistice, analize, interviuri și comentarii pe teme de educație, sănătate, cultură, social. A inițiat investigații pe teme ne-explorate până atunci, precum corupția în mediul academic, nepotismul din învățământ, reforma universitară, istoria evreilor din Iași, discriminarea rasială și etnică, stigmatizarea asociată cu problemele de sănătate mintală. Pe parcursul mai multor ani a realizat pagina lunară Interviuri cu Personalitățile Iașului. Între 2004 – 2010 a fost membră în colegiul editorial al Suplimentului de Cultură, fondat de Ziarul de Iași și Editura Polirom, unde a ținut o perioadă rubrica Damele Gazetiere – rubrică de eseuri inspirate de subiecte din presa ieșeană a perioadei pe care o studia pentru dizertația doctorală care constituie cartea de față. În același interval de timp a scris analize pentru Revista 22 și Dilema veche. În 2006-2007, Emilia Chiscop a fost invitată să țină seminarul de Jurnalism și politici publice la Specializarea Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea Al I Cuza. Pasiunea pentru istorie și pentru jurnalism au motivat interesul său pentru istoria presei din Iași concretizat în înscrierea sa la programul de studii doctorale din cadrul Academiei Române, cu tema Opinie Publică, Politică și Societate în România la sfârșitul sec. al XIX și începutul sec. XX. Presa ieșeană de informație.
În 2010, a fost admisă la programul de master în Bioetică din cadrul Școlii de Medicină de la Case Western Reserve University, în Statele Unite, fiindu-i acordată prestigioasa bursă a Centrului Fogarty, din cadrul Institutelor Naționale Americane de Sănătate Publică. Proiectul de absolvire, o lucrare științifică despre aspectele etice privind cercetarea din România pe subiecți umani diagnosticați cu probleme de sănătate mintală , a fost publicat în Revista Română de Bioetică.

Emilia Chiscop a fost membră a comitetului editorial și al celui de evaluatori științifici din cadrul Revistei Române de Bioetică, unde a și publicat două articole științifice care sintetizează două proiecte academice din timpul celor două masterate la universitățile americane. De asemenea, ea a contribuit cu un studiu de caz la un capitol despre stigma asociată cu sănătatea mintală în mass-media, pentru volumul Eliot Sorel, Editor, 21st Century Global Mental Health, Jones and Bartlett Learning.

În 2012, Emilia Chiscop a absolvit programul de master în politici de dezvoltare internațională de la Sanford School of Public Policy, Duke University, instituție clasată între primele 10 școli de politici publice din SUA. Această specializare și experiența sa în comunicare publică și media au recomandat-o pentru rolul de consultant într-un proiect al Băncii Mondiale cu guvernul român, în 2013-2014.

Emilia Chiscop este autoarea volumului „Presa ieșeană de informație (1890-1910)”, apărut la Editura Junimea în 2018. A mai publicat și „În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active”, Junimea 2019. Cartea reprezintă o colecție de interviuri și reportaje apărute în Ziarul de Iași între 2001 și 2007.

Emilia Chiscop s-a născut în Tecuci, jud. Galați, pe 10 mai 1971.

Fotografii: Adrian Cuba și arhiva personală a Emiliei Chiscop

Categorii
Diverse Interviuri

Un interviu cu Sabina Varga despre Zest și pasiunea pentru scris

Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei

Zest este un podcast despre oameni care scriu. Cum este singurul proiect de acest gen, în România, mi-am dorit tare mult un interviu cu Sabina Varga. Îmi place cum, prin invitații aleși, demolează mitul că cei care scriu, automat scriu doar literatură. Ei bine nu, există o plaja mult mai largă.

Ce este un podcast?

Un fel de emisiune radio, pe o anumită temă și cu episoade preînregistrate. Avantajul este că le poți asculta oriunde și oricând. De când urmăresc Zest manichiura mea arată impecabil, iar apartamentul meu este mult mai curat. Trebuie să menționez că, Sabina a reușit performanța, să mă țină în bucătarie câteva ore bune. E drept că aveam o agendă unde mai notam, din când în când, idei pe care le auzeam în fundal. Iar dacă invitatul ei nu ar conspirat să-mi distragă atenția, cine știe dacă nu m-aș fi transformat într-o Julia Child aclimatizată în peisajul mioritic. Dacă în bucătarie nu am reușit să devin nici măcar o replică palidă a Juliei Child, în schimb invitatului Sabinei am reușit să-i iau un interviu, pe care îl puteți citi aici). Dar tot este un record. Cine mă cunoaște știe că eu și arta culinară suntem într-o relație ca Trump cu Iranul. Nu mă pasionează deloc domeniul.

În România, cei care ascultă podcasturi sunt o nișă destul de mică. Oameni care vin din zona de marketing și advertising. Și e păcat. Podcasturile sunt o forma de a rămâne conectat cu un domeniu care te interesează, în cazul meu scrisul, chiar și atunci când ești nevoit să faci lucruri pe care n-ai cum să le ocolești.

Emilia Chebac: Când ai lansat Zest și de unde numele?

Sabina Varga: L-am lansat în ianuarie 2019, dar am început să lucrez la el prin vară lui 2018. M-am interesat de ce echipament am nevoie, m-am gândit la invitați și apoi i-am dat drumul.

Numele este dintr-o carte scrisă de autorul meu preferat Ray Bradbury – Zen in the Art of Writing. Cartea nu are prea multe sfaturi, este mai mult o autobiografie. Ce îmi place la el este că scrie cu foarte multă poftă. Nu se cramponează de reguli. Scrie cu zest și gusto. De aici numele podcastului Zest.

Emilia Chebac: Ai un criteriu după care îți alegi invitații?

Sabina Varga: Toți invitații au un numitor comun. Să-mi placă cum scriu, să aibă ceva interesant de spus în domeniul asta și să am o afinitate pentru ce spun ei. Caut și varietate. Nimeni nu vrea să asculte 5 poeți la rând.

Emilia Chebac: Întâmplări care ți-au crescut pulsul când ai înregistrat episoade Zest?

Sabina Varga: Prima întâmplare, de acest gen, a fost când am înregistrat un episod cu Georgiana Ilie de la DoR. Au fost foarte drăguți și m-au chemat la ei în studio. Deși am venit cu echipamentul meu, am folosit microfoanele lor. Jo nu mai folosise echipamentul. Mie mi s-a părut simplu să bag 2 mufe la microfon. Am făcut o probă. Microfonul meu era încet, l-am dat mai tare, am dat play și am început înregistrarea.

Era printre primele episoade, aveam emoții și nu eram nici în mediul meu. Pe la jumătatea interviului, am realizat că microfonul meu nu mergea. Am văzut asta când am aruncat ochii în reportofon. M-am panicat și am simțit că n-o mai aud pe Geo. Ce să fac? Nu voiam să întrerup interviul. Am continuat. E drept că întrebările mele se auzeau foarte încet, dar le-am separat cumva și le-am editat să se audă mai bine. Când cineva stă 50 de minute cu căștile în urechi, o înregistrare proastă poate ruina un conținut de calitate. De aceea, țin foarte mult la un audio bun.

A mai fost o întâmplare. Înregistram cu, Luluts și Zvâc, fetele de la Dume de Mestecat și am realizat că am uitat telefonul la baie. Cum nu mă mai puteam concentra, le-am spus că mă duc după telefon. La editare nu am tăiat. A fost prea amuzant.

Emilia Chebac: Reacții ale urmăritorilor?

Sabina Varga: Cei care ascultă Zest îmi trimit mesaje că podcastul meu îi inspiră. Dar cele mai bune reacții le primesc de la invitați după. Îmi spun că le place cum a ieșit, că au primit și ei ecouri pozitive.

Emilia Chebac: Cum te responsabilizează acest podcast?

Sabina Varga: Mi se pare că am o dublă responsabilite. Odată ca invitații mei să fie puși în valoare, în interviu, prin întrebările pe care le pun, apoi să fie util și pentru ascultători.

Emilia Chebac: Pe lângă podcast ai și un site – blacusens – unde publici articole despre marketing comunicare și scris. Ce dorești să transmiți prin el?

Sabina Varga: E filosofia mea în viață. Prin acest site îmi doresc să transmit următorul mesaj: comunicarea cu sens se face prin cuvinte mai puține, dar mai bune. În prezent, există foarte mult conținut creat doar de dragul de a fi creat. Văd prezentări cu câte 20-30 slideuri cu un text care nu spune nimic. În general, oamenii vorbesc mult fără să-și pună întrebarea dacă ce spun interesează cu adevărat. Observ o lipsă de editare și în viața reală. Chiar și la cei care lucrează în domeniu. Se comunică mult, prost și există prea multă umplutură. Prefer mai puțin, dar cu mesaj de impact.

Emilia Chebac: Am văzut că militezi pentru conținut de calitatea. Decât 1 art/zi prost, mai bine 1 art/săptămână bine documentat. De ce?

Sabina Varga: Un articol bine documentat este valabil și peste 5 ani. Unul scurt este de moment. Nu mai interesează pe nimeni, în viitor, să citească despre un eveniment sau un om al momentului. Trebuie să știi să alegi. Asta nu înseamnă să te rupi de realitate. La un moment dat Michelle Obama a avut un discurs foarte bun pe care am vrut să-l analizez a 2-a zi. A fost o decizie de moment Cred că a fost cel mai de succes articol de pe siteul meu.

Militez pentru conținut de calitate din egoism. Conținutul de calitate este pentru binele tuturor. Atrage mai mulți cititori care sunt conștienți că nu vrei să le irosești timpul. Plus că nici tu nu îți irosești timpul construind ceva fără rezultat.

Emilia Chebac: În cât timp se construiești o comunitate?

Sabina Varga: O comunitate se construiește destul de greu. Rezultatele se văd după 2 ani, când mesajul conținutului transmis de tine convinge urmăritorii. Vorbesc din experiența pe sabinavarga.com care este un blog vechi pornit în 2005. Au fost ani în care am scris destul de mult și strânsesem o comunitate în jurul blogului. Oameni care așteptau articolele mele. Dacă nu scriam, mă întrebau: „Ce faci? De ce nu scrii?” Reacționau imediat. Le lipsea dacă nu dădeam nimic nou.

E nevoie de răbdare să faci ceva constant. Acum chiar dacă sunt oameni care ascultă și apreciază Zest, să construiesc o comunitate o să dureze. Vorbesc de o comunitate adevărată, nu câțiva oameni care se uita la tine.

Emilia Chebac: Recomandă un podcast

Sabina Varga:

• Din afară – Radiolab – un podcast făcut de 2 oameni interesați de știință.
• De la noi – Pebune – un pocast, despre creativitate, produs de DoR. Gazda emisiunii este Andreea Vrabie.
Sunt un mare susținător DoR (Decât o Revistă ). Au avut o zi a porților deschise și fără să-mi dau seama eram toată branduită: aveam o insingnă, o plasă plus o agendă de scris – dor de scris.

Emilia Chebac: Sunt persoane care pretind că pot scrie, bine, fără să citească. Tu ce crezi?

Sabina Varga: Dacă nu citești nu ai anumite unelte la îndemână. Nu ai vocabularul de care ai nevoie, nu înțelegi tehnicile pe care le poți folosi, nu știi cum să construieși un personaj și nu știi să compui o frază. Când citești mult dezvolți o ureche (ca la muzică). Urechea de cititor te va ajuta la scris. Când citești realizezi dacă ceea ce scrii sună bine sau rău. Cine nu citește o ia de la zero și îi este mult mai greu.

Emilia Chebac: Recomandă o carte pentru cei care doresc să se apuce de scris.

Sabina Varga: Misterele regelui – Stephan King. O recomand în engleză. Dă multe sfaturi de bun simț despre scris. Eram la studii în Olanda și lucram ca freelancer. Nu aveam bani și mă gândeam să mă angajez chelneriță. Am citit însă cartea lui King, iar asta mi-a amintit cât de mult îmi place să scriu. Am realizat că nu doresc să fac altceva. Nu m-am angajat și am învățat pe cont propriu copywriting. Asta m-a condus către joburi mai bune și de aici a decurs restul carierei mele. După Misterele regelui, i-am citit și restul cărților. Scrie foarte bine. Este criticat că scrie prea simplu. Cine spune că este ușor să scrii simplu să încerce. Este cel mai greu.

Emilia Chebac: O altă pasiune pe lângă scris?

Sabina Varga: Alerg la semimaratoane. E un hobby cu care m-am luptat. Corpul meu nu răspunde foarte bine la alergat. Nu am avut rezistență, dar m-am ambiționat și acum reușesc șă alerg pe distanțe mari. Alergatul mi-a educat psihicul. Atunci când este foarte greu și crezi că mori, acolo, poți să mai alergi 5 km. Dacă reușești să tragi de tine și reziști psihic poți continua. În mod normal parcurg 6-7 km fără să mă resimt – 2 ture de IOR. Apoi pot să mănânc jumătate de pizza fără să mă simt vinovată.

Emilia Chebac: Ceva superficial despre tine?

Sabina Varga: Îmi place să citesc cancanuri, dar nu de la noi. Daily Mail este plăcerea mea vinovată. O dată pe zi sau la 2 zile, în general pe la 4 p.m. când nu mai am chef de nimic. Deschid și scrolez acolo câteva minute. Realizez că sunt chestii superficiale, dar genul asta de informații animează o conversație. Mai ales dacă sunt persoane care nu s-ar așteaptă de la mine să vorbesc despre așa ceva.

Emilia Chebac: Exemple de oameni care scriu bine?

Sabina Varga: Mircea Meșter și Andrei Crăciun. Mă refer la oamenii care pot transmite informații concis, dar care au și un stil al lor. Mircea are un stil umoristic destul de greu de replicat. Andrei are un fel de poezie care transmite, foarte bine, informația. O îmbracă frumos. Oameni ăștia îmi plac. Nu cei care scriu mecanic, chirurgical sau prea înflorit.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Sabina Varga: Ce este mai frumos decât să fie cineva interesat de tine. Am fost flatata de interes. De ce nu? Nu am șansa prea des să vorbesc. De obicei eu pun întrebări.

Emilia Chebac: Un eșec tranformat în binecuvantare?

Sabina Varga: Eram după o despărțire și în momentul acela am crezut că pentru mine lumea s-a terminat. Nu am realizat atunci că, tocmai aceea despărțire, m-a făcut să iau decizii pe care altfel nu le-aș fi luat. Am studiat în străinătate, am călătorit foarte mult, am făcut lucruri pe care știu sigur că dacă aș fi rămas în aceea relație nu le-aș fi făcut pentru că îmi doream să fiu lângă persoana respectivă. Aveam 20 de ani și am perceput respectiva experiență ca pe un eșec personal. N-am înțeles atunci că, de fapt, mi se deschidea o poartă.

Sabina Varga o fata fragilă, dar foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.

Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea ta, ce ai schimba în România?

Sabina Varga: Sistemul de învățământ. În primul rând, mi-aș dori ca mai multă lume să aibă acces la educație, iar apoi ce găsesc, în școală, să-i ajute mai mult pe elevi și studenți. Profesorii să fie mai deschiși și mai implicați. Să nu-i pună pe elevi să reproducă manuale. Să-i învețe lucruri care să-i ajute cu adevărat în viață. Nu trebuie să fii genial. Trebuie să ai o educație de bază, iar apoi să faci ce îți place. Așa poți să iei decizii și să te aperi când ești atacat. Vorbesc din experiență. Am studiat și în România și în afară. Consider că în afară se face școală mult mai serios.

În ianuarie 2020 Zest aniversează un an

Îmi doresc ca fiecare interviu care apare pe blogul meu să aibă o poveste. Deși ne-am întâlnit în urmă cu ceva luni, am ținut să public interviul cu Sabina Varga, în ianuarie 2020, când Zest aniversează un an. Un an în care s-au adunat 33 de episoade, iar Sabina și-a conturat un stil. Podcastul ei amestecă o doza de gust nărăvaș, care refuză să se lase prins în tipare, cu gust educat, dobândit în timp. În interviurile ei oamenii spun pe șleau ce gândesc, dar ambalat într-o manieră educată. Iar asta duce totul într-o zonă extrem de rafinată intelectual, dar în același timp ușor accesibilă. Intrați pe Zest să vedeți cu ce oameni deosebiți s-a întâlnit.

Interviurile sunt o muncă de echipă. Degeaba ai un invitat valoros, dacă nu știi să-i pui întrebări care să-l apropie de cititor. Interviul nu este despre tine, ci despe cât de bine știi să-ți pui în valoare invitatul. Nu degeaba se spune că este cea mai grea forma de jurnalism (indiferent că este audio sau scris). Prezența Sabinei este discretă, se simte doar prin întrebările bine alese care îl fac pe invitat să strălucească. Îmi place Zest. Prețuiesc invitații, dar și munca titanică a Sabinei Varga. Dacă sunteți pasionați de scris urmăriți Zest – un podcast despre oameni care scriu.

Deși a trecut destul timp de când i-am luat interviul Sabinei Varga, nu i-am uitat gesturile grațioase și firescul cu care mi-a răspuns la întrebări. Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei. O privire timidă, dar care are curajul opiniilor, o neobosita energie de a face lucrurile bine și frumos și de a lupta pentru visurile ei.

Interviul cu Sabina Varga mi-a dezvăluit că fata fragilă, din fața mea, este foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Radu Botar actorul care în „Cardinalul” a făurit frumosul

Am plecat să mă întâlnesc cu actorul Radu Botar pentru un interviu. Sau cu Episcopul Iuliu Hossu? Interpretarea lui, care se apropie de perfecțiune în Cardinalul, l-a adus pe „Episcopul Unirii” înapoi. În inimile noastre, ale românilor, acolo unde îi este locul.

Ne-am întâlnit la Cărturești. Nu aveam emoții. Văzusem filmul de 3 ori. Multe scene și replici îmi erau familiare. De altceva îmi era teamă. Știam că trebuie să am grijă. Grijă pentru sufletul unui om pe care viața l-a supus, în ultima vreme, la grele încercări. Grijă ca întrebările mele să nu îndurereze inutil, grijă să nu rămân în inima acestui om doar ca o persoana care îi calcă în picioare viața privată și grija să transform acest înterviu într-o întâlnire frumoasă.

Trăim într-o lume anormală în care actorii cu har sunt devansați de vedete. În ciuda acestui fapt 2019 a fost un an de revelație în cinematografia românească. Un an de întoarcere la normalitate. Toate rolurile importante au fost luate de astfel de actori, din păcate, prea puțin cunoscuți: Radu Botar în „Cardinalul”, Roxana LupuMaria, Regina României” și Vali V. Popescu„Între chin și amin” .

Actorul Radu Botar joacă de peste 30 de ani pe scenele teatrelor din țară (Teatrul din Turda, în prezent la Teatrul de Nord din Satu Mare, plus colaborări la Oradea, Tg. Jiu, Petroșani etc.) Din când în când, prea rar după parerea mea, s-a întâlnit cu filmul. Cardinalul este al V-lea film și primul rol de anvergură. Când regizorul Nicolae Margineanu i-a oferit acestă șansă, performanța acestui actor a lăsat o țară întreagă mută de admirație.

Îmi amintesc când am văzut prima data filmul. În fața mea, pe ecran, era Iuliu Hossu, primul cardinal al nației române. La final mi-au trebuit minute bune să-mi revin. Doamne, cine-i actorul asta? Și atunci mi-a încolțit un gând: trebuie să-i iau un interviu.

Radu Botar, Maria Botar și regizorul Nicolae Mărgineanu

Emilia Chebac: Vă mai amintiți momentul când ați fost contactat, pentru prima dată, de dl. Mărgineanu?

Radu Botar: Eram într-o benzinărie, lângă hotel Napoca, așteptând un microbuz să ajung la Satu Mare. A sunat telefonul. Era o vreme ca asta de astăzi. (O ploaie torențială, frig, un vânt care te punea la pământ.)
– Buna ziua! Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu.
– Poftim?
– Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu. Am nr. dvs. de telefon de la actorul Bogdan Nichifor. Ne vedem la casting. (Nu îl mai văzusem pe Bogdan de când era mic.)
– Nu pot acum. Mă duc la Satu Mare. Nu cred că sunt potrivit. (De ce mă caută pe mine pentru „Cardinalul”? Nu semăn cu Iuliu Hossu. Mă întrebam: oare ce poze a văzut dl. Mărgineanu cu mine? Acum 5-6 ani eram într-un fel, acum sunt altfel.)
– Ba nu. Vino aici!
– Bine, vin.
M-am dus convins că nu am nici o șansă.

Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?

Radu Botar: Bogdan mi-a amintit că, în urmă cu mulți ani, tatăl lui, care făcuse grafica unei cărți de poezii, m-a rugat să fac ceva pentru lansarea acelei cărții. Am creat un moment cu Bogdan și sora lui. Aceea întâlnire l-a marcat atât de tare pe Bogdan încât a devenit actor. Când dl. Mărgineanu nu găsea interpret pentru personajul principal din „Cardinalul” , deși testase mai mulți actori, Bogdan i-a spus: „Cunosc eu un actor din Turda”. Au făcut rost de numarul meu și m-au contactat.

Emilia Chebac: Cum a decurs proba pentru Iuliu Hossu?

Radu Botar: Când am deschis ușa am văzut un om mic, cald, pâinea lui Dumnezeu (regizorul N. Mărgineanu). M-am gândit la cântecul celor de la Taxi „Dumnezeu iubește spațiile mici”. Dintr-o dată m-am relaxat și m-am simțit foarte bine. A avut atâta răbdare cu mine. Asta m-a ajutat pentru că eram aerian, veneam direct de la gară. Am dat probele cu Ioan Andrei Ionescu, Richard Bovnoczki, Radu Bânzaru și Ovidiu Crișan. Toată lumea se bucura. „O să vă dăm răspunsul peste 2-3 zile.”

Era duminică și eram în tren când am primit răspunsul.
– Ce faceți? Hai să vă fac duminica frumoasă. Ați luat rolul!
– Poftim?

Emilia Chebac: Nu v-a speriat un rol atât de complex?

Radu Botar: În primele 2 zile am pornit cu teamă. Nu voiam să dezamăgesc. Am ajuns pe platou, am cunoscut restul echipei și am început să filmăm. Eram îmbrăcat în zeghe și m-am întrebat: O, Doamne ce caut eu aici? Mă uitam la Tache Florescu și aveam senzația că el este Iuliu Hossu (semana cu Iuliu Hossu). Probabil că dl. Mărgineanu a căutat altceva. A durat o vreme până m-am obișnuit. De fapt, permanent mi-a fost teamă.
• La început când dl. Mărgineanu îmi dădea indicații foarte amănunțite mi s-a făcut frică gândindu-mă că nu înțeleg ce trebuie sa fac.
• Pe urmă a schimbat discursul. Spunea doar: Sa vina Iuliu Hossu! Nu știu dacă a făcut parte dintr-o strategie sau așa simțea.
• Am mai intrat iar într-o zona de spaimă când nu mai spunea nimic. Era bine, dar eu nu știam asta. Când am înțeles, m-am liniștit.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmați cu regizorul N.Mărgineanu?

Radu Botar: O bucurie. Fiecare zi a fost o binecuvântatre. Pentru mine n-a fost greu. Au fost condiții grele de filmat (am filmat și la −15 °C), dar cu o echipă nemaipomenită care mi-a devenit ca o familie. Ne-am îmbolnăvit și eu și dnu Mărgineanu, de aceea a trebuit să întrerupem filmările. Chiar se simte în film, în numite secvențe, că tonul e altul. Eram răcit.

