Categorii
Diverse Interviuri Irina

Irina Markovits „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”

Puțini știu că sunt pasionată de modă. Cu ceva timp în urmă, urmăream multe bloguri de fashion, nu puteam trăi fără revista Elle sau Vogue și făceam fișe (da, ați citit bine!), în special, la ținutele purtate de blondele lui Hitchcock. Pot spune și acum, până în cele mai mici detalii, ce purta Marnie sau Melanie: haine, bijuterii, culoarea ojei, textura țesăturilor. În plus, adăugam și descrierea locației unde era arborat outfitul respectiv, iar la final anexam acestor fișe, devenite între timp dosare în toată regula, copii după schițele lui Edith Head. Părea că lucrurile au scăpat de sub control, destul de mult, iar genul asta de documentare, legat de zona modei, îmi consuma enorm de mult timp. Apoi am descoperit blogul Irinei Markovits și viața mea s-a simplificat. Urmărind Style Diary, am realizat că articolele Irinei, nu erau simple descrieri ale ultimilor tendințe vestimentare ci, mai degrabă, povești despre haine și bijuterii. În viziunea Irinei, o pereche de cercei apare ca: „o explozie solară încrucișată cu o anemonă acvatică”. Pe blogul ei, Irina, pe lângă eleganța vestimentară, încurajează și o eleganță a gândurilor rafinată prin lecturi.

Cine este Irina Markovits?
80% este consultant de stil, personal shopper, creator de imagine pentru personalități din business și politică,
10% educator și lector al unor cursuri și workshopuri de stil,
10% blogger și jurnalist de modă.

De ce mi-am dorit acest interviu? Pentru modul inedit în care s-a descris pe blog: „Îmi place să cred că în ADN-ul meu se amestecă rafturile de carți cu umerașele de haine.”

Emilia Chebac: De unde pasiunea pentru modă?

Irina Markovits: Am să te dezamăgesc. Parcursul meu în această direcție nu îl văd ca pornind din pasiune, mai curând a ajuns să fie o pasiune. Acum simt că este o vocație. Inițial a fost o alegere jumătate pragmatică, jumătate din capriciu. Am niște amintiri foarte clare cu anumite haine pe care le purtam în copilarie: o rochie cu pieptar din catifea violet, iar restul dintr-o țesătură în degradeuri roz, mov, violet. Aveam probabil 5 ani. Mama lucra, în momentul respectiv, la biblioteca a ceea ce era pe vremuri fabrica Apaca. Existau acolo multe reviste internaționale pe care le răsfoiam, compendii și cărți ilustrate, poate unele din acele imagini s-au amprentat undeva. Eu și sora mea am petrecut momente absolut extraordinare acolo. Cu siguranță, dacă ar mai exista astăzi, aș fi dezamăgită.

Eu am absolvit facultatea de jurnalism, care nu are nici o legătură cu moda. Nu am fost o adolescentă preocupată de fashion. Mă îmbrăcam uneori poate prea serios pentru vârsta mea. Nici primele mele joburi nu au avut nici o tangență cu acestă lume: publicitate, fundraising și comunicare. Contactul cu domeniul modei a venit într-o perioadă când nu locuiam în țară. Mă mutasem, împreună cu fostul soț, în Belgia. Locuiam pe o stradă din centrul Bruxelles-ului, unde pe un colț aveam un Zara imens, iar pe celălalt un Louis Vuiton, motiv care m-a transformat într-o shopaholică. Pendulam între cele 2 și mă topeam în fața vitrinelor. Pe atunci, în România, nu exista Zara. Cumpăram compulsiv, deoarece știam că, la întoarecerea în țară, nu mai aveam acces la acele produse. Este jenant, dar asta eram atunci! Nu era zi să nu cumpăr ceva: dacă nu o rochie, cumpăram un mic serviciu de porțelan, o pernă, o cremă. Orice!

Emilia Chebac: Ai fost primul consultant de stil din Romania. Cum ți-a venit idea?

