Etichetă: inspirație

Loredana recomandă

De fiecare dată, când mă întâlnesc cu un om pasionat de lectură, mă las prinsă în convesații interminabile, dar care îmi fac sufletul să vibreze de frumos, îmi notez titluri de cărți, autori și subiecte despre care îmi doresc să aflu mai mult. De aici, s-a dezvoltat ideea acestei rubrici „X recomandă”. Pentru iubitorii de carte, lunar pe acest blog, o persoană va răspunde la 5 întrebări. Primul articol va debuta cu Loredana Nicoleta Sandu.

1. O poveste legată de cărți?

Mi-am amintit de o întămplare, ușor amuzantă. Avem 9 ani şi obişnuiam să citesc la rând toate titlurile cărților din bibliotecă. Cu degetul treceam în revistă volum după volum. O carte îmi atrăgea atenția mereu „Venea o moartă pe Siret”, de Mihail Sadoveanu. În fiecare zi titlul rămânea acelaşi! Oare cine-i moarta asta, mă întrebam, cred că-i polițistă cartea?! L-am chestionat pe tata ce este cu moarta de pe Siret! A râs cu poftă şi mi-a zis „Lore, Lore, du-te repede şi citeşte cu atenție titlul!” Moarta s-a dovedit a fi de fapt o moară. Cartea lui Sadoveanu am citit-o mai tărziu când am dezlegat misterul.

2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

„Fata cu fragi”a Lisei Stromme este un roman plin de culoare, despre iubire şi pierdere, despre inocență, despre creativitate şi dorință, despre artiști şi lumea lor. Povestea stranie de iubire dintre pictorul norvegian Edvard Munch şi adolescenta Tullik Ihlen din regiunea Asgardstrad, a constituit sursa de inspirație a celebrului tablou „Strigătul” a lui Munch. Tânărul pictor, Edvard Munch, a fost un personaj controversat, căruia puțini contemporani au reușit să-i înțeleagă arta. Pornind de la o doză de adevăr, presărât apoi cu multă ficțiune subtilă, autoarea reuşește să capteze atenția cititorului. Titlul cărții, Fata cu fragi, este inspirat de un tablou omonim al pictorului Hans Heyerdahl, deşi, pe coperta cărții este reprezentat altă pictură „Fata pe plajă”. O recomand pasionațiilor de arta, mai ales de pictură. Celor care doresc să cunoască cum a luat naștere prima variantă a controversatului tablou „Strigatul” de Edvard Munch.

Malala Yousafzai (personajul din „Eu sunt Malala”– Christina Lamb). Pentru că era îndrăgostită de cărți, pentru că a vrut să studieze și să cunoască mai mult, Malala devine victima atentatului din 9 octombrie 2012 a unui grup de talibani. Deși a fost împușcată în cap nu numai că va supraviețui, dar ea va reuși să schimbe lumea strămtă în care s-a născut (regiunea Swat a Pakistanului). La 10 octombrie 2014 primește Premiul Nobel pentru Pace, „pentru lupta împotriva asupririi copiilor și tinerilor și pentru dreptul tuturor copiilor la educație, demonstrând tuturor că vocea ei poate fi auzită. O recomand celor care cred în dreptate, egalitate și respect.

Nu ştiam nimic despre pictorița Helga Weissová – Hoskova, artistă cehă de origine evreiască, absolventa a Academiei de Arte Plastice și Doctor Honoris Causa. Citindu-i cartea „Jurnal. Povestea unei fete care a supraviețuit holocaustului”, am aflat că este unul dintre puținii copii de la Theresienstadt care au supraviețuit războiului lui Hitler. Theresienstadt, o fortăreață construită la sfârșitul sec.al XVIII-lea de Iosef al II-lea în onoarea Mariei Tereza, devine în 1940 sediul Gestapo-ul din Praga și o escală în drumul spre lagărele de concentrare. (prin acest loc au trecut peste 32000 de prizonieri)

Destinul Helgai Weissová a fost mai fericit decât cel al Annei Frank („Jurnalul Annei Frank„) – o altă carte cutremurătoare. Două fete născute în acelaşi an (1929), care au scris fiecare un jurnal despre experințele din vremea Holocaustului. În timp ce Anne trăiește într-un spaţiu izolat, închis (Anexa), Helga trece prin patru lagăre (Terezín, Auschwitz, Freiberg, Mauthausen), experimentând pe viu cruzimea nazismului. Numai Helga va supraviețui, talentata Anne, va muri de tifos în februarie-martie 1945 , în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. Regimurile care ard cărțile sfârșesc prin a arde și oameni. O recomand celor care cred în puterea omului de a nu se lăsa învins.

3. Când ai realizat că îți place să citeşti? Cărțile care te-au marcat, un ritual al lecturii, genul preferat?

De când am început să citesc. Și de atunci nu m-am mai putut opri. Din cartea lui Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”, am învăţat să iubesc, să râd, să plâng și să mă bucur de viață. Deși eram doar o copilă, aventurile mușchetarilor lui Dumas sau „Misterele Parisului” lui Eugene Sue au fost pe gustul meu. Lupta adolescentul miop al lui Mircea Eliade, care caută să se descopere pe sine, a ocupat un loc aparte în sufletul meu de adolescentă. Cu „Cireşarii” lui Constantin Chiriță am căutat mormântul lui Ovidiu, am înghețat în zăpadă, am vizitat Peștera Neagră, m-am visat în castelul fetei în alb.

Am devorat „Pe aripile vântului” unicul roman al scriitoarei Margaret Mitchell. Așa am aflat despre perioada Războiului Civil din America, despre dispariția plantatorilor de bumbac și abolirea sclavagismului. Am admirat-o pe frumoasa și apriga Scarlett O’Hara, o luptătoare care a supraviețuit războiului.

„Război şi pace” cartea lui Lev Tolstoi mi-a deschis gustul pentru literatura rusă, pentru războiul Franţei napoleoniene cu Rusia generalului Kutuzov. O vedeam pe zburdalnica Natașa, care trece prea brusc de la copilarie la dragostea pentru Andrei Bolconschi. Din „Marile speranțe” a lui Charles Dickens, am învățat despre inocența copilăriei, despre vise şi iluzii, drame, mister şi iubiri. Lumea de la sat, demult apusă, din „Moromeții” lui Marin Preda mi-a stârnit curiozitatea şi a reuşit să mă captiveze.

Sunt o persoană care citeşte şi atât. Nu prea am obiceiuri legate de citit, nu am un fotoliu preferat, aşezat lângă şemineu. Eu mă delectez cu o carte, de cele mai multe ori seara, în pat, în linişte. Totuși, dacă stau să mă gândesc mai bine, cu siguranță am avut şi eu un loc al meu, special şi unic, unde îmi plăcea să citesc. Casa bunicii avea cerdac, un element tradițional, un brâu decorativ ce încingea locuința. Aici, cocoțată pe „slaiul sălii”, cum îi spunea bunica (un fel de mic pridvor), era locul meu favorit pentru lectură. Deasupra capului stăteau cuminți ciorchini dulci-acrişori de struguri (casa era împrejmuită de o boltă bogată de vița-de-vie), simțeam miros puternic de iarbă proaspată şi un parfum discret de busuioc. Îmi plăcea, din când în când, să ridic ochii din carte, să privesc cine mai trece pe drum, să dau binețe și să întind mâna după o boabă de strugure! În acel loc am descoperit lumea din cărți, atât de îndepărtată şi totuşi atât de aproape.

Pentru mine, prima pagină a unei cărți este decisiva, dacă îmi place, atunci sunt sigură că nu am dat greş cu romanul. Să ştiți că nu prea m-a dezamăgit acest lucru pănă acum, simt cartea de la prima filă!

Există, cu siguranță, un gen literar pentru fiecare persoană de pe planetă. Fie că citești literatura clasică sau contemporană, poezie, biografii, texte religioase, cărți motivaționale, romane politiste, SF sau de dragoste, trebuie să găsești ceva care să-ți capteze curiozitatea, să te țină legat! Eu nu mă împac deloc cu romanele SF și distopiile. Nu sunt pentru mine, deci nu citesc astfel de carți.

4. De ce îți place să citeşti? Cum crezi că ar arăta lumea fară cărți?

Nu îmi cumpăr niciodată cărți în format electronic! Prefer cartea tipărită, să simt textura filelor, să adulmec mirosul cleiului de legatorie și pe cel al hârtiei. Cărțile m-au ținut mereu de mână când am fost tristă sau când nimic nu mergea cum trebuie în viața mea. Ele nu m-au trădat, au fost îngăduitoare cu mine și mi-au zâmbit mereu de pe raft. Chiar și atunci când nu le acordam atenție, mă aşteptau cuminți până îmi făceam timp le răsfoiesc.

Dacă Emma Bovary – eroina lui Flaubert, Elizabeth Bennet – eroina lui Jane Austen ,Aaliya Sobhi – eroina lui Rabih Alameddine, micul Nicolae Moromete – eroul lui Marin Preda, erau îndrăgostiți de cărți şi de literatură, atunci eu, Loredana, eroina propriei mele vieți, oare aș putea să nu iubesc cărțile şi să nu fiu înconjurată de ele?!

Nu pot şi nu vreau să-mi imaginez o lume fără cărți, o lume fără aceasta portiță spre cunoaștere! Cartea este un vechi prieten al meu, fară ea aş trăi într-o lume crudă şi rece! Cărțile dau multă culoare vieții mele, ele fac parte din mine, cred că ne iubim reciproc!

5. Poți recomandă 5 cărți?

1. „Cele trei fiice ale Evei”, „Onoare”, „Bastarda Istambulului”, „Cele patruzeci de legi ale iubirii”, „Ucenicul arhitectului”, „ Palatul puricilor” sunt carțile scriitoarei Elif Shafak care m-au fermecat şi m-au fascinat în egală măsura (deşi pot marturisi că ultima carte „Cele trei fiice ale Evei”– a fost cea care m-a atins cel mai puternic).Tema principală a cărții este ideea de Dumnezeu, abordată din mai multe puncte de vedere, cel al Păcătoasei, al Nehotărâtei şi al Credincioasei. Romanele acestei frumoase scriitoare din Turcia sunt tulburătoare, personajele sunt complexe şi bine definite. Am citit pe nerăsuflate poveşti despre Istambul, despre crimă în numele onoarei, despre probleme legate de religie, feminitate şi tradiție, despre identitatea națională, despre cultura vechiului Imperiu Otoman, despre iubire şi relația cu divinitatea. Elif Shafak trăieşte într-o lume unde bărbații sunt la putere, iar femeilor le este încă dificil să fie independente. Şi totuşi, ea reușeşte, în cărțile sale, să îmbine cu măiestrie orientalismul şi europenismul,
Cartea într-o fraza: Femeia păcătoasă, femeia nehotărâta și femeia credincioasă în cautarea lui Dumnezeu!

2. Simon Sebag Montefiore este bine cunoscut pentru scrierile sale pe teme istorice. Bogăția și meticulozitatea descrierilor sale din romanul „Saşenka”, mi-a dezvăluit un scriitor informat, documentat și interesat de o perioada tragică din istoria Rusiei. Am continuat cu „Într-o noapte de iarnă” o poveste despre Moscova lui Stalin, în zilele sumbre de după cel de-al Doilea Război Mondial, o poveste despre sfârșitul războiului, despre victoria glorioasă asupra naziștilor, despre dictatura lui Stalin, despre oamenii din perioada comunismului, despre personalitățile și viețile lor, despre speranțe și sacrificii. Montefiore a surprins cu exactitate absurdul comunismului în acest roman. Acum sunt pregatita „să atac” și Romanovii. Este pe lunga mea lista cu cărți musai de cumparat.
Cartea într-o frază: Început și sfârșit de iubire într-o noapte de iarna rusească !

3. Când am citit cărțile lui Khaled Hosseini am descoperit un povestitor de exceptie, un om și un afganistan minunat. Hosseini este un scriitor afgan-american, dar şi medic. În urma succesului avut cu romanele sale, decide să-și încheie cariera de medic şi să se dedice total scrisului. Până în prezent a publicat trei romane: „Vânătorii de zmeie”, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, „Și munții au ecou”. Cărțile lui Hosseini sunt sensibile şi tulburatoare, despre o lume fragilă şi nedreaptă, plină de ură, despre femei înveşmantate în burka, despre soți brutali și fară inimă, despre fanaticii religioşi din Afganistan, despre copii şi părinți. Scriitorul, deși barbat, scrie cu multă emoție, are un stil provocator, astfel încât nu ai cum să nu-i iubeşti cărțile, atât de tulburatoare şi pline de înțelesuri. Regret că nu sunt capabilă să spun în cuvinte ce am simțit atunci când i-am citit romanele!
Aș rezuma totul la un singur cuvant: emoție !

4.„Altfel…şi totuşi Alice” de Lisa Genova mi s-a părut un roman uimitor. Am descoperit o femeie care se definește prin realizările ei, care iubește și este iubită, dar care la 50 de ani află că suferă de o boala teribilă. Subiectul este greu, dar Genova scrie bine, prin pasaje care să-ți dea de gândit, acțiune cursiva, personaje conturate frumos de care cititorul ajunge să se atașeze și să le iubească pur și simplu.
Cartea într-o frază : Atunci când ți-e atât de dor de tine !

5. Pentru final am păstrat o scriitoare din România, Simona Antonescu. Cartea ei „Hanul lui Manuc” m-a cucerit iremediabil și a avut puterea să producă o mare schimbare în mine! Mi-a modificat percepția despre scriitorii români contemporani. Acum vreo 2 ani , datorită unei scriitoare de bestseller mioritic (nu vreau să dau nume, scriitoare m-a dezamăgit enorm) literatură română modernă era pentru mine un capitol închis.O mare greşala! Dar nu m-a lăsat inima şi, la început de an, mi-am propus să mai dau o şansă cărților scrise în zilele noastre.

Aşa mi-a apărut în cale această talentată şi extrem de sensibilă scriitoare! Îți mulțumesc dragă Simona Antonescu, pentru fericirea de a te cunoaște prin intermediul cărților tale excepționale. Așa că am cumpărat absolut tot ce a scris Simona Antonescu – „Darul lui Serafim” și „Fotograful Curții Regale”. Romanele ei se citesc cu nesaț, scriitoarea a conturat o lume plină de poveşti cu domnițe, boieri, vrăjitoare, cadâne și haiduci. Toate acțiunea romanului este împletită armonios într-un limbaj savuros încărcat de arhaisme, regionalisme, vorbe din bătrăni, proverbe şi zicători. Pentru mine a fost o încântare să o descopăr pe această scriitoare care cu multa răbdare și meticulozitate a reconstruit lumea din vremea lui Pazvante Chiorul (Pazvant Oglu, pașa din Vidin), o lume demult apusă și uitată, îmbinand perfect faptele istorice reale cu ficțiunea. Descrierile autoarei sunt atât de poetice, încărcate de metafore și simboluri.Voi recomanda tuturor s-o citeasca pe Simona Antonescu, o scriitoare talentată, care-și iubește personajele, un om special, prin care redescoperim povești din trecut, poveşti ce fac parte din noi. Creativitatea românească este puternică, scriitorii de azi sunt extrem de vii. Literatura romănească este singurul domeniul unde noi ne putem exploata specificitatea şi autenticitatea.
Cartea într-o fraza – Citește despre trecut ca să poți trai în prezent și să poți anticipa viitorul!

Acum citesc romanul Ligiei Ruscu ( istoric al Antichității şi universitar clujean) – „O dimineață la vânătoare” şi mă bucur de societatea bucureşteană a anilor 1830, de viața de familie din secolul al XIX-lea, de moravurile, intrigile din amor și din politică. Avem chiar şi o femeie – domniță polițist în carte, intrigi şi spioni, multe istorioare învăluite în parfum de epocă. Limbajul este specific acelor vremuri, ceea ce mie mi-a plăcut maxim, nu lipsesc umorul, ironia și sarcasmul. O carte excelentă și o surpriză extraordinar de plăcută!
O frază pentru carte: Un roman al boierimii valahe din perioada Regulamentului Organic.

Despre Loredana și cum ne-am împrietenit prin intermediul cărților găsiți aici.

Etichete cărți, educație, inspirație, recomandare, trăiește frumos

Cultură Viața mea

Cafea, Giotto, marmură de Rima

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 16 aprilie 2018
2 comentarii la Cafea, Giotto, marmură de Rima

Se spune despre mine că pun prea multă pasiune dacă cred în ceva sau cineva. Se spune că sunt prea sensibilă. Și se mai spune că sunt nepermis de atașată de trecut. Nu m-au deranjat niciodată aceste etichetări, în schimb mă deranjează teribil oamenii care au izgonit frumosul din viața lor. Și timpul irosit în dialoguri care nu duc nicăieri. De aceea am decis că e momentul să nu mă mai mulțumesc cu orice tip de socializare. Viața e prea scurtă pentru a-mi permite luxul să mă plictisesc. Așa am ajuns să interacționez cu oameni creativi și originali.

Despre Magda primeam feedback-uri pozitive de la mama. Din păcate când ajungeam la părinții mei eram mereu pe fugă. Abia reușeam să vizitez persoanele dragi. Îmi propuneam să o cunosc, dar parcă nicidată nu era momentul.

Doream să îmi transfer fiica la o altă școală. Pentru a fi admisă era necesar să susțină o diferență la limba italiană. Aveam nevoie de cineva care să o mediteze. Să învețe într-o vacanță de vară ce alți copii au studiat la școală în câțiva ani. Mama mi-a spus că Magda este persoana potrivită. Trăise în Italia un timp, știam că e psiholog, dar… nu era profesor de italiană. Am omis un lucru important. Fiica mea, Mihaela, și Magda rezonau admirabil. Așa am cunoscut-o. Timp de 2 luni, de 2 ori pe săptămână, se întâlneau pentru lecțiile de italiană. Fară să pretindă nimic în schimb. Mihaela a luat examenul, iar eu nu bănuiam atunci ce loc va ocupa Magda în inima mea. S-a instalat acolo definitiv prin sprijinul emoțional acordat mamei atunci când tata s-a îmbolnăvit și mai ales după decesul lui. Îmi doream să-mi fac timp pentru ea. Să-i arat cât o prețuiesc.

La ultima vizită în orașul natal mi-am propus să nu mai amân. Să ne vedem la o cafea. Invitația era pentru Magda. Soțul ei este destul de solicitat cu afacerea proprie așa că nu am extins invitația. Lucrurile au luat-o însă într-o altă direcție decât cea proiectată inițial. Am fost „convocați”, împreună cu soțul meu, la curte acolo unde Claudiu are atelierul de lucru. Nu sunt o pasionată a ieșirilor de acest gen, dar mi-am spus că e momentul să mă împrietenesc cu natura. Să mă bucur de vremea de afară. Cu siguranța eu și Magda vom găsi subiecte comune. Am ajuns într-un loc unde m-a întâmpinat o explozie de verde, o stare de liniște și un sentiment de siguranță pe care le-am pus pe seama energiei ambientului. Nu-mi puteam desprinde privirea de la gazonul terenului de tenis. Îmi venea să-mi arunc pantofii și să mă plimb desculță prin iarbă. Mi-a părut rău că nu-mi luasem cu mine cartea pe care o citeam. Ar fi ieșit ceva frumos pentru Instagram.