Radu Botar și Maria Ploae

Emilia Chebac: Ce oamenii v-au susținut?

Radu Botar: Un actor care a tot mereu alături de mine, într-o formă extrem de discretă a fost Tache Florescu. Mereu mă verificam cu el printr-un schimb de priviri. Avea un gest prin care mă încuraja. Când îl făcea știam că este în regulă, iar asta mă liniștea.

Apoi a fost întânirea cu dna Maria Ploaie. Eu eram de dimineață la filmări, dna Ploae a venit pe la 4:00. Știam că nu am alta variantă (pentru scena de la Sighet dintre episcopul Iuliu Hossu și Otilia) decât să stau în ochii dumneaei. Mă uitam în ochii dnei Ploae și de acolo îmi luam toată puterea. M-a ajutat enorm.

Am avut emoții la întâlnirea cu dl Alexandru Repan. Eram perfect conștient că există o diferență foarte mare între noi. În acea zi dumnealui își terminase treaba. Urma să mă filmeze pe mine cum dau replica. Dnu Repan putea să plece și cineva să-i țină locul. Am început scena când deodată am auzit o voce: „Filmați? Numai puțin.” S-a așezat în spatele camerei ca să-i pot da replica. Pentru mine gestul lui a cântărit foarte mult.

„Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest.”

Emilia Chebac: Cum ați pregătit rolul?

Radu Botar: M-am documentat din fotografii și am citit cât am putut. Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest pe care mi l-am asumat. Tot timpul își ținea mâna într-un anume fel. Pe lângă gest am studiat și tonul vocii. Pe net există o înregistrare cu Iuliu Hossu, cu un an înainte de a muri, citind Proclamația Unirii. Am ascultat vocea, de mai multe ori, ca să o pot reproduce în final cât mai fidel. M-am gândit, pornind de la acestă întregistrare, cum putea să vorbească la 60 de ani, când era închis la Sighet și cum putea să vorbescă când citea Proclamația la Alba Iulia. Am păstrat sfărșeala în voce în toate etapele, bineînțeles mai evidentă la final.

Pe „Episcopul Unirii” comuniștii l-au închis la Sighet (observați gestul episcopului Hossu)

Emilia Chebac: Ați simțit în timpul filmărilor ca episcopul Iuliu Hossu este cu dvs?

Radu Botar: Da. Tot timpul. Înainte de începe filmările la Jilava, pentru că era foarte frig, deși în încăpere erau niște încălzitoare, aveam nevoie de mare curaj să-mi pun reverenda. Încercam să mă îmbrac când un un asistent tot striga: „Să vină Iuliu Hossu!” Ce se întâmplase? Dnu Mărgineanu chemase 2 preoți să facă o slujbă în celula în care urma să filmăm și era necesar să fiu prezent. De aici graba asta. Am ajuns pe jumătate îmbracat. Când am intrat a fost o întâlnire foarte frumoasă. Preotul mai în vârstă, când m-a văzut, a avut o reacție interesantă, cel tânăr a fost ceva mai zglobiu. Atunci i-am simțit puternic prezența. De fapt, în fiecare zi de filmare Iuliu Hossu a fost acolo în celulă.

Emilia Chebac: O scenă din „Cardinalul” cu impact puternic asupra spectatorilor?

Radu Botar: Văzând a II-a și a III-a proiecție am înțeles de ce dl. Mărgineanu mi-a cerut să transmit într-un anume fel replicile finale (secvența în care episcopul Iuliu Hossu bătrân îl primește pe emisarul Papei). Nu am ieșit din indicațiile dlui Mărgineanu, deși mi-a dat libertate, pentru că era o stare de bine. La scena finală la fiecare proiecție lumea, după ce primea atâta emoție, zâmbea. Vedeam o izbucnire într-un râs domol. Asta înseamnă, cred, speranța că mâine va fi mai bine.

Mă emoționează să văd cum lacrimile de durere de la începutul filmului se transformă, spre final, în lacrimi de bucurie. În asta constă forța „Cardinalului” să vezi că la la final sclipește lacrima fericirii.

Emilia Chebac: Nu vă este teamă că oamenii o să vă identifice, de acum, cu episcopul Iuliu Hossu?

Radu Botar: Nu. Dacă se raportează așa mă bucur. Înseamnă că rămâne ceva după mine. Însă eu, ca actor, trebuie să merg mai departe.

Peste 30 de ani de scenă

Emilia Chebac: Ce rol joacă șansa în profesia dvs?

Radu Botar: Foarte mare. Eu am cunoscut mulți actori tineri, dar și mai puțin tineri care n-au avut șansă. Sunt atât de talentați, dar pentru că nu le-a dat nimeni posibilitatea să dovedească ce pot, lumea nu știe de ei. Și sunt atât de mulți. Nu sunt acceptați în proiecte din diferite motive. La Satu Mare am un coleg la care țin foarte mult. Am jucat cu el, mi-a trecut cumva prin mână când era tânăr. E un talent extraordinar. I-am zis unei directoarei de casting: Dacă îl luați pe acest actor îl luați pe Mel Gibson de România. Este incredibil de bun. Nu l-a luat și n-a făcut niciodată film. Nu că n-ar fi vrut, dar nu i s-a dat nici o șansă.

În roluri de forță

Emilia Chebac: Atitudinea dvs. transmite că actoria nu înseamnă faimă și notorietate. Greșesc?

Radu Botar: Înseamnă viață. Pe mine profesia asta m-a salvat. M-a vindecat. A fost cel mai bun medicament pe care l-am primit vreodată pentru suflet. Iar la rândul meu pot să-l ofer oamenilor. Asta face un actor, se dăruiește în fiecare spectacol.

Emilia Chebac: Cum vă raportați la rolurile negative?

Radu Botar: Când ai o profesie creativă ai o misiune. Trebuie să crezi în ea, să vrei să spui ceva și să faci bine. Pot să par desuet, dar eu așa văd lucrurile. Nu îmi doresc să fiu meseriaș, vreau să fiu făuritor. Să făuresc frumosul. Chiar dacă e un personaj negativ, cu cât cred mai mult în adevărul unui personaj care a venit spre mine, nu eu spre el, mă împrietenesc cu el, mă îndrăgostesc de el și văd adevărul din el. Așa îl pot iubi, fără nici o problemă, și pe Richard al III-lea.

Vlad Ivanov, Maria Rotar (fiica actorului) și Radu Botar

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de actor?

Radu Botar: Maria (fiica lui Radu Botar) avea 3 ani. Jucam la teatru în „Hoțul de mărgaritare” scris  de Valeriu Anania. Jucam pe fiul risipitor. Eram foarte frumos îmbrăcat în primul act. În piesă era o secvență în care colegii îmi rupeau hainele și ajung în zdrențe. Scena era foarte dramatică. În sală, la premieră, se aude deodată:
– Lăsați-l pe tata meu în pace! Nu-i rupeți hainele? Lăsați-l…
Era Maria care a considerat că trebuie să-mi vină în ajutor.

Maria

Emilia Chebac: Cine v-a văzut pentru prima data potențialul?

Radu Botar: Undeva prin clasa a X-a stăteam în fața blocului pe o bancă. Împreună cu mai mulți băieți făceam curte unor fete și, ca să ne facem remarcați, foloseam un limbaj grosolan. Pe lângă noi a trecut o dna care ne-a întrebat pe un tot aspru:
– Ce-ați spus? Ce înseamnă cuvântul asta?
Eu m-am emoționat, dar prietenul meu care era mai obraznic i-a răspuns:
– Înseamnă fată.
– Fată? Păi de ce nu spuneți fată. Soțul meu, după 30 de ani de scena la Teatrul Național din București, n-a vorbit niciodată așa.
Când am auzit i-am spus:
– Nu vă supărați, mie îmi place teatrul!
– Îți place teatrul? Atunci să vii să te vadă bărbatul meu.

M-am dus într-o zi de miercuri să mă vadă Vladimir Eggert (pe numele real Vladimir von Eggert ). Ploua și era foarte murdar pe jos. Mi-a deschis ușa un domn elegant. Îl aveam în fața mea pe George Enescu. Semăna foarte bine. Terminase la clasa dnei Lucia Sturza Bulandra și jucase pe scena Naționalului bucureștean. A fost coleg de generație cu Radu Beligan și Mircea Septilici. Mi-a spus:
– Intră tinere!
M-am crispat Apartamentul era plin de fotografii. M-am așezat stângaci într-un fotoliu.
– Ce faci? Nu e bine! Nu așa se așează într-un fotoliu. Și m-a învățat cum să mă așez într-un fotoliu.
Acest domn extrem de educat, cu 2 săptămâni înainte de a muri, mi-a zis:
– Dacă te întorci voi face actor din tine. Dacă nu te vei întoarce promite-mi că nu o să renunți.(Și nu am renunțat.)

Emilia Chebac: În prezent sunteți actor la Teatru de Nord din Satu Mare. Cum sunt colegii dvs?

Radu Botar: Am niște colegi minunați – sunt calzi și prietenoși. De când sunt aici, unii au plecat, alții au venit, dat toți sunt la fel de drăguți. Suntem ca o familie. Sunt oameni frumoși, poate cu un plus de amabilitate. Când am plecat la Satu Mare m-am dus pentru 3 luni. Apoi am zis să mai stau 3 luni și sunt și acum aici. M-am integrat. M-au ajutat teribil colegii maghiari care sunt niște actori fantastici. Au venit să mă vadă jucând, au venit să-mi strângă mâna și să-mi spună bun venit. La Turda am buletinul, am casa și am niște morminte, dar la Satu Mare am devenit al orașului. Orașul asta m-a ajutat foarte mult. Nu am cuvinte suficiente să le mulțumesc acestor oameni.

Emilia Chebac: O provocare?

Radu Botar: Fiica mea – Maria Virginia Botar.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Radu Botar: Pur și simplu de drag și din credința că, în lumea asta în care trăim acum, mai există oameni care îți vor binele.

Emilia Chebac: Aveți un motto după care vă ghidați în viață?

Radu Botar:
• Un citat biblic: „Atunci când faci bine, răul nu te va ajunge niciodată.”
„ Întâi fă-ți bine treaba și pe urmă vorbește!” este un citat pe l-am auzit de nenumărate ori de la soția mea.

Emilia Chebac: Cineva care v-a legat pentru totdeauna de această profesie?

Radu Botar: Virgil Andrei Vâță care mi-a fost profesor, prieten și frate. Un regizor teribil care la Revoluție a dat cu pumnul în masa și a spus: „Am vârsta lui Hristos și dreptul de a spune adevărul.” A pus bazele Facultății de Actorie din Cluj. A încercat să facă o mulțime de lucruri. Poate de asta a ars atât de frumos. S-a îmbolnăvit de leucemie. În țară nu i s-au mai dat de trăit decât 3-4 luni. Prietenii l-au dus la Budapesta unde a mai trăit 2 ani. Înainte de a pleca la Budapesta m-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.

„Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul” – un spectator

Îmi plac oamenii care recunosc că se tem că nu se vor ridică la înalțimea așteptărilor. Îmi plac oamenii care se smeresc. Îmi plac oamenii care în ciuda tuturor presiunilor puse de societate își păzesc cu strășnicie sufletul și nu se vând. Îmi plac oamenii care se încăpățânează să-și facă profesia fără compromisuri. Îmi plac oamenii care dețin arta de a transformă vulnerabilitatea în putere. Mă refer la actorii cu har care, în ciuda tuturor piedicilor, atunci când primesc un rol, într-un film, reușesc întotdeauna ceva memorabil.

Când un actor îmbină talentul, pasiunea, perseverența și răbdarea cu un suflet ales impactul asupra spectatorilor este devastator. Nu vă speriați, nu există nici un pericol să ne dezechilibram emoțional de prea mult frumos. Sunt prea puțini actori, cu potențial, lăsați să atingă această performață. Altfel nu înțeleg de ce la premiera din București a Cardinalulul s-a spus: „Unde ai fost până acum Radu Botar, această revelație a cinematografiei românești?” A fost și este, doar că nu a fost văzut.

Cu siguranță undeva, acolo, sus Virgil Andrei Vâță e tare mândru de reușita lui Radu Botar. „Să vină Iuliu Hossu!” A venit și nu oricum. A ridicat atât de mult standardul cu acest rol, încât performanța lui va fi tare greu de atins. De depășit nu mai spun. Asta-i diferența: actorii cu har slujesc pe scenă, vedetele joacă. În film și în viață. Ne agresează irosindu-ne fără jenă sufletul, timpul și banii. Interacțiunea cu cei care împing indecentul în prim plan ne lasă goi pe interior. Devenim tot mai superficiali și mai nefericiți cu fiecare zi. Pe când frumusețea, chiar dacă este este mult mai discretă, trece proba timpului.

Regizorul Nicolae Mărgineanu a spus când a încheiat filmările: „Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” Un spectator i-a mărturisit lui Radu Botar: Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul”. Iar eu când l-am văzut pe Radu Botar cum îi dă viață episcopul Iuliu Hossu, am simțit că îngerii s-au coborât pe pământ. Am auzit un fâlfît ușor de aripi, de fiecare dată, când am văzut filmul. Pentru că nu-i așa, binele și frumosul întotdeauna fac foarte puțin zgomot.

Povestea din spatele filmului Cardinalul puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

M-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.

„Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” – Nicolae Mărgineanu
Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Vali V. Popescu despre actoria bazată pe valori

Episodul Lear – Teatrul Regina Maria Oradea

Îmi doream un interviu cu Vali V. Popescu actorul care dă viață personajului principal în filmul „Între chin și amin”. Am vrut să-l sun, dar numele lui nu-mi apărea în agenda telefonului. Nu l-am salvat, mi-am spus. Apoi am avut o revelație. Aveam numărul de telefon al lui Tase Caraman (personajul pe care îl joacă în film).

Până în octombrie (2019), când am văzut „Între chin și amin”, nici nu știam că Vali există. A fost suficient un rol pentru ca eu și o țară întreagă să aflăm de Vali V. Popescu. 2019 a fost anul lor. Al actorilor mai puțin cunoscuți, dar care au scris istorie în cinematografia românească. Actori cu potențial, marginalizați nepermis de mult, dar care atunci când li s-a dat o șansă au reușit roluri memorabile (Vali V. Popescu – „Între chin și amin”, Radu Botar – „Cardinalul” și Roxana Lupu în „Maria, Regina României”). Vali V. Popescu este actor la Teatrul Aureliu Manea din Turda. Nu a fost visul lui să devină actor. O alegere întâmplătoare l-a introdus într-o lume fără de care astăzi nu mai poate trăi. Performanța lui din filmul „Între chin și amin”, nu este pentru oricine. Pe lângă talent și determinare a fost necesar un record sufletesc pe măsură. Tânărul actor Vali V. Popescu nu-și propune să pară, Vali este. Teatrul, alergarea, mersul pe bicicleta nu le face pentru că sunt cool, le face pentru că îl transformă frumos pe interior.

Vali V. Popescu are un timbru cu rezonanțe speciale, care îmi amintește de marii actori ai scenei românești. A muncit mult până a atins această performanță. Și pentru că iubește cărțile folosește un vocabular care mi-a arătat că pentru el arta conversației nu a murit. Am făcut eforturi serioase să nu mă las sedusă de vocea lui. În același timp am fost și teribil de revoltată. Cum poți să lași o asemenea voce și inteligență în așteptare și să mediatizezi persoane care n-au pic de respect pentru această meserie.

Emilia Chebac: Cum ai descoperit actoria?

Vali V. Popescu: Nu eu am ales-o, cumva actoria m-a ales pe mine. Eram în clasa a XI-a și aveam un coleg care își dorea să devină actor. Mergea la Școala de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște. Eram la ora de fizică când mi-a spus:
– Măi crețule, nu vrei tu să mergi cu mine la repetiții?
– Ce să fac?
– Hai cu mine la repetiții!
– Mă lași cu teatrul tău.

M-a forțat să merg. Mi-a luat ghiozdanul și a fugit cu el. Cum nu prea aveam chef de fizică m-am lăsat convins destul de ușor. Repetau „Ursul” de Cehov. Îmi amintesc că stăteam pe scaun, în studioul acela mic, dar foarte cochet din Târgoviște, și m-am simțit teribil de atras de tot ce vedeam. Mi se părea atât de firesc ce i se cerea colegului meu. Îmi tot venea să îi spun: De ce nu faci ce îți cere omul asta? Nu-l mai chinui, fă odată ce ți se spune! Intenția mea a observat-o Ștefan Lupu care ulterior mi-a devenit profesor. Așa am ajuns să merg la cursuri de teatru.

M-am dus acasă și am citit toate personajele din Cehov. Le interpretam așa cum le vedeam eu. Mi-am zis: Wow, ce lume! Dar nu știam că asta voi face în viitor. Asta voiam atunci.

Oberon – Visul unei nopți de vară – Teatrul Aureliu Manea Turda

Emilia Chebac: Care a fost momentul în care ai decis că vrei să devii actor?

Vali V. Popescu: Până am descoperit teatrul nimic nu mă mulțumea, nimic nu părea să aibă sens. La un moment dat, chiar mi-am pus mari semne de întrebare. Toți frații mei își căutau calea, numai eu nu știam încotro să mă îndrept.

Înainte de bac, în 2009, am fost la Festivalul de Teatru pentru Tineret de la Buftea. Am văzut decorurile, oamenii și bucuria lor. Se juca „Lecția” de Ionesco. Mă uitam cu 50 de perechi de ochi la spectacol și acolo am spus: Asta vreau să fac pentru tot restul vieții. M-am întors acasă cu un singur gând. Să mă înscriu la Facultatea de Teatru.

„Între chin și Amin” – Tase Caraman
„Între chin și Amin” – Lia (Ana Pârvu) și Tase

Emilia Chebac: Cum ai obținut rolul lui Tase Caraman?

Vali V. Popescu: Pentru rolul lui Tase Caraman s-a organizat un casting unde au participat 600 de persoane. Din momentul în care am dat castingul și până am aflat rezultatul a durat mai bine de o lună. Într-o seară primesc un telefon de la Toma (Toma Enache – regizorul filmului„Între chin și amin” ): „Am o veste bună pentru tine. Ne auzim joi la telefon, acum nu pot vorbi mai mult.”( era undeva pe drum, cred că se întorcea din străinatate.) Ulterior a revenit: „Felicitări tu ești în rolul principal!” Mi s-a părut ireal. Era primul meu rol consistent. Până atunci făcusem doar figurație. Nu jucasem nici măcar roluri secundare, doar un rol într-un desen animat.

Spun ireal pentru că știm amândoi cum se dau rolurile și toate lucrurile importante, în România de azi. Pe pile. La noi nu a fost vorba de așa ceva.

Tase Caraman – „Între chin și Amin”

Emilia Chebac: Cum a decurs prima întâlnire cu Toma Enache?

Vali V. Popescu: Eu consider că cineva de acolo de sus mă iubește. Toma a avut inițial un alt scenariu pe care l-a pierdut. În prima variantă personajul principal era pictor. Există mărturii că în pușcărie au fost deținuții politici care au pictat, pe bucăți de pânză, cu propriul sânge. Am mers la un moment dat la o prietenă, studentă la arte, s-o iau la repetiții. „Stai că mai am puțin”, mi-a spus. Până a terminat ea, eu am luat o coală de hartie, o pensulă și am pictat, cu roșu, un clovn. Acel desen l-am pus ca fotografie temporară de profil pe contul de facebook. Fix în momentul în care Toma făcea castingul.

Când m-am dus la casting prima întrebare a fost:
– Știi să pictezi?
– Știu să țin pensula în mână, fac anumite chestii, dar nu sunt pictor. De ce mă întrebi?
– Păi am văzut ce poza ai pe facebook.
În mintea lui Toma se crease o legătură: eu pictam cu roșu, iar personajul principal picta cu sânge.

Apoi mi-a povestit despre scenariu. Am fost uluit. Sincer nu mai avea importanță dacă obțineam sau nu rolul principal. Voiam să fac parte din proiect. Îmi doream extrem de mult ca filmul să se realizeze. Uită-te și tu în ce Românie trăim!

„Niciodată!”

Emilia Chebac: Ai idee cum se aude, replica ta, acel „niciodata”? Cum ai gândit-o tu și care au fost indicațiile lui Toma?

Vali V. Popescu: Așa am simțit-o eu, Toma nu mi-a spus cum să interpretez replica asta! Dacă nu mă înșel scena asta a fost făcută, undeva în partea a II-a a filmărilor, în una dintre cele mai grele zile de filmare pentru mine. Îl auzeam pe Toma doar cu urechea periferică, atât de multă tensiune acumulasem, dar am încercat să-mi fac treaba cât de bine am putut.

Emilia Chebac: Cum a fost cea mai grea zi de filmare?

Vali V. Popescu: Cea mai grea zi de filmare m-a terminat nu fizic ci sufletește. M-am contrazis cu Toma și la un moment dat îmi puneam întrebarea dacă sunt potrivit pentru rol. Trecusem de mijlocul filmărilor și se acumulase multă tensiune. Chiar dacă ne obișnuisem unii cu alții, energia locului (Fortul 14 Jilava) și-a pus amprenta pe noi și ne-am lăsat duși de întâmplări. În momente de tensiune fiecare om încearcă să găsească adevărul lui. Eu o vedeam într-un fel, Toma în alt fel, iar un al III-lea probabil total diferit de noi 2. Așa că totul se ducea în direcții diferite și fiecare cu adevărul lui. Dar cum toți ne doream să ajungem la produsul final, am învățat să gestionam energia locului și nu ne-am lăsat copleșiti de ea. Am înțeles că misiunea noastră este ca filmul „Între chin și amin” să iasă cât mai bine.

Vali V. Popescu și Toma Enache la filmări

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Vali V. Popescu: Este o întrebare frecventă pe care mi-o pun oamenii în sală. Oameni diferiți din orașe diferite. Trăim într-o societate care se bazează pe consumerism. În momentul în care nu primim, imediat, ceea ce vrem ne enervăm (fie ca este vorba de un loc de parcare, un articol vestimentar pe care îl găsim mai greu etc.) Multe chestii mărunte și fără nici o importanță ne transformă în oameni mai puțin frumoși pe zi ce trece. În timpul filmărilor am realizat ce au trăit cu adevărat acei oameni. Am fost aproape de ei, prin intermediul acestui rol, deși am experimentat într-o proporție extrem de redusă ce a fost acolo. Poate un 2%. Suficient însă, pentru mine, ca acest rol să mă transforme interior.

Emilia Chebac: Unde a fost pentru tine cea mai emoționantă premieră a filmului „Între chin și amin”?

Vali V. Popescu: Locul cu cea mai mare încărcătură emoțională a fost la Cluj. Nu exagerez cu nimic daca spun că ½ din oamenii care erau în sală au venit pentru că mă cunoșteau: direct sau indirect. Prieteni actori, alergători de la maratoanele la care am participat și prietenii de la cercetași. După film am văzut în privirea acestor oameni bucurie și căldură sufletească. Au ieșit oameni în hohote de plâns de la acest film. Emoția spectatorilor a confirmt ca acest rol a fost făcut bine. Mă priveau și nu le venea să creadă. Mulți mi-au spus că nu se așteptau ca o persoana atât de tânără să aibă maturitatea artistică necesară pentru un asemenea rol. Nu concepeau cum sunt eu în realitate și cum m-au văzut jucând în film.