Irina Markovits: În Belgia, am primit cadou de ziua mea o zi cu un consultant de stil. Atunci am aflat pentru prima dată de această profesie. În România nu exista așa ceva. La momentul respectiv, dacă activai în domeniul modei aveai de ales între: manechin, designer, să lucrezi într-un magazin, eventual inginer textilist. Cum toate acestea erau în afara sferei mele de interes și nici nu simțeam că aș avea talent ca designer, când am aflat de această profesie lucrurile s-au aliniat pentru mine. Aveam un atu – tehnicile de comunicare învățate prin jurnalism. Mă exprimam bine, ceea ce însemna un plus pentru cursivitatea blogului, un plus pentru argumentarea în timpul ședințelor cu cliente sau a cursurilor. Înțelegeam comportamentul și psihologia unei cumpărătoare, la care se adăugau instrumentele tehnice căpătate în școala de consultanță de stil. Am pus lucrurile cap la cap, m-am înscris și la o serie de cursuri de business, iar după câteva luni am zis: ok, acum e momentul să am primele cliente. Și astfel am devenit, primul consultat de imagine din Romania.

Emilia Chebac: Cultivarea frumosului poate schimba viața unei persoane ?

Irina Markovits: În momentul în care ești atras de frumos, lucrurile se transferă dintr-o zonă în alta. Dacă îți plac aranjamentele florale, de exemplu, începi să fii atentă la armonia de culori, la volume și la forme. Dacă observi un spațiu, decorat într-un stil eclectic sau exotic, începi să înțelegi de ce „încărcat” poate totuși să arate bine, la fel cum un stil minimalist poate să pară elegant, dar poate părea și banal sau șters. Principiile folosite aici se transferă și în vestimentație, și în spațiul în care alegi să trăiești. Nu cred că noi, oamenii, suntem etanși. Poți veni dintr-un mediu în care nu ai avut deschidere către frumos sau în care frumosul nu a fost cultivat conștient, dar mai târziu poți alege să te îndrepți către această direcție, să cultivi ce simți că reprezintă „frumosul” pentru tine. Tu decizi: poți intra într-o librărie și citi câteva pagini dintr-o carte în loc de a sta lipită 2 ore de Candy Crush, poți cumpăra pentru prima dată în viață un bilet la Filarmonica Radio în locul unui lipgloss, poți renunța o lună la reviste mondene pentru a achiziționa un album de artă… În general, am o dispoziție relativ tolerantă când vine vorba de felul în care oamenii se descriu pe sine înșiși, dar există o singură atitudine care mi se pare obtuză, chiar greșită: „Așa sunt eu, nu mă pot schimba!” Spunând asta, îți refuzi orice șansă la nou, la surprize, la mai bine, la progres personal. Rămâi blocat într-o singură poziție, devii auto-suficient.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să alegi o perioadă din istoria omenirii, când ți-ar fi plăcut să trăiești?

Irina Markovits: Perioada Renașterii, pentru catifele și broderii, pentru artă și Florența familiei de Medici, pentru curtoazie și trubaduri, pentru călătoriile de descoperire ale unor noi pământuri, pentru curiozitatea umană…

Emilia Chebac: Cum sunt clientele tale?

Irina Markovits: Femei foarte inteligente, realizate profesional, dar care nu stăpânesc prea bine arta vestimentației, din simplul motiv că au prioritizat alte fațete ale vieții lor (familia, cariera, dezvoltarea spirituală, sănătatea) în detrimentul esteticii sau educației vestimentare. Sunt într-un punct al vieții în care realizează că acest aspect le ține pe loc. Și atunci apelează la mine. Altfel, sunt de vârste și ocupații cât se poate de diverse – de la directoare de firme la traducatoare sau de la tinere antreprenoare la mamici care se întorc la job în multinațională după concediul de maternitate; multe sunt din București, dar am și cliente care locuiesc în străinătate (Franța, UK, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Ungaria, Statele Unite), sunt femei cu preocupari neașteptate și personalități diverse… Luate împreună, sunt un caleidoscop de feminitate, legate de dorința și preocuparea de a se îmbraca mai bine, mai actual.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Irina Markovits: Este ceva care mă urmărește de ani de zile. Acum 3-4 ani, într-o panică de idei, am început să scriu un articol despre ciorapi , eu fiind în general o persoană care nu poartă dresuri. În decembrie și ianuarie când este foarte frig, fac o excepție, port dresuri negre groase. Îți jur că, deși a trecut atât timp de la acel articol, oriunde mă duc (la workshopurile din țară și din București, în cursuri corporate, la prezentări pentru femei din Top 100 Forbes etc), prima întrebare care vine din public este: „Auzi, ce poți să ne spui despre ciorapi?” Pentru mine este o chestiune foarte amuzantă.