În timp se îmi savuram cafeaua și dialogul curgea, mă gândeam că Magda și Claudiu au trăit un timp în Italia. Și-au clădit o viață acolo. Financiar prosperau. Între timp se născuse fiul lor Ștefan. Și au decis să revină în Romania. A fost momentul să întreb: „De ce v-ați intors?” Răspunsul venit din partea lor m-a năucit. Mi-au răspuns amândoi în același timp. „Pentru învățământul românesc”. Așa că și-au făcut bagajele, au luat copilul, au lăsat viața care începea să se contureze cu precizie acolo și au venit acasă. Unde au luat-o de la zero. Între timp învâțământul românesc a suferit modificări majore. Nu i-am auzit să spună că le pare rău de hotărârea luată. Poate că pe undeva regretele există, atât că oamenii aștia sunt prea ocupați să schimbe ceva în domeniile în care activează. Uneori cu un centimetru, alteori mai mult. Depinde de împrejurări și de calitatea oamenilor cu care intercționează.

Magda este psiholog. Asta explică deschiderea și modul ei de a vedea lucrurile. Însă este atipică pentru România. Nu mai spun pentru un oraș de provincie. Am cunoscut în București omologi de ai ei nepermis de rigizi, deși trăiesc într-un oraș mare. Este surprinzător modul cum vorbește despre copiii de la școală. Găsește calități acolo unde alții văd numai defecte, știe să dea aripi într-o țară în care sunt atât de mulți cei care au „doctorate” în a le reteza, valorizează, motivează și încurajează indiferent de părerea celor din jur. Sunt cazuri în care intențiile ei sunt interpretate greșit. Merge mai departe și nu se lasă copleșită. Suferă enorm când un copil este pus la zid fără nici o șansă de ajutor.

Claudiu a ales să continue afacerea pe care o avea în Italia. Îi place sculptura și-l iubește pe Mighelangelo. Mi-a plăcut asta. Mulți admiră tablouri și pictori, despre sculptură și sculptori se vorbește mai puțin. În Italia a vizitat muzee, capele, catedrale, ateliere, în general cam tot ce se poatea vizita pentru a-și șlefui simțul estetic. Cum educația este un bun care nu se devalorizează, Claudiu a ales să investească în cursuri care i-au facilitat evoluția profesională. Afacerea lui are succes și în România. Îmi povestea modul în care a ales să reușească: nu a ajuns în față denigrând pe alții, aruncându-se la jugulara unui rival sau lingușind oameni importanți care să îi aducă contracte substanțiale. A făcut-o în stilul lui. Un drum ceva mai lung, dar cu nopți liniștite. Fără ascensiune peste noapte. Fară luminile rampei. Fără mașini de lux. Cu aceași parteneră de viața de 18 ani și centrat pe ce vrea să realizeze. I-a ieșit. Pentru că are o încredere extraordinară în el.

Soarele apunea. Vântul împrăștia servețele de pe masă. Seara se furișa tiptil odată cu răcoarea. Mi-am pus sacoul pe umeri și am realizat că trecuse vreo 5 ore. Ne era foame. Ne-am continuat dialogul la un restaurant. Nimic opulent în arhitectura locației. Fără conversații stridente în jur. Cadrul potrivit pentru Claudiu să ne spună despre proiectele în care este implicat. La asta a adăugat bonus povești despre oameni speciali cu care intra în contact: pasionați de arhitectură, iubitori de artă, dornici să protejeze patrimoniul cultural al acestei țări. O lume în care casele vechi sunt restaurate, frumusețea detaliilor este apreciată, o lume în care frumosul este protejat, dar mai presus de toate o lume în care trecutul și prezentul conviețuiesc cu eleganță.

**Giotto The arrest of Christ- kiss of Judas** frescă de la de la Capella Scrovegni din Padova

**Giotto Lamentation the mourning of Christ** frescă de la Capella Scrovegni din Padova

Magda și Claudiu activează în domenii diferite, dar au pasiuni comune – iubesc arta. Magda mi-a vorbit de Giotto. Cunoșteam pictura lui Giotto, dar de la ea am aflat că Giotto a fost mai întâi… păstor. Cimabue, maestrul lui, l-a descoperit pe câmp în timp ce păzea oile. Impresionat de precizia liniilor cu care baiatul desena pe piatră l-a luat cu el la Florența. Astăzi omenirea întragă se extaziază în fața ciclul de fresce dedicat vieții Fecioarei Maria de la Capella Scrovegni din Padova.

Claudiu mi-a vorbit despre marmura de Rima. Dacă de Giotto am auzit despre marmura de Rima nu. Am pus o întrebarea inteligentă credeam eu: Ce culoare are? Știam de celebra marmura de Carrara albă cu striații gri-albăstrui folosită în sculptură. În Romania cea mai cunoscută este marmura de Rușchița care variază de alb, roz pâna la cenușiu. (Câți știu că marmura noastră a fost folosită la restaurarea Domului din Milano? Sau că vulturul din Birolul Oval de la Casa Alba este sculptat în marmură de Rușchița. Că a fost utilizată și la construcția vilei din Monte Carlo a lui Michael Schumacher.) Am deviat încercând să demonstrez că aveam ceva cunoștințe în domeniu, dar cu toate astea nu auzisem în viața mea de marmură de Rima.

Claudiu mi-a explicat ca marmură de Rima este marmură artificială. Am realizat că am văzut în multe locuri suprafețe acoperite cu acest finisaj interior, dar eram convinsă că este marmură naturală. Un truc pentru a le deosebi: marmura naturală este rece, marmura de Rima este caldă. Nu va lăsați păcăliți indiferent de ce vi se spune. Testați singuri. E simplu nu? Mă tem că de acum încolo am să ating toate suprafețele de marmură dintr-o locație.

În România o putem admira la: Ateneul Roman, Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, M.N.A.R, Catedrala Sf. Iosif, Primăria Capitalei, Palatul de Justiție, B.N.R, Athenee Palace, Carul cu bere. Locuințe: Monteoru, Vernescu, Turnescu.

În lume: Franța, Germania, Imperiul Austro-Ungar, Suedia, Norvegia, Elveția, Olanda, Romania, Rusia, Bulgaria, Spania, Maroc și Algeria.

Doi meșteri italieni Pietro și Giovanii Axerio au primit comenzi în România în sec. al XIX-lea. Veneau din Rima un sat la granița cu Elveția. O localitate foarte mică, dar cu o istorie fabuloasă. Rima este locul unde au apărut maeștrii marmurei artificiale: Axerio, De Toma, Vitto, Dellavedova. Acest tip de marmură se regăsește în palate regale, catedrale și reședințe nobiliare. Acum nu mai este la modă. Pe vremuri era un finisaj interior solicitat de cei care aveau gust și bani. Ca tehnică de preparare se realiza dintr-un amestec din ipsos, apă și adeziv. Pasta rezultată era completată cu pigmenți care îi dădeau culoarea. Aici se vedea desăvârșirea artei celui care întroducea culoarea. Apoi se așeaza orizontal, se lasa să se întărească iar la final se aplica pe suprafața dorită. După uscarea completă începea lustruirea cu pietre din ce în ce mai fine. Marmura artificială este cunoscută încă din sec. al XVI-lea folosită în mod special în arta barocă.

În lume există din ce în ce mai puțin specialiști în marmură artificială. De aceea, de multe ori patrimoniul decorativ stă în așteptare până se poate face restaurarea suprafețelor cu profesioniști. Puțini știu însă că în România există un om care a avut contact direct cu lumea marmurei artificiale. Nu este din București ci trăiește într-un oraș de provincie. A făcut cursurile chiar în Rima cu urmașii uneia dintre familiile care altădată colindau Europa înfrumusețând-o cu meșteșugul lor. Pe site-ul afacerii lui se afla o fotografie făcută în atelierul unde a fost inițiat în tainele preparării marmurei artificiale. Claudiu este deținătorul secretelor unei meserii uitate pe care a ales să o aducă acasă… în România.

Eu am aflat despre el și marmura de Rima la o cafea. Cea mai lungă din viața mea. Conversația a decurs în 2 acte alunecând în zona artei și oamenilor care militează pentru frumos. Un intermezzo despre copii, școală, profesori asezonat cu ceva politică de către domni ne-a proiectat rapid în cotidian. Trecut și prezent!

Sursă fotografii Ateneul Roman: bucharestdailyphoto.ro

Sursă fotografii fresce Giotto aici și aici

Etichete evoluție, inspirație, pasiune, poveste reală, proiect

Cultură Interviuri

Când lumea e prea mică…

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 27 martie 2018
Niciun comentariu la Când lumea e prea mică…

Ce loc poate să aleagă o fată de 19 ani despre care îmi doresc să scriu un articol? Unul incredibil de frumos. De la străzile liniștite care te conduc acolo, la parfumul îmbătător de ceai care te ghidează să urci scările, până la atmosferă parcă desprinsă din Belle Époque totul reflectă o lume care o reprezintă pe Ana Grecu. Ceainăria Infinitea este un loc romantic care predispune la idile noi, le încurajează pe cele vechi, este un loc unde îți poți invita bunicii, dar și un partener de afaceri. Un spațiu perfect pentru cei care vor să își răsfețe sufletul, dar mai ales pentru cei care iubesc frumosul.

Pe Ana am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei la un curs de scriere creativă. Mi-a plăcut la ea delicatețea gesturilor pe care o văd din ce în ce mai rar. Și ochii. Mari, negrii, luminoși care îmi amintesc de Audrey Hepburn. Ana are un aer rafinat de lecturi, cei 7 ani de acasa și încăpăținare cu care se opune banalului. Prețuiesc la ea lupta pe care o duce să trăiască frumos. (Ca să înțelegeți, vă invit să vizualizați proporția de frumos versus urât din jurul nostru. Veți observa că cei care trăiesc frumos luptă în fiecare minut al vieții lor pentru asta.) Alegând să îmbrace o cămașă albă și blugi nu i-a permis vestimentației să îi umbrească personalitatea. Îmi place că nu a recurs la fard. Sau poate că era atât de discret încât părea insesizabil. Fetele care nu se ascund în spatele unei măști au curaj să înfrunte lumea. Și apoi la 19 ani ai nevoie doar de o… boare de fard. E o inocență a sufletului și un zbucium în tine care îți dă aripi și te face să crezi că poți orice. E o perioadă în care să trăiești frumos e un stil de viață. Un timp în care îți șlefuiești educația, în care pui bazele unei personalități și a unei culturi care mai târziu vor seduce cu siguranță audiența.

Există oameni, pe Planeta asta, care nu se mulțumesc numai cu viața lor. Își doresc mai mult, au nevoie de mai mult. Pentru asta nu e necesar să te maturizezi rapid, să călătorești până la capătul lumii, să experimentezi senzații care să nu te reprezinte, să îți ruinezi viața sau să o trăiești haotic. Pentru asta există cărțile. Să încerci mai multe vieți, în mai multe timpuri. Cărțile te ajută la fel de mult ca și experiența reală. Oamenii de lângă tine nu au curaj să îți spună ce simt, cu ce se confruntă. Personajele din cărți fac asta fără nici o reținere. Am sesizat printre cunoscuții mei că cei care citesc trec mai ușor peste grijile cotidiene și sunt mai fericiți. Să nu vă închipuiți acum că râd de dimineață până seara, dar măcar nu simt nevoia să se arunce în fața metroului de fiecare dată când le fuge pământul de sub picioare.

Discuția mea cu Ana, studentă anul I la Litere, a gravitat în jurul cărților. Am rugat-o să vină cu o carte pe care o citește. Vroiam să fac o fotografie. Spre uimirea mea Ana a venit cu mai multe cărți:

Arhitectura Valurilor – Ana Blandiana
Poezii – B. Fundoianu
Letters To A Young Poet – Rainer Maria Rilke
Memoriile unei fete cuminți – Simone De Beauvoir
Teatru – Henrik Ibsen
Doamna cu cățelul – A.P. Cehov
Sacrul și profanul – Mircea Eliade
Scurtă istorie – Mihai Zamfir
Eseul detestabil – Octavian Paler
Eseu despre orbire – José Saramago
Zbor în bătaia săgeţii – Horia-Roman Patapievici

Ana citește subliniind cu markerul sau lipind post-it-uri când este vorba de o carte pe care are de gând să o recitească. Nu vrea să o sublinieze pentru a nu se lăsa influențată mai târziu. Interesant! La recitire eu folosesc a 2-a culoare. Peste ani apare o altă viziune asupra cărții. Adoră clasicii ruși. I-ar fi plăcut să trăiască în Rusia lui Dostoieski și Tolstoi.

A învățat să iubească cărțile de la părinți. Tata este pasionat de istorie. Mama citește de fiecare dată când are puțin timp liber. Anei îi place să citescă în aceași cameră cu mama ei. Apoi să facă schimb de cărți. Jurnalul Oanei Pellea și 27 de pași de Tibi Ușeriu sunt 2 cărți iubite în egală măsură de mamă și fiică. A ținut să-mi spună că deși din cartea lui Tibi nu răzbate rafinamentul unui scriitor consacrat, povestea lui de viață a lasat-o fără suflare. Aș vrea să îi cunosc mama. De ce? Pentru că Anei i se luminează ochii când vorbește despre ea. Când spune mama gesturile ei dezvăluie siguranța că se simte iubită și sentimentul că este protejată. Cu mama merge măcar de 2 ori pe lună la teatru. Anei îi place Oana Pellea. Prefera piesele lui Eugen Ionescu și Matei Vișniek.

Pe mama o punea să-i repete „Capra cu 3 iezi” aproape în fiecare seară. Nu se mulțumea cu o simplă lectură vroia să o citească măcar de 2-3 ori. Mama adormea prima, iar micuța Ana cu toate că știa povestea o trezea pentru că vroia să îi audă vocea. Apoi a început să asculte casete cu basmele culese de Petre Ispirescu și Vasile Alecsandri. Au urmat cele scrise de Ion Creangă. Refuza să adoarmă, urmărea cum se derula caseta, stătea în întuneric și încerca să rețină cuvintele care prindeau viață în imaginația ei. Apoi a descoperit că poate citi și singură. Și de atunci nu s-a mai putut opri.

La 14 ani a recitat, în fața clasei, primele încercări de versuri. Profesoara de română de atunci i-a spus tot în fața clasei: N-ai talent! Nu i-a permis să meargă la olimpiada de limba română. Deși au trecut ani de atunci când îmi povestea asta peste fruntea senină a Anei poposea preț de câteva secunde un nor. Îl alunga repede cu o clătinare ușoară a capului. În liceu a avut șansa să dea peste un alt gen de profesor, care deși a suferit o mare pierdere personală, a mai găsit puterea să încurajeze un copil talentat. În clasa a XII-a fata care „nu avea talent” a mers la olimpiadă și a luat premiu pe țară. Sunt profesori care dau dau aripi și profesori care le retează. Ce cadou mai potrivit de la un om care îți dă aripi decât Inocenții Ioanei Pârvulescu. Și asta doar pentru că a auzit-o pe Ana cât de mult o admiră pe autoare.

La categoria întâmplări amuzante legate de cărți. O sesiune de autografe a unei cărți noi, „Solenoid”, la Humanitas. Era foarte răcită, răgușită și cu stare febrilă. Nu a vrut să renunțe mai ales că avea rezervare în primul rând. Adevărul este că mai mult s-a târât pănă acolo. „Nu puteam rata prima întâlnire cu Mircea Cărtărescu”. Emoționată i-a intins cartea pentru autograf (Primă dedicație era din partea părinților, primise cartea la aniversarea de 17 ani.) A întrebat-o cum o cheamă? A putut să răspundă după câteva încercări supraomenești. Amuzat scriitorul a replicat: „Nimeni nu-i perfect!”

A conștientizat de mică cât este de important ca oamenii să aibă rădăcini. O piesă de mobilier care nu mai corespundea cu locuința în care trăiau bunicii a fost „exilată” în casa de pe deal. Acolo copilărise bunicul. Mijlocul de transport „închiriat” a fost o căruță. În „casa de pe deal” a intrat în contact cu tablourile și lucrurile vechi care aparținuse familiei. Parcă făceau parte dintr-o realitate atemporală. Curiozitatea cu care micuța s-a aplecat asupra trecutul familiei l-a înduioșat pe bunic. Pentru prima dată Ana l-a văzut emoționat. A luat-o pe genunchi și a introdus-o într-un timp despre care nu știa mai nimic. Lumea lui până să plece la facultate în București: cum se strângeau la masă toți cei 4 frați în jurul ceaunului cu mămăligă, cum mirosea tatăl bunicului a tutun rulat în casă, povești despre el și frații lui. L-a întrebat de unde sunt tablourile și de ce stau acolo singure, de ce obiectele acelea nu sunt folosite? Nu își mai amintește ce i-a răspuns, dar nu poate uita emoția de pe chipul bunicului. Obiectele mai exista și astăzi.

Anul trecut, după examenul de bacalaureat și admiterea la facultate, a încercat să găsească o persoană obiectivă în care să aibă încredere și cu care să poată discuta despre lucrurile dureroase care o frământau. Ce a experimentat cu doamna psiholog? „A fost atât de degradant, inuman și lipsit de sensibilitate încât nu am reușit decât să mă afund și mai mult în negura minții mele.” I s-a părut revoltător să dea bani unei persoane care stătea cu ochii pe ceas și îi spunea că problemele ei nu sunt atât de grave comparativ cu ale altora. Discuția cu acel psiholog nu a reușit decât să îi agite demonii și să o facă să se aleagă cu coșmaruri la propriu.

O personalitate pe care o admiri? Răspunsul unei fete de 19 ani: „Pentru un poet în devenire este foarte important să-şi stabilească o valoare primordială: inovare stilistică, integrarea istoriei, renegarea ei şi o eventuală alăturare unui alt popor care să te reprezinte… din punctul meu de vedere, orice artist are nevoie de un alfabet personalizat după care să-şi poată construi propriul limbaj, iar acest lucru nu se realizează decât în timp şi cu experienţă. Pentru literele A şi B există deja o Ana Blandiana, există deja <<Istoria ca viitor>>, există deja un memorial, există deja un început de poveste. Restul constă-n pură curiozitate.”

Ana, o frază care să te definească? Și iarăși fata asta de 19 ani m-a năucit de frumos cu răspunsul ei. „Îmi caut inocenţa cu privirea maturităţii. De cele mai multe ori sunt un paradox potolit deoarece îmi place liniştea gândurilor – acolo pot să creez. Iar când nu pot să creez… se naşte Haosul.”

N-am avut deloc impresia că m-am conversat cu o fată de 19 ani. Nivelul lecturilor ei umilește lejer chiar și un adult care are exercițiul cititului. Senitătatea privirii îmi amintea însă că în fața mea stă o fată tânără, foarte tânără. Nu îmi plac generalizările. Pentru cei care spun „tinerii din ziua de azi” recomand un minim efort pentru a-i cunoaște. (Câteodată îmi spun că tinerii frumoși au dispărut pentru că noi adulții i-am alungat. Părinții, profesorii și lipsa modelelor de valoare.) Pe Ana nu prea o puteți contacta în week-end. Nu stă pe rețelele de socializare. Își trăiește viața, citește, scrie și e prea ocupată cred eu să observe oamenii și comportamentul lor. Așa se nasc poeziile ei.

Pe Ana o gasiți pe blogul ei senzatiaunuivolvox.

Am fost impresionată de discuția cu ea. M-a făcut să-mi doresc să recitesc Război și Pace, să vreau să cumpar „Fals tratat de manipulare” și „Istoria ca viitor” de Ana Blandiana. Cărți pe care îmi doream să le citesc, dar amânam mereu. Iar dacă o persoană de 19 ani are curajul să spună atât de elegant adevăruri care preferăm să le trecem cu vederea, mă gândesc că noi aștia adulții (care le știm mereu pe toate) ne-am putea molipsi. Am reînvăța să ne susținem părerile și prețuim oamenii frumoși și de calitate.