Prizonier într-un imperiu al întunericului și al urii

Emilia Chebac: Ai un rol la care visezi?

Vali V. Popescu: Am 2 roluri pe care le-am imaginat:
• Îmi doresc foarte tare să joc într-un film cu acțiunea amplasată în perioada interbelică. Este un timp extrem de ofertant pentru roluri. Atunci se respectau, cu adevărat, marile personalități și valorile.
• Al II-lea rol, tot film, dar la polul opus, deși pentru mine este la fel de valoros. Un film cu un personaj care să fie alergător.

Alergător 1

Emilia Chebac: De ce alergător?

Vali V. Popescu: Iubesc alergarea montană. Am început de la câțiva km și am ajuns, în prezent, la 100 km. De obicei aleg cursele care au la bază un scop:
• Pe Valea Cernei se taie pădurile. Cineva a creat „Hercules Maraton”. Banii obținuți ajută în direcția respectivă. Am luat locul II la categoria mea de vârstă.
• La Turda s-a făcut un cros „Redam demnitatea eroilor noștri”. Există un cimitir dezafectat care cu banii strânși va fi renovat.
• Este al III-lea an în care alerg de 8 martie, în semn de respect pentru doamne și domnișoare, de la Teatrul Național de la Cluj până la Teatrul din Turda (o distanță 30 de km). Este modul meu de a le mulțumi că există. Ce poate fi mai frumos, pe lume, decât femeia?

Alergător 2

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali V. Popescu: Ieșirea din zona de comfort te dezvoltă. Nu am mai dat, până acum, un interviu prin telefon. Ar fi putut să iasă rău, dar și frumos. Cum observ că se și întâmpla din conversația noastră. Am intrat pe blogul tău nu cu scopul de a te testa pe tine, dacă merită să îți dau un interviu, ci pentru a descoperi despre ce oamenii interesanți ai mai scris. Eram convins că nu ei interviu oricui.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Vali V. Popescu: Soția mea Luminița – Andreea. Este pedagog, psiholog și a absolvit ca hobby Teatru de păpuși și marionete. Ai fi surprinsă ce povești îți poate spune.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Luminiței ce i-ai spune?

Vali V. Popescu: Îi mulțumesc pentru că mă îngăduie așa cum sunt și pentru modul în care m-a ajutat să mă dezvolt. Am folosit verbul „a îngădui”. Bunica ei, din partea mamei, ne-a lăsat o moștenire fără preț: „Să vă îngăduiți, maică, unul pe altul.” În momentul în care ne contrazicem, mereu unul dintre noi își amintește de cuvintele ei și brusc discuția se detensionează.

Vali și Lumi

Emilia Chebac: Ceva cu care oamenii l-ar identifica mai puțin pe actorul Vali V. Popescu?

Vali V. Popescu: Am copilarit la țară. Îmi place extrem, dar extrem de mult să muncesc pământul. Să-mi bag mâinile în pământ, să plantez copaci și să fac lucrurile să arate frumos într-o gospodarie. Aici lângă Cluj mi-am luat un teren care nu a mai fost folosit din 2006. Era dezastru. Am adunat saci de gunoaie, am defrișat toți arbuștii care au crescut acolo și am cosit cu o coasă manuală nu electrică.

Când eram mic nu-mi placea deloc să muncesc pentru că o făceam obligat de părinți
– Haide că trebuie să facem asta!
– De ce trebuie? Eu sunt copil trebuie sa mă joc, nu să muncesc!
Când am ajuns însă să am gospodaria mea, mă opream din ce faceam, ridicam capul spre cer și îi mulțumeam tatalui meu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali V. Popescu: A fost un momentul în care părinții mei nu au mai putut să ne susțină financiar pe toți, fiind 7 frați, și am fost nevoit să muncesc. Eu vedeam asta ca limita falimentului la care au ajuns, ca pe un eșec pentru ei. Mai mult l-am perceput ca pe un eșec personal pentru că eu nu aveam posibilitățile materiale ale altor copiii. Când, de fapt, era contextul în care ajunsese familia mea. Ulterior s-a rezolvat și au depășit aceea perioadă. Mai târziu am realizat că acel eșec s-a dovedit o binecuvântare. Atunci când întâlnesc pe cineva ajuns în aceeași situație, pe care am experimentat-o și eu, empatizez foarte mult cu acel om și încerc să îl ajut fără să aștept nimic înapoi. Asta mă face să mă simt mai bun. Am întâlnit mulți oameni cu posibilități, dar care, din păcate, se rezumă doar la comfortul personal.

Emilia Chebac: De unde îți ei puterea Vali?

Vali V. Popescu: Îmi trag puterea din locul în care am prins rădacini, unde am avut parte de multă iubire. E suficient să mă gândesc la părinții mei și la casa în care am crescut. Acolo este izvorul de energie care nu va seca niciodată. Deși am crescut într-o casa mică, când am început să ies și am văzut lumea, am realizat de fapt: Wow, ce lume mare a putut să fie în mintea mea acasă!

2019 pentru Vali V. Popescu a fost un an bun. L-a jucat pe pe Tase Caraman, tânărul compozitor care s-a opus reeducării de la Pitești, un rol pentru care mulți actori și-ar vinde sufletul. Pe plan personal, în curand, Vali V. Popescu va deveni tatic.

Prin rolul lui Tase Caraman, interpretat magistral, România în care trăim s-a mai clintit, puțin, într-o direcție bună. Poate cu un milimetru vor spune cinicii! Da, dar prin oameni ca el care mișcă lucruri cu un milimetru putem, noi aștia care nu facem nimic, să rezistăm întregi la minte.

„Între chin și amin” este un proiect peste care nu pot trece ușor. Este un film miracol care a mutat linia orizontului în cinematografia românească. De aceea, mi-am dat o provocare. Timp de 1 an (decembrie 2019 – decembrie 2020), o dată pe lună, voi scrie un articol despre acest film. Despre oamenii care au fost parte din poveste. Despre o lume marginalizată cu bună știință, despre supraviețuitori cărora nu li se acordă interesul meritat. Despre noi, despre nepăsare și despre lipsa de implicare. Este datoria mea, ca om care să scrie, să împărtășesc despre acest film care a trezit România.

Interviul cu Vali V. Popescu, actorul despre care regizorul Toma Enache a spus „Bravo Vali, perfecțiunea a fost depășită!”, este primul articol al acestei provocari.

Am mai scris despre acest proiect. Recenzia filmului „Între chin și amin” o puteți citi aici, iar interviul cu regizorul Toma Enache aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Între chin și Amin” – Între Rai…
Și Iad – „Între chin și Amin” (makeup Florina Mărcuță)
Categorii
Cultură Interviuri

Un interviu cu Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona

Cărturești Verona este librăria mea de suflet unde pot răsfoi câte cărți vreau, doar așa pentru plăcerea de a fi surprinsă. Un spațiu, cu o arhitectură din alte vremuri, în care, după o zi grea, găsesc mereu o carte care îmi schimbă starea. Îmi plac librarii, vibeul persoanelor care intră în librărie, oferta generoasă și mirosul care plutește în aer. Ok, ați înțeles ideea! Sunt sedusă fără milă de acest loc. Iar experiența pe care am trăit-o în urmă cu 2 săptămani, în fața unui raft cu cărți, va fi greu de egalat de o altă librărie.

O zi obișnuită din viața mea, puțin după ora 14. Fac parte din acea categorie de oameni care nu pot trece pe lângă o librărie fără să intre măcar 10 minute. În jurul prânzului probabil îmi scade glicemia, altfel nu-mi explic de ce nu mă entuziasmează nimic. Convinsă că nu există nici un pericol să-mi golesc cardul, am deschis ușa librăriei Cărturești Verona. Dacă financiar mă simțeam în siguranță, emoțional nu eram deloc pregătită pentru ce avea să urmeze.

Am aruncat o privire la noutăți și dau să urc la etaj. Dar fix în fața scărilor am văzut raftul C[ARTE]A – care îmbină arta și ficțiunea. „Descoperă lumea artei reflectată în literatură, artiști și muze, capodopere și colecționari, curatori și infractori prinși în povești și aventuri pe care nici o vizită la muzeu nu le-ar putea întrece.” Nu sunt străină de lumea asta. Am absolvit Arta Sacra – Restaurare. Chiar dacă nu profesez în domeniul restaurării, lumea artei este o pasiune care refuză să dispară din viața mea. Prin raftul tematic de la Cărturești Verona am pătruns în peștera lui Alibaba, doar că în loc de comori am descoperit cărți.

Citisem doar un sfert dintre cărțile aflate pe raft. Așa că am mai petrecut jumătate de oră răsfoind ce îmi scăpase. Ar fi trebuit să plec, dar nu mă puteam desprinde. M-am așezat pe scări dorindu-mi să iau cu mine nu imaginea cu raftul de cărți ci mai degrabă ce simțeam. Mă întrebam a cui o fi fost ideea? Doream să-l cunosc pe omul care a făcut raftul. Eram decisă să merg să întreb când am văzut, venind spre mine, o figură cunoscută. Astrele se aliniau perfect. Cu Roxana Rusu, și ea librar, mă leagă o prietenie mai veche, avem în comun pasiunea pentru călătorii.

Așa am aflat de Aurelia Drăgan fata cu raftul tematic C[ARTE]A de la Cărturești Verona.
– Vreau să scriu despre ea, i-am spus Roxanei. Mă poți ajuta?
– Da, o să se bucure când îi voi spune. Și dacă nu te-aș ajuta tot ai scrie. Te cunosc. Când îți place ceva, nimic nu îți stă în cale. Iar Aurelia chiar e o tipă deosebită, exact genul de om care îl dorești pe blogul tău.

Așa am ajuns să scriu despre Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona. Este absolventă de Istoria Artei. A copilărit în atelierul unchiului ei, printre lucrările unui artist de o sensibilitate și un rafinament aparte care i-au șlefuit substanțial simțul estetic. Are clasă, standarde înalte, pune preț pe calitate, iubește oamenii, încearcă să vadă mereu partea plină a paharului (deși nu îi reușește chiar de fiecare dată) și se încăpățânează să trăiască frumos.

Emilia Chebac: Ce fel de copil ai fost, Aurelia?

Aurelia Drăgan: Un copil extrem de inventiv. Din acest motiv părinții mei mi-au pus eticheta de „stricătoare”. Orice „creație” care ieșea din mâinele mele folosea doar resurse adevărate. Din bucătăria mamei dispăreau cele mai bune ingrediente, păpușile mele beneficiau de o garderobă rezultată din cele mai frumoase rochii ale mamei pe care le tăiam făra milă. Daunele în familia Drăgan erau pe măsura fanteziei mele.

Emilia Chebac: Un librar absolvent de Istoria artei. Cum ai ales acestă facultate?

Aurelia Drăgan: La Istoria Artei am ajuns pentru că nu puteam să dau la Arte. Am considerat că nu am suficient talent, îndemânare și nici răbdare pentru ore interminabile de desen. Singura soluție, pentru a rămâne conectată cu lumea artei, era să o studiez la nivel teoretic. Mi-ar fi plăcut să fiu curator într-o galerie de artă și să trăiesc în preajma artiștilor.

Emilia Chebac: Raftul C[ARTE]A e primul tău raft tematic?

Aurelia Drăgan: Am început să fac rafturi tematice în aprilie (2019): Van Gogh, Leonardo da Vinci, Salvador Dali. Am mixat albume, istorie, biografii și obiecte care existau deja în librărie, dar pe care nimeni nu se gândise până atunci să le asocieze. Când sunt preocupată de un proiect îl iau cu mine peste tot. Îmi notez orice idee îmi vine. Poate pășea copleșitor, dar pentru mine e ceva normal, nimic forțat și-mi face plăcere.

Emilia Chebac: Ca librar ce oameni care ți-au rămas în suflet?

Aurelia Drăgan: Nu a fost ușor să dau un răspuns pentru că intru zilnic în contact cu foarte mulți oameni. Oricât mi-ar plăcea să-i păstrez pe unii dintre ei în memorie, nu reușesc.

Îmi aduc aminte cu plăcere de o doamnă care a ținut să-mi mulțumească după ce o sfătuisem să caute cartea, pe care nu o aveam în librărie, la un anticariat. A găsit cartea dorită la anticaritul de lângă librăria noastră și s-a întors imediat, fluturând cartea, să-mi mulțumească.

A mai fost o persoană care m-a marcat teribil. Încă o văd pe domnișoara care mi-a spus să-mi țin capul sus, în timp ce-i împachetam o carte, un dar pentru o prietenă. Eram tristă și descurajată în ziua respectivă, ea m-a simțit, mi-a zâmbit și cât a stat lângă mine am simțit-o ca pe un scut protector.

Mai sunt și clienții fideli ai librăriei (unii ne vizitează aproape zilnic), care-mi oferă întotdeauna o conversație plăcută.

Emilia Chebac: O frivolitate care ți-a șlefuit simțul estetic?

Aurelia Drăgan: Eram foarte pasionată de modă, dar mă raportam la ea la un nivel personal, ca ceva care iese din tipare. Mă descopeream, eram în căutarea feminității, și îmi făceam curaj să îmbrac haine care să mă reprezinte. Aveam dosare cu articole care-mi plăceau, cu texturi și imprimeuri. Marie Clarie era revista mea de suflet. Publica reportaje din toată lumea, despre cauze umanitare și contextul social-politic. Era mai mult decât modă. Îmi plăcea să descopăr că și celebritățile se confruntă cu aceleași temeri ca noi oamenii obișnuiți.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Aurelia Drăgan: Datorită ție. Am simțit că m-ai înțeles din momentul în care mi-ai povestit cât de încântată ești de raft. Mi s-a părut fantastic. Au mai fost oameni care mi-au zis că le-a plăcut, dar tu ai pătruns cu totul în idee. De asta aveam nevoie, de un om care să înțeleagă mesajul meu. Prin tine, raftul meu și-a îndeplinit menirea. Chiar dacă eu nu eram acolo se pare că raftul meu ți-a vorbit.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Aurelia Drăgan:
Andreea Buga este designer și o femeie extrem de rafinată. Hainele ei sunt simple, au croieli contemporane, deși sunt inspirate de lucrări din secolul trecut. Le coboară din ramă și le aduce în prezent.
• O nominalizez și pe Veronica Neacșu, cea ale cărei ilustrații cred eu că ajung atât la copiii de astăzi, cât și la cei de odinioară, cei pe care fiecare îi purtăm în adâncul nostru.

Emilia Chebac: De ce crezi că răutatea și urâtul au mai mult succes decât binele și frumosul?

Aurelia Drăgan: Suntem setați să credem că o zi bună, un om fericit, o experiență frumoasă este ceva rarisim și limitat. Trăim tot mai mult cu impresia că totul este banal, șters și gri.

Mulți în sinea lor nu se cred demni să fie fericiți, să fie frumoși, să fie iubiți. Nu cred că au ceva de spus despre ei sau activitatea lor. Nu au curaj să se exprime. De aici pornesc problemele și atunci își canalizează atenția pe ceva care nu merge bine, pe ceva urât. Micile detalii preiau controlul – gunoiul din jur, vecinul nepoliticos, funcționarul care țipă – și devin tot mai vizibile. Așa ajungem să credem că viața este împresurată de răutate și urât.

Emilia Chebac: Asta este teorie, un exemplu practic?

Aurelia Drăgan: O femeie simplă care m-a cucerit cu optimismul ei. I-a murit soțul, a rămas cu un tată foarte bolnav și nu mai era nici foarte tânără. Vindea flori pentru a se întreține. Pe mine m-ar fi dărmat o astfel de situație. Din noi 2 ea era cea care mă încuraja: uite ce flori frumoase, ce rochie frumoasă ai azi, nu-i așa că e o zi minunată? Femeia asta, cu care viața nu a fost deloc generoasă, îmi inducea o stare de bine. Am realizat că optimismul vine din capacitatea unui om de a simplifica lucrurile.

Emilia Chebac: Dacă ai putea să schimbi ceva în România care ar fi prima alegere?

Aurelia Drăgan: Școala. Cred în puterea școlii, dar mai cred și că școala nu trebuie să-ți taie aripile. Nu trebuie să te potrivești nicăieri, trebuie să fii tu însuți. Rolul școlii este să te ghideze să-ți decoperi pasiunea care te va ajuta să fii un om complet, să dai ce-i mai bun din tine. La noi din păcate e invers te indepărtează de ce-ți place.

Emilia Chebac: Vorbești din experiență?

Aurelia Drăgan: Da. Cu mine așa s-a întâmplat. De asta am ajuns să fac în clasa a IX-a mate-info în loc să dau la uman așa cum simțeam. Am ajuns apoi tot la filologie așa cum mi-am dorit inițial. Eram prea mică și nu am avut curaj să mă opun unei societăți care pune etichete. Cei de la mate-info sunt mai bine cotați. Se crede că o astfel de opțiune îți deschide mai multe oportunități, joburi mai sigure și mai bine plătite.

Asta e teoria, dar practica e alta. Realizez în ultima perioadă că tot mai mulți oameni, care lucrează în IT, bănci, corporații și par să aibă totul, renunță la joburile lor pentru a deveni freelanceri și a face ce le place. Din toate poveștile astea deduc că undeva acolo imboldul acela elementar nu se stinge niciodată. Te urmărește toată viața, indiferent ce faci sau cât succes ai.

Emilia Chebac: Ce carte citești acum?

Aurelia Drăgan: Sticleteleeu rezonez până la ultimul nivel cu cartea Donnei Tartt. Îmi place cum descrie marile sau micile anxietăți ale lu Theo, despre naivitatea lui că dacă ar sta într-un loc ar putea schimba cursul evenimentelor, inclusiv când ajunge acasă după evenimentul respectiv. Theo Decker este un personaj profund și matur pentru cei 13 ani ai lui.

Emilia Chebac: Ai văzut filmul?

Aurelia Drăgan: Sticletele cucerește prin rafinamentul vizual (s-au jucat pe tot parcursul filmului cu gama cromatică matifiată a tabloului semnat de Fabritius) și divizarea firului narativ (realizat prin melanjul dintre secvențele petrecute înainte și după momentul zero al acțiunii).

Este o experiență vizuală deosebit de placută. Pe de-o parte contrastul pregnant albastru-oranj, iar de cealaltă desfășurarea unui recuzite opulente – opere de artă, mobilier deschis chirurgical, rame desperecheate, unelte bizare, vestimentație căutată alături de accesorii atent alese.

Va invit să o descoperiți pe Aurelia la Carturești Verona. Dacă vă doriți un cadou pentru un om pasionat de artă, dacă căutați o carte despre istoria modei sau teoria culorilor rugați-o să vă ajute. Veți avea o revelație. Uitați-vă după fata grațioasă cu ton armonios. Atunci când vorbește, Aurelia nu confundă libraria cu o scenă, pune în valoare o carte nu pe ea.

Mulți spun plini de mândrie: „Sunt librar la Cărturești.” După ce am văzut raftul Aureliei cred că, în cazul ei, situația stă diferit. Pentru Aurelia nu este un motiv de mândrie că lucreză la Cărturești Verona, mai degrabă ei ar trebui să fie mândri că au un asemenea om. Dar acest lucru n-ar fi fost posibil fără oamenii care i-au intuit potențialul. Când văd zilnic în jurul meu atâta risipă de personalitate, cultură și educație cu atât mai mult sunt de apreciat aceste persoane care te ajută să crești. Am stat aproape o oră în fața unui raft de cărți. Nu cred că mi-am dorit vreodată atât de intens să scriu despre un om pe blogul meu. Știți care e partea amuzantă? Aurelia Drăgan în viața reală este mult mai interesantă decât raftul ei. De aceea pe fata asta vreau s-o păstrez în viața mea.

Uneori viața ne ține în loc pentru a crea culoarul favorabil. Până va fi curator, Aurelia Drăgan este librar la Cărturești Verona. Nu știu care va fi drumul ei, dar de un lucru sunt sigură. În orice loc va merge, va rămâne același om frumos, care va pune pasiune în tot ce face. Chiar dacă visul ei din facultate nu s-a împlinit, asta nu a împiedicat-o pe ea să se transforme într-un „țesător de visuri” prin cărțile pe care le recomandă.

Fotografiile sunt realizate Marina Popa. O găsiți pe contul ei de Instagram.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Listă cărți – C[ARTE]A

1. Cină cu Picasso – Camille Aubray
2. Gauguin din orașul albastru – Jean-Luc Bannalec
3. Sfârșitul – Attila Bartis
4. Mărul – Enis Batur
5. O fată în amurg – Serena Burdick
6. Miniaturista – Jessie Burton
7. Muza – Jessie Burton
8. Nuferi negrii – Michel Bussi
9. Micul Chagall – Renata Carageani
10. Furtul – O poveste de iubire – Peter Carey
11. Doamna și licornul – Tracy Chevalier
12. Fata cu cercel de perlă – Tracy Chevalier
13. Simetria de temut – Tracy Chevalier
14. Tabloul – Agatha Christie
15. Hoții de tablouri – Frank Cottrell Boyce
16. Arta corpului – Don DeLillo
17. Furtuna – Juan Manuel de Prada
18. Gala-Dali – Carmen Domingo
19. Originea lumii – Jorge Edwards
20. Dorință – Mathias Enard
21. Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți – Mathias Enard
22. Amintirea dragostei – Jim Fergus
23. Turnul de abanos – John Fowles
24. Un apartament la Paris – Michelle Gable
25. Madame Picasso – Anne Girard
26. Fiica lui Hokusai – Katherine Govier
27. Cartea secretă a Fridei Kahlo – F. G. Haghenbeck
28. Cum să pictezi un mort – Sarah Hall
29. Șoimul maltez – Dashiell Hammett
30. Pictorul fără glas – Georgina Harding
31. Domina – L.S. Hilton
32. Maestra – L.S. Hilton
33. Ultima – L.S. Hilton
34. 1913. Vara secolului – Florian Illies
35. În grădinile cu lalele – Gul Irepoglu
36. Un artist al lumii trecătoare – Kazuo Ishiguro
37. Frumusețe și întristare – Yasunari Kawabata
38. Fuga la muzeu – E.L. Konigsburg
39. În altă viață – Marc Levy
40. Aventuri în lumea lui Brâncuși – Patricia Lidia
41. Povestea anticarului – Charlie Lovett
42. Măsura omului – Marco Malvaldi
43. Pictorul umbrelor – Esteban Martin
44. Theodora Tenpenny și tabloul pierdut – Laura Marx Fitzgerald
45. În căutarea lui Cézanne – Peter Mayle
46. Pierdutul paradis – Cees Nooteboom
47. Mândra fecioară – Joyce Carol Oates
48. Jurnal – Chuck Palahniuk
49. Un om norocos – Octavian Paler
50. Mă numesc Roșu – Orhan Pamuk
51. Fluturele negru – Radu Paraschivescu
52. Vanessa și sora ei – Priya Parmar
53. Tabloul flamand – Arturo Pérez-Reverte
54. Supa de la miezul nopții – Marta Petreu
55. Căutătorii de scoici – Rosamunde Pilcher
56. Privind la stele – Gae Polisner
57. Încăperi ferecate – Care Santos
58. Adolf H. Două vieți – Eric-Emmanuel Schmitt
59. Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt
60. Ucenicul arhitectului – Elif Shafak
61. Cum să fii și una și alta – Ali Smith
62. Luna și doi bani jumate – W. Somerset Maugham
63. Agonie și extaz – Irving Stone
64. Bucuria vieții – Irving Stone
65. Fata cu fragi – Lisa Strømme
66. Colecționarul de nuduri – Mirel Taloș
67. Sticletele – Donna Tartt
68. Albastrul din miez de noapte – Simone van der Vlugt
69. Îți vând un câine – Juan Pablo Villalobos
70. Barbă Albastră – Kurt Vonnegut
71. Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde

Alte cărți (care nu sunt incluse în selecția raftului)

72. O scenă din viața unui pictor călător – Cesar Aira
73. Sângele florilor – Anita Amirrezvani
74. Secretul culorii pure – Federico Andahazi
75. Pasiune pură – Lena Andersson
76. Ochi-de-pisică – Margaret Atwood
77. Ultimul nud – Ellis Avery
78. Pe urmele lui Vermeer – Blue Balliett
79. Atena – John Banville
80. Năluci – John Banville
81. Onorată instanță – John Banville
82. Maja Desnuda – Vicente Blasco Ibañez
83. Clara și penumbra – José Carlos Somoza
84. Eu sunt fiica lui Rembrandt – Lynn Cullen
85. Până la căderea nopții – Michael Cunningham
86. Capodopera necunoscută – Honoré de Balzac
87. Nașterea lui Venus – Sarah Dunant
88. Misterioasa flacără a reginei Loana – Umberto Eco
89. Pictoriţa din Shanghai – Jennifer Cody Epstein
90. Strigătul – Laurent Graff
91. Eu, Mona Lisa – Jeanne Kalogridis
92.Eu şi Kaminski – Daniel Kehlmann
93. Pictor de război – Arturo Pérez-Reverte
94. Enigma lui Piero – Silvia Ronchey
95. Manual de pictură şi caligrafie – José Saramago
96. Femeia de pe scări – Bernhard Schlink
97. Maestrul de la Prado și picturile profetice – Javier Sierra
98. Dansatoarea lui Degas – Kathryn Wagner
99. Spre far – Virginia Woolf
100. Creație – Émile Zola

Categorii
Cultură

Viață de cititoare – iulie 2019

1 iulie Luna a debutat cu un interviu luat Alinei Pavelescu autoarea cărții „Sindromul Stavroghin”.