Ana Grecu este o fată pentru care lumea s-ar dovedi prea mică dacă nu ar exista… cărțile.

Îmi place să pun întotdeauna o întrebare care nu are nici o legătură cu subiectul articolului. Spune-mi o persoană pe care o urmărești de ceva timp în Social Media? Și a menționat un nume care nu-mi era deloc străin. „Îmi place de Alexia Udriște – Olteanu. Îi urmăresc contul de instagram de vreo 4 ani.” Ana mi-a recomandat să scriu un articol pe blog despre ea. Pe Alexia am declarat-o cea mai buna ilustratoare în 2017. Despre Alexia am scris aici. Și bineînțeles Alexia iubește și ea… cărțile.

Etichete cărți, educație, inspirație, interviuri, recomandare

Interviuri Locuri

Nico din Alba Iulia

Ansari Restaurant, Vienna by Eichinger Offices, Vienna, Austria.

În octombrie 2017 scriam pe blog un articol despre un trainer Mindfulness. Am primit un comentariu. De la Nico Pfeffer-Barbela. Mă felicita cât de frumos am scris despre acea persoană. De obicei când cel intervievat pune articolul pe pagina lui de Facebook toată lumea îl felicită. Puțini dau importanță celui care a scris articolul. Nico a făcut asta, fără să mă cunoască. M-a emoționat pentru că aveam blogul doar de 3 săptămâni. Ne-am împrietenit pe Facebook. Am fost surprinsă să văd că trăiește în Viena. Nu bănuiam atunci că în februarie 2018 ne vom întâlni.

Cafe-Ansari. Image Credit Stadtbekannt — Cafe Ansari

Eram în vacanță. Prima vacanță în care a trebuit să îmi fac timp pentru „o întâlnire de afaceri”. Nu vreți să știți ce se distrau cei din familie pe seama mea! Știu că sună pretențios, dar vroiam să scriu despre Nico pe blog. Ne-am întâlnit în Viena la Cafe-Ansari. A fost alegerea Nicoletei. Un restaurant cu specific georgian unde au și preparate vegane (pentru cei care ajung în Viena și sunt vegani), cu o prezentare care pune accentul pe estetic și calitate nu pe cantitate, un spațiu sobru dar ospitalier. Fata care ne-a servit m-a vrăjit. Îmbrăcată în negru cu trăsături care mă duceau cu gândul la Boleroul lui Ravel, cu un timbru al vocii pe care mi-aș dori să-l aud mai des în jurul meu, cu delicatețe în gesturi și cu un zâmbet care nu părea forțat. Am înțeles de la Nico că tot personalul e selectat cu atenție. Eram încântată de ce vedeam. Cine mă duce într-un astfel de loc, cu siguranță, are să-mi povestească lucruri interesante. Am stat 4 ore să o ascult.

Cafe Ansari. Image Credit StadtbekanntJPG — Cafe Ansari

Nico purta un outfit minimalist, alb-negru, fără stridențe. Se integra perfect în decor. Câteva minute mi-a părut rău că ținuta mea era prea de „turist”. Acum să nu vă închipuiți că eram în bocanci și geacă de ski! Dar cred că niște cizme elegante, mantoul meu gri și o rochie s-ar fi potrivi mai bine la Cafe-Ansari. Am alungat repede gândul asta și m-am concentrat pe ce spunea Nico.

O priveam în timp ce îmi povestea parcursul vieții și al afacerii ei. Deși nu i-a fost deloc ușor, limbajul trupului trăda o femeie care nu se teme de provocări, care învață din greșeli, care știe să piardă și care nu cedează la greu. M-a făcut să înțeleg că nu suferința contează ci ceea ce modifică în noi. Dacă te schimbă în bine, atunci și tu vei face asta cu cei din jurul tău.

citySTILLE SPACE 1 — Natură în mijlocul orașului…

Se conturează ideea afacerii. Era într-un moment dificil al vieții în care își dorea un loc unde să-și găsească liniștea. Cum nu l-a descoperit nicăieri s-a gândit să creeze ea acel spațiu. „Mi-a apărut în minte imaginea unui centru împotriva stresului, un centru pentru suflet… un loc în care oamenii să se reîntâlnească cu ei înșiși, un loc care prin căldura pe care o emană dar și prin claritatea dată de notele minimaliste să îndeamne la reflecție, la meditație, la mindfulness, la prezență, la frumosul din noi”. Până să ia această decizie se simțea ca o plantă cu rădăcinile în aer, fără pământ și fără apă.

Odată ideea lansată, în viața ei apar oamenii potriviți care i-au permis să facă o schimbare de carieră, să se rupă de ceea ce făcea în trecut. Apar mentori, cursuri și cărți care au inspirat-o.

citySTILLE SPACE 4 — Un spațiu în alb, gri și ornamente din lemn natural

Găsește locația corespunzătoare într-o zonă centrală și „busy” a Vienei. A fost gândit ca un spațiu unde oamenii să vină să se alimenteze cu energie și liniște. L-a amenajat, minimalist, în culori de alb și gri și decorațiuni din lemn natural. Albul semnifică pentru ea claritatea, griul – puterea de concentrare, iar lemnul – căldura. Fiecare persoană care intră aici i-a spus că spațiul transmite multă dragoste și denotă atenție la detaliu. Albul și griul sunt culorile ei preferate.

Numele conceptului. Întâlnirile semnificative cu noi înșine nu pot avea loc decât în liniște. Pornind de la asta a gândit numele conceptul citySTILLE – Mindfulness Center Vienna (city, engleză – oraș, STILLE, germană – liniște, tăcere). „Numele semnifică pentru mine nu atât absența zgomotului exterior (pe care am încercat să îl reduc ajutându-mă de materiale naturale absorbante folosite) ci diminuarea neliniștii noastre interioare, ne-focalizarea pe gândurile care sunt generatoare de stres. Focalizarea pe ceea ce ne hrănește, pe realitatea momentului prezent.” Mixul numelui engleză/germană are și el o semnificatie: se adresează tuturor oamenilor indiferent de naționalitate, de apartenența religioasă sau de alta natură. De aceea, la citySTILLE există ideea de natură în mijlocul orașului, ideea de pădure care conduce la conexiunea cu noi înșine. În acest spațiu Nico a introdus conceptul Mindfulness.

Ce este Mindfulness? Este arta de a fi conștient și prezent în viața noastră, moment de moment, așa cum este ea. Atunci când ne oprim să trăim viața pe pilot automat avem 2 posibilități: să alegem să fim fericiți sau să continuam să hrănim vechile tipare și convingeri că nu putem sau nu merităm. Mindfulness ne ajută să alegem prima variantă. Mindfulness a existat dintotdeauna, doar că acum este explicat de neuroștiințe, fizică, chimie. Este aplicat cu succes în sfera leadership, în educație, în politica, etc. A devenit un mega-trend datorită necesității. Ne ajută să găsim liniștea și răspunsul la întrebări esențiale: „cine sunt eu?”, „încotro?”.

Am întrebat-o cât de greu a fost la început? Dacă au fost momente când a vrut să renunțe? Greu. Inimaginabil de greu. „Greul a trecut. Nu mă mai gândesc la el, cu siguranță vin și alte momente! Momentelor grele prin care am trecut le sunt recunoscătoare. Fiecare situație și fiecare persoană dificilă pe care am întâlnit-o m-a învățat ceva. Viața este așa cum este. Aleg să fiu fericită și să văd frumusețe, potențial, succes în fiecare situație sau om pe care o/îl întâlnesc. Nu-mi iese întotdeauna și atunci aleg să fiu blândă cu mine, dar și cu ceilalți cu care interacționez pe acest drum numit viață”.

A vrut să renunțe de câteva ori, dar de fiecare dată când era pe punctul să cedeze apărea un om care îi dădea feedback pozitiv sau apărea o ofertă substanțială care o aducea financiar în siguranță pentru un timp, suficient să se centreze pe evoluția afacerii și să ducă totul la un nivel mai performant.

Acum a ajuns să țină discursuri în fața unei audiențe de 350 – 400 de persoane. Mi-a mărturisit că se simte mult mai relaxată decât atunci când vorbește pentru 20 de persoane. Consideră că conexiunea este mai ușor de transmis când audiența este mai numeroasă și are mai multă încredere în ea. Prima dată când a făcut asta nu credea că o să poată. „Sunt doar Nico din Alba Iulia, ce caut eu aici?”. Era atât de copleșită încât nu a avut curaj nici măcar să dea înapoi. La finalul prezentării când din 8 persoane care au vorbit pe scenă, 5 au venit să o felicite a realizat că poate face asta și o poate face convingător pentru că o face cu pasiune.

A ales să facă o schimbare de carieră când și și-a deschis afacerea. În scurt timp, au început să-i calce pragul tot mai mulți oameni care au făcut asta. „Dacă stau să mă gândesc bine 95% din oamenii cu care intru în contact și-ai schimbat profesia”. Este vorba despre oameni care se simt mult mai confortabil cu ce fac acum decât cu vechea carieră. Nu practică 2 meserii în paralel. Au renunțat la siguranță și… nefericire alegând să ia totul de la zero. Timpul le-a dovedit că au făcut alegerea corectă.

Monika fost arhitect acum face masaj,
Elke fost arhitect predă yoga la ea la centru,
Henriette fost arhitect este profesoară,
Greta fost jurist este acum make-up artist pentru teatru și televiziune.

Îți dorești proiecte și în Romania? „Normal. Țara mea este pentru mine un sentiment. Un loc pe care îl asociez cu căldura din brațele bunicii, din familie, cu prietenii autentice și iubiri profunde. Un loc căruia vrei să îi dăruiești, pentru că îl iubești. Aleg să văd în Romania și în oamenii de aici dragoste, potențial, frumusețe. Asta am primit, asta doresc să împărtășesc, nu pot să funcționez altfel. Fiind membru în diverse comunități internaționale am întâlnit oameni din toată lumea – cu unii sunt mai apropiată cu alții mai puțin – românii au însă ceva particular căldura și inima deschisă: nu contează cât de mult am fost răniți, ea a rămas deschisă. Așa că atunci când întalnesc oameni noi din Romania văd cum se conecteaza direct sufletele nu doar mințile noastre. Își dorește să lucreze în Romania. Simte asta ca pe o datorie a sufletului. Se va întoarce atunci când va simți că este momentul.

nico portrait 0182 — **Nico Pfeffer-Barbela**

Nico Pfeffer-Barbela este dovada că se poate, că te poți lăsa ghidat de pasiune, că pasiunea poate deveni o sursă de venit, că lucrurile bune vin în viața ta, tu doar trebuie să faci ceva ca ele să rămână. Nu a impus nimic pentru acest interviu, a spus doar să menționez că este din Alba Iulia. Prin articolul asta am vrut să vedeți o transformare… uriașă de la „Sunt doar Nico din Alba Iulia, ce caut eu aici?” la „Sunt Nico din Alba Iulia!” Între cele două replici stă enorm de multă muncă, pasiune, nopți pierdute, curaj… un om care a ales să își ia destinul în propriile mâini, care nu s-a mulțumit să trăiască viața pe care i-au impus-o alții.

Acum spuneți voi, nu am fost norocoasă că am întâlnit-o? Știți ce mi-a spus doamna asta minunată după ce apărut aricolul despre Ina? „Nu mai scrie despre mine sunt un om normal, nu e nimic interesant în viața mea”. Am rugat-o, corect este că… am presat-o să dăm drumul la articol. „Lasă-mă să scriu, e important să te vezi și prin ochii altora! O să fii surprinsă”. Recunosc articolul asta este și forma mea de a-i mulțumi pentru acel comentariu. Mi-aș dori să o pot emoționa cum a făcut-o ea atunci!

Am făcut bine că am insistat să public acest articol? Sunt convinsă că da. Iar dacă am plictisit pe cineva cu această poveste de viață vă rog să comentați! Imi place să cred, așa stângaci cum este scrisă, că poate fi un îndemn să mergem să ne realizăm visele!

Nico va ajunge în luna mai în Romania cu un proiect. Succes, draga mea!

Etichete călătorii, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos

Interviuri Viața mea

Habemus rezervare!

Inoza este blogul Inei Țăranu-Hofnăr. Îi urmăresc fiecare articol. De ce? Pentru că îmi economisește timp. Știu, sunt persoane care consideră că este pierdere de vreme să citești un blog. Depinde de blog! Ina îmi furnizează informații valoroase fără să fac cel mai mic efort. Dacă mâine nu ar mai scrie, ar lăsa un gol imens în viața mea. A publicat articolul 100 de respingeri exact în ziua când eu am scris primul articol pe blogul meu. Ce influență a avut acel articol asupra mea am să povestesc, însă nu aici. Cât de mult m-a ajutat?! Mi-a schimbat viața. Acum însă, să ne concentrăm asupra Inei.

Îmi doream tare mult să scriu despre ea pe blog. Dar cum? Nu avem prieteni comuni. Nu mă simțeam încă pregătită. Găseam mereu scuze. Și într-o zi, după o săptămână de respingeri sau refuzuri, numiți-le cum vreți, i-am trimis un mesaj. Ina mi-a răspuns. Nu a făcut pe inabordabila, a fost încântată de propunerea mea și mi-a spus că îi place cum scriu. Am prins curaj și i-am mărturist că am mai vorbit despre ea, într-un articol mai vechi, un fel de top bloggeri, vloggeri… După ce l-a citit am primit un mesaj de la ea: „Ce fain ai scris! Ar trebui să te adaugi și pe tine pe lista aia, văd că bifezi criteriile!”

Am lăsat-o pe ea să aleagă locul unde se va desfășura interviul. A pus o singură condiție. Să ne vedem într-un spațiu unde să putem conversa în liniște. Îmi place să îl las pe cel intervievat să decidă asupra locului de întâlnire. Îmi dezvăluie mult despre structura lui umană. De obicei, ajung mai devreme și îmi iau timp să observ comportamentul oamenilor din preajma mea, personalul și atmosfera din jur. Ina a făcut rezervare și am fost anunțată tot printr-un mesaj: „Gata, habemus rezervare!” Așa a apărut titlul articolului: Habemus rezervare! Știu că sună straniu, dar este 100% Ina.

Emoțiile îmi dădeau târcoale. Nu mă paralizau, erau de natură pozitivă, în sensul că îmi impuneau să arăt cea mai bună versiune a mea, pe care o scot în prim plan atunci când mă întâlnesc cu oameni pe care îi admir. Articolele ei îmi recomandau un om educat, informat, un om care a scris deja o carte, care are opinii bine argumentate și curaj. Curajul la o persoană cu inteligența rafinată de lecturi nu se transformă în tupeu. Am punctat asta pentru că în ultima vreme cei 2 termeni se confundă. Educația face diferența.

Când am ajuns la restaurant (nefiind o ora de vârf) nu era decât un grup de vreo 4 bărbați. Vorbeau în engleză pe ton moderat. Am ales o altă aripă a resturantului unde eram singură. La scurt timp s-au așezat la masa de alături un el și o ea care vorbeau în spaniolă. Erau foarte veseli. Cu toate astea tonalitatea discuției nu deranja. Butonam telefonul. Deși mi-am propus să o văd când intră, am ratat momentul.

Impactul a fost direct. În fața mea stătea o persoană mult mai rafinată (vestimentar) decât lasă impresia pe blog. De spun asta? Pentru că Ina nu prea scrie pe blogul ei despre modă. Îmi place că fizionomia ei păstrează rotunjimile de copil. E norocoasă, tipul asta de obraz își va maturiza expresia mai greu. Va păstra, mult timp, o mină din care candoarea va refuza cu greu să plece. Adică va îmbătrâni frumos. Mă ducea cu gândul la o pânză de Vermeer. Am simțit, pe loc, că personalitatea Inei era la fel de rară ca tablourile lui. Fața îi era flatată de gulerul hainei de blană într-o culoare pe care nu am putut să o prind prea ușor. Fiecare unghi îi conferea o altă cromatică. Oricum, ceva în culorile toamnei. O poșetă „tote” mergea și ea pe aceiași tonalitate, dar într-o gamă ceva mai întunecată. Știu că sunt necruțătoare. Mereu am dat importanță alegerii poșetei, calității materialului, modelului. Felului cum se raportează posesoarea la ea. Ina a trecut testul cu brio. În timp ce își punea poșeta pe scaunul alăturat i-am observat inelul. Cu o piatră mare de citrin. La o oră după ce ne-am cunoscut, aveam să o rog să îl văd mai de aproape (un cadou de la iubit). În urechi avea niște cercei lungi care se terminau cu o sferă de culoare verde. Și-a dat jos haina și a rămas într-o bluză burgundy cu mâneca scurtă și o fustă plisată verde închis. În picioare purta cizme, fără toc, cu vreo 2 tonuri mai închise ca poșeta. Pe degetele de la mâna stângă avea o asociere stranie de inele: cel mare de care am spus și unul foarte fin. M-a amuzat că tot ce purta erau cadouri de la persoane dragi, mai puțin cerceii. Nu sunt cadou, dar au o poveste. Îi are din Maroc și sunt cei purtați de SJP în filmul Totul despre Sex.

Primul ei blog a apărut acum 11 ani. La început scria des. Și-a format un grup de cititori constanți care îi urmăreau articolele. După un timp, a renunțat să mai scrie pe blog: nu o săptămână, o lună, un an. O perioadă mai lungă. O cititoare fidelă așteptându-i articolele, care nu mai apăreau, i-a trimis un e-mail în care îi mărturisea că îi simte lipsa. A ales să-i comunice asta printr-un basm (compus de ea), în care Ina este o fată care scrie cu o peniță magică. Scrisul ei îi face pe oameni fericiți. În acel regat, trăia și o prințesa tristă pe care poveștile Inei reușesc să o readucă la viață. Dar într-o zi, un balaur îi distruge penița și Ina nu mai poate scrie. Prințesa și oamenii devin nefericiți. Zâna cea buna îi spune Inei că nu penița e fermecată ci talentul ei. „Ai talent Ina, l-ai primit ca un dar din ceruri și ești datoare omenirii cu povești scrise de tine. Ai posibilitatea de a trezi emoții, de a aduce zâmbete pe buze, de a stoarce lacrimi și chiar de a schimba viețile în bine. Să nu uiți niciodată, Inoza e în tine.” A. aș fi vrut să-i vezi privirea Inei când îmi povestea despre tine și basmul tău. Povestea a tulburat-o și a refuzat să mai dispară din mintea ei. Stătea ascunsă într-un ungher al memoriei și periodic revenea la suprafață. A început să o simtă ca pe o responsabilitate. S-a reîntors pe blog în iunie 2017. Primele reacții nu s-au lăsat așteptate prea mult. De la cititoare care o urmăresc de când erau studente. Acum stau cu copiii și continuă să o citească. Ina a realizat că se ocupă de ceva vreme de acest proiect.

După relansarea blogului, publică articolul despre depresie. O cititoare, care a trecut printr-o traumă și a ajuns și ea să se confrunte cu o depresie, i-a scris. Pe femeia aceia nimic nu o mai motiva, nici măcar copilul. „Articolul meu o forțează să ființeze. Mi-a spus că scriind despre depresie am determinat-o să-și recupereze viața”. După primirea acestui e-mail, Inei i-a luat o săptămână să răspundă. Nu pentru că nu ar fi vrut sau că nu era impresionată. Considera că ce ar fi spus ea, era prea puțin față de mărturisirile acelei femei.