Monica Tonea, o scriitoare stabilită în Belgia, mi-a trimis cartea ei „Piatră de hotar”. Românii din diaspora sunt foarte deschiși la blogul meu. Primesc mesaje surprinzătoare de la oameni care vin să-și petreacă vacanța în Romania și vor să mă cunoască.

Am reușit, în sfârșit, să termin „Trilogia Transilvăneană” vol I. Până acum mi-a plăcut, dar nu mă pronunț până nu voi finaliza toate cele 3 volume.

2 iulie Comandă Elefant. Am decis să cumpăr cărți ușoare de vară. Mai puțin ultima, dar care era 50% redusă și n-am rezistat.

• Jo Nesbo – „Fiul”
• Jo Nesbo – „Macbeth”
„Aici, acum, mereu„ – Catherine Isaac
„Confidentul”– Helene Gremillon
„O revoltată in Rusia Bolșevică”– Evghenia Iaroslavskaia – Markon

În dormitorul meu lucrurile stau ceva de genul: pe noptieră cărți pe care le citesc, un raft plin de cărți care urmează să le citesc, iar pe birou mă așteaptă cărți terminate din care notez citate într-un jurnal de lectură.

3 iulie Primit comanda de la Elefant. Am început „ Aici, acum, mereu” – Catherine Isaac de la care aveam așteptări, dar după jumătate de carte am renunțat. Am crezut că este în genul carților lui Peter Mayle despre Provance. Nici pe departe.

Nici „O revoltată în Rusia Bolșevică” nu a fost cu noroc. Este prima dată când un jurnal nu numai că nu mă atrage, dar mă enervează că autoarea, deloc flexibilă, prea vedea viața numai în alb și negru. Fiică de profesor universitar, Evghenia s-a născut într-o familie burgheză, a crescut cu guvernantă și totuși a decis să se alăture bolșevicilor. De mică a fost o revoltată, dar în același timp exaltată și dotată cu o mare doză de naivitate. Asocierea cu cauza revoluționara nu va împiedica autoritățile vremii să o aresteze (1929), iar apoi să o execute (1931).

Chestia asta cu reducerile de carte funcționează, pentru mine, la fel ca reducerile de haine. Am realizat că mai bine îmi cumpăr o rochie la preț întreg, dar în care să mă simt fabulos, decât 3 croite prost în care să mă simt ca Cenușăreasa. La promoții de obicei îmi place foarte mult prima carte, a II-a merge, iar pe a III- a, care este gratis, nu o deschid niciodată. Cei care jonglați cu reducerile și reușiți să cumpărați numai cărți grozave, aveți toată admirația mea.

4 iulie Am început „Fiul” – Jo Nesbø un autor pe care l-am descoperit datorită Cameliei Cavadia. Încerc să evadez din memorii, istorie și jurnale, dar sunt puține cărți de ficțiune care să mă prindă cu adevărat. Iar faptul că întâlnesc, tot mai des, oamenii care preferă non ficțiunea nu mă ajută deloc. Citesc însă cu plăcere ficțiune scrisă de români contemporani.

8 iulie Astazi am terminat „Confidential”: al II-lea Război Mondial, Franța, o tânără pasionată de pictura, dar și o editoare care primește niște scrisori ciudate în Parisul anilor 70. Și în toate aceste povești nimeni, dar absolut nimeni nu este protejat de tăvălugul istoriei.

Am publicat interviul cu scriitoarea Camelia Cavadia pe care îl puteți citi aici.

10 iulie Terminat „Fiul” – o carte foarte bine scrisă, deși subiectul nu este tocmai favoritul meu. Cu toate astea, voi continua să citesc cărțile lui Jo Nesbø. Nu pentru povești, ci pentru modul cum sunt scrise. Scriitura lui este o inspirație pentru cei pasionații de scris.

11 iulie Întâlnire cu Nicoleta să-mi dea cărțile de la un giveway organizat pe contul ei de instagram. Am început „Adio nobili”.

12 iulie De jumătate de an îmi tot pun pe listă – curățenie în bibliotecă. Cum toată casa mea era plină de cărți mi-am spus: Așa nu se mai poate! Am tras aer adânc în piept și în timp ce am ascultat (de 2 ori) podcastul Sabinei Varga cu Raluca Feher am reușit într-un final să pun cărțile împrăștiate în bibliotecă.

Acum toate jurnalele și memoriile stau frumos aliniate, am, în sfârșit, un raft regal pe care îl împart Regina Maria și Regele Mihai. Încă nu-mi explic de ce Rodica Ojog – Brașoveanu stă lângă Anais Nin? Dar pot spune ca am facut progrese, în prezent, în biblioteca a rămas doar o singura carte de dezvoltare personală. În rest istorie, memorii, jurnale, artă și ceva beletristică.

15 iulie Gata „Adio nobili”. Cum ar fi lumea asta dacă toți am merge încolonați? Din fericire mai există și oameni care au curajul să fie altfel. O astfel de persoană este și autoarea cărții, o aristocrată care decide să se căsătorească cu un burghez. Dacă vreți să aflați care sunt consecințele unei astfel de alegeri citiți cartea. Mie una mi-a plăcut tare mult.

16 iulie am început vol 2 Trilogia Transilvaneană – Cumpăniți.

Detox Instagram. Încerc să renunț la bulimia de cărți. Voi posta doar cărțile care îmi plac foarte mult, nu tot ce citesc.

19 iunie Mereu am spus că vinurile și cărțile au multe în comun. O zi care a debutat cu o degustare la crama Rotenberg (unde mi-am dat întâlnire cu o cititoare din Elveția) s-a finalizat cu o vizită la Cărturești Ploiești. Am descoperit un raft cu cărți despre orașul Ploiești.

„Case, Străzi și oameni” – Oana Purice
„Cât de frumos poate fi un oraș urât” – Oana Purice

Cărțile se adresează celor pasionați de comunitățile mici, deși Ploieștiul în perioada lui de glorie numai un oraș prăpădit de provincie nu era. În 1941, România era al V-lea mare deținător de țiței din lume după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak. Acest avantaj a fost însă blestemul orașului Ploiești.

20 iunie După ce am ieșit de la MNAR de la expoziția „Ferdinand și Maria” am intrat la Humanitas Kretzulescu de unde am cumpărat „Carol al II-lea al României- Regele trădat” – Lilly Marcou. După „Regele și duduia” am nevoie de mai multe informații. O surpriza frumoasă, la Humanitas, mi-a rezervat Ana care de 4 luni este librar. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Anei i-am luat, cu ceva timp în urmă, un interviu. Știu cât de mult iubește cărțile. Oare cei de la Humanitas au idee cât sunt de norocoși că fata asta minunată lucrează la ei? Ca să vă convingeți articolul despre Ana îl găsiți aici.

23 iulie Terminat „Case, Străzi și oameni”. Mi-aș dori în viitor să pot scrie de acest proiect.

Gata și „Piatra de Hotar”. Monica Tonea este genul de scriitoare care iubește să scrie proză scurtă. Povestirile ei par să fie rezultatul unui îndelung proces prin care au fost depășite frici, neliniști și obstacole. Autoarea se concentrează pe amănunte, detalii vestimentare, situații minuțios descrise și gesturi care dezvăluie personalitatea unui personaj. Intuiesc că notează tot ce o inspiră, de aici și atenția atât de mare la detalii.

Proza scrisă de Monica deconspiră o femeie îndrăgostită de călătorii, cărți, cafea și scris firește. Deși sunt povești scurte, textul citit, necesită pauze și reflectare. Povestirea mea preferată – Apariție.

24 iulie De la Cărturești Carusel am cumpărat „Fluturele Negru”. Am urcat sus la ceainărie, unde aveam o întâlnire și m-am apucat de ea. M-a prins atât de tare încât îmi doream să mă sune persoana, căreia urma să-i iau un interviu, să-mi spună că nu mai poate ajunge sau măcar că întârzie. A venit la timp, iar eu m-am rupt cu greu de carte.

27-28 iulie Un tur al castelelor din secuime la care visam de ceva timp. La Muzeul National Secuiesc, ghidul a recomandat o carte pentru cei care doresc să afle cum trăia nobilimea transilvăneană la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Ce carte? Trilogia Transilvăneană. Exact cartea pe care o aveam cu mine. După recomandarea ghidului toată lumea era interesată de Trilogie. Și cărțile pot deveni vedete, nu doar oamenii.

Ce cărți se citeau în autocar:
• Chiar în fața mea cineva citea „Fiica Ceasornicarului”
• Vizavi o doamnă „Istoria Albinelor”
Dumnezeul lucrurilor mărunte”
„Povești ale domnilor din București„
• Eu „Trilogia Transilvăneană„
„Povestea târfelor mele triste”

30 iulie Am terminat „Fluturele negru”. Eram îngrijorată că, se sfârșește luna și eu nu am găsit o carte wow. Ce înseamnă pentru mine wow? O carte care să mă prindă de la prima până la ultima pagină, scrisă de un autor care să nu slăbească intensitatea scriiturii. Să fie despre ceva care mă pasionează, dar în același timp să-mi dezvăluie și ceva nou. Să-ți descopere sensuri noi de fiecare dată când o recitești. Genul de carte pe care vrei să o păstrezi în bibliotecă. „Fluturele negru” cartea lui Radu Pareschivescu m-a familiarizat cu pictura lui Caravaggio așa cum muzeele și cursul de artă din în facultate nu au reușit.

L-am descoperit pe Boldini din volumul „Un apartament la Paris”, iar altă carte care m-a apropiat de pictură, prin mitul Rufinei și al Justei, a fost „Muza”

Statistic iulie, în cărți, pentru mine arată așa:

• Cărți cumpărate: 9 + 3 primite = 11
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 1, în așteptate – destule. Având în vedere că august va fi o lună de călătorii și mai puțin de scris pe blog, nu fac mai nimic în sensul asta.
• Cartea lunii iunie: „Fluturele negru”- Radu Paraschivescu

Film despre cărți – „Vieți duble”

N-am mai fost la cinema de vreo…8 ani. În sală eram doar 6 spectatori, dintre care 2, după ce și-au terminat dozele de popcorn, au plecat.

Despre ce credeți că este filmul, franțuzesc, care a reușit să mă atragă într-o sală de cinema după atâta vreme? Un indiciu – în fiecare casă locuită de protagoniștii filmului existau cărți, multe cărți. Cât despre actori și personajele jucate:

Guillaume Canet, seducător cum numai un francez știe să fie, în rolul unui un editor parizian care se străduiește să introducă editura în epoca digitală.
Juliette Binoche joacă, în film, tot o actriță, dar într-un serial TV de succes.
Vincent Macaigne un scriitor controversat de cititori pentru că se folosește, cam mult de relațiile amoroase, în cărțile sale.

Un film de neratat pe pentru pasionații de cărți.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Camelia Cavadia – Cum ar fi dacă…

Interviul cu Camelia Cavadia a fost o provocare dată de Horia Ghibuțiu. Îmi era teamă de lumea cărților Cameliei, de aceea, amânam la nesfârșit să mă văd cu ea. Dar se pare că unii oamenii ajung în viața ta fără să-ți propui, iar întâlnirea cu ei îți schimbă viața.

Într-o zi văd, pe contul de facebook al Cameliei, o postare. Scria că îmi citește blogul și știe de provocare. La început m-am simțit flatată, apoi panicată. Nu-i citisem nici o carte. Până la interviu mai aveam câteva zile. Am intrat într-o librarie să le cumpăr. Cum „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” erau epuizate, am înhațat „Măștile fricii îngrijorată să nu dispară și asta. Ok, acum aveam cartea, dar dacă nu-mi place? „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul de greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor. Până am citit-o pe Camelia nu am știut că despre urât se poate scrie atât de frumos.

Emilia Chebac: Cât adevăr și câtă ficțiune există în personajele cărților tale?

Camelia Cavadia: Fiecare personaj din cărțile mele are un corespondent real, dar fără să fie o copie fidelă a cuiva. Toate personajele mele poartă în ele o sămânță de adevăr.

Cartea „Măștile fricii” a pornit de la persoane reale, dar apoi povestea și-a construit propriul drum. Din viața reală am folosit gesturi care m-au impresionat, cuvinte pe care le-am auzit, dar pe care apoi le-am pus într-un anumit context. De aceea cred că oamenii au rezonat cu ele.

Emilia Chebac: Atmosfera din „Măștile fricii” este inspirată din viața ta?

Camelia Cavadia: Multă lume m-a întrebat dacă „Măștile fricii” este povestea mea. Nu, eu am avut o copilărie fericită. Sunt lucruri inspirate din experiența unor oameni apropiați mie, dar și a unor străini cu care am intrat la un moment dat in contact.

Mă bucur că am scris acestă carte. În urma ei, foarte multe cititoare mi-au mărturisit propriile drame. Nu cred că ar fi făcut-o, dacă această carte nu le-ar fi ajutat în cel mai mic fel, fie măcar în a le face să simtă cumva înțelese. Cred că aș putea să mai scriu încă o carte cu tot ce am adunat de la oamenii care au avut încredere în mine. Am ascultat poveștile unor femei care până atunci au fost spuse doar celor foarte apropiați.

Emilia Chebac: Ești un paradox – PR Manager și în același timp o scriitoare de o sensibilitate ieșită din comun. Cum le impaci?

Camelia Cavadia: Ca PR Manager (ProTV și Antena 1), tot timpul, am scris comunicate de presă și interviuri. Lucruri care necesită o anumită rigoare. Nu poți să scrii cum vrei. De când mă știu am scris în jurnal. Fiind un copil extrem de sensibil și timid nu aveam cui să povestesc. Asta m-a ajutat să-mi ordonez mintea. Am visat să devin scriitoare de când mă știu, dar mi se părea un vis atât de înalt, încât nu părea de atins într-o viață pământeană. Îmi plăcea să mă duc cu gândul la Cum ar fi dacă…

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la vis la realitate?

Camelia Cavadia: La început am ținut un blog de cărți, unde mi-am dat seama că pot să scriu cum vreau eu. Când am văzut că nu râde nimeni de mine, mi-am spus că e timpul să cobor visul ală și să-l încerc. A fost o probă să văd dacă sunt în stare să duc o poveste până la capăt.

Eram în curtea ProTV-veului. I-am spus prietenei mele: Fetițo, să știi că eu mă apuc să scriu o carte. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Scrie!” I-am povesit despre subiect. Bineînțeles, povestea s-a schimbat foarte mult pe parcurs. Aveam subiectul și pe măsură ce m-am apucat să scriu se tot dezvolta și se tot schimba. Scriind am aflat că personajele sunt cele care te conduc. Eram la jumătatea de carții și mă tot suna mama:
– Ce faci, mamă? Nu mai vii și tu pe le noi?
– Nu pot mamă. Scriu.
– Da ce scrii?
– O carte.
– Cum o carte? Și ce faci cu ea? O s-o ți-o publice cineva?
– Nu știu, mamă, o să vedem.

Eram într-un fel relaxată. Nimeni nu aștepta cartea. Daca ieșea bine, dacă nu ieșea, la fel de bine. Pe măsură ce scriam, însă, niște așteptări începeau să crească în tine. Văzându-mă că-ncep să mă frământ, prietena mea m-a sfătuit: „Da trimite și tu 50 de pagini la o editură! Vezi ce se întâmplă!” Mi-am facut curaj și le-am trimis la o editură foarte mică. Am primit răspuns că le place manuscrisul. Eram în 335 cu prietena mea: Păpușa cred ca le place. Vor să mă publice. Eram moartă de fericire.

Am ajuns acasă și i-am spus soțului meu. El mi-a zis atunci: Uite, ai lucrul ăsta de rezervă. Nu vrei să încerci și la o editura mai mare? Mi se parea că deja îndrăznesc prea mult și că-l mânii pe Dumnezeu. Hai să încerc totuși, poate asta e șansa mea. Așa am ajuns la Editura Trei unde am dat peste o persoana cu care colaborasem de-a lungul timpului.

Am trimis un email cu primele 50 de pagini. Aveam cam trei sferturi din carte scrisă, dar nu era editată. A început așteptatrea care a fost groaznică. Nu am dormit, nu am mâncat, dar mă și întrebam: Cum ar fi dacă… Și a venit și răspunsul: Dragă viitoare scriitoare publicată de Editura Trei. De foarte multe ori refac în minte acel moment pentru ca n-aș vrea să-l uit niciodată. E o bucurie pe care o cocoloșesc în suflet și o scot ori de cate ori mă simt neputincioasă.

Emilia Chebac: Poți descrie ce ai simțit ?

Camelia Cavadia: Am simțit că este momentul pe care l-am așteptat toată viața. Că e ceva ce depășește orice bucurie pe care o mai trăisem în ultimii ani. Am avut o bucurie extraordinară când s-a născut fiica mea. Ce traiam acum era, însă, împlinirea mea personală. Frică de eșec a fost anulată atunci de acceptul editurii.

Când am venit de la întalnirea cu editura, vorbeam singură pe stradă. Mă uitam în toate vitrinele librariilor și îmi spuneam că poate acolo o să fie și cartea mea. Visul acela mare de pe cer dintr-o dată coborâse pe pământ. Era o stare de grație.

Emilia Chebac: Minunat, dar povestește și despre munca din spatele unei cărți

Camelia Cavadia: După ce-au primit primele 50 de pagini, cei de la editură mi-au spus că vor următoarele paginei. Mai aveam 70, dar nu erau editate. Așa că mi-am luat o săptamână de concediu. Am scris și am refacut zi și noapte. Normal că fricile au intrat in acțiune: dacă nu le place continuarea? Dacă n-o să mai vrea să-mi publice cartea? Ei bine le plăcea, dar așteptau finalul. Apoi mi-a fost teamă să nu ratez finalul. Am terminat, l-am trimis și iar a început așteptatea.

Emilia Chebac: Cum a fost lansare primei cărți „Vina”?

Camelia Cavadia: La lansarea primei cărți, am avut norocul să am alături de mine foarte mulți dintre oamenii dragi din viața mea. Părinții, prietenii și pe editorul cartii, pe care am ținut-o tot timpul de mână. În acel spațiu era tot ce-mi dorisem vreodată. Nu înseamnă că nu m-a coleșit emoția de la atâta bucurie. Simțeam că dacă fac o pauză din vorbit, o să izbucnesc în plâns și nu o să mă mai pot opri.

Prima carte i-am dedicat-o tatalui meu. Sunt foarte fericită ca i-am putut oferi această bucurie pentru că între timp s-a stins.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Camelia Cavadia: Cu un an înainte pe 9 mai 2014 tocmai fusesem concediată, împreună cu tot departamentul de PR, de la ProTV. Pentru mine a fost un moment îngrozitor peste care am trecut foarte greu. Nu-mi imaginam un loc mai frumos în care aș putea să lucrez. La ProTV mi-am cunoscut soțul. Fiica mea a lucrat și ea o perioadă acolo. Mă mutasem cu casa vizavi de ProTV. Am crezut ca voi ieși la pensie de acolo.

Nu știam încotro s-o apuc. Am făcut ce era mai ușor pentru mine atunci, m-am dus la Antena1. Făceam exact același lucru, colaboram cu aceiași jurnaliști, doar că vorbeam despre alte produse. Am învățat atunci că jobul tău nu este viața ta, afacerea ta. Este bine să-i fii dedicată, dar trebuie să ai grijă să nu renunți la tine. Să rămâi ceea ce ești tu pe dinăuntru.

Începusem cartea când am plecat din ProTV. Lucrul asta m-a ajutat, într-un fel, să fiu atât de hotarâta și să scriu ceva care să mă reprezinte. Lansarea primei mele cărți „Vina” a avut loc pe 9 mai 2015. Exact la un an după ce am fost dată afară de la ProTV.

Emilia Chebac: O întâmplare emoționantă din viața ta de scriitor?

Camelia Cavadia: După ce am publicat „Vina”, la ceva timp, m-a sunat un prieten să-mi spună:
– Cami, suntem pe lista scurtă la un festival de literatură din Franța!
– Ce listă scurtă? Ce festival?
Nu știam nimic. Am primit un mesaj de la el în care erau nominalizate 5 cărți printre care a lui și a mea. Cum eu nu nu trimisese nici o carte abia așteptam să se facă dimineața să sun la editură.
– Fetelor știți ceva? Radu spune că au fost nominalizate cărțile noastre la…
– Da, noi am trimis!

Emilia Chebac: Acum întreb și eu: ce festival?

Camelia Cavadia: Un festival cu tradiție ajuns la vremea când am câștigat eu la cea de-a XXIX-a ediție, unde cititorii citesc toate cărțile care ajung la ei. O votează pe cea care le place cel mai mult. Am fost anunțată apoi de editură că am rămas în primele 3. Iarăși întrebarea – Cum ar fi dacă… Apoi m-au sunat să-mi spuna: „Cami te duci la Chambery!” Nu știu dacă a fost neapărat cea mai bună carte, era însă cartea cu care au rezonat oamenii cel mai mult.

Emilia Chebac: Ai un ritual al scrisului?