Experiența a învățat-o cât de important este conținutul articolelor. Calitatea conținutului postat pe blog atrage automat cam același gen de cititori. Dacă postezi chestii frivole, nu te aștepta să îți scrie o persoană care este pasionată de cărți. Ina nu-și ascunde latura emoțională. De aceia cititorii empatizează cu ea. Așa a ajuns să-și inspire cititorii. S-a format o comunitate care este foarte importantă pentru ea.

Am întrebat-o cum ar defini ceea ce face. „Pendulez între scriitor și entertainer.” Dacă a fi scriitor presupune o activitate solitară „pentru că nu scriu de mână cu publicul”, a doua opțiune presupune interacțiune cu oamenii și receptarea imediată a mesajului transmis de ea. „Să amuz oamenii îmi dă o altă stare pe care scrisul nu o oferă.” Când oamenii râd simte că se produce un schimb de energie.

Prima dată a realizat asta în clasele primare. A primit ca temă pentru acasă să scrie o povestire. Trecând prin piață s-a lăsat înspirată de lupta a 2 porumbei care se băteau pe o bucată de covrig. A transpus totul într-o proză scurtă amuzantă. Rezultatul: toată clasa râdea împreună cu doamna învățătoare. Tema Inei a fost xeroxată (de doamna învățătoare) și a avut momentul ei de glorie.

A mai experimentat impactul unor astfel de texte, când a văzut o înregistrare cu mama ei care râdea în hohote în timp ce îi citea un articol. Înregistrarea i-a fost trimisă de Yvonna ( sora ei).

Deși aveam o listă cu întrebări pregătită și un scenariu de urmat pentru acest interviu am renunțat. Există oameni cărora nu ai dreptul să le sufoci imaginația. E suficient să îi asculți și interviul se scrie singur.

Un proiect drag Inei a fost „Masterclass de autosabotaj” care s-a vrut o discuție onestă despre modul cum ne punem singuri piedici în realizarea dorințelor noastre, cum ne anihilam singuri drumul spre succes. Reacțiile participanților s-au împărțit în două tabere:

să te faci coach,
să te apuci de stand up comedy.

Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să văd cum seduce audiența, cum transformă totul, cu umor, în povești care reușesc să schimbe mentalități.

Pentru cei care nu știu, Ina a urmat cursurile Școlii de actorie Inlight cu Alina Grigore. S-a dus acolo convinsă că este „Meryl Streep a României”, dar a descoperit că este bună pe… improvizație.

Prin articolele pe care le scrie își propune să informeze și să amuze. Aș adăuga eu că reușește mult mai mult: să emoționeze, să dezvăluie o latură vulnerabilă pe care mulți o ascund, să se opună superficialității, să încurajeze inițiativele bune, să accepte provocările și… să mă ajute pe mine să pot avea acest articol. Pentru Ina, onestitatea este foarte importantă când scrie pe blog. Articolul despre depresie era gândit ca un dialog amuzant între 2 voci: una pozitivă și una negativă. Consultându-se cu o prietenă aceasta i-a sugerat să nu se ascundă în spatele unei povești frivole. A renunțat la umor, iar articolul a fost doar despre vocea interioară a Inei.

Q: Ce carte citești acum?

Ina: De obicei citesc în pararel mai multe cărți.

Cum să oprești timpul – Matt Haig (a scos-o din geantă și mi-a arătat-o)
Vara în care mama a avut ochii verzi – Tatiana Tibuleac
The Subtle Art of Not Giving a Fuck – Mark Manson (și-a făcut-o cadou de Crăciun)
Getting Things Done – David Allen

Q: Bloguri pe care le urmărești?

Ina:

Andreea Vasile
Aveți și pe roz – Liana Popa
Prințesa Urbană – Ioana Chicet-Macoveiciuc
Fine Society – Diana Cosmin

Q: Un motto favorit?

Ina: Nu am un motto. Îmi aleg, în schimb, un fel de mantră în fiecare an. Un cuvânt care să-mi aducă aminte ce mi-am propus și cum aș vrea să fiu în acel an. În 2017 a fost „curaj”, anul ăsta este „Ubuntu”. Ubuntu e un cuvânt african și înseamnă „Eu sunt, pentru că noi suntem”. Africanii consideră că o persoană are Ubuntu dacă e deschisă, disponibilă și îi susține pe alții fără să se simtă intimidată de faptul că aceștia sunt capabili și buni. Mi se pare că în zilele noastre e penurie de Ubuntu, deși e mai ușor ca niciodată (apropo de online, de conectivitate, de networking) să dai dovadă de Ubuntu, dacă vrei.

Q: Cum îți găsești inspirația pentru articole?

Ina: Depinde. Uneori trebuie să mă duc după inspirație cu o bâtă, vorba lui Jack London, s-o aduc acasă împotriva voinței ei, s-o leg fedeleș de scaun și s-o forțez să mă ajute la scris. Alteori, îmi văd de treabă și inspirația dă peste mine pe stradă, mă urmărește obsesiv și mă bate la cap până accept să mă duc acasă și să notez ce-mi dictează. Lăsând gluma deoparte, există momente magice, în care îmi vine o idee parcă din eter. Ele reprezintă 1% din timp. În restul 99% mă bazez pe lecturi, filme văzute, fragmente de discuții auzite, știri citite etc. Inspirația e peste tot în jur, ca oxigenul. Poate nu întâmplător „inspirația”, în sensul de inhalare și „inspirația”, în sensul de creativitate, sunt omonime.

Q: Ce înseamnă evoluția pentru tine?

Ina: Pe scurt, să faci greșeli noi. Când faci aceleași greșeli, bați pasul pe loc. La fel se întâmplă și când ți-e frică să greșești și nu faci nimic (cea mai mare greșeală, dacă mă întrebi pe mine). Când apar noi greșeli, e semn că testezi alte variante, ai mai învățat și ai mai crescut puțin.

Timpul a zburat. Ne-am trezit că au trecut 5 ore. Sper, că i-am putut capta charisma. Oricât m-am străduit, tot simt că mi-a scăpat ceva. Partea bună este că m-am putut bucura de conversația cu ea și nu am împărțit-o cu nimeni.

Cum m-a schimbat întâlnirea cu Ina? M-a făcut să conștientizez cât pierd când aleg să mă autosabotez. Mi-a plăcut îndemnul ei: „Mai bine cea mai proasta scriitoare publicată, decât o scriitoare bună de sertar.”

Ina îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna! Pentru că a crezut în mine, pentru că îi place cum scriu și pentru că a crezut că sunt… jurnalist. Încântător, nu? Nici măcar când i-am spus că nu am obiceiul să arat articolul înainte de publicare (am decis că este mai bine așa în urma unei experiențe) nu a renunțat să creadă în mine. Draga mea, pentru asta nu pot decât să îți mulțumesc!

Aici trebuia să închei. Trebuia, dar Ina a decis aseară să publice un articol despre mine. Iar eu am uitat de tot: de cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă, după ce am stat pe o listă de așteptare de câteva săptămâni și abia așteptam să o încep, de agenda zilnică în care îmi trec citate care mă inspiră, de numărul de pagini obligatorii de citit în fiecare seară, am uitat să mai mănânc, să mai pierd vremea aiurea pe facebook sau instagram pentru că aseară am fost ocupată să fiu… fericită.

Cum am perceput-o eu pe Ina? Nu ca pe o ambițioasă în sensul tradițional al cuvântului. Nu își dorește o casă monumentală, o mașină luxoasă, un cont substanțial în bancă, expunere și putere. Am observat însă că îi place la nebunie ca prin poveștile pe care le scrie să motiveze oamenii, să schimbe destine, să facă lucrurile să meargă uneori mai mult alteori chiar și cu un milimetru. Îi place ca viața ei pe acest Pământ să aibă un scop. Să aibă o evoluție centrată pe valoare și mai puțin pe succes. Dar mai presus de toate astea, Ina face parte din categoria rară a oamenilor care au apărut pe acest pământ să ne facă viața mai frumoasă!

Pentru mine Ina va rămâne omul care a crezut în mine când pentru ceilalți eram invizibilă.

Am mai scris despre Ina aici.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Inei Țăranu-Hofnăr.

Etichete inspirație, interviuri, jurnalism, online, pasiune

Locuri Viața mea

Cum mă comport într-un muzeu?

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 13 februarie 2018
6 comentarii la Cum mă comport într-un muzeu?

Îmi plac muzeele de artă. Atât de mult încât, câteodată, se transformă în obsesie. Dar, în general rămâne la un nivel normal… de pasiune. Fără a fi o novice, nu mă pretind însă nici un expert în istoria artei.

Am înțeles în timp, că în orice muzeu din lumea asta, nu poți vedea și analiza fiecare tablou în parte. Înainte când mă încăpățânam să procedez așa, după aproximativ 2-3 ore eram incapabilă să mai recepționez o informație. Acum îmi fac în prealabil o documentare. Știu precis ce lucrări vreau să văd. Cu toate astea când intru într-o sala de muzeu las și factorul surpriză să acționeze, mă ghidez după propriul simț estetic, încerc să nu mă las influențată de notorietatea unui pictor sau de cel mai mediatizat tablou al momentului.

Muzeul de Istorie a Artei din Viena (Kunsthistorisches Museum), unul dintre cele mai importante muzee de artă din lume, este o clădire monumentală în stilul Renașterii Italiene. Adăpostește o impresionantă pinacotecă (mai ales portrete), catalogată pe locul 4 în lume ca mărime. Este poziționat „în oglindă” cu Naturhistorisches Museum (Muzeul de Istorie Naturală). Adică cele două muzee au exterioarele similare și se află unul în fața celuilalt în Piața Maria Tereza. În interior clădirea este decorată cu marmură, ornamente aurite și picturi.

A17 — Scara grandioasă care face legătura între holul principal și primul etaj

Dintre sutele de tablouri expuse nu o să pot uita:

Portrait of Isabella d’Este –Titian
The Art of Painting – Johannes Vermeer
Portrait of Jane Seymour – Hans Holbein
Autoportretele lui Rembrand
Madonna with the Christ Child and Saint John the Baptist – Raphael
The Tower of Babel – Pieter Bruegel the Elder (o doamnă tocmai făcea un studiu după acest tablou)

Madonna with the Christ Child and Saint John the Baptist – Raphael

A18 — The Art of Painting – Johannes Vermeer

În unele săli am admirat mai mult tavanele decât exponatele. Mai ales la primul nivel. M-am răsfățat, când m-a răpus oboseala, pe canapelele în nuanțe stinse de gri-bleu în contrast cu explozia de culoare etalată pe pereții.

Acum ceva timp am desenat portretul Isabellei d’Este după Titian. Uitasem de el. A fost o plăcere să găsesc originalul în acest muzeu.

Muzeul Albertina. În sălile palatului sunt expuse desene și lucrări de grafică, de la vechii maeștri la artiști moderni. Am găsit lucrări de referință aparținând lui Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Rembrandt, Rubens, Claude Lorrain, Eugène Delacroix, Édouard Manet, Paul Cézanne. Secolului XX este reprezentat prin: Egon Schiele, Gustav Klimt și Oskar Kokoschka.

Întrarea în muzeu se face printr-un spațiu de culoare deschisă în nuanțe de ocru care duc spre un roz diluat. Singura pată de culoare, un poster de un albastru violent după o lucrare aparțind lui Mark Chagal, Sleeping Woman with Flowers. Aș fi stat acolo ore întregi pentru starea de liniște pe care mi-o inducea atmosfera din holul central.

La Albertina mi-am dorit să ajung pentru marii maeștrii: Durer și Rubens. Nu puteam să părăsesc Viena fără să vad:

Hare – Albrecht Durer
Praying Hands – Albrecht Durer
Jesus in the Age of Twelve – Albrecht Durer
Nicolaas Rubens Wearing a Coral NecklacePort – Peter Paul Rubens
Lady-In-Waiting to Infanta Isabella (Portrait of Clara Serena Rubens?) – Peter Paul Rubens

Jesus in the Age of Twelve – Albrecht Durer

A19 — Nicolaas Rubens Wearing a Coral Necklace – Peter Paul Rubens

84 Lady in Waiting — Lady-In-Waiting to Infanta Isabella – Peter Paul Rubens

Acum ceva ani am făcut studii după desenele lui Durer.

Magazinul de suveniruri de la Albertina a fost singurul care l-am găsit pe gustul meu. Erau timpuri în care nu puteam să plec dintr-un astfel de magazin fără să cumpăr ceva. Din fericire am evoluat! Durer se încadrează, în continuare, la categoria obsesie. Vizitând Albertina tocmai mi-a venit cheful să mă reapuc de desenat.

Studiu după Iepurele lui Durer/9.12.2014 + suvenirurile de la Albertina

Etichete educație, inspirație, muzee, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Interviu cu Valentina Ario-Bălașa: „Nu muri cu muzica în tine”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 31 ianuarie 2018
3 comentarii la Interviu cu Valentina Ario-Bălașa: „Nu muri cu muzica în tine”

Cum am ajuns să-i iau un interviu Valentinei Ario-Bălașa? Cred cu tărie că întâlnirea cu anumiți oameni nu este întâmplătoare. Aveam nevoie, pentru un proiect, de niște fotografii făcute de un profesionist. Valentina Bălașa-Ario mi-a fost recomandată de o prietenă. Îmi doream să lucrez cu un fotograf care să intuiască cea mai bună variantă a mea, să găsească unghiul potrivit și lumina care să mă pună în valoare, dar fără a mă transforma într-o altă persoană, fără să-mi anihileze personalitatea și fără prea multe „ajustări”. Simplu, nu? Am trăit mereu cu ideea că viața unui model este foarte distractivă. Practică mi-a demonstrat că nu este atât de simplu cum pare la prima vedere. Dar să lucrezi cu Valentina este o plăcere, totul devine joacă, chiar și pentru cineva ca mine care trăiește într-un univers paralel de lumea modelelor. Mă gândesc să repet experiența.

La ceva timp de la ședința foto, am întrebat-o dacă ar fi de acord să-mi acorde un interviu? A fost receptivă la propunerea mea. I-am explicat că nu merg pe tipul de interviu Q&A. Prefer interviul-portret sau o combinație între cele 2. Consider că descrierea ținutei și a gesturilor spun foarte mult despre o persoană, iar dacă mai adaug și o prezentare a spațiului unde se desfășoară interviul, se conturează mult mai bine personalitatea celui intervievat (mereu las persoana căruia îi iau interviul să aleagă locul unde se va desfășura). Valentina a punctat că îmi citește blogul și are încredere în mine.

Ne-am întâlnit într-o după-amiază friguroasă la Seneca. Tenul ei pur și simplu radia. Se vedea că stăpânește de minune tipul acela de make-up care corectează orice imperfecțiune, flatează trăsăturile frumoase și dă senzația că a fost gata în 5 minute. Ca să poți arăta așa îți trebuie o tehnică desăvârșită plus cunoștințe solide pentru a duce totul spre un alt nivel. O ținută minimalistă în negru și gri întregea impresia de rafinament. Valentina posedă arta simplității, se observă cu ușurință din: lipsa bijuteriilor, manichiura discreta și eliminarea oricărui accesoriu inutil. Singura extravaganță un păr „scandalos” de strălucitor într-o culoare bine aleasă care îi punea în evidență ochii. Postura ei se afirmă înaintea vestimentației. Un expert realizează că posesorea unui astfel de outfit, stăpânește foarte bine un principiu. Calitatea primează în fața cantității. Pe Valentina hainele o întregesc, punând-o în valoare la fel ca rama unui tablou.

Eram entuziasmată să fac acest interviu. Îi urmăream de ceva timp proiectele și evoluția. Mi-a plăcut cum a debutat dialogul dintre noi. Pe picior de egalitate. O condiție esențială pentru un interviu bun.

Valentina știa de mică ce își dorește. Totul a început cu un concurs, Miss Neamț. La 15 ani a remarcat-o Agnes Toma care avea o prezentare la acel eveniment. I-a propus să prezinte moda pentru ea. A avut astfel o confirmare a potențialului ei. Nu a câștigat Marele Premiu, dar a luat Premiul de Popularitate. Așa a pornit cariera de model. Iar ea a știut că va veni în București să-și realizeze visul.

La 21 de ani își deschide propriul atelier de haine. Îmi povestea amuzată ce aventură a fost. A dat un anunț că angajează croitoreasă. Când deschidea ușa, cele care se prezentau pentru job, întrebau invariabil: „mama este acasă”? De atunci „muncea ca un cazac” și în continuare face asta. Astazi este designer vestimentar (rochii de gală) pentru artiști și personalități. Le îmbracă pe sopranele Leontina Văduva, Rodica Vica, prezentatoarea Andreea Perminov (pe care o consideră muza ei).

După ce a reușit să își pună la punct afacerea cu atelierul de croitorie, s-a aventurat și în domeniul fotografiei. Pasiune care a transformat-o în creator de imagine. A pus bazele unui proiect de dezvoltare a imaginii (restilizare) cu ajutorul machiajului și fotografiei. În studio nu consideră că muncește. Simte că este binecuvântată, pentru că are șansa să facă ce îi place, dar și să câștige din asta. La început nu a fost tocmai ușor. Urmărea banii, dar nu veneau. Mai târziu când nu am a mai pus atâta presiune pe ea, au apărut colaborările, iar banii au venit fără efort.

Maturizându-se începe să-și pună tot mai des întrebarea: „Care este contribuția mea în această lume? Ce pot face pentru mine și pentru cei din jur?” Fiind model atâția ani, era normal să fie interesată de evoluția stilistică din România. Într-o zi a realizat că moda străzii nu se prezintă prea atrăgător. Adolescentele și femeile tinere preferau un make-up agresiv, vestimentația lor ducea într-o zonă vulgară, îmbrăcau toate aceleași haine și (cu foarte rare excepții) nu aveau un stil propriu. Aceste aspecte o agresau. Își dorea să facă ceva în acest sens. Mai ales cu adolescentele.

VBA1 — **Fundația Calea Victoriei (cursuri)**

A început o colaborare cu Fundația Calea Victoriei. Și-a dorit un curs de educație vestimentară, dar a ajuns să predea un curs de make-up. În momentul în care a venit propunerea din partea Sandrei Ecobescu pentru cursul de machiaj și imagine (mai 2013) a realizat că deține suficiente abilități în domeniu să poată face față. De la ingeniozitatea cu care transforma imaginea doamnelor în studioul propriu, a trecut la o altă etapă. Urma să împărtășească aceste cunoștințe și altora. I-a luat 6 luni să structureze cursul, avea nevoie de o formulă cu aplicabilitate la grupe diverse de vărstă. A început (octombrie 2013) cu un grup pilot de 12 persoane. Și de atunci nu s-a mai oprit. Îi plac provocările. Îmi povestește de un curs unde a participat o adolescentă de 17 ani și o doamnă de 70. A fost solicitant pentru că a trebuit să se raporteze la segmente de vârstă foarte diferite. Ulterior s-a concretizat și al 2-lea curs de stil vestimentar și imagine pentru adolescenți, pentru domnișoare și doamne.