Camelia Cavadia: Scriu sâmbata și duminica, de dimineața pâna seara. Dimineața recitesc ce am scris ca să intru în poveste. Am un fotoliu de scris, îmi așez picioarele pe un taburet, iau laptopul în brate și o cafea alături. Trebuie sa fie liniște deplină. Să nu aud absolut nimic. Singurul intrus este cațelul care e cuminte, doarme tot timpul în coșuletul lui.

Dimineața, am mintea mai limpede și scriu mult mai ușor. De obicei scriu 8 ore/zi cu o mică pauză la prânz. Să nu-ți închipui că scriu zeci de pagini. Mi se întâmplă uneori să scriu doar 3 pagini, de aceea când scriu 5 este un vis. În tot acest timp nu stau pe net și nici pe telefon.

Emilia Chebac: Cum te-a ajutat scrisul?

Camelia Cavadia: Când am scris „Măștile fricii” am citit foarte mult despre frică sub toate formele ei. Eu cred că sunt cel mai fricos om de pe suprafața pământului. Toată viața mea fost sub semnul fricilor, pot spune că le-am experimentat. Cea mai mare frică a mea este frica de eșec. Scrisul a fost cel mai mare act de curaj din viața mea. Prin scris m-am expus și m-am arătat exact așa cum sunt eu în realitate. Dar, în același timp, pentru mine scrisul a fost și cea mai bună terapie, care mi-a exorcizat multe dintre fricile de zi cu zi. Mi-am făcut curaj să ies în lume.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Camelia Cavadia: Pentru că îmi place foarte mult de tine. Îmi place cum scrii pe blogul tau. Îl urmăresc de mult timp.

Emilia Chebac: Mulțumesc pentru feedback. De ce crezi că oamenii se feresc să spună când le place ceva?

Camelia Cavadia: Nu știu exact, dar e păcat că nu o fac mai des. Orice bucurie pe care o faci unui om, e o bucurie pe care ți-o faci ție. De aceea, le sunt atât de recunoscatoare oamenilor care îmi scriu. Și eu de multe ori citesc cărți care îmi plac, dar nu dau întotdeauna feedback (mă refer la autorii români). Alteori, îmi fac curaj și le spun. Așa m-am împrietenit cu Simona Antonescu interviu și cu Radu Găvan. În momentul în care dai drumul cărții în lume nu ai cum sa nu ai așteptări.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Camelia Cavadia:
• Te-aș provoca să-ți numești cel mai mare vis al tau și să te apuci să faci ceva în sensul asta. Un vis care ți se pare intangibil în momentul asta.
• Știu că tu obișnuiiești să ceri povocare o persoana – Anca Vieru.

Emilia Chebac: O cronica negativă care te-a bulversat?

Camelia Cavadia: M-am temut foarte mult de reacții negative. Am primit una, la început, la prima carte, o recenzie pe un blog. Nu m-a deranjat că nu-i plăcuse cartea, ci felul în care se referea la mine. M-a cam dărâmat atunci. Mă gandeam să-i scriu omului. Apoi mi-am spus că fiecare e liber să-și exprime propria părere. M-a durut că m-a afectat atât de tare, dar am trecut peste. Acum gândesc că e normal să existe și astfel de reacții.

Emilia Chebac: Cum depășești o stare proastă?

Camelia Cavadia: Am nevoie de o pauză. Să stau într-o mică tihnă. Lipsa acestei tihne mă frustrează. Mă bucură lucrurile simple: O zi la munte, o ieșire cu prietenele, o vizită la mama la țara mă ajută mereu să depășesc starea proastă.

Emilia Chebac: Un autor descoperit recent?

Camelia Cavadia: Jo Nesbø Până în urmă cu câțiva ani nici măcar nu citeam genul ăsta de literatură. Dar de când cu cluburile de carte și întreaga colecție de cărți noir ale autorilor nordici publicați la editura Trei mi-am variat lecturile. Cărțile lui Jo Nesbø nu sunt doar simple romane polițiste, sunt acolo pasaje pline de frumusețe și profunzime.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești?

Camelia Cavadia: În copilărie nu iubeam cărțile. Sora mea, fiind mai mare, a descoperit cărțile înaintea mea. Pentru că prefera să citească în loc să se joace cu mine uram cărțile. Cu adevărat am început să le iubesc în liceu.

Emilia Chebac: Un om pe care îl admiri?

Camelia Cavadia: În general, admir toți oamenii care reușesc să-și depășească limitele și să fie ei înșiși. Este o mare provocare a timpurilor noastre să poți să te păstrezi așa cum ești. Să fii autentic: să fii slab, să fii puternic, dar să fii tu. Mi se pare că lumea în care trăim ne forțează să fim într-un fel anume. Pentru că se tem de multe ori să nu fie judecați, mulți oameni nu au curajul să se arate cum sunt.

Emilia Chebac: Cum funcționeză lumea ta, Camelia?

Camelia Cavadia: Mulți oameni spun că este important să te iubești pe tine, altfel nu-i poți iubi pe ceilalți. Eu nu cred neapărat asta. Nu mă pun pe primul loc. Menirea unui om este să-i iubească pe ceilalți. Este important felul cum interacționezi cu oamenii, ce amprentă lași în sufletul lor. Dar și cum te amprentează ei pe tine, cum te influențează, cum te schimba și cum te modelează. Noi ne-am născut în primul rând pentru a dărui, pentru a-i bucura pe cei de lângă noi.

Emilia Chebac: Cum ți-au schimbat viața cărțile scrise?

Camelia Cavadia: Viața mea de acum mi se pare uneori de poveste. O viață despre care citești. Îmi este foarte greu să-mi găsesc timp de scris. Fac eforturi foarte mari, dar pe de alta parte scrisul îmi aduce atât de multă satisfacție încât nu aș mai putea trăi fără sa fac asta. Scrisul mi-a reconfigurat toată viața. Eu cred că fiecare om are ceva doar al lui, o calitate anume. Dacă nu o descoperă și valorifică la timp, e ca și cum ar fi trăit fără să-și atingă potențialul. Iar ăsta e un mare păcat. Eu am avut mereu în minte lucrul ăsta și mă bucur că am transformat sensibilitatea, pe care mult timp am considerat-o una dintre marile mele slăbiciuni, în „combustibil” pentru cărți.

Când i-am luat interviul Cameliei Cavadia citisem doar „Măștile fricii” Până am terminat de editat interviul am citit și „Vina” și „Purgatoriul Îngerilor” ( pe care le-am primit în dar de la Camelia). „Purgatoriul Îngerilor” este preferata mea dintre cărțile Cameliei. Așa că am mai revenit cu 2 întrebări.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit idea cărții „Purgatoriul Îngerilor”?

Camelia Cavadia: „Vina”, romanul meu de debut, trebuia să spună povestea unui tata căruia i-a fost răpit copilul. Vina lui era că nu l-a protejat suficient. După cum ai văzut, vina lui Tomas H. este cu totul alta. Într-acolo m-a dus povestea, iar eu nu m-am opus. Însă, de atunci, am rămas în minte cu acest subiect.

După „Vina”, m-am apucat de „Purgatoriul Îngerilor”, dar din nou m-am simțit nepregătită pentru a susține și a acoperi un subiect atât de greu. Ema – asemenea unui personaj real – simțeam cum se infiltrează, puțin câte puțin în mintea mea, și dorește să-mi spună o poveste. M-am trezit într-o dimineață cu fraza asta pe buze: „ziua cea mai fericită din viața mea nu a fost cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu”, iar de aici povestea celor trei frați a început să curgă. Așa s-a născut cartea „Măștile fricii”.

După ce am terminat și „Măștile fricii” am simțit că nu voi avea liniște până nu voi spune povestea copiilor dispăruți. „Purgatoriul îngerilor” este o carte pe care am avut-o tot timpul în suflet, dar care s-a scris greu. M-a ținut captivă doi ani într-o lume a ororilor greu de imaginat. Am citit cât de mult am putut pe această temă, m-am documentat, am scris și-am rescris în încercarea de a reda cât mai autentic vocile copiilor, situațiile descrise în carte.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit să transmiți prin aeastă carte?
Camelia Cavadia: În primul rând am vrut să-i ARĂT pe acești copii, să fac în așa fel încât să-i VEDEM, să îndrept gândurile oamenilor spre acești copii uitați, să nu mai fie singuri. Știi, uneori am sentimentul că nu am terminat încă ceea ce am de făcut, că nu mi-am împlinit misiunea. Am tras un semnal de alarmă asupra existenței lor, dar mi-ar plăcea să pot face ceva concret. Și mă tot gândesc la asta: cum aș putea să mișc, să schimb, să alin, să ajut cu adevărat. Dar încă nu știu cum să fac lucrul ăsta, nu știu cum să fac să fie în puterea mea.

Camelia Cavadia cea mai timidă și cea mai sensibilă persoană pe care am întâlnit-o, de când scriu pe acest blog, s-a dovedit pentru mine cea mai puternică și cea mai convingătoare. Cu tonul ei ușor ezitat mi-a transmis să nu mai amân cel mai mare vis al meu. M-a făcut să înțeleg că e momentul să mă apuc să scriu o carte.

Pentru asta va rămâne mereu în inima mea. M-a făcut să mă raportez altfel la persoanele timide. Să înțeleg că au o putere a lor ascunsă, pe care mulți o trec cu vederea, dar tocmai asta îi face speciali. Cum să mă fac mai bine înțeleasă? Să luam 2 pictori la fel de talentați. Amândoi impresionează, dar numai unul emoționează. Cel care la final mai adaugă niște tușe discrete, insesizabile de multe ori, dar care duc lucrarea într-un registru care se adresează sufletului. Asta face și Camelia Cavadia prin scrisul său. Și uite cum vulnerabilitatea devine putere, sensibilitatea pătrunde acolo unde puțin au reușit, iar timiditatea se transformă în calitate înzestrându-te, în timp, cu o finețe a simțirii.

Și când mă gândesc că nu eram niciodată pregătită pentru un interviu cu Camelia Cavadia. Iar acum, după întâlnirea cu ea, scriu o carte…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Diverse Interviuri

Lumea la 17 ani – un interviu cu Ada Zaharia

Urma să mă întâlnesc, pentru un interviu, cu Ada Zaharia o fată de 17 ani pasionată de desen. Pentru prima oară, interacționam pe blogul meu cu acest segment de vârstă. Cum Ada s-a dovedit o revelație, am vrut să postez pe contul personal de facebook câteva cuvinte despre ea. Un lucru pe care îl fac rar. De cele mai multe ori, prefer să fiu rezervată și să las euforia momentului să se domolească. Acesta este și motivul pentru care interviurile mele apar după 2-3 luni. Un interval de timp în care materialul se așează, în vreme ce factorul surpriză continuă să acționeze.

Pe 28 martie 2019 postam pe facebook: Ce te faci când o puștoaică de 17 ani îți dă lumea peste cap? Când am decis să-i iau un interviu, știam că are talent la desen. Dar nu mă așteptam să fie atât de profundă.

Mi-a povestit cu recunoștința despre cei care i-au deschis drumul spre frumos. Mi-a vorbit cu atâta bucurie despre desen, pictură și benzi desenate încât ochii ei pur și simplu luau foc. M-a lăsat mută de admirație când mi-a spus despre personalitățile care o inspiră.

Acum 8 ani și-a descoperit marea pasiune, iar de atunci refuză să-și mai piardă vremea cu lucruri care nu contează. Spune că singurătatea și creativitatea pot fi uneori foarte bune prietene, iar lumea o sursă inepuizabila de inspirație.

Si pentru ca tot este la moda sa spui ce ai în geantă, ce credeți ca poartă mereu cu ea? Caiet de schițe și creioane…

Nu este genul de introducere cu care v-am obișnuit, dar cum Ada Zaharia apreciază la un om în primul rând autenticitatea cred că este cea mai bună alegere.

Studiu după marii maeștri

Emilia Chebac: Când ai început să desenezi?

Ada Zaharia: Eu nu-mi mai amintesc, dar mama mi-a povestit că de la 3 ani am început să desenez. Făceam asta tot timpul. Serios m-am apucat însă în clasa a III-a când am început cursurile la Galeria Basil. Deși desenul mă fascina, atunci îl tratam doar ca pe un hobby. Nu mă gândeam că va deveni ceva serios.

Emilia Chebac: Când ai realizat că este drumul pe care vrei să mergi?

Ada Zaharia: În clasa a VIII-a am fost într-o tabără de vară unde a venit o profesoară din Suedia. M-am văzut pe mine în viitor. Ne-a vorbit de concept art (design de personaje pentru jocuri) și benzi desenate. Trăisem cu ideea că aceste lucruri sunt doar pasiuni care niciodată nu se vor transforma într-un un job în sine. Când am realizat că se poate, am știut că asta îmi doresc să fac în viitor. Oricum nu mă vedeam într-un birou.

Emilia Chebac: Un profesor și o metodă care ți-au plăcut?

Ada Zaharia: Un student al profesoarei din Suedia a venit să ne predea, 1 an, la Galerie. El m-a motivat să-mi dezvolt partea de tehnică, dar și mentalitatea de artist. Îmi plăcea că mă pot baza pe opinia lui.

Se întâmplă frecvent ca un profesor să-ți desființeze lucrarea, dar fară să-ți spună unde ai greșit. Ori el ne spunea punctele tari, dar și punctele slabe. Nu-mi place să să fiu încurajată degeaba, dar nici criticată fără să mi se spună de ce.

Încurajarea excesivă dă naștere la artiști superficiali. În legătura cu critica, mai degrabă mă apropii de un profesor care îmi dă notă proastă, dar îmi argumentează de ce a făcut-o, decât să primesc un 4 pentru că nu mă suporta. Admir profesorii corecți care vor să educe, nu pe cei care vor să demonstreze că sunt superiori.

Emilia Chebac: Cum te simți când desenezi?

Ada Zaharia: Nu e legat de faptul că desenez, ci mai degrabă de momentul când se conturează ideea poveștii. Ajung să creez o lume a mea. Am senzația că trăiesc o altă realitate. E fascinant să vezi cum ideea ta prinde viață.

Emilia Chebac: Talentul este suficient?

Ada Zaharia: La desen talentul ocupă o proporție mult mai mică decât s-ar crede. Există foarte puține persoane, atât de talentate, încât să facă lucruri extraordinare fără să muncească. Michelangelo era talentat, dar a și muncit din greu.

Emilia Chebac: Ce mesaj ai vrea să transmiți prin lucrările tale?

Ada Zaharia: Cred că arta modernă, tocmai pentru că nu poate veni cu nimic nou, încearcă să șocheze până la un punct care uneori poate deveni chiar dezgustător. Nu mai spun că de multe ori nu transmite nici un fel de mesaj.

Arta influențează oamenii și reprezintă oamenii în același timp. Mesajul pe care vreau eu să-l transmit: să fim mai toleranți, să renunțăm la superficialitate pentru profunzime, să nu mai punem etichete. Arta are și ea o vină că lumea a devenit atât de violentă. O artă superficială formează un public superficial. O pictură complet neagră cu o zgârietură poate fi numită arta? Ce mesaj crezi că transmite ea publicului?

Nu-mi este foarte clar ce iubește mai mult fetița din fotografie: desenul sau pe Ada?

Emilia Chebac: Ești tare matură pentru vârsta ta. Acum înțeleg de ce ai primit ok-ul celor de la Galeria Basil să predai la grupele mici. Ce copii îți vin la cursuri?

Ada Zaharia:
• Am copii care vin și îmi pun întrebări despre artiști, artă și tablouri. E o mare bucurie când îi simt atenți.
• Am copii care se panichează atunci când greșesc. Jumătate de an i-am explicat un copil că e nevoie să se relaxeze, în arta nu există greșeli. Abia acum se văd rezultatele, dar este un proces destul de greu.
• Am și copii care nu-și doresc să deseneze, dar vin obligați de părinți.

Emilia Chebac: Cum te-au influențat cursurile de la Galeria Basil?

Ada Zaharia: E o atmosferă foarte frumoasă la Galerie. Suntem ca o familie. Continuăm să ne vedem și după terminarea cursurilor din timpul anului școlar. Galeria organizează tabere în vacanțele de vară. Aceste tabere nu înseamnă numai să desenezi. „Vai ce frumos! Acum duceți-vă în cameră!” După orele de curs vedem filme vechi și le comentam. Mă îndoiesc că m-aș fi uitat vredată din propria inițiativă la „Singing in the rain”. Ascultăm și muzică. Aici am învățat textele cântate de Abba. Le-am auzit de foarte multe ori. Oamenii de la Galerie mi-au influențat personalitatea.

Emilia Chebac: Cum gestionezi concurența?

Ada Zaharia: Marii maeștrii nu mă sperie, oricum sunt acolo sus pe un piedestal. Când vedeam artiști contemporani sau colegi care se descurcau foarte bine, îmi era greu să depășesc acel moment. De ce el poate și eu nu? Apoi am înțeles că în loc să mă roadă invidia, mai bine îmi consum energia muncind din greu.

Orice artist se inspiră din mediul în care trăiește

Emilia Chebac: Ce te inspiră?

Ada Zaharia: Orice artist se inspiră din mediul în care trăiește. Nimeni nu vine cu idei peste noapte, cum lasă unii să se înțeleagă. Călătoriile mă inspiră foarte mult. Cum de cele mai multe ori călătoresc cu un grup mai mare, atunci când îmi place ceva, prefer să fotografiez nu stau să schițez.

Anumite locuri mă fac să-mi imaginez cum ar trăi personajele mele de benzi desenate acolo. Dacă întâlnesc oameni care se aseamănă cu personajele mele îi asociez și construiesc o poveste pornind de la o conversația reală.

Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii

Emilia Chebac: Un exemplu?

Ada Zaharia: Eram la Alhambra. Coboram niște scări și mi-am imaginat cum prințesa din povestea mea ar coborî pe aceleași scări în drum spre un proces. Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii. Povestea se contura foarte clar.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Ada Zaharia: Freddy Mercury pentru energia și fericirea pe care o avea când era pe scenă. Deși lumea, la început, l-a crezut nebun, el nu s-a lăsat schimbat. A rămas în continuare cine a vrut el să fie și nu a renunțat.
Freddy nu era un personaj de scenă (cum se întâmplă azi cu mulți artiști), el chiar așa era. Astăzi se caută extravaganța pentru că aduce faimă.

Emilia Chebac: Un artist care te inspiră?

Ada Zaharia:
• Mă fascinează Van Gogh. Am citit viața lui. Este singurul artist care a știut să transforme, în lucrările lui, suferința în frumusețe și fericire.
• Îmi place, din arta contemporană, Sergio Toppi pentru ilustrațiile și benzile desenate. Ca tehnică așa îmi doresc să ajung.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ada Zaharia: Am fost curioasă. Am ratat multe șanse pentru că mi-a fost frică. Puteam să mă bucur de multe lucruri frumoase, dar pentru că nu am avut suficient curaj le-am lăsat să treacă pe lângă mine. Mai nou, spun da provocărilor!

Emilia Chebac: Te mai pasionează ceva pe lângă desen?

Ada Zaharia: Actoria. Am făcut primul curs în clasa a VII-a, apoi am renunțat. Și deși pauza a fost destul mare și uneori nu credeam că o să mă mai reapuc, mi-am depășit teama și de ceva timp am reluat cursurile.

Organizatorii Galeriei Basil: Luminița și Bogdan Vasile

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Ada Zaharia: Să scrii despre organizatorii Galeriei Basil: Luminița și Bogdan Vasile. Nu știu dacă neaparat legat de galerie, deși tot ce se întâmplă acolo este interesant, cât mai mult despre ei. Te asigur că au multe povești interesante care merită auzite.

Emilia Chebac: Ce ai vrea să le transmiți oamenilor?

Ada Zaharia: Prin micile lucruri pe care le facem, fără să ne dăm seama influențăm lumea din jur, în bine sau în rău.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit talentul la desen?

Ada Zaharia: În familia mea nu desenează nimeni. Amândoi parinții mei au însă o latură creativă. Tata scria poezii, iar mama e pasionată de actorie. Dar nu trăiesc din pasiunile lor, au joburi serioase.

Emilia Chebac: Cine te-a susținut cel mai mult?

Ada Zaharia: Mama, de aceea, țin să îi mulțumesc. M-a încurajat tot timpul. M-a dus la toate cursurile la care îmi doream să merg. Voiam pian, mă ducea la cursuri de pian. Am vrut dans, apoi chitară. Toate îmi plăceau, dar când venea vorba să muncesc serios și să obțin rezultate renunțam.

Când i-am cerut să mă ducă la desen, după ce încercasem o groază de cursuri, nu a venit cu o replică gen: „O să renunți la desen cum ai făcut cu toate! Mi-a spus doar: „Foarte bine, dar să știi că aici va trebui să muncești”. A fost realistă. Pentru că a avut răbdare și nu m-a descurajat, am găsit, în sfârșit, ceva care să mă fascineze. Iar de atunci nu am mai renunțat.

Câteva din lucrările Adei 

Corpul uman studiu
Și cum apare în benzile desenate ale Adei

Sunt sigură că Ada Zaharia, în drumul ei spre afirmare, nu va alege niciodată să deseneze pentru un public superficial. Mesajul ei va fi suficient de inspirator pentru a-și provoca audiența să se ridice la nivelul ei. Drumul spre succes nu va fi plătit cu anihilarea personalitații. Iar principiile sănătoase, adânc înrădăcinate în ea, îi vor fi scut atunci când va fi sfătuită să aleagă scurtăturile în viață.

Ada arde pentru fiecare proiect. Trăim timpuri în care tot mai mulți oameni își doresc să devină celebri pentru orice fleac. La 17 ani, Ada a înțeles că redarea frumuseții, în artă, este ceva care se construiește în timp. Și pentru că are răbdare și a fost înzestrată cu toate atributele necesare (este talentată, nu fuge de munca și crede în visul ei) sunt convinsă ca va reuși în tot ce și-a propus.

Propun un exercițiu de imaginație. Dacă la 17 ani Ada Zaharia gândește și acționează așa, oare cum va fi la 27, dar la 37?

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Cătălina Roșu: În România se citește din ce în ce mai puțin

Credit foto: Lavinia Iancu

Inițial acest interviu cu Cătălina Roșu a fost programat pentru Ziua Internațională a Cărții, dar în final am preferat o altă dată. Deși Cătălina Roșu a absolvit Arta Actorului (la clasa profesorilor Eusebiu Ștefănescu și Rodica Mandache) se pare că viața a avut alte planuri cu ea. A intract în contact cu lumea cărților ca librar. L-a început a lucrat la Librăria Cărturești, apoi până în decembrie 2016 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Acum este PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.

Am primit de la Cătălina o invitație (pe facebook) la un eveniment de carte. Atunci când nu pot să ajung, îmi place să comunic refuzul printr-un mesaj. Cred că așa am ajuns să discutăm despre interviu. Am stabilit să ne vedem la Pisicul Ghiftuit unde moderează un club de carte. Recunosc eram tare curioasă să o cunosc. Cătălina nu poartă deloc bijuterii și este destul de temperată cromatic. Ținuta ei gravita în jurul culorii albastru. Genul minimalist, mi-am spus. Spre uimirea mea aveam să aflu că, în prezent, din contra este extrem de îndrăzneață. Poartă culori după ce ani de zile nu a ieșit din negru.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să schimbi lumea teatrului cu lumea cărților?