Cum era necesar să vorbescă în fața cursantelor, Valentina își dorea ca discursul să fie la înălțimea cunoștințelor ei. A învățat public speaking din mers ajutată de Elena Badea, de la Ernst & Young și a primit ponturi foarte utile de la Mihaela Tatu. Apoi a aprofundat subiectul la Fundația Calea Victoriei împreună cu Iulia Ivanov. Așa a putut să țină o prezentare de impact, a învățat să-și stăpânească emoțiile și stresul, să depășească blocajele și momentele dificile, să gestioneze diferite tipuri de participanți la prezentare. Teoretic, practic abilitățile au venit în timp. Acum, înainte de fiecare curs se încălzește. Asta o ajută cu claritatea ideilor. Fiecare suport de curs beneficiază de o structură și o organizare care îi permit să construiască ușor o poveste. „În clasa a 8-a aveam fobie să vorbesc în fața clasei iar acum, cu antrenament intens și reprogramare, ador să vorbesc în fața unei audiențe”.

Pe lângă toate astea Valentina Bălașa-Ario ține cursuri de machiaj și stil vestimentar în companii multinaționale, ca reprezentant al Fundației Calea Victoriei. Există un interes tot mai crescut al companiilor pentru acest gen de cursuri, în care se pune accentul pe codul vestimentar. Rezultatele celor care beneficiază de ele se reflectă într-o mai bună imagine la locul de muncă, dar și în relația cu clienții.

În cadrul Institutului Diplomatic ține cursuri despre vestimentația în diplomație și mediul de afaceri. În acest caz, rezultatele s-au văzut imediat. Tinerii diplomați au considerat informațiile foarte utile.

Q: Ce te face să uiți de griji?

A: Somnul, băile pe care le percep ca pe o îmbrățișare, iar asta mă detensionează. Cel mai mult îmi place să creez în propriul atelier.

Q: Peste ce nu poți trece?

A: Peste chestii legate de demnitate.

Q: Îți plac filmele vechi?

A: Normal. Cele din anii ’30-’40-’50. Imi place Grace Kelly și Audrey Hepburn. Cinematografia franceză și Brigitte Bardot.

Q: Oamenii care te-au inpirat?

pictorul Sabin Bălașa – pe plan uman, altfel nu aș fi descoperit niciodată lumina din mine;
Oprah – o admir pentru autenticitate;
Jon Butcher – asociat la Mindvalley. Îl urmăresc pe youtube. Mă inspiră cum să-mi organizez viața.

Q: Cartea care ți-a schimbat viața?

A: Jocul vieții și cum să-l jucam – Florence Scovel Shinn. Autoarea consideră că viața e un joc, iar pentru a-l juca bine trebuie să înțelegi legile universale care îl guvernează.

Q: Ce vârstă au prietenii tăi?

A: De toate vârstele, între 17-70 de ani. Mă înțeleg foarte bine cu Andreea Perminov, dar și cu soprana Rodica Vica. Pentru mine vârsta nu cotează, contează inspirația și determinarea pe care o transmit oamenii cu care mă împrietenesc.

Q: Ești fericită în prezent?

A: Cea mai fericită ființă din lume. Pentru că am învățat să nu mai am așteptări. Mă ghidez după expresia Fă rai din ce ai! ( Expresia asta mă urmărește, acum 2 săptămâni o altă Valentina îmi spunea exact același lucru. Menționez că cele 2 doamne nu se cunosc. Activează în domenii total opuse.)

Q: Colecționezi ceva?

A: Timbre și ilustrațiile cu pisici pictate de Arina Gheorghiță.

Q: Un regret?

A: Faptul că că nu am dat curs unui proiect. Rochii create de mine și pictate de Sabin Bălașa. Am înțeles că în viața sunt chestii care nu se amână.

Q: Muzica preferată?

A: Jazul anilor ’40 -’50.

Q: Ce ai învățat în timp?

să consider prioritate ce este important și urgent, deleg pe alții ce nu intră în prima categorie. În trecut nu făceam această diferență, iar asta genera un stres imens în viața mea;
să cer un un preț corect pe munca mea. Când am realizat propria valoare nu a mai fost o problemă să fac asta. Privind în urmă, atunci când acceptam un preț prea mic era echivalentul cu a cerși iubire.

Q: Cum ai învățat să îți gestionezi timpul?

A: Nu-mi place să-mi fac planuri pe termen foarte lung. Asta nu înseamnă că nu îmi respect proiectele sau nu sunt organizată. Caut să le gestionez cât mai bine pe cele prezente. Lunea este ziua mea liberă. Îmi fac acestă favoare. Atunci când sunt odihnită, ideile curg și sunt mult mai calitative.

Q: După ce motto te ghidezi acum?

A: „Nu muri cu muzica în tine.” Este vorba de muzica din sufletul nostru, pe care o ținem încătușată în tăcere. Lumea asta are nevoie de muzica fiecărui suflet. Doar așa ar putea deveni mai bună. Și stă în puterea noastră să facem asta.

Q: Crezi în Dumnezeu?

A: Da.

Q: Cum ai defini evoluția?

A: Prin creșterea nivelului de conștiință. Cu toți ne dorim să evoluăm de la nivelurile joase spre cele mai înalte.

[Pentru cei care nu au auzit de acest lucru voi face o scurtă detaliere. Fiecare nivel de conștiință coincide cu anumite comportamente și percepții umane. Trecerea de la un nivel la altul presupune o schimbare radicală. Nivelurile conștiintei din Piramida conștiinței – Dr. David R. Hawkins :

Iluminarea: 700 – 1000. Cel mai înalt nivel. L-au atins: Iisus, Buddha, Krishna, etc.
Fericirea: 540-600. Nivel atins de sfinți și persoane avansate spiritual.
Nivelul înțelegerii: 400 – 500. Nivelul știintei, al medicinei, al dorinței pentru cunoaștere.
Iertarea: 350-400. Cei care trăiesc la acest nivel duc la bun sfârșit orice lucru început și nu au frică de eșec.
Optimismul: 310-350. La acest nivel oamenii dau tot ce e mai bun și au o voință de fier.
Neutralitatea/Încrederea: 250-310. Individul este mulțumit cu viața sa. Nu pare să aibă motivație pentru evoluție.
Curajul: 200-250. La acest nivel, individul realizează că este responsabil pentru eșecul sau succesul său și pentru propria evoluție.
Mândria: 175-200. Este nivelul către care aspiră majoritatea oamenilor. Sunt oameni care ajung să se simta bine numai dacă au ajuns faimoși. Acest nivel este sursa rasismului, naționalismului, fanatismului religios, etc.
Furia: 150-175. Dorințele neimplinite generează furie și frustrări.
Dorința: 125-150. Dorința poate provoca schimbare, efectul invers este că înrobește individul.
Frica: 100-125. La acest nivel sunt cei care trăiesc sub regimuri dictatoriale sau cei implicați în relații abuzive. Aici se manifestă paranoia, neîncrederea, senzația că toți din jur vor să-ți facă rău, suspiciunea.
Amăraciunea: 75-100. Oamenii sunt nefericiți din cauza unor tragedii prin care au trecut. La acest nivel simți că toate oportunitățile te-au ocolit. Te simți o persoana ratată.
Apatia: 50-75. Nivelul disperării, al lipsei de speranță. La acest nivel sunt oamenii fără adăpost sau cei care trăiesc în săracie.
Vina: 30-50. Nivelul vinei. Individul blocat la acest nivel are stimă de sine scăzută și este incapabil de a-i ierta pe ceilalți.
Rușinea: Sub 30. Nivelul umilinței. Aici se regăsesc persoane cu gânduri de suicid, persoane victime ale abuzului sexual.]

Interviul cu Valentina Ario-Bălașa m-a făcut să văd dincolo de femeia frumoasă din fața mea. Mi-a demonstrat că este mult mai mult, de aceea mă simt datoare să punctez un aspect. Nu știu dacă se va percepe la citirea interviului ( este ceva emanat de gesturile Valentinei), dar în preajma ei ai un sentiment de liniște. Bucureștiul, rebel și mereu răzvrătit, care nu vrea să se supună nici unei reguli a rămas undeva în fundal. A fost anihilat timp de 2 ore, cât a durat întâlnirea, de femeia echilibrată care îmi vorbea despre viața ei.

Dacă v-a plăcut articolul mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Valentinei Ario-Bălașa.

Etichete evoluție, fotografie, inspirație, interviuri, stil

Diverse Interviuri

Curaj frate cu nebunia

Ne-am reîntâlnit în decembrie 2017. Am ajuns acasă hotărâtă să scriu articolul. Valentina Saygo este visul oricărui jurnalist. Povestește cursiv, nu uită să zâmbescă și fascinează prin pasiunea cu care se exprimă. Dacă mai adăugăm la asta și o anumită grație a gesturilor, e normal ca totul să se transforme într-un agrement. În astfel de situații articolul se scrie aproape singur. Cu toate astea, ceva mă făcea să amân. Au venit sărbătorile. Subiectul se încadra perfect pentru ianuarie. Oamenii se întorc cu forţe proaspete la birou și au nevoie de impulsuri. A mai trecut o săptămână. Nu găseam titlul potrivit. Un comentariu pe contul ei de Facebook m-a luminat.

Valentina Saygo este director general şi expert contabil în cadrul societăţii Ask for Accounting. A fost prima firmă din Romania care a implementat Tax Free (evitarea dublei impuneri). Începând acest business şi-a propus:

să facă lucrurile diferit, să schimbe modul de gândire în acest domeniu și să abordeze din cu totul alt unghi această activitate;
să folosească legislaţia în favoarea clientului, arătându-i care este cea mai bună variantă pentru el;
să apere drepturile clienţilor şi să îi protejeze. Cei mai mulți dintre ei nu și le cunosc. Ask for Accounting face posibil asta.

Drumul de la a vrea la a realiza a fost cea mai mare provocare. Nu a renunțat și a continuat să privească doar… înainte.

Am fost colege de facultate. Mă întrebam dacă succesul a schimbat-o? Dacă trebuia să mă conversez cu o „divă” expert contabil? Nu o mai văzusem de la terminarea facultăţii. Revederea mi-a confirmat că și-a păstrat nealterată energia, ușurința de a comunica cu oamenii și curajul de a înfrunta provocările. A adăugat hotărâre, dorința de a performa și intuiția că nu trebuie să aștepți schimbarea de la alții. Dacă vrei ca lucrurile să se miște într-o direcție, schimbarea începe cu tine. A pierdut din temperamentul și fricile tinereții, lăsând locul echilibrului și discernământului în situații limită.

Am pătruns într-un spațiu în tonuri deschise. Mobilierul păstra aceeași cromatică. Asta mi-a trezit o stare de bine pentru că afară se lăsase întunericul. Deși ordonat, nu era genul acela de biroul zen. Dosarele existau nu la modul agresiv, dar suficient să intuieşti că acolo se şi munceşte. Punctul de interes al încăperii era o reproducere după Marele val a lui Hokusai. Apoi privirea a reținut un portret al Valentinei în acuarelă, niște cărți undeva în fundal și un laptop burgundy (culoarea ei preferată).

Mă aşteptam să o găsesc îmbrăcată într-un taior elegant, perle şi o atitudine glacială. Valentina era într-o pereche de blugi, o ie veche şi nişte botine delicioase în picioare (burgundy cum altfel?). O vestă din blană gri şi o pereche de perle duceau ansamblul din zona casual într-un repertoriu mult mai sofisticat. Tuşa finală era dată de un inel opulent. Din ce îmi imaginasem eu, doar perlele erau prezente.

Am întrebat-o dacă s-a gândit vreodată că va avea atâta succes? Şi mai ales dacă şi l-a dorit? Răspunsul ei m-a şocat. Niciodată. Tot timpul am crezut că voi rămâne un bun executant. Apoi viaţa m-a adus într-un punct de unde nu am avut de ales. Atunci am învăţat că orice decizie e mai bună decât o indecizie.

A pornit-o empiric. Nu era familiarizată cu activitatea unui manager. Primul pas au fost cărţile (autori americani). În timp s-a dovenit că nu prea aveau aplicabilitate în România și Europa. Apoi a realizat că are nevoie de un curs de management. A optat pentru un program de trasformare organizaţională GM Masterclass Academy cu Petre Nicolae. Şi a simţit imediat schimbările. Până atunci nu ştia cum să recruteze un om de vânzări, ce să îi ceară?! Singurul domeniu în care era cu adevărat acoperită era cel contabil.

A avut parte de nopți nedormite, zbucium și lupta cu un sistem care bloca orice inițiativă din partea ei. 2014 a fost anul când şi-a permis prima vacanţa adevărată (2 săptămâni) după ani de muncă crâncenă. Dar a fost şi anul când la întoarcere şi-a schimbat întreaga echipă. A păstrat doar asistenta care astăzi este partener. A învăţat pe parcurs. A ajuns să ia decizii rapid şi nu a regretat. De multe ori contextul nu i-a permis să se gândească prea mult. A învăţat să fie radicală. Toate astea au fost ca o reclădire. Îmi subliniază că meritul nu îi aparţine în totalitate. Are şansa de a avea alături, oameni care înțeleg ce înseamnă munca de echipă. Iar acești oamenii la rândul lor se bucură de respectul ei.

Pentru că vorbea atât de frumos de proprii angajaţi, am întrebat-o cum îi alege? În primul rând mă interesează atitudinea unei persoane. Mai exact, cei 7 ani de acasă, nu cunoştinţele. Astea se învaţa. Cu educaţia e mai greu. A ajuns aici pentru că a înţeles la timp să pună preţ pe valoare. Singura care durează în timp.

Valentina este un expert contabil atipic. Pentru cine nu ştie cu se ocupă, o plasează cu siguranţă în alte zone de activitate. Este pasionată de cultura japoneză, cărţi, călatorii, fotografie şi sporturi extreme. Da aţi citit bine!

Cultura japoneză o atrăgea încă din facultate. Adoră stampele japoneze. În mod special Marele Val – Hokusai. A mers pe urma lor şi le-a găsit în marile muzee din Tokyo, Amsterdam și Londra. Nu poţi să iubeşti cultura japoneză şi să nu călătoreşti în Țara Soarelui Răsare. Am întrebat-o dacă există vreo legătură între Saigō Takamori – ultimul samurai şi numele ei. S-a eschivat cu eleganţa. Știu însă că un obiectiv turistic care a vrut neaparat să-l vadă în Japonia a fost statuia lui. Saygo nu este un nume frecvent în România şi cu siguranţa şi-a pus întrebări. Autorul preferat este Yasunari Kawabata.

Cărţile au un rol major în viaţa ei:

Eat, Pray, Love – a determinat-o să călătorescă și să spună adio unei căsătorii care nu mai funcționa,
Memoriile unei Gheişe au făcut-o să viseze. Aşa a descoperit o altă Japonie și obiceiurile ei,
cărțile de management o instruiesc profesional, le răsfoiește și recitește ori de câte ori este nevoie (preferata este Avantajul lui Patrick Lencioni),
Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus – John Gray, nu îi părăsește noptiera. Este cartea care m-a făcut să văd altfel relațiile de cuplu. Mă gândesc că dacă fiecare ar citi aceasta carte, lumea ar fi mai fericită în cuplu.

Călătoriile. Fiecare destinație de vacanță îi dă energie și posibilitatea de a se bucura de frumusețea locurilor. Destinații care au făcut-o să vibreze:

Pe primul loc retreatul de yoga din Bali, cu Andreea Pautov de la suntuncopac.ro, pentru că mi-a oferit atât de multă liniște și magie. Aș putea spune că am fost zen timp de o lună întreagă. Parcă pluteam pe nori și nimic nu reușea să mă scoată din starea aceea, nici măcar haosul Bucureștiului.
A doua a fost Londra. A văzut expoziția lui Hokusai și Marele Val (o inspiră atât de mult încât o reproducere se află în biroul personal). Concertul U2. A experimentat gastronomia în restaurantul lui Raymond Blanc, un chef pe care îl admiră și îl urmărește alături de alți 2 monștri sacri: Rick Stein cu reportajele lui absolut amețitoare și vocea aproape la fel de plăcută ca a bunicului David Attenborough. Al treilea este Gordon Ramsay.

Fotografia. Pasiunea s-a declanşat într-o excursie Foto trip în Cappadocia cu Dan Mirica, unde a plecat înarmată cu… telefonul mobil. Între timp, şi-a cumpărat o cameră serioasă. Este pregătită să exploreze, în luna mai, Zanzibarul şi Tanzania.

Sporturi extreme. Este pasionată de săriturile cu paraşuta şi scufundările sub apă. A dat dovadă de un curaj frate cu nebunia. Curajul este o prezență constantă în viața ei. Mignionă, fragilă nu te aștepți la asta din partea ei. Un paradox, nu are carnet. M-a lăsat să înțeleg că nu este o prioritate, dar sporturile extreme da.

Pe lângă activitatea de zi cu zi în cadrul firmei proprii, Valentina:

este membru în boardul Fundației Olimpice Romane, alături de Andreea Raducan și Valeria van Groningen. Fundația este înființată de Ion Țiriac. Sprijină copiii cu potențial olimpic, viitori sportivi precum și foștii sportivi care și-au încheiat cariera și au nevoie de ajutor.
s-a alăturat Consiliului Național al Intreprinderilor Private Mici și Mijlocii CNIPMMR condusă de Florin Jianu. Acest lucru îi permite să participe la dezbateri legislative pe teme fiscale. Datorită consiliului este prezentă în Comisia de dialog social a Ministerului Finanțelor sau în Parlamentul Romaniei.
și-a descoperit o calitate de care nu știa, aceea de a traduce din română în română legislația fiscală. Rezultatul, primește invitații pentru a participa la emisiuni de televiziune unde dezbate subiecte din sfera contabilității. Și cum nu ratează nici o provocare prin care să-și facă cunoscută activitatea, a reușit să depășească emoțiile vorbitului în direct.
este trainer pentru antreprenori sau contabili juniori. Referitor la traininguri, aș putea spune că sunt egoistă și că mă încarc de energie după fiecare din ele. Oamenii îmi spun că nu se așteptau ca un domeniu atât de tehnic și plictisitor să fie captivant și interactiv.
scrie articole despre legislația fiscală în presa economică. Îi place tare mult să fie trainer și să scrie. E adevarat că mi-aș dori să scriu mai des. Cu toate că subiectele sunt tehnice sau aride, mă străduiesc să le fac ușor de lecturat.

Cum a ajuns aici? Poate pentru că are ca motto: Fă rai din ce ai! Și pentru că încearcă în fiecare zi să devină cea mai bună versiune a ei. Pentru că nu se plânge, pentru că nu renunță și pentru că dă dovadă în tot ce face de un curaj frate cu nebunia.

Eu am plecat de la întâlnirea cu Valentina, mai convinsă ca niciodată, că ceea ce te sperie se poate transforma în șansa vieții tale.

Fotografii din arhiva personală a Valentinei Saygo.

Etichete evoluție, inspirație, interviuri, proiect

Diverse

Mircea

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 15 ianuarie 2018
2 comentarii la Mircea

America (corect S.U.A). Când spui America asociezi cu pământul făgăduinței. Visăm la ea, dar despre locuitorii acestei țări ne place să credem că nu sunt foarte instruiți. Cu toate astea, universitățile lor sunt căutate de studenții din întreaga lume.

În 1958 un profesor vine din Paris să predea la Universitatea din Chicago. Este renumit. Reputația lui a străbătut oceanul. Și e român. La cursurile lui (unde predă istoria religiilor) sala de curs devine neîncăpătoare. Profesorul este Mircea Eliade. Printre studenții care îi frecventau cursurile, un american plin de admirație pentru marele filozof a promis atunci un lucru. Dacă va avea un copil îl va chema Mircea. Copilul a venit pe lume, dar era fată. Tatăl și-a ținut promisiunea și ca un omagiu pentru profesorul preferat, a numit-o Mircea. Cât de mult să te impresioneze un om ca tu să nu revii asupra deciziei. Din dragoste pentru un profesor, în America este o femeie pe care o cheamă Mircea. Mircea Monroe. Este actriță și în toate interviurile aduce aminte de profesorul Eliade și povestea numelui ei.