Cătălina Roșu: Pasiunea pentru actorie am avut-o tot timpul. Inițial am crezut că acesta va fi drumul meu. Viața boemă e frumoasă, dar nu-ți plătește facturile. După terminarea facultății a trebuit să-mi găsesc un job. Așa am realizat că pot trăi fără actorie, ceea ce nu am crezut că va fi posibil.

Actoria este o meserie care se face, mai ales într-o țară ca a noastră unde banii și bugetele sunt mici, cu mari sacrificii. Apoi a părut o altă oportunitate care m-a atras. Deși actoria sună mai frumos decât să vinzi cărți am ales… cărțile.

Deschidere Humanitas Magheru – credit foto: Codrin Capotă

Emilia Chebac: Și ai devenit librar. O întâmplare haioasă din perioada de început?

Cătălina Roșu: Lucram în Cărturești, era într-o duminică. O doamnă mai în vârstă a venit să ne întrebe unde este cel mai apropiat magazin de telefonie mobilă. I-am explicat, dar nu ne-am dat seama că se închisese. Doamna s-a întors cu o falcă în cer și una în pământ reproșându-ne că am trimis-o după cai verzi pe pereți. A solicitat să vorbească cu șeful/șefa noastră. Am chemat-o pe una dintre coordonatoarele noastre de atunci, care s-a prezentat „Bună ziua, eu sunt X”. Deoarece avea un nume comun, terminat în -escu, se pare că nu a prezentat garanție. Doamna s-a rățoit la ea: „Vă bateți joc de mine, ce nume e ăsta? E prea banal, mă mințiți! Să-mi arătați buletinul”.

Emilia Chebac: Cum se raportează oamenii la librari?

Cătălina Roșu: Oamenii au așteptări foarte mari de la librari. Dacă se poate să știe tot, să poată tot, să fie și ghicitoare și să aibă și grijă de copil atunci ar fi perfect. Mulți librari tineri cred la angajare că cititorii sunt oameni de o anumită calitate. Și sunt dezamăgiți. În realitate, sunt persoane cu bune și rele ca fiecare dintre noi. Natura umana se comportă la fel indiferent că achiziționează Nietzsche sau mere.

Emilia Chebac: Un exemplu de așa nu?

Cătălina Roșu: Unele persoane nu vor să înțeleagă că o parte a librăriei e blocată cu un eveniment, uneori chiar cu un autor străin. Ei vor exact cartea aflată în spatele moderatorului. Insistă chiar să deranjeze evenimentul.

Emilia Chebac: Primele persoane care te-au făcut să realizezi importanța lecturii?

Cătălina Roșu: Trecând și eu prin școală am văzut cum îți poate fi tăiat cheful de a citi. Eu am fost norocoasă. Profa mea de română, dna Daniela Plăiașu era exact opusul: chiar îți făcea poftă să citești. Ne recomanda și alte cărți, nu insista la nesfârșit pe programă de bac și ne dădea teme foarte interesante. Inițial am fost dezamăgită. Văzând că nu predă strict materia pentru examen, eram speriată că nu voi lua note mari la bac.

Profesorul de filozofie ne îndemna să mergem la bibliotecă. Ne anunța când soseau cărți noi. Biblioteca din Focșani era foarte bine dotată. Știu că discutam pe atunci cu o prietenă: „Nu e nimic nou care să fi ieșit pe piață și să nu găsim la bibliotecă!” Eu primeam cărți doar de Crăciun și de Moș Nicolae, în rest găseam tot ce-mi doream la bibliotecă.

Eu nu am crescut într-o familie cu cărți. E drept că părinții îmi repetau încontinuu: „Ai grijă ce alegi: sapa ori cartea!” Firește am ales cartea. Parinții mei, în naivitatea lor, încă mai consideră că în România un om cu studii serioase se poate realiza.

Emilia Chebac: Un profesor care te-a inspirat să citești in facultatea?

Cătălina Roșu: La facultate pasiunea cititului mi-a fost inoculată de dna Rodica Mandache. Citea toate cărțile, vedea toate filmele. Nu știu când dormea. Se trezea la 4 diminața se uita la un film, mai citea, mai scria un scenariu. Noi nu aveam atâta energie cât avea dna profesoră. Zi de zi ne spunea: citiți, mergeți la teatru, vedeți fime, ascultați muzică! Ne ghida să nu fim doar simpli actori ci și intelectuali rafinați. Cred că era dezamăgită de generația tânără. Colindam toate anticariatele din București după cărți.

Emilia Chebac: Autori care te-au marcat?

Cătălina Roșu: Am citit complet Cehov.Balzac m-a fascinat, cunoștea atât de bine natura umană. Avea o compasiune extraordinară pentru personajele feminine care nu puteau să facă anumite lucruri în acele timpuri (doar pentru că erau femei). Dar Balzac necesită o anumită răbdare și o anumită liniște pe care o avem din ce în ce mai puțin.

La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru

Emilia Chebac: Știu că ești „moderel” (moderator) la un club de carte care se ține lunar la Pisicul ghiftuit. Nu am mai auzit termenul, de unde vine?

Cătălina Roșu: „Moderel” mi-a spus dna Lidia Bodea. O aveam invitată și aveam emoții foarte mari. Dumneaei m-a întrebat: Ce faci moderel?

Emilia Chebac: Filmul marketează cartea?

Cătălina Roșu: Da, un este exemplu Tetraralogia Napolitană a Elenei Ferrante. E atâta mitologie în jurul autoarei încât multe persoane s-au ferit să-i citească cărțile. După miniseria de pe HBO cu Tetralogia Napoletană, Ferrante Fever a ajuns și la noi la același nivel cu cel din alte țări.

Emilia Chebac: Conturi și bloguri de carte pe care le urmărești?

Cătălina Roșu:

• Pe instagram le urmăresc pe: Raluca Enache și Alexia Udriște.
Blogul Laurei Câlțea îl urmăresc de foarte mult timp. Articolul ei săptămânal cu noutățile editoriale a ajuns necesar pentru foarte multă lume din industrie.
• Îmi place foarte mult Ema Cojocaru cu blogul ei Lecturile Emei

Emilia Chebac: Ce părere ai despre instagramerii care citesc peste 100 de cărți/an?

Cătălina Roșu: Există mulți bookstagrameri tineri care citesc mult și repede, dar cărți de masă. În schimb dau giveaway la cărți bune. În loc să le citească preferă să le ofere cadou. Aștept momentul în care să văd că nu vor doar să aibă mulți followeri pe care-i câștigă prin giveaway-uri, ci prin calitatea lecturilor.

Emilia Chebac: În Romania se citește? Cum ai descrie piața românescă de cartea?

Cătălina Roșu: Nu prea, se citește foarte puțin. Este o industrie foarte mică, foarte activă care se luptă din greu pentru o mână de cititori extrem de pretențioși. Deși sunt puțini ei vor ca toate editurile să aducă cele mai noi traduceri începând cu cărțile de masă până la cărțile complicate. Editurile se luptă pentru o mână de oameni.

Cu toate aceste neajunsuri apar multe noutăți. Se scot multe cărți. E ciudat! Deși este o piață extrem de mică este și extrem de activă.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Cătălina Roșu: Am citit interviul pe care i l-ai luat Alexiei Udriște și mi-a plăcut foarte mult.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Cătălina Roșu: Claudia Fitcoschi și Oana Boca Stănescu.

Emilia Chebac: Mesaje primite în urma recomandărilor tale pe instagram și pe facebook?

Cătălina Roșu: Foarte multe persoane mi-au scris la începutul anului despre 2 cărți pe care le-am tot recomandat:
Manual pentru femei de serviciu – Lucia Berlin
Fiecare moare singur – Hans Fallada
Primesc foarte multe mesaje de la oameni care îmi mulțumesc că am recomandat cărțile. Pentru mine e minunat când reușesc să îndemn oamenii să citească. Îmi vine să plâng pentru fiecare carte bună care nu e cumpărată. Mai ales pentru cărțile uitate pe raft și pe care trebuie să le facem retur. Mi se trage de la un coleg de la Cărturești care mereu spunea: „Ia uite ce păcat că nu se vinde cartea asta!”. Avea o suferință aproape fizică.

La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru

Emilia Chebac: Ce hobby ai?

Cătălina Roșu: Uitatul pe Netflix la documentare cu criminali. Prietenul meu râde de mine și spune că sunt obsedată de criminali în serie. Urmăresc să înțeleg cât de jos poate să decadă ființa umană. Citești în cărți, dar nu e același lucru. În film le vezi și fețele.

Emilia Chebac: Dacă ai avea o poziție care ți-ar permite să schimbi ceva în România care ar fi prima opțiune?

Cătălina Roșu: Educația! Știu bine la prima mână cât de puțini oameni citesc. Cifrele sunt de-a dreptul șocante, iar situația devine pe zi ce trece mai tragică. E și un cerc vicios. Profesorii care predau ar trebuie să aibă vocație, ori în ziua de azi au rămas foarte puțini cu vocație în sistem.

Emilia Chebac: Ai vorbit până acum de profesori care te-au inspirat. Un profesor fără vocație?

Cătălina Roșu: Eram foarte pasionată de istorie. Citeam în plus, mă uitam la filme. Îmi amintesc că la o lucrarea am scris niște informații în plus. Replica profesorului a fost: „Chiar nu te puteai abține? Nu mă interesează!”

Emilia Chebac: Ce gen de carte preferi?

Cătălina Roșu: Proza scurtă, dar sunt foarte pretențioasă. Pentru mine contează calitatea scriiturii. Greu găsești un prozator bun de proza scurtă. De aceea sunt o mare admiratoare a lui Cehov. Când îl citești te umple, simți că ai citit un roman întreg.

În introducerea cărții Manual pentru femei de serviciu, Lydia Davis dezvălui că unul din scriitorii preferați ai Luciei Berlin era Cehov. Aflând asta, am lăsat introducerea și m-am apucat de citit. Am fost teribil de încântată să descopăr o scriitoare bună pe care o cautam de atâta timp. Proza scurtă e greu de scris. Marii scriitori își dau măsura talentului lor în proza scurtă.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om cine ar fi?

Cătălina Roșu: Lui Adrian Damian, îndrumătorul meu din trupa de teatru din liceu, care ne-a învățat să fim o echipă. Era fascinant să lucrezi în echipa formată de el. Eu nu am mai întâlnit niciodată o asemenea conexiune între oameni. Cred că din acest motiv mi-am dorit să fac teatru. În facultate am simțit lipsa lucrului în echipă la acest nivel. Poate asta a fost si unul din argumentele pentru care am renunțat la teatru.

La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru

Am plecat de la interviul cu Cătălina Roșu convinsă că exagerează. Oamenii citesc! Prin intermediul blogului am cunoscut multe astfel de persoane. Apoi m-am întors în trecut. Unul din motivele pentru care am început să scriu pe blog, a fost dorința de a mă conecta cu alți oameni „obsedați” de cărți. În viața mea (de înainte de blog) erau prea puține persoane care citeau.

Apoi mi-am amintit o întâmplare. Terminasem a II-a facultate și eram cu colegii la o terasă în Centrul Vechi. Vorbeam cu G. despre cărți. Restul erau antrenați într-o altă discuție. Probabil ne luase valul și vorbeam cam tare. Am simțit deodată cum s-a făcut liniște. În naivitatea mea, nu făceam distincția între interes și iritare. Am fost trezită la realitate de una dintre fostele colege: „Nu vreți să discutați voi despre ceva mai puțin plictisitor!” Să ne ințelegem, nu vorbeam despre Istoria Imperiului Bizantin, deși profilul facultății ar fi impus-o, ci despre cărți obișnuite. Dar când te plictisește Anna Karenina, cărțile lui Jane Austin și scriitori români interbelici încep să-i dau dreptate Cătălinei Roșu. În România se citește din ce în ce mai puțin.

Pentru mine nu este un motiv suficient de bun să renunț să scriu despre cărți. Din contra devine o provocare. Se pare că îmi plac cauzele pierdute. Tocmai mi-a venit o idee. Ce-ar fi să închei fiecare articol, indiferent de subiect cu o trimitere la o carte?

Dacă sunteți interesați de cărți urmăriți-i contul de instagram.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Credit foto: Lavinia Iancu
Categorii
Cultură

Alice Teodorescu recomandă

Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am fost convinsă că la finalizarea cursul de Scriere Creativă, unde este lector, mă voi transforma într-un „țesător de visuri” (așa îi numesc eu pe cei care scriu… bine). Între timp m-am luminat și am realizat că visurile se țes în timp și cu migală. Chiar dacă a trecut mai bine de un an, Alice încă mă mai consiliază când am dileme legate de scris. Nu am devenit un „țesător de visuri”, dar cu ceva tot am plecat de la cursul ei. De atunci scriu în fiecare zi. Pentru cei care vreți să ajungeți la cursul ei vă avertizez că are o metodă aparte. Totul pornește ca o joacă, apoi realizezi, când termini cursul, că vrei să rămâi, în continuare, în acea poveste.

Ca personaj din literatură o asociez pe Alice Teodorescu (copil) cu Olguța din „La Medeleni”. Acum că tot i-am găsit un corespondent din cărți o voi lasa să răspundă la întrebările legate de cărți. Cum are o inteligență șlefuită de lecturi, nu este deloc genul pe care marketingul să o împinge să cumpere compulsiv, aș zice că este mai degabă genul care se lasă ghidată de simțuri.

1. Îmi poți spune o poveste legată de cărți?

Poveștile mele cu cărți sunt atât de amestecate cu „devenirea” mea, că nici nu știu cu ce să încep. Dar știu ce pot să povestesc – cum m-am „întâlnit” cu Murakami, datorită profei mele de română din liceu și a dirigăi, tot din liceu evident. Profa de română ne-a recomandat Pădurea norvegiană pe care mi-o pusesem pe lista de lecturi, dar la care nu am reușit să ajung, nu mai țin minte de ce. Însă m-am trezit cu o surpriză și mai și – parte din premiul de final de an fiind un alt roman semnat Murakami, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Așa a început ”relația de-o viață” cu Haruki Murakami, iar acest roman e în continuare preferatul meu, deși între timp am citit și non-ficțiunea sa, plus aproape toate volumele traduse la noi sau în engleză. E una dintre cărțile pe care îmi place să le recomand și cartea pe care am disecat-o în proiectul pentru naratologie, în primii ani de facultate. E cartea care surprinde, din punctul meu de vedere, esența scriiturii lui Murakami.

2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Cred că am aflat mult mai multe din cărți decât din orice altceva, însă multe sunt cunoaștere implicită și nu mai știu să zic exact ce și de unde. Însă pot spune de seria Sapiens – Homo Deus că mi-au confirmat anumite lucruri și mi-au pus lucruri noi, în perspective noi: de exemplu, faptul că toate sistemele produse de omenire sunt ficțiuni pe care noi le-am investit cu calitatea de „real”știam încă din facultate, dar că, din perspectivă evoluționistă, se poate spune că grâul ne-a „domesticit” pe noi, ca homo sapiens, asta chiar nu știam. Și e o interpretare fascinantă, gândul că așa s-a născut o nouă civilizație.

3. Când ai realizat că îți place să citești? Primele cărți citite. Ai un ritual al cititului, un loc special? Ce gen preferi: memorii, beletristică, polițist, artă, SF, etc?

Nu a fost o realizare, e un mod de a fi pe care îl am de când mă știu. Nu am avut un moment sau, dacă a fost, nu mai țin minte. Știu doar că am crescut cu povești încă dinainte să am conștiință de sine, fie citite, fie la pick-up, cu viniluri prăfuite și pocnituri și că am învățat să citesc devreme, alături de mamaia (bunica din partea mamei), pe Legendele Olimpului. Zei. Când am ajung la școală știam deja să scriu și să citesc, iar pasiunea era demult aprinsă.

Dar de atunci a crescut și s-a transformat în moduri diverse, cu ritualuri variate. În adolescență adunam nopți albe vară de vară (și nu numai), îmi plăcea la nebunie liniștea din vacanțe când puteam să devorez romane, acum citesc ori dimineața, la cafea, ori seara, înainte să mă culc. Dacă mă prinde o carte foarte tare, ajung să citesc în orice pauză prind și pe stradă, în timp ce merg înspre metrou sau dinspre metrou spre casă. Uneori o fac în mod programat, acele 20-30 de pagini pe zi recomandate în studii, care la mine ajung să fie mai multe și citite mai neregulat, cu toată disciplina. Port cărți cu mine constant, mai nou, mi le descarc și în telefon. Și întotdeauna citesc, în paralel, 2-3 cărți. Îmi place la nebunie să zbor și am, ca regulă, terminatul unei cărți (uneori chiar două) în aeroport + în timpul călătoriei cu avionul (nu pot dormi în avion și îmi place să profit de timp pentru a citi în voie).

În aceeași învălmășeală de ritualuri și comportamente îmi aleg și cărțile. Deși în ultimii ani am tot migrat spre fantasy, young adult și am citit destul de multe benzi desenate japoneze (manga), întotdeauna se întretaie cu jurnalism narativ, non-ficțiune business, psihologie, studii filosofice, romane (post)moderne, thrillere, romane psihologice, realism magic, romance, crime fiction, critică etc. Am anumite ”predispoziții”, însă citesc foarte mult în funcție de stare. Mă simt ca Picasso cu perioadele lui, cam așa funcționează și la mine, mai ales că, până acum un an, citeam mult și pentru cercetările mele academice. Acum sunt într-o mică pauză. Așadar, nu am un răspuns simplu, ce îmi cade în mână și mă atrage, filtrate mereu prin stările și dispozițiile de viață (care țin cu lunile).

4. De ce îți place să citești? Cum crezi că ar arăta o lume fără cărți?

Cred că lumea fără cărți ar fi o lume care și-ar găsi alte medii de a spune povești. De a-și imagina alte realități, alte vieți, alte timpuri. Dacă ar fi mai păguboase aceste medii, habar n-am, ce știu este că nimic nu bate textul scris și citit „old school” dintr-o carte fizică pentru dezvoltarea fără limite a imaginației, a potențialului de a înțelege lucruri care nu există. De asta citesc eu. Citesc pentru că îmi hrănește foarte multe nevoi: evadare, imaginare, învățare, relaxare, simțire, empatie. Trăiesc realități pe care altfel nu le-aș trăi niciodată și le trăiesc mult mai intens decât o fac prin film. Cititul rămâne mediul preferat pentru mine și nu pot să mă opresc (o fac zilnic) – e un fel de drug of choice, care continuă să mă crească.

5. Poți recomandă 5 cărți pentru cititorii mei?

Am ales numai proză contemporană și considerată uneori marginală sau popular culture, tocmai pentru că trebuie să ne lărgim mereu orizonturile
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami pentru că este un realism magic combinat cu o proză urbană care te pune pe gânduri la fiecare pagină.
Am ceva să-ți spun de Hanif Kureishi – un roman psihologic care atacă teme sensibile și așa-zise tabuuri, într-o manieră umană. E deschizător de minți, aș zice.
Strange the Dreamer de Laini Taylor – unul dintre cele mai bune romane fantasy young adult din ultimii ani, scris într-o manieră lirică sau onirică, apropos de nume, care te va trece prin toate stările. Încă un exemplu de fantasy care scoate în evidență subiecte importante precum discriminarea, gelozia în familie, ce înseamnă să fii diferit etc.
Vorbitor în numele morților de Orson Scott Card pentru că este un SF care ridică atât de multe probleme morale și filosofice, încât ar trebui citit de oricine.
Ducele bar de J. R. Moehringer pentru că e o poveste despre devenire, maturitate emoțională și cum ne construiesc și reconstruiesc amintirile. Nu degeaba a fost super buzz cu volumul ăsta, e pe drept meritat.

Despre Alice Teodorescu am mai scris aici.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

#100DeRomâniCareMăInspiră – Interviu cu Horia Ghibuțiu

Nu cred că am să uit prea ușor interviul cu Horia Ghibuțiu. O întâlnire matinală, pe un ger năprasnic de numai −11 °C. Aveam ceva emoții, dar mi-a venit în ajutor vremea rece (care pentru mine are același efect ca o șampanie bine acidulată pentru tipele petrecărețe). Știu, sună ciudat, dar gerul îmi dă curaj. Asta nu mă împiedică să nominaliz acest interviu, în top, la categoria „nu rata ocazia să te faci de râs… în direct”. Cum aș putea numi altfel întâlnirea cu un om de radio (jurnalist și blogger) unde m-am prezentat cu reportofonul descărcat. Bine că s-a inventat telefonul mobil!

Horia Ghibuțiu mi-a atras atenția prin două proiecte:
• Cartea lui #ÎnTimpCeTuDormeai m-a făcut să pierd două trenuri de metrou. Nu mă omor după proza scurtă și, în general, prefer cărțile de peste 300 de pagini. Deși cartea lui Horia le bifează pe amândouă, mi-a plăcut. Aș spune, chiar nepermis de mult.
#100DeRomâniCareMăInspiră. Urmăream pe facebook, fără să comentez, de multe ori fără să dau un like. Dar din momentul în care a publicat interviul cu Sandra Ecobescu am început să comentez. Apoi, am aruncat o privire peste comenteriile generate de articolele lui. Se pare că omul a strâns în jurul lui o comunitate super. Genul de comunitate la care aspirăm, în secret, toți toți cei care scriem. Acela a fost punctul în care am realizat că îmi doresc un interviu cu Horia Ghibuțiu pe blogul meu.

Carmen și Horia Ghibuțiu

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea proiectului #100DeRomâniCareMăInspiră?

Horia Ghibuțiu: Ca și în cazul proiectului #ÎnTimpCeTuDormeai, ideea i-a venit soției mele. N-am făcut decât să mă conformez. Lista celor 100 de persoane am făcut-o împreună, dar am ales oameni care mă inspirau pe mine. Eu am avut ultimul cuvânt. Nu a fost un proiect ușor. E greu să apelezi la 100 de persoane. Timpul a fost scurt, de aceea o parte din oamenii pe care eu îi prețuiesc foarte mult n-au apucat să-mi răspunda (Mircea Cărtărescu, Vlad Voiculescu). Sunt însă încântat că până la urmă a ieșit acest proiect. L-am legat de Centenar. A fost un soi de consemnare a celor 100 de zile din momentul când m-am apucat, până în momentul propriu zis al Centenarului.

Resortul principal al acestui serial a fost să public despre oameni care mă inspiră, însă să încerc să consemnez, legat de Centenar, în contextul în care statul român a făcut puțin și prost. Eu nu am nici o legătură cu statul român, nici nu am vrut să vând proiectul deși au existat multe propuneri. A fost un proiect de sine stătător pe blogul meu care a încercat să demonstreze că la 100 de ani de la Marea Unire există personalități pe care le cunosc și merită evidențiate. Serialul s-a făcut cu întrebări șablon, dar modul în care erau concepute aveau o logică. Am dorit să realizez un portret psihologic.

După încheierea serialului, m-am bucurat să văd că statul român a reușit să facă ceva cu totul memorabil cu ocazia Centenarului. Este vorba de spectacolul Pădurea Spânzuraților a lui Radu Afrim de la TNB, un spectacol monumental care reprezintă un lucru impozant, măreț și care omagiază momentul special pe care l-am consemnat.

Scriitoarea Ana Barton nu putea să lipsească din serialul #100DeRomâniCareMăInspiră

Emilia Chebac: Există un criteriu pentru persoanele alese?