26855805_2061680680742596_2045019502_n — Mircea Monroe ( Pinterest)

În 1985 Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade, Catedrei de Istoria Religiilor. Pentru prima dată în lume, unei catedre universitare i se conferă numele unei personalități în viață.

Mircea Eliade a iubit America. A venit pentru un curs de 8 luni și a rămas aproape 30 de ani. La Universitatea din Chicago avea printre colegi, laureați ai premiului Nobel. O lume întreagă îl elogia. Era cunoscut la fiecare Universitate din America și Europa de Vest.

Romania ce a făcut pentru el? Acum ce face România pentru el. Ce face românul obișnuit? Câți își mai amintesc astăzi de Mircea Eliade?

Știți ce este mai trist? Că suntem mai atrași de fotografia unei actrițe frumoase decât de marele filozof. Este Romania de azi în care plagiatul a devenit o virtute, iar a-l citi pe Eliade o rușine. Romania în care trăim. Când spun România nu face nimic, știu la ce mă refer. Nu vorbesc de statui, străzi și edificii care să îi poarte numele, deși și la capitolul asta suntem deficitari. Vorbesc de fapte concrete care să-i aducă în prim plan munca. A auzit cineva de burse date de privilegiații acestei țari? Trăim vremuri în care mecenatul aproape nu există, dar cumpărarea unei diplome a devenit un stil de viață. Ne plângem că trăim într-o țară urâtă și coruptă de unde omenia, frumusețea, gesturile elegante și vocabularul ales au dispărut.

Să-l omagiezi pe Eliade e simplu. E suficient să-i citești cărțile. Așa demonstrezi că nu îți dai acordul să trăiești într-o lume din care reperele dispar. Cum ar fi România cu oameni care citesc? Începând cu omul obișniut până la cei care ne conduc. Faceți un exercițiu de voință. Încercați numai să vizualizați o astfel de lume. Cărțile au puterea să schimbe oameni, iar oamenii au puterea să schimbe lumea. Cârcotași vor spune că nu e nevoie să citești ca să ajungi undeva. Au dreptate, dar cei care ajung undeva nu schimbă nimic, nici măcar pe ei însuși. Dacă asta îți dorești este în regulă. Asta înseamnă că ești un om fericit. Un om fericit se poartă frumos, ajută, încurajează și înțelege impactul unui om de caracter. Dar dacă tu ai ajuns undeva, dar ai o atitudine corozivă, umilești și îți este frică că mâine cineva îți va lua locul contrazici mitul omului ajuns undeva. România a devenit locul unde tot mai des se ajunge undeva, nu cineva.

Nu spun că toată lumea ar trebui să citească Istoria credințelor și ideilor religioase. Să vezi în cafenele, parcuri sau în metrou persoane citindu-l pe Eliade? Ar fi o utopie și nici nu e de dorit. Toată lumea să facă același lucru aduce a dictatură. Cred cu tărie că fiecărui român ar trebui să citească o carte scrisă de el. O carte, atât! Și pentru că nu mă pot abține, recomand 2 cărți:

Nuntă în cer, o carte scrisă în 1938. Acțiunea se petrece în România interbelică. Doi bărbați uniți de dragostea pentru aceeași femeie. Întâlnirea lor permite o radiografie a eternului feminin. O abordare mai puțin întâlnită la Eliade. Pentru devoratorii de romane de dragoste o recomand.

Romanul adolescentului miop, te poate motiva la o vârstă tânără mai mult decât 100 de cărți de dezvoltare personală. O carte despre cunoașterea de sine, o carte de unde înțelegi că disciplina și singurătatea (atât de blamate astăzi) pot pune bazele unui caracter puternic.

Erau vremuri când te numeai intelectual dacă citeai în original cărțile nou apărute, dacă știai latina și greaca veche și dacă aveai o contribuție majoră în domeniul în care activai. Astăzi te numești intelectual dacă nu te mai uiți la televizor și mai deschizi o carte din când în când.

Etichete inspirație, poveste reală

Diverse Păreri

Visătorii schimbă lumea

Mulți considerăm că a fi freelancer în România este o nebunie. De aceea, le spunem celor care vor să apuce pe drumul asta, să revină la realitate. Nu încurajam oamenii să-și urmeze visele, deși pretindem că ne place creativitatea și frumosul. Suntem de acord cu asta, dar nu ca o activitate de bază, doar ca ceva auxiliar. Nu pot să ignor realitatea și să nu realizez un fapt. Mulți din cei care au avut curajul să viseze au schimbat lumea, pentru că au modificat mentalități. Realiștii nu au curajul nici măcar să-și schimbe jobul. Și mai realizez ceva, creativitatea nu a omorât pe nimeni, pe când un job care te sufoca reușește asta. Poate nu fizic, dar spiritual cu siguranță te anihilează. În continuare voi povesti despre oameni obișnuiti, care au îndraznit să își protejeze visele și să le facă să devină realitate.

Inoza/ Ina Țăranu-Hofnar – blog
Aveți și pe roz/Liana Popa – blog
Blogul unei cititoare de cursă lungă/Laura Câlția – blog
Style Diary/ Irina Markovits – blog
Andreea Balaban – vlog și blog
Scena 9 – platformă culturală
Coffentropy/Irina Radu – blog și vlog
Alexia Udriște – ilustrator
Octav Drăgan – fotograf

Ina Țăranu-Hofnar este preferata mea. Paradoxal, este singura pe care nu am descoperit-o eu. Blogul ei mi-a fost recomandat de o prietenă. O să-ți placă! Aveți multe în comun. Nu m-am uitat atunci, dar numele blogului a refuzat să dispară din mintea mea. Interesant pentru că dacă nu-mi notez uit! Am început să renunț încet-încet la blogurile care se îndreptau într-o direcție cu care eu nu rezonez. Din curiozitate am intrat pe Inoza. Mi-a plăcut, atât de mult încât nu l-am mai părasit. Micul ritual care mi-a schimbat viața cred că este cel mai cunoscut articol al ei, iar dacă ai în tine o licărire de creativitate nu ai cum să-l ignori. Mie însă mi-a plăcut 100 de respingeri. L-a publicat pe 22.09.2017 în ziua în care eu mi-am deschis blogul. Un articol inspirator. M-a motivat să-mi testez curajul. Să contactez persoane despre care doream să scriu pe blogul meu. Fără articolul Inei nu aș fi acționat imediat. Surprinzător au fost oameni care au acceptat colaborari, fără să ceară prea multe asigurări. Normal că am avut parte și de respingeri. Lucrurile nu stăteau extraordinar în cazul meu. Este un blog la început de drum, nu sunt cunoscută, iar cei contactați sunt neîncrezători. La asta se mai adaugă ceva. Îmi doresc colaborări cu un anumit tip de persoane. Oameni pe care să-i plac, oameni care prin ceea ce fac dovedesc că înțeleg ce putere poate avea exemplul unui om de caracter. Oameni care luptă pentru visele lor, care nu renunță la ele, oameni care încearcă să fie cea mai bună versiune a lor, care au grijă cu ce și cine își asociază numele. Ce șanse am punând asemenea condiții? Timpul o să decidă. Pe Ina o urmăresc pentru curajul cu care își exprimă emoțiile, pentru umanitatea de care dă dovadă, pentru modul cum știe să motiveze și încurajeze alte persoane. Și pentru că iubește animalele. Are o cățelușă Lily.

Liana Popa, dacă ar fi să o definesc într-un cuvânt, originală ar fi cel mai potrivit. I-am descoperit blogul, Aveți și pe roz, într-o seară de vară. Cred ca am stat ore bune pe el. A doua zi la birou eram moartă de somn, dar extaziată de ce descoperisem. Zâmbeam non-stop. Colegele se uitau ciudat la mine. Admir la Liana că nu este disperată să iasă în față, că propune o vestimentație cu accente din zona ludicului, că militează pentru o întoarcere la lucrurile simple, alături de fantezia debordantă cu care și-a decorat casa. În spatele acestui stil de viața stă un om care a studiat Istoria Artei. Îmi place la nebunie că își protejeză unicitatea. Când intru pe blogul ei, sunt sigură că nu am să găsesc variațiuni pe aceeași temă. Acum pe bune de ce trebuie să scrie toată lumea despre același subiect? Eu o găsesc sofisticată. Cred că vrea să fie apreciată pentru ce face, nu pentru cum arată. Liana mixează pantofi sport, asimetrii, sacouri bine structurate, rezultând un look casual care o detașează clar din mulțime. Unele din fustele ei mă duc cu gândul la Catherine Denueve în Umbrelele din Cherbourg. Bineînțeles, reinterpretate nu copy-paste. Mă amuză modul cum își alege poșetele. O geantă cu un print floral. Cei de la Musette parcă au creat-o special pentru ea! Îmi plac persoanele originale, iar la capitolul asta Liana e leader. Original e și numele câinelui ei… Igor.

Pe Laura Câlția o ador. Scrie recenzii despre cărți. Sunt dependentă de rubrica ei de noutăți literare. Așa aflu ce cărți au mai scos editurile, pentru ca apoi să mă axez pe cele care mă interesează. Recunosc că nu îi urmăresc blogul, Blogul unei cititoare de cursă lungă, la fiecare postare, dar când am timp intru și recuperez. Nu-i ratez contul de Facebook și Instagram. În timp ce fac asta îmi induce o stare de fericire (da ați citit bine), pentru că Laura trăiește pentru cărți, respiră cărți și vrea să împărtășească acestă dragoste cu alții. Normal că îmi aleg ce mă pasionează. Poate nu avem mereu aceleași gusturi sau păreri, dar îmi ușurează enorm viața. Îmi plac fotografiile, de pe Instagram, unde văd colțul în care citește, agendele unde își notează citate, cartea momentului, ritualul lecturii. Poate fotografiile nu sunt perfecte, unghiurile nu sunt cele mai potrivite, dar tocmai asta le dă autenticitate. Mă gândesc că niște poze perfecte nu s-ar potrivi. Ar pica în comercial. Contul de Instagram m-a cucerit cu cartea Adinei Nanu – „Călătorie în jurul casei mele”. Mă inspiră ce carte să citesc. O termin și apare o altă postare. Și povestea se repetă. Datorită ei am descoperit-o pe Simona Antonescu în 2017. Prin blogul ei, Laura îmi face viața mult mai frumoasă.

Irina Markovits, este jurnalist de modă și consultant de stil. Acum ceva ani, sursele de informare erau revista Elle și blogurile de modă. Așa am descoperit Style Diary. In blogroll-ul ei am regăsit o mare parte a blogurilor pe care le urmăream atunci. Citindu-i articolele am realizat că are în spate o bună documentare și că face totul la un nivel profesionist. Folosește un limbaj elegant din care este vizibil exercițiul cititului. Cu trecerea timpului, articolele Irinei deveneau tot mai atractive. A început să combine vestimentații cu povești, emoții, stări și trimiteri spre lectură. Te face să înțelegi că degeaba obții un look sofisticat, dacă nu ai și o minte sofisticată. Irina nu m-a inspirat numai vestimentar. La ea pe Instagram am văzut Arta interviului – Lawrence Grobel pe care o citesc acum. Nu mai știu de câți ani o urmăresc. Cu toate astea nu m-am plictisit. Trebuie să recunosc, am intrat pe blogul ei datorită numelui. Irina este numele meu preferat.

Andreea Balaban. Este mai cunoscută pentru canalul de youtube, deși are și blog. Instagramul ei se bucură de multă popularitate. Să stau 45-50 minute să uit la un video? Nu. Dar „niciodată să nu spui niciodată”. La canalul ei se uită fiica mea. Și am început și eu să o urmăresc. Andreea are o relație specială cu camera de filmare, crește spectaculos ca atitudine, stil și în cam tot ce face în ultima vreme. Multe persoane care o urmăresc spun că atunci când erau cu moralul la pământ, Andreea le-a ajutat să meargă mai departe. Are acel ceva care seduce audiența… și o face iubită de oameni. Este posesoarea a 2 pisici negre: Rumburak și Poirot. Despre Andreea găsiți un articol scris de mine Ce poate face o scrisoare?

Scena 9 – este o platformă care te ține la curent cu viața culturală din România. Multe dintre articole, ating subiecte care îți fac sufletul să vibreze. M-am axat pe câțiva jurnaliști pe care îi urmăresc constant. Consider că se face jurnalism de calitate. Scena9 favorizează emulația prin numărul mare de jurnaliști care scriu aici. Mă inspiră stilul în care sunt redactate articolele. Ultimile favorite: Toate fotografiile Regelui (îl consider cel mai original scris în acel moment), Cel mai bun sfat – de la 21 de jurnaliști, (te determină să vezi jurnaliștii cu alți ochi), Fotoreportaj: Aici a fost o farmacie (un loc care te face să visezi, mie mi-a deschis apetitul să caut în ziarele vremii cum se trăia atunci în România), Artă și muncă: 9 artiști vorbesc ce nu merge în meseria lor. Sunt multe articole, pe toate gusturile. Trebuie numai să cauți.

Irina Radu e nou intrată în preferințele mele. Blogul ei Coffentropy are o grafică aparte. O urmăresc pe insta story. Mă amuză, are un vibe pozitiv, chiar și atunci când are zile proaste, o cheamă… Irina, citește și este din Cluj. Deși am înțeles că este medic veterinar, pare mai apropiată de zona graficii. Cred că ar fi și o bună actriță. Irina este fermecătoare. Câți oameni fermecători mai vedeți în ziua de azi? De aceea consider că este o mare calitate. Cum să nu o placi? Voi fi atentă la evoluția ei și la… Poca.

Alexia Udriște are nişte ilustrații… un deliciu. Te plimbă într-o lume plină magie. Răzbate o sensibilitate aparte din modul în care desenează, sensibilitate pe care nu ai cum să o ignori. Sub fragilitatea ei intuiesc un caracter puternic. Dacă arunci o privire pe blogul ei realizezi asta. Alexia desenează, citește mult și mai nou brodează. Nu mă pricep, dar când vezi cu câtă pasiune se dedică noului hobby parcă îți vine să te apuci și tu. Peste proiecte, desene și cărți guvernează pisicile. Nu înțeleg cum se întâmplă, dar un ilustrator talentat are întotdeauna pisică. Alexia are… 4. Alexia are talentul de a face lumea asta mai frumoasă.

Octav Drăgan – fotografie. Îmi place că este nelipsit din punctele fierbinți, acolo unde se întâmplă evenimente importante. Îi urmăresc contul de Facebook și Instagram. Fotografiile de la funerariile Regelui Mihai au fost, de departe, cele mai reușite din tot ce am văzut. Surprinde fața necosmetizată a Bucureștiului. Este prezent la parade, la manifestații și ceremonii. Îmi plac emoțiile pe care le generează fotografiile lui. Îți induc o stare de grație, în lumea asta care devine pe zi ce trece tot mai nebună.

Etichete inspirație, online, pasiune, trăiește frumos, visuri

Cultură Viața mea

Cărți citite în 2017

Pe urmele Marthei Bibescu – Dan Dornescu
Maria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești
444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara – Neagu Djuvara
Biblia pierdută – Igor Bergler
Love & Gelato. Vacanță la Florența – Jenna Evans Welch
Adusu-mi-am aminte – Aspazia Oțel Petrescu
Podul Mogoșoaiei, Povestea Unei Strazi – Gheorghe Crutzescu
Arta Conversației – Ileana Vulpescu
Balcicul Reginei Maria – Diana Mandache
Întoarcerea lui Vintilă Horia – Marilena Rotaru
Jurnalul unui țăran de la Dunare – Vintila Horia
Vintilă Horia. Exilatul din exil – Mădălina Violeta Dîrmină
Carol – Patricia Highsmith
Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor – Ileana Toma
Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay
Amanții din Bizant – Mika Waltari
Bizanț, o lume pierdută – Jonathan Harris
Omul obsedat de cărți – Allison Hoover Bartlett
Darul lui Serafim – Simona Antonescu
Regina Maria și America – Adrian Silvan Ionescu
Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu – Diana Mandache
Hanul lui Manuc – Simona Antonescu
Arta de a vinde artă – S.N. Behrman
Căderea Constantinopolului – Vintilă Corbul
Crimă și pedeapsă – Feodor Mihailovici Dostoievski
Țara pe care o iubesc. Memorii din exil – Maria, Regina Romaniei
Exilul Regelui – Diana Mandache
Carnetul din Port-Hart -Ileana Vulpescu
Firma -John Grisham
Rămas-bun casei părintești – Ileana Vulpescu
Eternul Soț – Feodor Mihailovici Dostoievski
Muza – Jessie Burton
Puține cuvinte, multă iubire – Ieromonah Hrisostom Filipescu
Cină cu Picasso – Camille Aubray
Arhitectul parizian – Charles Belfoure
Supraviețuitorii – Georgia Hunter
Ultima romantică – Hannah Pakula
Gala-Dali – Carmen Domingo
Iarna la Paris – Imogen Robertson (carte pentru adolescenți comandată de fiica mea, dar cum era legată de lumea artei am citit-o. Nu o recomand pentru un cititor cu standarde mai înalte, merge însă dacă ai până în 20 de ani. Prea previzibilă.)
Biblioteca umbrelor – Mikkel Birkegaard

În 2017 am citit destul de puțin. Uitându-mă pe listă, măcar nu sunt cărți de care să nu îmi amintesc absolut nimic așa cum s-a întâmplat în 2016. Dar sunt cărți care nu ar fi avut ce să caute acolo.

26653668_2056865197890811_334294564_o — Favoritele anului 2017

Cartea preferată în 2017: Întoarcerea lui Vintilă Horia – Marilena Rotaru. Vintilă Horia, un prozator de referință pentru literatura exilului românesc, nu ocupă, din păcate, locul pe care îl merită cu adevărat. Acest om și-a iubit țara cu disperare, dar Romania nu l-a iubit pe el. În anul 1960 i s-a acordat premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. A fost o victimă a comunismului. Securitatea îi întocmește dosar pentru a demonstra că a fost admirator al lui Hitler, ceea ce declanșează un scandal de presă monstru. Chiar dacă cartea a cunoscut vânzări record, sufletul acestui om, atat de sensibil, a fost călcat în picioare.

Editura preferată în 2017: Vremea pentru că a continuat să publice cărțile lui Vintilă Horia, pentru că nu pică în comercial și pentru că își păstrează în continuare un standard înalt.

Autorul preferat în 2017: tot Diana Mandache. Istoric specializat în istoria regalității. Rar se întâmplă să citesc toate cărțile unui autor. Aștept cu nerăbdare să publice o nouă carte.

Autor descoperit în 2017: Simona Antonescu. Am descoperit-o citind blogul Laurei Câlțea. Chestionar de cititor de cursă lungă și Noutăți editoriale. Îmi place mult această doamnă care citea Frații Karamazov la 14 ani. De profesie chimist nu a renunțat la visul de a scrie. Serile din săptămană le folosește pentru a se documenta, iar în weekend scrie. Zi lumină, de la 8 dimineața până seara. Deși e intrată recent în aceasta lume, este dovada că visele trebuie mai întâi ocrotite și apoi realizate.

Personalitatea preferată a anului 2017: tot Regina Maria. Nu o să spun prea mult pentru că Regina Maria merită un articol întreg pe acest blog. Vreau însă să subliniez, subiecte care sunt foarte en vogue acum în social media nu îi erau străine Reginei Maria. A fost o persoană creativă și avea PR-ul în sânge.

Cărți cu subiecte legate de lumea artei, despre pictori și tablouri mă fascinează și rămân în topul preferințelor mele. E o iubire mai veche. Iar la o iubire adevărată nu poți să renunți. Încă mă las sedusă de asfel de cărți. Pe blog am recenzii aici, aici și aici.

Cărți ce descriu lumea fascinantă a cărților vechi și a bibliotecilor misterioase. Iubesc cărţile, atât de mult încât nu mă mulţumesc doar să le citesc, sunt vrăjită şi de farmecul estetic al volumelor vechi. Cu Omul obsedat de cărți – Allison Hoover Bartlett am pătruns în lumea cărţilor rare guvernată de anticari, ediţii princeps şi bibliofili rafinaţi. Aşa m-am familializat cu termeni ca incunabule (volume de la începuturile tiparului 1450-1500), manuscrise cu anluminuri (pictură de manuscrise medievale). Pe blog am recenzia aici.

Cărți despre Holocaust: Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay, tratează despre razia de la Velodrome d’Hiver. O carte care nu trebuie ratată. O pată neagră în istoria Franței, cu atât mai mult cât a fost îndreptată asupra copiilor. Supraviețuitorii – Georgia Hunter este povestea familiei Kurc, o supraviețuitoare a Holocaustului din Polonia.

Pentru cei cu aplecare spre religie: recomand Maria Sa, Neagoe Basarab. Insemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești, o carte-jurnal duhovnicesc scrisă de soția lui Neagoe Basarab. Îmbină istoria cu ficțiunea. Ne povestește despre un domn român care a trăit în mod isihast.Mi-a plăcut foarte mult. Puține cuvinte, multă iubire – Ieromonah Hrisostom Filipescu, se citește ușor. Cu toate astea te pune serios pe gânduri.

Pentru cei pasionați de istoria Imperiului Bizantin: Amanții din Bizant – Mika Waltari și Bizanț, o lume pierdută – Jonathan Harris. Lumea Bizanțului este o pasiune mai recentă. Care merită un articol separat. Nu poți vorbi despre Bizanț într-o frază. Voi continua în 2018 cu Istoria Imperiului Bizantin.

În 2017 nu prea am citit memorii, deși sunt genul meu preferat. O să recuperez în 2018.

M-au dezamagit și nu ar fi trebuit să le cumpăr. M-am lăsat păcălită de niște recenzii care nu meritau băgate în seamă :

Love & Gelato. Vacanță la Florența – Jenna Evans Welch
Biblia pierdută – Igor Bergler
Carol – Patricia Highsmith
Arhitectul parizian – Charles Belfoure

Nu am studii de specialitate. Mă las ghidată de emoții. Știu că ar trebui să fiu mai practică. De câțiva ani citesc doar ce îmi place. Nu mă interesează cărțile la modă, nu rezonez la noțiunea de bestseller. Dacă nu îmi spun nimic, trec fără nici un regret pe lângă ele. Viața e prea scurtă să citesc ce îmi propun campaniile de marketing.

Voi încheia cu o poveste legată de cărți. În clasa a V-a ne-a venit în clasă o nouă colegă. Era scundă și avea o privire pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Ochii ei albaștri te trimiteau cu gândul la candoarea unui copil, erau ochi care nu cunoscuse încă răutatea. Diriginta a așezat-o în prima bancă, lângă mine. Amândouă aveam același prenume. Privind în urmă îmi dau seama că nu a fost nimic întâmplător. Nu-mi place să mă uit insistent la oameni, dar nu puteam să mă abțin să nu o privesc cu coada ochiului. Era altfel, ceva mă încânta și nu îmi explicam ce. Luni de zile am încercat să-mi lămuresc acestă atracție. Ne ințelegeam bine. Am început să ne vizităm. Îmi placea să merg la ea acasă. Părinții ei mă făceau să mă simt specială.

Am crescut într-o casă cu cărți. Îmi amintesc și acum, cum totul în jurul meu dispărea, când mama ajungea acasă cu ultimile noutăți. Când vreo colegă sau un coleg intrau pentru prima dată în casa noastră exclamau Ce multe cărți ai! Despre cărți nu mai știu cum am început să vorbesc cu E. Cred că îi împrumutasem o carte. Și la ea în casă erau multe cărți. Părinții ei erau profesori de română. Normal să iubească cărțile. De obicei ne petrecem vremea în camera ei. Căutam o carte care nu o găsisem nicăieri. Mi-a spus că o are. Împreună am început să scotocim. Nimic. Nu cred că o ai! Ba da! mi-a spus. Stai un pic!. A început să deschidă, pe rând, toate ușile din biblioteca care inițial păreau dulapuri. Am rămas fără suflare. Erau acolo ediții princeps, multe carți din perioada interbelică și chiar mai vechi. M-am uitat la ea. Ai voie să faci asta? Stai liniștită, am acordul lor, mi-a spus zâmbind. Au văzut că îți place să citești. Te poți uita, dar nu am voie să ți le dau acasă. Am reacționat ciudat. M-am îndepărtat și am aruncat o privire de ansamblu. Într-un colț am văzut o colecție mare de reviste. Și știți ce am facut eu? O greșeală pe care o să o regret toată viața. Din toate comorile alea, eu am ales să mă uit pe o colecție de reviste Cinema din perioada interbelică. Eram vrăjită de Greta Garbo și mi-am petrecut multe zile citind despre Sfinxul suedez. Erau scrise altfel. Trăiam în anii `80 ori presă comunistă nu îngăduia luxul, starurile pline de strălucire îmbrăcate la case celebre de modă, mașini cu șofer, hoteluri de lux, conferințe de presă, sute și mii de admiratori care să-și ovaționeze vedeta favorită. Comunismul ne vroia pe toți la fel. Claritatea imaginilor și frumusețea actrițelor mă năucea. Acolo am citit despre ce a însemnat filmul „Pe aripile vântului”, despre Vivien Leight și Laurence Olivier. Erau tineri, frumoși și îndrăgostiți! Multe dintre cărți erau de la editura Socec. Erau și cărți în limba franceză dacă îi aduc bine aminte. Nu știu sigur pentru că toată atenția mea a fost atrasă de revistele Cinema. Dacă aș putea da timpul înapoi?

Fata aceea a terminat istoria. La scurt timp a început să scrie în diverse publicații. A făcut jurnalism ani buni. Într-o zi a plecat cu o bursă peste ocean. Definitiv. Mereu îmi voi aminti de ea. Pentru frumusețea deschisă în fața mea, în acea zi, printr-un simplu gest al ei. Pentru amintiri pe care le voi purta în suflet toată viața. Pentru că mi-a permis să pătrund într-o lume de care nu știam. O lume mult mai frumoasă decât realitatea în care trăiam atunci. Celor care mă întreabă de ce iubesc atât de mult cărțile le răspund. Pentru emoțiile care le provoacă, pentru că citind pot scrie mult mai ușor. Pentru că îmi place să socializez cu oameni „ciudați”, care după lectura unei carți bune simt cum le cresc o pereche de aripi. Este vorba de acei oameni care radiază frumusețe în jurul lor. De cei care au o viziune mult mai șlefuită asupra lumii.

Cred în toate formele de frumos! Pentru mine nu contează dacă sunt oameni, fapte, cuvinte sau lucruri. A fost întâlnirea mea cu cărțile… frumoase!

Etichete cărți, educație, inspirație, poveste reală, recomandare

Diverse

Adevăr versus minciună

Despre mine, se spune că știu să scriu despre oameni și poveștile lor. Se mai spune că am o slăbiciune emoțională pentru oameni frumoși, pentru oameni de valoare, pentru oameni care luptă pentru visurile lor și care nu renunță ușor.

Astăzi sunt pusă în fața unei mari provocări. Să scriu despre Majestatea Sa, Regele Mihai I al Romaniei. Copleșitoare misiune. Nu l-am întâlnit niciodată, îl cunosc doar din cărți, interviuri și documentare. Toată săptămâna trecută a generat un tzunami de idei, dar nimic nu se lega, pentru că nimic din ce scriam nu se ridica la înălțimea augustității Regelui Mihai. Eram paralizată de neputință. România pierdea pe ultimul ei rege, iar eu nu-mi puteam ordona gândurile. O săptămană întreagă nu am postat nimic. M-am decis apoi să scriu exact ceea ce simțeam. În aceste zile, s-a vorbit la televiziune și s-au publicat o avalanșă de articole despre viața Regelui. Cred că, în sfârșit, se cunoaște adevărul. De aceea, relatările mele se vor axa pe emoțiile generate de decesul majestății Sale. În online se promovează principiul că pe un blog trebuie să scrii atunci când evenimentul este fierbinte, nu mai târziu. Trebuie să fii printre primii. Se pare că eu l-am încălcat. Pentru că am vrut să fiu acolo, să văd oamenii, să respir același aer cu cei care au dorit să-l conducă pe ultimul drum. Și vreau să am măsură. Nu vreau să mă raportez numai la detaliul aflării veștii, vreau un tablou de ansamblu al evenimentului. Majestatea Sa, merită un articol onest nu o știre.

Ziua de 16 decembrie 2017 a intrat, cu siguranță, în istoria mare a acestui neam. Cu toți am avut șansa să participăm. Cei care au făcut-o, vor putea spune copiilor și nepoților că au luat parte la funerariile ultimului Rege al românilor. De aceea, pentru mine a fost vital să ajung acolo. În aceea zi, peste Romania au domnit „liniștea, iertarea și seninul”. Am uitat să ne mai luptăm între noi, partidele politice au avut buna-cuviință să îngroape securea războiului cu monarhia, guvernanții au dat dovadă de decență, iar oamenii care l-au iubit au adus o mare de candele, coroane și flori albe. Ne-ați unit Majestate! Prin moarte. Regele Mihai a devenit, pentru noi toți, un reper moral care ne-a arătat că noblețea sufletească, demnitatea, onoarea și eleganța în maniere mai pot există. Ne-a demonstrat că mai poate fi loc pentru o lume din care Dumnezeu să nu fie izgonit. În lumea Regelui Mihai umanitatea refuză să dispără. Prezența în număr atât de mare a românilor la funeralii demonstrează că tocmai această lume a Regelui Mihai este lumea în care ne dorim cu atâta disperare să trăim!

În această perioadă „cineva” a simțit nevoia să scrie pe blogul personal un mesaj de rămas bun pentru Majestatea Sa. „Cineva” care nu i-a permis să revină în țară, „cineva” care nu i-a permis să participe la funeraliile unui prieten drag (Corneliu Coposu), „cineva” care l-a tratat ca pe un infractor, „cineva” care a încurajat ani în șir ca Regele să fie denigrat și umilit. Cu toate astea, Majestate ați învins! Ați demonstrat că adevărul este mult mai sofisticat decât minciuna. Dumnezeu a îngăduit acelui „cineva” să trăiască suficient pentru a vedea funeralile Regelui Mihai I al Romaniei. Cum a înțeles Majestatea Voastră să respundă la toate mizeriile? Ridicând ștacheta cât mai sus, dând dovadă de demnitate, onoare și patriotism. Vrem sau nu vrem, trebuie să admitem că atitudinea Majestății Voastre nu ne-a lăsat indiferenți. Ne-a schimbat pe toți. De acum comparațiile se vor simți altfel. Comportamentul Regelui undeva acolo sus și conduita politicienilor jos, de astăzi mult mai jos. Când undeva la o tribună se va vota o lege care îl lovește și îl marginalizează pe romanul obișnuit, această faptă va deveni trădare… de neam și țară. Iar trădătorii, se știe Majestate, sunt temuți, dar niciodată iubiți.

Un alt „cineva” recomanda ca Regele Mihai să vină în țară „ca turist sau ca simplu cetățean”. Alți „cineva” – ziariști cu exces de zel au ținut să îi dedice articole pline de venin. Un alt „cineva” avea o problemă cu tablourile „furate” de rege. Îi promitea cetățenia dacă aduce tablourile. Înălțătoare această grija pentru patrimoniul cultural (care, fie vorba între noi, se cam degradează din lipsă de fonduri și nepăsare). Totuși nu înteleg un lucru? Ajung destul de des la MNAR. Dacă în timpul săptămânii, de cele mai multe ori, sunt singură prin încăperile muzeului, în weekend, trebuie să recunosc, mă intersectez cu ceva mai multe persoane, dar niciodată cu un om politic.

În aceste zile, istoria i-a pus față în față pe Regele Mihai I al Romaniei și marea masă de „cineva”. Au pierdut Majestate!

au pierdut în fața demnității,
au pierdut în fața înălțimii sufletești,
au pierdut în fața modestiei,
au pierdut în fața măsurii,
au pierdut în fața răbdării,
au pierdut în fața simțului datoriei,
au pierdut în fața cuvântului dat,
au pierdut în fața unui bărbat care a știut să iubească toată viața aceeași femeie,
au pierdut în fața unui rege pe care l-au lăsat fără tron.

Românii au îngenunchiat din propria voința în fața catafalcului din Sala Tronului. Cei care nu l-au vrut, au învățat în aceste zile ce înseamnă să fii iubit. Contextul i-a forțat să înțeleagă că sufletele oamenilor nu pot fi manipulate. Romanii au îngenunchiat și și-au plecat fruntea în fața unui patriot adevărat. Nu și-au mai plecat fruntea siliți de abuzuri, corupție, de legi interpretate în favoarea unor „aleși ai neamului”. Regele Mihai s-a dovedit Regele tuturor romanilor, chiar și al celor nemernici. Prin prezența lor la ceremonia de înmormântatre au fost nevoiți să recunoască asta. În fața unui rege au învățat să fie decenți, ei care până acum nu știau ce înseamnă asta. Și așa, istoria le-a dat o palmă!

Majestate, nu ne-ați uitat niciodată, ne-ați purtat în suflet întreaga viața, pe noi și Romania. Astăzi e rândul nostru să vă onoram, e rândul românilor să demonstreze că regele lor nu a mai fost singur pe ultimul drum. Astăzi, am fost lângă un rege care s-a sacrificat pe sine, din prea multă dragoste de țară. A fost unsul lui Dumnezeu, o dimensiune spirituală de care mulți nu au știut. Singurul moștenitor al Bizanțului. Motiv pentru care a fost, este și va fi Regele Mihai I al Romaniei! Ceva ce va rămâne scris în stele pentru totdeauna! Iar oamenii nu au dreptul să schimbe un drept divin. Nu te poți război cu Dumnezeu. Pardon! Am uitat de cei care au curajul să-I forțeze mâna chiar și Lui. Oare îi vor pregăti o viitoare lege prin care să-I limiteze din drepturile divine?

Într-o lume fără valoare, banul și poziția socială e tot ce contează. Și totuși… Suntem trecători pe acest Pământ, dar dacă după noi rămâne ceva, dacă schimbăm ceva în bine, dacă trăim frumos, dacă ajutăm un semen contează. Omul dispare, dar faptele lui rămân. Faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vă închipuiți cum ar fi fost România fără Regele Mihai! Fără 23 August 1944.

La Palatul Regal am fost cu fiica mea. I-am spus că sunt cozi interminabile, că e posibil să stăm câteva ore. „Nu îmi pasă, vreau să merg!”, mi-a spus. Am făcut o convenție. Dacă nu mai rezistă poate pleca. Deși am stat… 9 ore, nu și-a pus nici o clipă problema să renunțe. Ea care nu are răbdare să stea la coadă la medic, să plătescă o factură, să depună un act, sau să își ridice bursa. În aceea noapte am conștientizat ceva: dacă va exista un om, un motiv care să merite cu adevărat, ea va fi acolo, pentru că sunt momente în viață, în care timpul se măsoară altfel. 9 ore am avut timp suficient să analizez comportamentul oamenilor din jurul meu. A fost o noapte liniștită, iar conversațiile se derulau într-un singur sens. Admirație pentru un mare OM. Să mai spun că erau oameni din toate categoriile sociale, de toate vărstele, mulți copii de 10 -12 ani? Mă gândeam dacă pentru cei care ne schimonosesc existența, cu fiecare zi din ce în ce mai mult, va sta vreodată cineva atât la coadă? Daca ei vor avea șansa să primească atâta iubire cât a primit Regele Mihai, dacă ei vor fi purtați vreodată pe brațe cu atâta dragoste, dacă vor fi regretați sau dacă oamenii vor rămâne pustiiți de durere în urma lor. Am ajuns în Sala Tronului. Îi priveam pe cei din fața mea. Era aproape 5 dimineața, fără televiziuni, fără familia regală. Nimic care să le impună un control și cu toate acestea când ajungeau în fața scriului, Regelui Mihai, oamenii aveau o decență cutremurătoare în gesturi. Mi-a rămas în minte un bărbat comun de aproximativ 40 de ani care, atunci când s-a închinat, s-a metamorfozat în altă persoana. A făcut o plecăciune plină de noblețe, a îngenuchiat, apoi a mers mai departe, dar vraja din fața catafalcului s-a rupt. Se pare că apropierea de sicriul regelui l-a transfigurat. Totul se petrecea într-o tăcere solemnă. Îi urmaream pe cei care intrau în Palatul Regal, pe cei care stăteau înșirați pe scari. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, copii cu chipuri transfigurate de emoție. N-am auzit pe nimeni să spună cât este obosit. Nici copiii nu se mai văitau, întrebau doar: când ajungem la rege, mai avem mult? Ce am simțit în fața catafalcului? Nu voi descrie, e prea personal. Nu am făcut nici poze. Am vrut să-mi întipăresc în memorie atitudinea oamenilor și emoțiile lor. Emoții unice, emoții pe care le voi purta în suflet toată viața. Nu voi putea niciodată aceea noapte. O noapte în care Dumnezeu și-a trimis îngerii pe pământ. L-au vegheat pe Regele Mihai, dar și pe români, dovadă bunul simț și de decență din jur. Timp de 9 ore la o coadă, nimeni, absolut nimeni nu a simțit nevoia să țipe și să fie agresiv.

Sâmbătă, 16 decembrie 2017, la funeralii Regelui am avut alături familia și o foarte bună prietenă. În fața Palatului Regal am stat una lânga alta. Din când în când, îmi mai dădea detalii despre câte un invitat. Este expertă în monarhiile Europei și în istoria României. Și ne-am întrebat care va fi soarta Romaniei?

Am realizat că mi-e frică de ziua de maine, mi-e frică de legi care vor apărea, mi-e frică de programele televiziunilor unde se va țipa și se va promova trivialul, mi-e frică de încălcarea drepturilor elementare. Mi-e frică că vom fi fortați să acceptam o lume „fară morală, fără credință și fără memorie” fără voia noastră. O lume din care demnitatea a dispărut. Mi-e frică că suntem împinși tot mai mult într-un imperiu al urii și minciunii. Mi-e frică că am ajuns în punctul în care nu mai avem nici un cuvânt de spus. În aceea noapte, în care am stat să mă închin la catafalcul Regelui Mihai, am realicat că nu românii sunt problema. Și nici România. Problema este mai sus, acolo unde guvernează oportunismul, arivismul, indecența, lipsa culturii și a credinței.