Horia Ghibuțiu: Caut cu obstinație binele, criteriu care derivă chiar din titlul serialului. Acești oameni mă inspiră. Nu celebritatea, nu faptele publice ale unor oameni au fost sursa principală de inspirație, ci faptul că-i cunosc destul de bine pe cei mai mulți dintre ei. Sunt oameni care fie fac bine, fie fac lucrurile bine. Să faci un pic de bine în jurul tău este, cred, cea mai simplistă definiție a patriotismului. O demonstrație a faptului că îți pasă de semenii tăi și de lucrurile înconjurătoare.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit cu acest proiect #100DeRomâniCareMăInspiră?

Horia Ghibuțiu: M-a bucurat feedbackul oamenilor. În fiecare zi, erau persoane care îmi spuneau că au descoperit pe cineva. Au fost mici și zilnice triumfuri ale binelui pe care le-am apreciat. Asta a fost scopul principal. Scopul secundar și nu mă sfiesc să spun asta a fost un pic de trafic pe blogul meu.

Emilia Chebac: O întâmplare din viața de jurnalist care ți-a rămas în minte?

Horia Ghibuțiu: Mi-a rămas în minte o întâmplare dulce-amăruie. Eram șeful departamentului de sport la cel mai influent ziar în acel moment. În fiecare zi reveneam la întrebarea banală: cu ce articole (relevante) umplem astăzi paginile? Vara, în sport, sunt anumite perioade când nu se întâmplă nimic. Era în 1997-1998, într-o zi de vară. În mod deliberat am folosit aceste amintiri. Era vorba de antrenorul echipei de tineret de fotbal a României, pe care 2 colegi l-au văzut seara, la mall, într-o intersecție sărutându-se, în timp ce era la volanul mașinii, cu o tânăra care nu era soția lui. A doua zi au venit în redacție și au relatat acest fapt (care avea și nu avea tangență cu sportul). Protagonistul era un sportiv, reprezentant al tricolorului, dar problema era că se afla într-un spațiu public.

Colegii mei s-au sfiit să îl sune, așa că l-am sunat eu. Nu mai este printre noi, motiv pentru care nu-i voi da numele. A crezut inițial că este o farsă făcută de un fotbalist. Chiar a întrebat: „Pancule tu ești?” Nu, domnule, sunt Horia Ghibuțiu! Aseară au fost circumstanțe de offside. A spus: „Domnule era noră-mea”. Dacă dumneavoastră vă sărutați cu nora, asta voi consemna. S-a speriat când a înțeles ca voi publica acest subiect. De ce povestesc asta? N-am avut rapacitatea tabloidă de a da un subiect, care dă din coadă, doar pentru că nu aveam ce să publicăm. M-am consultat cu directorul ziarului care avea niște principii destul de solide. Să nu atacăm familia și credința unui om. Poate fi considerat atac la adresa familiei, dar pe de altă parte era o crasă neglijență în spațiul public.

Partea simpatică a fost că început să mă caute ziariști, de la alte publicații, să mă convingă să nu public așa ceva. „Hai domnule că este prietenul nostru, jucăm table cu el.” A existat chiar și o tentativă de corupție. L-am publicat, dar vreo 3-4 zile m-am uitat în spate destul de speriat pentru că primisem și amenințări de la o galerie (foarte mare) care ținea cu echipa respectivă. Am povestit această întâmplare ca să înțelegi care era mecanismul în presă la un moment dat.

Emilia Chebac: Despre jurnaliști și jurnalism?

Horia Ghibuțiu: Sunt destui jurnaliști pe care îi admir Cristian Delcea, Andrei Crăciun, Cătălin Tolontan. În străinătate e un pic mai simplu, pentru că oamenii din acest domeniu, în principiu, fac cam același lucru. Când te dedici unui singur lucru devii un profesionist mai bun.

În România, în ciuda faptului că au apărut atâtea surse noi de media, este în continuare un pic aglomerat, nu ai timp suficient să stai pe un subiect. Mă refer la colegii minunați de la RiseProject care fac investigații.

În alte spații, există freelanceri care primesc granturi pentru munca lor. Au început să se miște lucrurile și în Romania. Urmărești un subiect și primești și bani. Sunt oameni care nu stau în redacție și au un răgaz de 3-6 luni să se ocupe de un subiect. Există și riscul să sapi 3-6 luni la un subiect și să nu-ți iasă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Horia Ghibuțiu: Sunt mulți de la Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu la H.R. Patapievici. Sunt personalități de la care am învățat enorm, dar sunt multe altele poate nu atât de sonore, în societatea românescă, dar care se regăsesc în acel serial #100DeRomâniCareMăInspiră. Nu înseamnă că cineva validat de public trebuie să se bucure de prețuirea noastră. Poți să admiri oameni din familia ta. Am avut un unchi care a fost primul profesor bilingv din Romania de la care am avut foarte multe de învățat. Cumsecădenia lui, muntele de erudiție care era, omul așezat în ton cu vremurile astea erau mai importante pentru mine.

Specialiștii adevărați, în orice domeniu, n-au timp să apară la televizor. Există o explicația foarte simplă pentru cei care aleg să își facă reclamă în acest fel și care sunt disponibili să comenteze orice (pretutindenari cum i-a numit Radu Paraschivescu). Au răspuns la telefonul dat de un producător.

Emilia Chebac: Dacă ai fi într-o funcție, care ți-ar permite să schimbi ceva în România, ce ai alege să faci?

Horia Ghibuțiu: În primul rând n-am să fiu niciodată într-o astfel de poziție. Deși paradoxal ca un comunicator ce mă aflu, de vreo 30 de ani, ipotetic vorbind aș putea face asta. Sunt și eu un micro influencer, dar departe de mine ideea că un om este capabil, singur, să schimbe moravuri. Nu cred în personalități demiurgice care ajung, la un moment dat, să creeze o nouă Românie printr-o simplă apariție.

Emilia Chebac: Ce te deranjează cel mai tare?

Horia Ghibuțiu: Foarte multe lucruri: lipsa de educație, mizeria, disprețul față de bunuri publice. Sunt îngrijorat când oamenii declară, cu emfază, că-și doresc cel mai tare cultură, educație și sănătate. Mulți rup în două presa tabloidă, dar sunt ispitiți să mintă, să pară mai deștepți decât sunt și cu preocupări mai înalte.

Emilia Chebac: Un eșec care s-a dovedit o binecuvântare?

Horia Ghibuțiu: Îmi este greu să identific unul, dar cu siguranță au fost destule și vor mai fi. Din păcate n-am învățat din toate. De aceea, nu mi-aș dori să mai am 16-18 ani. Sunt convins că aș repeta aceleași greșeli, dacă nu și altele noi. Nu știu de ce, pe plan profesional sunt ispitit să trag mai multe foloase decât în plan personal.

Emilia Chebac: Ești de acord cu afirmația: eșecurile te fac să mergi mai departe?

Horia Ghibuțiu: Nu obligatoriu. Nu e musai să devii dintr-o dată un învățat care, dacă se confruntă a 2-a oară cu o situație, să o traverseze fluierând.

Eșecurile te pot face să ajungi într-o depresie teribilă și să-ți pierzi încrederea în tine (imaginea pe care ți-o creezi tu despre tine).

Dacă ajungi să crezi ce spun alții depre tine, că ai avut un eșec, poți să generezi și alte eșecuri. (imaginea pe care și-o creează alții despre tine).

Emilia Chebac: Ai un motto?

Horia Ghibuțiu: Zâmbește, mâine va fi mai rău (Murphy). Încerc să trăiesc clipa. N-am nici cea mai vagă idee ce se va întâmpla mâine.

Emilia Chebac: Toți avem momente când simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ce te motivează să mergi mai departe?

Horia Ghibuțiu: Căsnicia, familia, cățelușele.

Emilia Chebac: De ce îți este cel mai tare teamă?

Horia Ghibuțiu: Mi-e teamă de lucruri pe care n-aș putea să le controlez. Mi-e teamă să nu trăiesc vremuri de război. Nu vreau să lupt împotriva altor oameni, dar pe de altă parte, simt că este datoria mea să-mi apăr familia. Dar familia mea nu coincide cu întreaga țară.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Horia Ghibuțiu: Pentru că ți-am citit siteul, mi s-a părut interesant, iar abordarea ta a fost absolut decentă. Încerc să încurajez oamenii. Refuzul mi s-ar fi părut țâfnos, nu mă caracterizează. E adevărat că nu dau foarte des interviuri. Am o ocupație în care mai mult solicit decât acord și e bine ca lucrurile să rămână așa.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Horia Ghibuțiu: Scriitoarea Camelia Cavadia. Îmi este prietenă și este un om fain.

Emilia Chebac: Horia știu că ai și sânge maghiar. O întâmplare amuzantă?

Horia Ghibuțiu: Eram un băieițel de 10-11 ani la Tg. Mureș. Am copilărit, în vacanță, cu două surori unguroaice. Eram cu una din ele, pe un derdeluș, când au venit spre noi niște vlăjgani de clasa a VIII-a. Nu mai țin minte de la ce ne-am luat, dar am început să ne batem. De fapt, am încasat o bătaie strașnică. Pănă am ajuns acasă eram convins că o luasem pe coajă pentru că eram român. Fata cu care eram a fost tare simpatică. I-a povestit fratelui meu că i-am făcut praf pe atacatori. Aveam buza zdrențuită, iar asta a fost foarte bine pentru vanitatea mea de băiețel. Ulterior, am realizat că nu avea nici o legătură cu originea etnică ci cu faptul că eram un bucureștean arogant! Eram foarte tânăr, sclifosit și îmi plăcea teribil să mă dau mare.

Dacă interviul cu Horia Ghibuțiu v-a captat atenția, intrați pe blogul lui și citiți despre cele 100 de personalități care îl inspiră. O să descoperiți modele de care societatea românească are atâta nevoie.

În timp, mințile acestor oameni vor triumfa asupra celor care au capacitatea să-i prețuiască, în vreme ce, peste mințile celor care astăzi captează lumina reflectoarelor, se va așterne praful uitării. Natura umană nu este făcută să fie fidelă oamenilor ieftini. Chiar dacă uneori ne mai lăsăm manipulați de marketingul agresiv, tânjim după unicitate și valoare. Oamenii cu har și talent au nevoie de aprecierea noastră, cei cu abilități se descurcă și singuri. Dacă personalitățile, care aparțin primei categorii, își fac timp să raspundă la mesajul admiratorilor (online și offline), pentru personajele din a II-a categorie, cei care îi urmăresc reprezintă doar o cifră. O alegere pe care o facem singuri, prin care ne dăm acordul cum vrem să fim tratați (oameni sau cifre).

„Detest prescurtările, absența diacriticelor, uniformizarea comunicării în scris. Comunicarea digitală din 2018, media sau social media, arată de parcă cineva a dat Restore la Recycle Bin.” – Horia Ghibuțiu

Nu puteam să nu închei acest interviu cu Horia Ghibuțiu fără un citat din cartea lui #ÎnTimpCeTuDormeai.

Pe Horia Ghibuțiu îl puteți urmări pe facebook  și pe instagram

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a jurnalistului Horia Ghibuțiu.

Categorii
Interviuri Viața mea

4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului

4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului

Când am început să scriu pe blog îmi doream să întâlnesc oameni cu destine de excepție. Există un mit: destinele de excepție sunt apanajul persoanelor care se bucură de notorietate. E drept, poveștile lor sunt mai cunoscute, dar pe lângă noi trec zilnic oameni deosebiți. Pentru mine prioritate are povestea, nu celebritatea. Persoana din articolul de astăzi, nu a dorit să-și publice identitatea. Îi respect dorința, deși cred că greșește. Am un principiu pe acest blog, expun atât cât mi se permite.

N.D. este un domn încântător, ajuns la o vârstă venerabilă. În timp ce colegii de generație vorbesc doar banalități sau despre boli și politică, câteodată prea vocal după gustul meu, N.D. povestește despre viața dumnelui, care nu a fost deloc ușoară, cu un discurs echilibrat care m-a emoționat teribil. L-am cunoscut într-un loc dedicat relaxării, unde discuțiile sunt, în general, destul de superficiale. A reușit în acel spatiu, prin calitățile excelente de povestitor, să reducă 10 persoane la tăcere povestindu-le despre… lupta partizanilor din munți. Este pasionat de istorie și lectură, are și acum curiozitatea avidă a un copil la vârsta de ce-urilor, iar din acest motiv fiecare conversație cu dumnealui îmi dezvăluie o nouă lume. Pasiunea comună pentru istorie m-a făcut să-mi doresc un interviu cu domnul N.D. Însă, pasiunea pentru istorie a rămas undeva în fundal, în momentul în care a început să-și povestească viața.

Când dau peste astfel de persoane, vreau să aflu de la ele ce a însemnat începutul comunismului în România (1948-1963). Știu, pot să citesc din cărți și reviste, dar nu-mi plac statisticile. Prefer mărturia unui om care a trăit cea mai înfiorătoare perioadă (1948-1963) a comunismului. Ce am aflat mi-a depășit cu mult imaginația. Am avut șansa, să dau peste un exemplu de om inteligent, care nu a putut niciodată să-și reprime omenia și demnitatea pe care noile vremuri o impuneau. Îmi doresc ca acest interviu să fie primul dintr-o serie mai amplă. Interviuri cu oameni care au fost martori la evenimente peste care noi, astazi, le trecem prea ușor cu vederea.

Q: Ce v-a determinat să iubiți istoria?

A: O nenorocire petrecută în familia mea în timpul celui de al II-lea Război Mondial. La 4 aprilie 1944, la amiază, a fost un mare bombardament al aviației americane. Era primul bombardament asupra Bucureștiului. De obicei se bombarda Ploieștiul care era al II-lea obiectiv, protejat militar, după Berlin. Petrolul nostru era sursa lor de război. În acea perioadă se făceau frecvent exerciții de apărare împotriva bombardamentelor. Pe 4 aprilie a fost unul cu 2 ore înainte, motiv pentru care la alarma aeriană, de la amiază, lumea nu a reacționat. Asta explică numărul extrem de mare de victime. Oamenii au realizat pericolul doar atunci când au văzut avioanele, dar era deja prea târziu. Bombardamentul a fost focusat pe zona Gării de Nord și cartierul Grivița. Centrul orașului a fost mai ferit, acolo au căzut doar sporadic bombe.

În seara zilei de 3 aprilie 1944 a venit o vecină la noi și i-a spus mamei că între Gara Basarab și Atelierele Grivița erau garate trenuri cu refugiați din Basarabia. Oameni chinuiți care mergeau de atâtea zile pe drum. Mama inimoasă cum era, ne-a lăsat în grija tatei, a umplut câteva coșuri cu alimente și haine, a mai luat 2 vecini și au plecat împreună la gară într-o beznă totală. Bucureștiul era atunci sub camuflaj. Pe 4 aprilie pe la 3-4 dimineața s-a întors foarte mulțumită, hotărâtă să mai meargă și în altă zi pentru a alina, în măsura posibilităților, pe nefericiții refugiați. Dar nu a mai fost să fie!

Pe 4 aprilie 1944 eram la plimbare cu tata și fratele meu, la șosea. Când a început bombardamentul, în atmosfera creată, tata m-a lăsat într-un adăpost (aveam 2 ani și 4 luni). Fratele meu, care era mai mare cu 9 ani, a fugit spre casă. La fel și tatăl meu. În fața casei era o mare de oameni, căzuse o bombă chiar în spatele casei noastre. Deși aveam beci, unde venea să se adăpostească multă lume de pe stradă, când a început bombardamentul mama nu a vrut să se ducă. Știind că eu, fratele meu și tata eram expuși, ea nu a vrut să se protejeze. Dacă ea nu s-a dus și bunica și sora mea (de 9 ani) au rămas în casă. Suflul bombei a afectat și locuința noastră. Toate 3 și-au pierdut viața. Când a ajuns tata, bunica și sora mea erau moarte. Mama a apucat să mai spună doar: „Ai grijă de copii noștri!” Eram mic când s-a întâmplat nenorocirea, dar crescând, am conștientizat tragedia și am fost puternic marcat.

L-am întrebat pe tata: Cum a fost atunci? Am aflat că de la Gară până dincolo de Piața Chibrit pe caldarâm era plin de cadavre. Din acest motiv pe Grivița circulația a fost închisă. Lângă noi a fost o zonă unde toate casele au fost rase. Crescând eram contrariat că nimeni nu vorbește despre acest eveniment. La școală nu se spunea nimic, în presă la fel. A trecut timpul și în România Liberă au început să apară anunțuri mortuare. În ajunul lui 4 aprilie, fără să știe tata, m-am trezit și eu să fac un anunț. Era prin anii ’60. Când au văzut textul: „decedate în cumplitul bombardament american din 4 aprile 1944”, cei de la ziar, nu au vrut să-l accepte. Au publicat doar data morții. În capul meu era că nu lezam comunismul. Americanii au bombardat. De ce? îl întrebam pe tata.

Așa am început să caut. Nu găseam nimic scris de 4 aprilie 1944. Stătem de vorbă cu neamurile ca să aflu informații. Le obțineam cam greu. Orice referire la trecut era periculoasă în aceea perioadă. Orice conversație se încheia cu: „Te rog, nu comenta mai departe”.

Atunci am început să devin obsedat de această perioadă. Americanii au bombardat Bucureștiul. Alte capitale, care nu au format obiectul unor acțiuni militare directe, nu au fost lovite. De ce? În zonă nu existau obiective militare. Așa am început să fiu pasionat de istorie. Primele informații destul de sporadice, fără prea multe comentarii le-am găsit în istoria scrisă de C.C Giurescu și Dinu C. Giurescu (tatăl și fiul). Se relata că au fost mii de victime, o cifră exactă nefiind stabilită. Ulterior, lucrările mai recente afirmată că au fost cca 3000 de morți și cam tot atâția răniți. Toată lumea se ferea să povestească. Ulterior am văzut și relatări ale comandanților de aviație americani care au recunoscut carnagiul făcut la București. ”Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate.”

După mărturiile rudelor, pe bulevardul Grivița cadavrele au fost lăsate 2 spre 3 zile pentru a fi identificate. Mulți dintre basarabenii uciși atunci au rămas au rămas neidentificați. Au fost atât de mulți morți, încăt s-a făcut un cimitir nou numit Cimitirul 4 Aprilie, desființat ulterior de Ceaușescu. Acum pe acel loc este Lacul Morii. Există un paradox aici. Avem Monumentul aviatorilor americani care au căzut în timpul bombardamentelor, dar cimitirul cu morții noștri a fost desființat. Ras și pus sub ape. Nu există nici un monument al victimelor. Acest aspect mă marca teribil. A fost la gară unul modest, dar a fost desființat. Poate sunt subiectiv pentru că am fost mai lovit decât cei care nu au pierdut pe nimeni apropiat, dar totuși cum să nu faci un monument și pentru victimele românilor tai?

Atunci nu am găsit explicația. Ulterior a venit încet-încet. Am analizat evoluția războiului, pe baza datelor din varii lucrări istorice și am strâns documente despre 4 aprilie 1944. Frontul era la fruntariile României de la Prut. În Basarabia erau armatele sovietice, iar în fața lor se aflau armatele germano-române. Rușii se temeau de confruntările din Carpați, unde nu puteau pune în valoare uriașa lor superioritate în armament. Înaintarea lor prin centrul Europei ar fi fost mult încetinită (armata rusă nu putea înainta rapid cu tancurile prin Carpații așa cum și-ar fi dorit). Ca atare, actul de la 23 august 1944 nu a fost relatat decât sub unele aspecte în istoriografia română. Subiectul în sine este mult mai vast și comportă o discuție mult mai amplă.

Q: Cum se raporta România și populația Bucureștiului la refugiații din Basarabia?

A: Refugiații veneau cu trenurile din Basarabia. Mulți dintre ei erau intelectuali vânați de bolșevici. Dacă ar fi rămas acolo erau trimiși în Siberia. Există mărturii ale armatelor germano-române, despre atrocitățile comise de ruși în 1940-1941, după intrarea lor în Basarabia, urmare a Ultimatului din iunie 1940. Din București trenurile cu refugiați erau direcționate spre alte zone ale țării. Existau programe pentru refugiați. În 1943 Mareșalul Antonescu a cerut să se întocmească un material pentru a vedea unde ar putea primi România acești refugiați. Era un program național gândit pentru a nu deregla economia țării. S-au ținut niște evidențe foarte stricte atunci. Ulterior pe baza acestora s-au regăsit foarte multe persoane. Refugiații erau dirijați spre zone unde existau carențe de anumite profesii. Se completau astfel zonele cu deficit de forță de muncă și, în particular de personal calificat.

Părinții mei, vecinii, cunoscuții vorbeau despre tragedia basarabenilor. „Sărmanii oameni!”. Erau disperați să fugă. Veneau cu trenurile, extrem de înghesuiți, numai să scape. La refugiul lor din Basarabaia și-au luat cu ei mai nimic, doar strictul necesar. Lăsau tot, luau copii în brațe, o boceluță și plecau. Veneau multe femei singure, doar cu copilul în brațe, prea speriate să rămână deoarece bărbații lor luptau în armata româna pe front. Bucureștenii mergeau să-i ajute, în condițiile în care nici la noi nu era prea ușor. Duceau mâncare, haine și lucruri de strictă necesitate. Fiecare ajuta cum putea. Erau oameni înfometați, numai cu hainele de pe ei, copii neschimbați. Disperare și suferință. Mama a luat din lucrurile noastre și a dus hăinuțe, scutece și alimente. Ce a putut. Din puținul lor bucureștenii ajutau.

Q: Credeți că am fi putut să ne opunem comunismului?

A: Al II-lea Război Mondial a venit prea repede peste România. Trebuia să se mai fi ridicat încă o generație de intelectuali și atunci urmările comunismul ar fi fost mai reduse. Noi am fost practic un popor în opinci până la 1880, intelectualitatea noastră era abia în formare. Nu am avut universități, nu am avut orașe în sensul propriu zis. Iașiul și Bucureștiul erau târguri, orașele erau în Transilvania. Când am început să ne ridicăm, filonul românesc a fost formidabil. În două generații am ars etape în toate domeniile. Românii au plecat să studieze în străinătate, dar s-au întors și au aplicat. N-am putut să mai scoatem măcar încă o generație. Comunismul s-a băgat peste educație. A știut exact unde să lovească și ne-am dus cu toate în jos. Până prin 1950 au mai fost oameni (foste cadre universitare) care nu au ajuns în pușcării, dar care au activat ca profesori de liceu sau gimnaziu. Este vorba despre discipline reale (chimie, matematică, fizică), obiecte care nu aveau cum să fie politizate. Au mai scăpat, dar ajungând să lucreze în posturi obscure față de pregătirea lor. Au fost însă de un real folos pentru prima generație de după război.

Q: O întâmplare care v-a marcat în anii comunismului?

A: De fapt au fost două. Prima, legată tot de basarabeni. Prin 1947 în România umblau rușii după ei să-i duca înapoi în Basarabia, apoi în Siberia. Era vară, spre amiază, când aud cum bate cineva în poartă. O tânără de 19-20 de ani îmi spune: Îmi dați puțină apă? Aveam 6 ani, fug să-i aduc o cană. Mama (tata s-a recăsătorit după moartea mamei) mă vede și mă întreabă: Ce s-a întâmplat? Îi răspund: E o fată la poartă care vrea apă. Mama a ieșit și ea după mine. Fata a băut apă. Mama s-a uitat lung la ea și i-a spus: „Dumneata cred că ești nemâncată nu-i așa? Hai intră în bucătărie să-ți dau ceva de mâncare”.

Între timp a ajuns și tata. A întrebat-o: „Tu nu ești basarabeancă? Aoleu, saraca de tine!” (tata știa că sunt vânați). Fata a început să povestească. Părinții au fost arestați, dar ea a reușit să fugă din comuna în care stătea. Rătăcea pe străzi fără adăpost, singură. Ai mei și-au făcut milă de ea : „Stai puțin, dormi la noi unde să pleci”. Ai mei se expuneau grozav. În acele vremuri făceai pușcărie dacă ascundeai un basarabean. Bineînțeles eu eram prieten cu ea. Părinții îmi repetau mereu: „Să nu povestești despre Olga la nimeni. Daca faci asta să știi că Olga moare. Vrei să moară?” Răspunsul meu a venit imediat: Nu, eu o iubesc pe Olga! Pare greu de crezut, dar nu am spus la nimeni, deși aveam doar 6 ani. Amenințarea cu moartea cred că a cântarit destul de greu. A stat un an la noi, după un an a spus: „Acum am să plec”. Ai mei i-au dat niște bani și dusă a fost. De atunci, nu am mai auzit nimic de ea.

A II-a întâmplare am trăit-o începând cu 1949 până la sfârșitul anilor ’50. Atunci comunismul a fost atroce. Iarăși o perioadă despre care se scrie prea puțin. În fiecare seară, după ora 21:00, când oamenii se retrăgeau de pe stradă în case, se instala liniștea, dar o liniște traumatizantă. La un moment dat se auzea o mașină, trecea mașina neagră a securității. Îmi priveam părinții. Până în acel moment era o atmosferă relativ calmă, dar brusc deveneau crispați. Mașina mergea foarte încet. Ei așteptau plini de încordare, sperau și se rugau să nu se oprească la noi. Îi vedeam cum răsuflau ușurați când trecea de casa noastră. A II-a zi întrebai pe stradă sau la școală pe cine a mai luat.

În capătul străzii locuia unul care avea 2 clase. El era șeful străzii, tov. Pătruț, turnătorul care dacă nu plăcea pe cineva îl dădea pe mâna securității. Eram un grup mare de copii pe stradă. În fiecare zi părinții ne spuneau înainte de a pleca la școală, „Aveți grijă când ajungeți în dreptul casei lui salutați-i politicos și nu-i deranjați cu ceva că Doamne ferește ce se poate întâmpla!”(și dacă îi supărai nevastă ajungeai pe lista neagră). La școală mereu venea câte un copil care plângea și spunea: „Azi noapte l-a ridicat pe tata!” Noi nu realizam grozăvia situației, dar știam că a fi ridicat de mașina neagră era un lucru rău. Și erau din ce în ce mai mulți vecini în situația asta.

Q: Familia dumneavoastra a avut de-a face cu securitatea?

A: Nici familia mea nu a scăpat. Și ea a fost lovită de securitate. La începutul anilor ’50, fratele meu a fost dat afară din facultate. Se făceau niște sedințe de înfierare a dușmanilor. Se punea anunț că se ține sedință. Luau cuvântul câțiva și spuneau că studentul X este copil de dușman al poporului, lichea, năpârcă și nu merită să stea printre restul studenților. „Ce ziceți? Nu-i așa că de măine nu mai are ce căuta în facultatea asta?”

După ce l-au dat afară din facultate, i-a venit ordin de încorporare. L-au trimis la detașamentele de muncă forțată, la construcția căii ferate din Valea Jiului: Bumbești- Livezeni. Era exterminare: fără mâncare suficientă, dar cu multe bătăi. Din cauza umilințelor îndurate acolo, fratele meu nu a rezistat psihic. Comadanții erau țigani, nu aveau ofițeri (ofițerii de carieră erau ori la pușcărie, ori dați afară din armată). Avea șef un țigan căruia îi plăcea să-și bată joc de el. „A știi limbi străine…” folosea un limbaj extrem de vulgar și acțiuni ofensatoare pentru ființa umană. Fratele meu, ajuns la limita răbdării, într-o zi i-a dat una țiganului și la pus la pământ. A realizat ce îl așteaptă dacă rămâne și a fugit. Ne-am trezit cu el acasă. Știam că o să vină Poliția Militară după el. Sărmanul meu frate stătea ascuns în pod. „E aici? Să coboare imediat”. Erau înarmați, dar nu au avut curaj să urce, m-au trimis pe mine. A coborât și l-au luat. Nu am știut nimic de el un an și ceva. Când s-a întors era fărmat de cât l-au chinuit. Nu a vrut să povestească nimic, unde a fost și ce a suferit. A făcut greva foamei și a murit la 24 de ani. Vezi tu Emilia, asta a fost comunismul românesc ajuns orânduire de stat!

Q: Ce repercursiuni a avut pentru dvs?

A: În 1959, la terminarea liceului, când am vrut să mă înscriu la Facultatea de Geologie, erai admis doar facă aveai dosar curat, fără probleme. Abia după 1962 se va renunța la dosar. Părinții mi-ai spus: „Nu da pentru că nu vei intra, iar asta te va marca!” Nu i-am ascultat și am fost nevoit să completez dosarul. Am scris de tata, de mama și de fratele meu. M-au lăsat să dau examenul. Am luat primele 2 examene (la scris), dar la al 3-lea de la oral mi-au dat un 8. Eu aveam nevoie de cel puțin un 9, dacă nu 10. Bineînțeles că m-au picat. Mi-au dat lacrimile. Atunci am clacat și m-am îmbolnăvit. Din acest motiv, nu m-au luat în toamna acelui an în armată. În 1960 am dat examen la Școala tehnică de petrol – chimie. Copii dușmanilor de clasă aici aveau dreptul. Am reușit și am făcut 2 ani.

În vara lui 1962 deși se renunțase la dosare, nu am dat la facultate. Am zis să lucrez 1 an pentru a-mi cumpăra necesități vestimentare în cazul în care voi devedi student. Unde crezi că m-au repartizat? La uzina de anvelope Danubiana, la secția de vulcanizare, cea mai dură posibilă. Căldura era sufocantă, iar toxicitatea de la vaporii de sulf foarte ridicată. Nici pomeneală de măști de protecție la acea vreme. Străbăteam tot orașul, de la nord la sud, pentru a ajunge la fabrică, unde lucram în 3 schimburi. Bucureștenii nu se duceau acolo, era prea departe, iar condițiile de muncă extrem de grele. În 1962, în vară s-a dat o amnistie pentru deținuții de drept comun. Mulți au fost angajați la Danubiana. Deși aveam doar 21 de ani m-au pus șef de echipă. Îți dai seama? Eram un puști și eram șeful lor. Vai de sufletul meu! Eram confruntat cu apucăturile unor oameni cu mari carențe de comportament, iar eu trebuia să fac față situației. A fost o experință dură de viață. Înfiorătoare!

Q: Cum ați reușit să dați la facultate ?

A: În iunie 1963 mi-am dat demisia ca să mă înscriu la examen pentru facultate. Nu au vrut să mă lase. M-au amenințat: „Te dăm pe mâna armatei să te ia la muncile câmpului”. Nu făcusem armata pentru că fabrica era obiectiv strategic, iar armata era amânată de Marele Stat Major. Le-am spus că dacă nu iau la facultate mă întorc la uzină. M-au chemat la Comisariatul Militar unde m-au pus să dau în scris că mă reântorc la Danubiana. Nu am vrut. Pe la 12 noapta mi-au spus: „du-te acasă, dar mâine te prezinți la fabrică altfel știi ce te așteaptă!” În această situație, am plecat de acasă și până în toamnă am locuit la o mătușă.

La începutul lui septembrie, am plecat la Cluj să dau la facultate. Aici începe providența. Cât am stat ascuns, am învățat de m-am snopit. Când să mă înscriu pentru admitere, un secretar de la facultate, un om cu suflet deosebit îmi zice: „Măi băiete, tu vii din București aici la Cluj? Tu știi câte locuri sunt? 25. Până acum s-au înscris peste 400. Hai să te înscriu la Geografie sunt ceva mai multe locuri.” Am spus: Nu, eu dau la geologie! „Să te ajute Dumnezeu, măi băiete!”(și m-a ajutat). Am dat și datorită mediei de admitere am intrat cu bursă. Am făcut 5 ani la zi. Geologia nu avea seral sau fără frecvență.

Q: Cu ce v-a ajutat toată această suferință?

A: Tot răul, greul are și un bine. Ulterior după încheirea studiilor universitare, activitatea practică, de teren, desfășurată, în general, în condiții nu foarte ușoare, asaltat de multe privațiuni, nu mi s-a părut foarte grea. Mulți dintre colegi se mirau că eu nu mă plâng de numeroasele dificultățile generate de precaritatea cazării și a condițiilor de hrană. Tot timpul am spus: avem o profesie grea, dar frumoasă. Ei nu știau cât de bine eram antrenat fizic și spiritual de viață, pentru profesia mea, de geolog terenist.

Întâlnirea cu N.D. a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care am avut-o de când scriu pe acest blog. Nu vreau să închei într-o notă pesimistă. Modul în care N.D. și-a spus povestea, mi-a confirmat că se poate trăi, dacă vrei, între granițele binelui, frumosului și adevărului. Deși subiectul a fost trist, am plecat acasă, după acel interviu, cu un tonus excelent. Să vă spun cum a decurs conversația?! Dacă cineva ne-ar fi văzut, ar fi putut crede, cu ușurință, că era o discuție despre artă. Nu a ridicat niciodată tonul, a punctat evenimentele din trecut fără ură, nu s-a plâns de ce a fost nevoit să îndure. Durerea era însă acolo. Am simțit-o când povestea despre moartea mamei, a surorii, arestarea fratelui și eșecul admiterii la facultate. Nu oricine poate vorbi despre traumele copilăriei și tinereții în acest fel. Ai nevoie de o aristocrație a gândului, dar mai ales a spiritului.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu i-a fost să reziste la toate câte i s-au întâmplat. Să asiste neputincios cum comunismul pretindea tribut de: atâta bogăție de personalitate, talent, potențial și șansă tocmai celor mai valoroși oameni ai momentului. Dar el a fost puternic, nu s-a lăsat doborât.

Comunismul la început a distrus elitele, apoi s-a îndreptat spre omul obișnuit. A marginalizat educația, deoarece în lipsa ei manipularea prinde mult mai ușor. Generațiilor care au urmat, comunismul le-a confiscat visurile, iar asta le-a impietrit sufletele. Oamenii au nevoie de visuri! Ele ne fac să mergem mai departe.

Domnul N.D. are astăzi 77 de ani. Rar am văzut pe cineva atât de frumos. Demnitatea lui luminează totul în jur. După acest interviu am plecat spre casă… dorindu-mi să devin un om mai bun.

Carțile legate de subiectul acestui articol:
• „Maxilarul inferior” de Doina Uricariu – mama autoarei basarabeancă este salvată pentru a nu fi trimisă în Basarabia. Cum? Printr-o căsătorie. O poveste reală tulburătoare.
• „Bucureștiul sub bombardamente 1941-1944”- Alexandru Armă, editura Militară

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Categorii
Diverse Interviuri

Lumea reală a unui ilustrator – un interviu cu Alexia Udriște

foto credit: Cătălin Olteanu

Cum poți începe intro-ul unui articol la un interviu cu Alexia Udriște? O ilustratoare de numai 22 de ani, talentată, scandalos de sinceră, cu o frumusețe care nu te agresează, dar pe care nu o poți ignora și care sub aparența de fragilitate ascunde o voință de fier. A desenat de când se știe. Deși familia a încercat să o îndrume spre lucruri practice, arhitectură, îi convinge să o lase să meargă la liceul de artă din Craiova. Proaspăt absolventă a secției de design industrial, realizează că singurul lucru pe care știe, cu adevărat, să îl facă bine este desenul. Era pasionată și de fotografie, dar l-a cunoscut pe Cătălin Olteanu (fotograf profesionist, care ulterior îi va deveni soț) și cum nu a simțit nevoia de competiție în cuplu s-a orientat spre ilustrație. Ce desena punea pe net, iar după o lună a venit și primul proiect. Teatrul Ion Creangă căuta un ilustrator pentru o piesă. Inițial a fost convinsă că râd de ea, dar s-a dus la întâlnire și acela a fost punctul de unde a pornit totul.

Deși a avut șansa să întâlnească oamenii potriviți în momentele potrivite, la început nu a fost simplu. Primul email a venit cu multe lacrimi deoarece nu știa ce să răspundă. A trebuit să se descurce singură. Fiind la debut nu se înghesuia nimeni să-i ofere sfaturi și trăia permanent cu impresia că nu stăpânește nimic. Mai adăugați și o vârstă fragedă, fără studii în domeniu, pe scurt o persoană care se apucase de ilustrații după cum o tăia capul. Mărturisește că a fost teribil de greu, provizoratul a durat vreo 3 ani, apoi oamenii din industrie au început să-i răspundă la întrebări. A învățat să-și aprecieze corect munca și nu a acceptat oferte sub prețul pieței, chiar dacă abia pornise pe acest drum.

În primii ani de activitate, funcționa după principii stricte: nu lași un email 3 ore fără răspuns, nu poți întârzia un deadline, eventual să fie gata cu 3 zile înainte. Treptat a înțeles că munca în exces se poate transforma într-un dezavantaj, dacă nu-ți introduci și momente de relaxare. A mai înțeles că nu lezezi calitatea proiectelor dacă în timp ce îți citești emailurile savurezi și un ceai. A învățat, că este important, să-și alinieze programul cu al soțului pentru a se putea bucura de timp liber și de vacanțe petrecute împreună. Fiecare zi a fost un joc de organizare continuu. În timp, a ajuns să-și gestioneze din ce în ce mai bine programul.

Emilia Chebac: Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Alexia Udriște: Chestia cu stilul este ciudată pentru că nu o faci gândit. Există mentalitatea că dacă te apuci de ilustrație trebuie să ai un stil recognoscibil. Acest mod de a gândi creează presiune. Realizez că toți ilustratorii se confruntă cu acest neajuns, deoarece este ceva ce am simțit și eu la început.

Îmi place să spun că stilul unui ilustrator este fix ca stilul unui scriitor. Cu cât scrii mai mult cu atât devii mai bun. Stilul se conturează în timp. Dacă alegi un stil ușor de recunoscut de la început, acest aspect te limitează. Stilul nu este ceva pe care ți-l impui, este ceva ce construiești în timp.

O ilustrație și o carte. Ce au în comun? Ambele îți taie respirația… foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Cum și-a construit stilul Alexia Udriște?

Alexia Udriște: La mine a venit în timp. Dacă privesc în urmă, în primii 2 ani, se vedea că nu aveam suficient curaj. Din școală pleci cu niște reguli, iar tu ca ilustrator și om care vrea să facă ceva trebuie să te scuturi de toate aceste cutume. La început mergeam pe principiul să fac ilustrații cu imagini accesibile pentru copii. Nu gândeam mai departe și nu îmi impuneam provocări. Într-o zi m-am întrebat: ce pot să aduc în plus la fiecare ilustrație? Ce aș putea schimba ca să provoace pe cineva vizual? Acum așa procedez, dar așa ceva nu se întâmplă peste noapte. Privind în urmă sunt proiecte de care mă simt stânjenită. Fac ilustrație de 4 ani. În spate este un volum foarte mare de lucru. În primii 2 ani, fiecare proiect nou genera plânsete, uneori venea și cu panică. Știam ce vreau să fac, dar aveam senzația că nu îmi iese. Nu știam cum să merg mai departe din lipsă de exercițiu. Dar nu m-am sustras de la nici o provocare. Nu știam cum se face o carte și a venit cineva și mi-a cerut o carte. Nu știam cum se face un poster și a venit cineva și mi-a cerut un poster. Lucram mult și prost. Un proiect care acum îl fac în 3 zile, dura atunci și 2 luni.

Emilia Chebac: Un interviu care te-a făcut să te simți inconfortabil?

Alexia Udriște: Am avut un interviu și mă simțeam tare prost, deoarece părea că nu dădeam nici un răspuns satisfăcător. Cine îmi lua interviul se aștepta la o persoană boemă, genul care stă în pat, își bea ceaiul, toate ideile curg și le picteză. Există viziunea că ilustratorii sunt toți niște artiști zburători.

Emilia Chebac: Cea mai mare provocare cu care te confrunți?

Alexia Udriște: Cea mai mare provocare pe care mi-o aduce acest job este partea de management din spate. Sunt zile când desenez 30% și fac email-uri și brief-uri 70%, iar acest aspect este cel mai stresant. Dacă în afară sunt oameni care se ocupă de această parte, aici ești pe cont propriu.

foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în România?

Alexia Udriște: Sistemul educațional, dar ca să faci asta trebuie să fii super erou. De aceea, o apreciez enorm pe Adina Horga – Grădinița Bergman care a plecat din Arad cu un concept foarte fain de grădiniță, pe care l-a implementat în Sibiu și în București. Copiii sunt urcați în autocar și merg să învețe în pădure. Mi se pare un curaj demențial să faci așa ceva în România. Dacă îi crești astfel de la 2 ani, clar o să iasă niște oameni altfel.

Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să pleci din țară?

Alexia Udriște: În fiecare zi. Prima dată am vrut să plec în clasa a XI-a la facultate. Visurile mele nu s-au aliniat deloc cu realitatea. Acela era momentul potrivit. Astăzi am lângă mine un om care, timp de 12 ani, și-a construit o carieră aici și să-l pun să o ia de la zero, după atâția ani de muncă, în altă parte nu este o abordare sănătoasă.

Emilia Chebac: Unde ți-ar plăcea să trăiești?

Alexia Udriște: Bucureștiul este un oraș în care dacă ies din casă la o întâlnire mă enervez de 10 ori și-mi stric ziua, unde nu poți să respiri în intersecții și care mă face constant nefericită. Cred că aș alege Oradea. M-aș muta și mâine. Mi-ar plăcea să trăiesc și la țară, dar acolo ai o comunitate de oamenii cu care clar nu ai nimic în comun (Râde). Nu mai spun dacă ai o urgență și ai nevoie de o ambulanță.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre proiectele tale? Le-ai căutat sau ele au venit spre tine?

Alexia Udriște: Am fost norocoasă. Niciodată nu am căutat proiecte. Ele au venit spre mine. A contat, foarte mult, faptul că eu am avut o comunitate, cu mulți oameni, la început adunată în jurul fotografiei. Când m-am mutat în București, oamenii aceștia mă știau ca Alexia Udriște de pe net, dar nu știau prea bine cu ce mă ocup, doar că puneam poze drăguțe cu cărți. Pentru început a fost necesar să-i fac să înțeleagă că eu fac ilustrație, apoi că eu sunt Alexia Udriște și nu prietena lui Cătălin Olteanu. Persoanele pe care le aveam la friends au devenit comunitatea cu care am început să interacționez și așa au început să mă cunoască. A fost un proces ciclic în care a trebuit constant să conving că fac lucruri.

Emilia Chebac: Ai un hobby?

Alexia Udriște: Broderia, am învățat să brodez de la mama. Se simțea nevoia de ceva care să mă relaxeze. Acum 2 ani am realizat că nu am nici un hobby. Pentru mine desenul nu este un hobby, este un job. Lectura s-a transformat și ea într-un task, în momentul în care am început să primesc tot mai multe cărți de la edituri. Nu obișnuiesc să pun pe net o carte pe care nu am citit-o. Din acest motiv, amân mereu cărțile din listă mea, deoarece încerc să citesc ce primesc.
După 1 an de brodat a apărut… un proiect de păturici cu Somnmic. Sunt desenele mele imprimate pe textil, bumbac natural, cusute de Alexandra Druță, apoi brodate de mine.

Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu
Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu

Emilia Chebac: Fotografiile de la nunta ta sunt atipice. Cine le-a realizat?

Alexia Udriște: Au fost realizate de Cătălin Georgescu, fotojurnalist care face fotografii la evenimente. Știam ce o să abordeze, s-a ținut după noi, cu excepția a 4-5 fotografii care au fost înscenate, pentru restul nu am pozat.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Alexia Udriște: Adina Harga mi se pare un spirit de antreprenor și de mamă care vrea să schimbe lucruri și încearcă să o facă într-o societate care este împotriva ei.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Alexia Udriște: Mi-ai spus la un moment dat, printr-un mesaj, că ai vrea un interviu. Am văzut că ai făcut unul cu Simona (scriitoarea Simona Antonescu), apoi mi-a scris Simona și am avut confirmarea că este ok. M-am gândit că dacă îți faci curaj să îmi scrii, voi accepta.

foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Ai un tatuaj. Are o poveste?

Alexia Udriște: Tatuajul a fost cadoul meu de 18 ani. Mi-am zis că este bine să pornesc de la început cu un principiu: nu te lua prea în serios. Zic că-mi reușește. Este un soi de post-it pe care îl am chiar pe piele.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Alexia Udriște: Mi-e tare greu să răspund, fiindcă nu am oameni pe care-i admir pe de-a-ntregul. Am mereu rezerve când trebuie să răspund la o astfel de întrebare. Îmi plac o groază de oameni, dar cred că admir lucruri diferite la fiecare. Nu cred că există cineva care să poată bifa toate cerculețele.

Emilia Chebac: 3 persoane pe care le urmărești în on-line?

Alexia Udriște: Oana Botezatu,  Marius Comper,Veronica Soare și nu pot să nu-l menționez și pe Vlad Eftenie  aici. I-am făcut 4… și mai am!

Emilia Chebac: Refuzi proiecte?

Alexia Udriște: Da.
• Refuz din start dacă nu-mi place cum îmi scrii și cum mă abordezi, deoarece îmi indică cum vor funcționa raporturile dintre noi.
• Refuz dacă simt că o persoană vrea să lucreze cu mine, doar pentru că mă cheamă Alexia Udriște, dar nu mi-a văzut portofoliul și nu știe ce fac. Atunci când se poate, prefer să recomand o altă persoană.
• Refuz și atunci când pare că am o conexiune foarte bună cu cineva, dar ajungem într-un punct al proiectului în care nu există consens. Uneori aparențele înșeală.

Ilustrațiile Alexiei sunt o încântare. A ajuns aici pentru că nu a lăsat panica, care o mai încearcă uneori, să îi stea în drum. Deși este revoltător de tânără, Alexia este o sursă de inspirație pentru oricine. Dincolo de ilustrație, Alexia citește enorm. Un atu care a cântarit foarte mult atunci când mi-am dorit un interviu cu ea. Nu leagă prietenii de dragul de a se împrieteni, evită cercurile cu oameni care nu îi transmit o stare pozitivă, argumentându-mi că sănătatea ei mentală este mai importantă decât apartenența la un anumit grup.

Un lucru mi-a fost foarte clar la finalul interviului cu Alexia Udriște. Ea alege să fie altfel. De aceea, nu am putut să nu mă întreb: oare dacă tot mai mulți oameni ar alege să fie altfel, în loc să fie trași la xerox și încolonați, nu ne-ar fi mai bine?

Ilustrațiile Alexiei le puteți vedea și pe contul ei de Instagram.