Prin comparațiile făcute nu am vrut să intinez memoria Regelui Mihai. Articolul se intituleaza Adevăr versus minciună. Am vrut să scriu despre oameni și faptele lor, despre consecințele faptelor lor. Mă doare orice neadevăr care se mai spune despre Majestatea Sa. Sunt pentru o normalizare a relațiilor, luptele duse la extrem nu folosesc nimănui, de aceea cred cu tărie că e momentul ca monarhia și restul oamenilor politici să stea alături. Cum clasa noastră politică e prea puțin interesată de astfel de lucruri, mă întreb: oare istoria îi judecă pe cei care o scriu?

Rămas bun, Majestate! Acum mergeți să vă alăturați oamenilor care v-au iubit și prețuit: Regina Ana, Regina Elena și Corneliu Coposu. Ați scăpat! Nu mai trebuie să vă preocupe soarta României, nu o să vă mai mistuie dorul de țară, nu mai trebuie să vă îngrijiți de ziua de mâine, nu mai sunteți nevoit să suportați umilințe și nici singurătatea pentru că prietenii nu vă vor mai întoarce spatele. Drum bun Majestate, în regatul îngerilor!

Vegheați-ne de acolo Majestate! Am rămas singuri. Cu fiecare zi suntem alungați din propria țară, cu fiecare zi suntem mai triști, cu fiecare zi suntem mai săraci, cu fiecare zi suntem mai umiliți, cu fiecare zi simțim că ne pierdem rostul, cu fiecare zi minciuna ne învăluie. Și este greu să rezistăm Majestate! Nu avem suficientă tărie sufletească să suportăm, dar nici suficient curaj să ne opunem.

Se apropie Crăciunul Majestate! Poate Dumnezeu va îngădui o minune. Să se nască un om ales care va iubi țara asta chinuită, care să aibă un caracter puternic și un ADN de erou. Sau poate noi vom căpăta suficient curaj să luptam pentru o Romanie demnă?!

Lista cărților care m-au ajutat să cunosc adevărul și să îl iubesc pe Regele Mihai:

Mihai I al Romaniei. Regele şi ţara – Ivor Porter

Exilul regelui – Diana Mandache

Regele Mihai. Album istoric – Diana Mandache

Convorbiri cu Regele Mihai I al Romaniei – Mircea Ciobanu

Mihai I, ultimul rege al românilor – Tatiana Niculescu Bran

Conversații cu Regele Mihai Stelian Tănase ( Adăugată recent. Cartea este apărută ulterior, noiembrie 2018, pentru a marca 1 an de la dispariția Regelui Mihai.)

**Vegheați-ne Majestate! Nu avem suficientă tărie sufletească să suportăm, dar nici suficient curaj să ne opunem (foto Hepta)**

De fiecare dată când mi se face dor de bine, frumos și adevăr mă uit la documentarul „Monarhia salvează România”.

Etichete inspirație, istorie, poveste reală, regalitate

Cultură

Cină cu Picasso – cartea lunii decembrie

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 decembrie 2017
2 comentarii la Cină cu Picasso – cartea lunii decembrie

N-am mai intrat într-o librărie de 3 săptămâni. Pentru mine este periculos să mă aflu într-un astfel de loc. Caut o carte, nu o găsesc și plec de acolo cu alte 3. De aceea, prefer să cumpăr cărți online. Nu e la fel de păgubitor. Teoretic așa ar trebui să stea lucrurile, în realitate e cu totul altă poveste. Cărțile pentru mine sunt echivalentul narcoticelor pentru toxicomani. Nu rezist. Standul cu noutăți se dovedește un fel de „cutie a Pandorei” pentru portofelul meu.

Căutam o carte și am plecat din Cărturești cu alta. Cină cu Picasso de Camille Aubray. Rezultatul, am avut parte de un week-end de vis. Un pictor, lumea artei, 2 perioade diferite de timp legate printr-un secret, un tablou misterios. Un scenariu deja cunoscut. Toate cărțile de care am scris până acum pe blog, respectă aceeași tematică. Cartea se adresează iubitorilor de artă și de gastronomie provensală. Ne plimbă pe Riviera franceză și pe urmele unui tablou pictat de Picasso. Bineînțeles, nu putea lipsi „excentricul” Picasso și nici poveștile de dragoste. Cartea este un roman de ficțiune, structurat pe 2 planuri trecut și prezent. Fapt absolut obligatoriu atunci când la mijloc este un tablou.

Franța 1936. Ondine are 17 ani și este fiica proprietarului unui mic restaurant, Cafe Paradis, din Juan-les-Pins. Într-o zi apare un client misterios, care nu va dori să ia masa la restaurant. Ondine îi va duce mâncarea la vila „din vârful dealului”. Clientul misterios se dovedește a fi Picasso. Ondine, cu inima frântă după tânărul Luc, pătrunde în „labirintul Minotaurului” și în lumea artei. Artistul o copleșește cu forța lui creatoare și cu personalitatea lui originală. Începe să creadă că Picasso îi va aduce lumea cea mare la ușă. În tot acest timp Ondine scrie într-o agendă meniul zilnic cu care îl răsfăță pe P. (nu apare cu numele întreg), notează preferințele personale ale clientului și modul cum adaptează fiecare rețetă în funcție de așteptările lui.

Ondine se implică cu tot sufletul la prepararea bucatelor poftite de Picasso. Devine expertă în a anticipa orice extravaganță gastronomică. Este mereu la înâlțime. Ajunge bucătarul personal al lui Picasso, care spune despre Ondine că este printre puținii chefi care nu l-au dezamăgit. Dovadă va avea mână liberă pentru a pregăti meniul pentru 2 oaspeți importanți: Henri Matisse și Jean Cocteau. Cu trecerea timpului, cei doi ajung să fie din ce în ce mai apropiați. Este sedusă de stilul agresiv a lui Picasso de a picta. Devine model pentru „Femeie cu ceas” și „Fata din fereastră”. Maestrul îi promite ultimul tablou lui Ondine. Măgulită și copleșită de atenția lui îi devine amantă. Ondine se dovedește a fi doar un capriciu pentru Picasso, dar întreaga ei viață va fi puternic amprentată de întâlnirea cu marele artist.

2013 New York. În ajunul Crăciunului Celine, un make-up artist de la Hollywood, revine la casa părintească. Mama îi dezvăluie ascunzătoarea ei secretă, de unde scoate cadoul de Crăciun. O agendă care a aparținut bunicii Ondine. Așa află că bunica ei i-a gătit odată lui Picasso, iar el i-a dăruit un tablou. În 2014 Julie, mama lui Celine suferă un AVC. Frații vitregi preiau controlul asupra averii familiei și vând toate lucrurile din casă. Mai puțin pe cele din ascunzătoarea secretă de care nu știau. Celine descoperă astfel că mama ei se înscrisese la un curs de artă culinară pe Coasta de Azur, împreuna cu Matilda. Nu este pasionată de gătit, dar își dorește cu disperare să găsească tabloul misterios. Pentru asta plecă în Franța cu mătușa Matilda, o pasionată profesoară de istoria artei. Cursul de gătit se dovedește un fiasco pentru ea. Își folosește toată energia făcând investigații pentru a găsi tabloul. Care s-a aflat tot timpul sub nasul ei. Îi ia însă ceva timp să își dea seama de asta. Goana după tablou și dragostea care plutește în aer sporesc ritmul alert al romanului .

Rolul acestui articol este de a incita la lectură, nu de a deconspira conținutul cărții. Ce va descoperi Celine despre bunica Ondine întrece orice imaginație. Cum ajunge Ondine în America, de ce, cu cine? Asta va trebui să descoperiți. La fel și povestea de dragoste pe care o trăiește Celine în Franța. O lectură captivantă de Craciun. Asta dacă sunteți genul care preferă un Crăciun liniștit. Dacă iubiți arta, atelierele pictorilor, bucătaria provensală acestă carte va fi o încântare. Camille Aubray descrie gastronomia provensală în maniera în care Picasso își picta pânzele. Picasso și Ondine trăiesc fiecare pentru pasiunea lui. Fiecare vrea să ducă ceea ce iubește spre perfecțiune. Pasiunea mistuitoare care îi devoreaza pe amândoi se simte. Rezultatul se vede în tablourile lui Picasso și mâncărurile fără egal ale lui Ondine.

Cartea te plimbă prin cromatica fără cusur a Rivierei Franceze: Juan-les-Pins, Antibes, Moungis, Vallauris. Bucătăria franceză te răvășeste pur și simplu. Nu înțeleg cum francezii transformă această activitate, care mie mi se pare de-a dreptul istovitoare, în ceva extrem de senzual. Supă bouillabaisse, bouquet garni, cassoulet care fierbe 4 ore, miroton de vita preparat cu sos din unt, ceapă și oțet, rissole crocante din aluat franțuzesc, vol-au-vent, gavotte au chocolat, tartă cu cireșe. Preparate care îți răvășesc simțurile. Cei care rezonează cu bucătaria provensală pot citi cărțile lui Peter Mayle unde se vor delecta cu un regal gastronomic și cu un ghid plin de pitoresc al regiunii Provance.

Picasso, artistul înzestrat cu un ego la fel de mare precum faima lui, pictează cu o vitalitate care îi amețește pe cei din jur. Toți care vin în contact vor suferi metamorfoze. Depinde de personalitatea lor. Cei puternici îi rezistă, cei slabi se supun. Ondine rezistă, dar pentru asta plătește un preț.

Totuși, așa tăcut cum era, Maestrul muncea din greu. Mirosul de vopsea ajungea până la parter. Mai mult decât atât, puterea de concentrare și ambiția lui de oțel erau palpabile, de parcă ar fi un cuptor masiv, imposibil de oprit, care, odată aprins, putea încălzi toată casa și ilumina fiecare încăpere. Ondine simțea cu toată ființa ei că în vila aceea se petreceau lucruri minunate.

– Și atunci, unul dintre ofițeri – cel mai în vârstă – vede pe masă o fotografie a tabloului meu, Guernica, acela care înfățișează bombardamentul fasciștilor, zise Picasso. Nazistul se uită la acel carnaj și apoi îmi spune „Tu ai facut asta?”. Iar eu îi răspund: „Nu, tu ai făcut-o”.

Mi-au trebuit 4 ani pentru a picta ca Rafael, dar o viață întreagă pentru a picta ca un copil, zise Picasso.

Sursa: Pinterest, Portrait de Sylvette David, 1954

Sursa: Pinterest, Portrait de Francoise, 1946

Nu putem obține întotdeauna ceea ce vrem, dar putem învăța să ne sacrificăm unele visuri ca să ne asiguram că viețile noastre nu se vor transforma în coșmaruri.

Lumea a fost sedusă de un bărbat puternic, așa cum a fost și va fi mereu.

Atunci când ajungi la sfârșitul funiei tale, faci un nod și reziști.

Nu am putut să nu mă întreb la finalul cărții: oare merită să te legi de lucruri, fie ele chiar și tablouri faimoase? După mine locul capodoperelor este într-un muzeu. Altfel devine obsesie, nu te lasă să dormi, te împovărează securitatea lor, nici măcar nu poți muri liniștit dacă știi numai tu de el. Asta pentru oamenii obisnuiți. Cei foarte bogați nu se confruntă cu astfel de temeri. Acolo este vorba doar de egoism și orgoliu. Cu cât pictorul este mai celebru, tabloul mai valoros cu atât orgoliul este mai satisfăcut. Faptul că te bucuri singur de un tablou valoros te face să crezi că aparții unei rase superioare.

Cartea se citește ușor. Cele mai mari dileme le-am întâmpinat în domeniul gastronomic. În rest, o lectura lejeră de sfârșit de săptămână.

Etichete cărți, educație, inspirație, recenzie, recomandare

Diverse

In memoriam Corneliu Coposu

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 10 noiembrie 2017
1 comentariu la In memoriam Corneliu Coposu

Corneliu_Coposu_2 — Sursa foto: wikipedia

11 noiembrie 1995 – 11 noiembrie 2017

În 1990 aveam 20 de ani. Nu înțelegeam prea mult din noua orientare politică care începea să se contureze, dar un lucru mi-a fost clar de la început – domnul Corneliu Coposu părea din altfel de aluat comparativ cu restul oamenilor politici. Nu vroia răzbunare, nu îndemna la revanșă, într-o perioadă în care dorința de a pedepsi atinsese cote îngrijorătoare. Seniorul considera că prin ură nici un proiect politic nu va dăinui. Vedea în oponenții politici „adversari nu dușmani”.

Comuniștii au vrut să schimbe omul, dar au eșuat. Corneliu Coposu a refuzat să se conformeze. Pentru asta a făcut 17 ani de închisoare. Atât au considerat că merita un OM care:

În 1995 a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Franța cetățenilor străini;
A fost un prieten apropiat al Regelui Mihai. „Șeful” statului de atunci nu i-a îndeplinit ultima dorință, aceea ca M.S. Regele Mihai să participe la înmormântare;
Din cei 17 ani de închisoare, 8 ani i-a petrecut la închisoarea Rm.Sărat în completă izolare. Nu a vorbit și nu a văzut pe nimeni;
A ales mereu verticalitatea. În 1945 Ana Pauker în cadrul unei recepții la palat îi spune: „Atunci erați condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în preajma suveranului. Să înțeleg că v-ați schimbat convingerile?” A răspuns: „Nu, mi-am schimbat Regele…”;
Întrebat de sora lui: „Ce te-a făcut pe tine să ieși de acolo întreg?” a răspuns: „În primul rând rugăciunea mea și a voastră. Dacă eu nu aș fi crezut m-aș fi prăbușit și aș fi înnebunit”;
A fost denumit „Seniorul” nu pentru vârsta înaintată ci pentru „înălțimea sufletească”;
Despre torționarii săi a spus: nu am nici o ranchiună și nici o ură față de cei care s-au pretat la crime oribile în cei 50 de ani de comunism. Consider că oamenii care au ajuns să se degradeze până la a chinui pe semenul lui fără nici un fel de justificare și-au pierdut calitatea de om și ar fi o onoare pentru ei să păstrezi împotriva lor sentimente de inamiciție. Trebuie iertați la fel ca tâlharul de pe Cruce;
Când a ieșit din închisoare, și-a întrebat familia dacă mai vrea să-l primească. „ A spus că dacă acest lucru strică carierelor noastre se retrage”. Flavia Coposu;
A trăit o poveste de iubire în infern. Corneliu și Arlette Coposu au stat împreună doar 5 ani după care urmează arestarea. El este închis 17 ani, ea 14 ani. Dupa eliberare mai stau împreuna 1 an și jumătate, iar Arlette moare. Seniorul nu se va mai căsători niciodată;
A fost liber… pentru că nu iubea banii, funcțiile și onorurile. Liber să spună ce gândește, liber să acționeze;
„Cu sigurantă că, trecut printre părinții națiunii și ai democrației românești, domnul Corneliu Coposu nu va înceta să ne conducă, pentru că modelul care va continua să fie, într-o lume atât de săracă în modele va rămane perpetum.” Ana Blandiana;
Îi readuce Regelui Mihai zâmbetul. În anii maturitații regele este văzut destul de rar zâmbind. În fotografiile cu Seniorul… și cu regina Ana, Regele zâmbește;
Credea că: Negociem orice, dar nu negociem principii ;
Considera că: Valorile de bază ale societății românești sunt biserica și monarhia ;
Nu și-a pierdut niciodată încrederea în oameni. Nu împărțea oamenii în buni și răi;
Întrebat cum vede un conducător a răspuns: Consider că atât timp cât conducerea poporului român va fi lăsată pe mana unor atei, a unor oameni care nu sunt preocupați decât de propriile lor venituri, care nu promovează decât rechinii de industrie și care nu au tragere de inimă pentru populația care suferă nu pot concepe că ar putea fi un conducator de stat bun;
Alba Iulia 1 decembrie 1990 prima Zi Națională. Ion Iliescu și Petre Roman au fost ovaționați. Când a început să vorbească Seniorul totul a luat-o razna. Cu toate asta și-a dus discursul până la capat în fața celor care îl improșcau cu huiduieli și fluieraturi scandând: Să plece! Să plece! Să plece!……

Și a plecat 5 ani mai târziu. Pe 11 noiembrie 1995 condus pe ultimul drum de sute de mii de oameni veniți din întreaga țară. Suferința îndurată și comportamentul său au trezit în noi ceva ce rareori a mai încercat poporul ăsta. Poate a fost o formă de penitență prin care să spălăm acea rușinoasă zi națională. Modul nostru de a ne cere iertare, modul nostru de a ne recunoaște greșeala, modul nostru de a demostra că încă ne mai apreciem valorile. Piața Palatului a fost plină. Nu s-a instituit doliu national (guvernul și „șeful” statului nu au permis asta, nu au permis nici Regelui Mihai să participe la funeralii), dar oamenii s-au comportat ca și cum ar fi fost… pentru că uneori doliul național din sufletul oamenilor nu poate fi manipulat. În acea zi peste Romania a domnit pacea. Luptele politice au încetat. O cruce mare din pânză albă a fost purtată peste marea de oameni. Corneliu Coposu pleca, dar acum românii își doreau să rămână. Doamne, ce popor ciudat suntem?!

În fiecare an de 11 noiembrie mi-e dor… Mi-e dor de oameni ca domnia sa, de oameni care să mă facă să cred că încă mai există valori, că modelele nu au dispărut, mi-e dor de oameni cu demnitate și mai ales mi-e dor de bărbați cu tărie de caracter. Mi-e dor de bărbați cu adevărat puternici pe care nimic nu îi clintește de la crezul lor.

M-am săturat de cei care încercă să-mi inducă ideea că omul se trage din maimuță. Nu, omul nu se trage din maimuță pentru că se nasc pe Pământul asta oameni care prin comportamentul lor se apropie mai degrabă de lumea sfinților. Un astfel de om ajunge aici tocmai ca să anuleze lumea maimuțelor. Demonstrația de simpatie de care s-a bucurat liderul PNȚCD în ziua înmormântarii demonstreză asta.

Seniorul a plecat, dar prin suferința îndurată și ținuta morală de care a dat dovadă a rămas să vegheze veșnic peste Romania. Nu pot să nu mă întreb: oare ce l-a durut mai mult, suferința din perioada detenției sau acea zi de 1 Decembrie 1990? Eu cred că acea primă Zi Națională. A fost ziua în care romanii au călcat în picioare un simbol național. Din acea adunare de oficialități peste timp au ramas doar cuvinte Seniorului. Stăpânirile și domniile sunt vremelnice. Națiunile vrednice sunt eterne. În rest nu a rămas nimic. De cei care au fost acolo în acea zi, de discursurile lor nu-și mai amintește nimeni. Domnul Corneliu Coposu însă a intrat în istoria mare, restul în cea mică.

Iar dacă după 17 ani de umilință, privare de libertate, moartea persoanei iubite și dispariția oricărui reper moral în care a crezut, a mai putut scrie, la întoarcerea într-o lume în care nu se mai regasea, una din cele mai frumoase, concise și înălțătoare poezii a captivității, a fost pentru că a ieșit din închisoare la fel cum a intrat… puternic, curat și la fel de demn.

Rugă

Cerne, Doamne, liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință,
Seamană întinderi de credință
Și sporește roua îndurării,

Răsădește dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!

Etichete educație, inspirație, istorie, regele mihai, trăiește frumos

Rugă

Cerne, Doamne, liniștea uitării Peste nesfârșita suferință, Seamană întinderi de credință Și sporește roua îndurării,

Răsădește dragostea și crinul În ogorul năpădit de ură Și așterne peste munți de zgură Liniștea, iertarea și seninul!

Cerne, Doamne, liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință,
Seamană întinderi de credință
Și sporește roua îndurării,

Răsădește dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!