Deși la acel articol nu am muncit mult comparativ cu altele, a fost de impact și este citit în continuare. Nu înțeleg de ce se acorda atâta importanță ciorapilor… În realitate, purtarea lor ar trebui sa fie o chestiune mult mai simplă. Mă distrează când văd cât de multe femei sunt preocupate de acest aspect și cât de multă energie se consumă cu acest detaliu… ciorapii. Sunt alte lucruri mai importante și mai vizibile, care ar putea să le îmbunătățească sau actualizeze imaginea – să îndrăznească să poarte mai multe culori, să poarte bijuterii mai moderne, să încerce lungimi și croieli noi în vestimentație –, dar care sunt ignorate pentru ca ciorapii par esentiali!

La un an am scris o continuare, deoarece primeam multe întrebări pe acestă temă. A apărut chiar și al treilea articol. De multe ori, când am un workshop open sau pe blog și instagram, când cer părerea publicului, răspunsul este invariabil… ciorapii.

Emilia Chebac: Se spune că educația întodeauna rafinează o femeie. Frumusețe sau educație?

Irina Markovits: Nu toate femeile au norocul să fie frumoase conform canoanelor societății și epocii în care trăim. Din momentul în care tu începi să te descoperi ca femeie și știi ce spațiu ocupi în acestă lume, mi se pare că devine o datorie fața de sine să te ocupi de tine însăți. Dar nu să te ocupi în sensul de „vreau să ajung să-mi achiziționez geanta pe care o au toate fashionistele” iar acela să devină scopul vieții tale! Mă refer la partea de cultivare a grădinii tale interioare, lucru care se obține pe termen lung. Pentru asta nu există o pastilă magică. Cred că poți fi și o femeie neatragatoare fizic, mă gândesc la arhitecta Zaha Hadid, dar foarte carismatică.

Dacă ești o femeie înzestrată fizic, posezi deja acest atu, iar eforturile vor fi de „întreținere”. Dacă ai impresia că exteriorul nu îți e prietenul cel mai bun, te poți înfrumuseța altfel: te ocupi de ceea ce înseamnă eleganță, grație, clasă, te educi continuu, te rafinezi în timp, cultivi prietenii și preocupări, îți observi și înțelegi feminitatea… Primele aspecte nu le exclud pe celelalte și viceversa, în sensul că lucrurile de mai sus nu înseamna că o femeie frumoasă nu este și rafinată, inteligentă sau cultivată, sau că o femeie mai puțin atragatoare nu ar trebui să aiba grija și de corpul ei fizic. Din contra.

Pe blogul meu, pe lângă tendințe, vestimentație și recomandari de shopping, acopăr și alte teme: fac recomandări de expoziții, de filme și de cărți, discut despre feminitate, feminism și rolul nostru de consumatoare de fashion, scriu – mai în glumă, mai în serios – despre vârstele femeii și lecții de viață… Cred că sunt toate parte din același spațiu. Degeaba ai o garderobă plină și frumoasă, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă, în jurul tău, în viața ta, în interiorul tău.

Emilia Chebac: Ce te inspiră în ceea ce faci ?

Irina Markovits: O combinație de lucruri care îmi atrag atenția în perioada respectivă sau teme care știu că ar fi relevante: de pildă, primăvara și toamna voi scrie întotdeauna despre tendințe. Altele sunt teme care mă interesează la momentul respectiv, cum este acum feminismul, locul femeii în societate, prejudecăți și stereotipuri pe care le trăim fără să realizăm.

Emilia Chebac: Cantitate versus calitate?

Irina Markovits: Sunt puține femeile care înțeleg cât este de importantă calitatea în vestimentație. Și eu am traversat o perioada de „bulimie vestimentară”. Credeam că toate problemele mi se vor rezolva prin cantitatea de produse achiziționate. Cu timpul am ales calitatea.

Emilia Chebac: Cum îți alegi parfumul?

Irina Markovits: A fost o perioadă în care aveam multe parfumuri (mi se părea că fiecare parfum reprezintă o alta dispoziție, un alt moment al zilei, o altă Irina!), dar în realitate foloseam foarte puține dintre ele. Acum folosesc doua: unul de la Humiecki & Graef și un Aqua di Parma cu miros de smochine. Încurajez femeile să își găsească parfumul propriu, unul pe care să nu-l poarte toate celelate femei. Gândește-te cum este să fii într-un spațiu în care 10 femei miros la fel. Sigur că cel mai la îndemână este să îți cumperi parfumul dintr-un magazin frecventat de toată lumea, dar sunt atât de multe alte opțiuni – iar dacă hainele ți le cumperi de pe același site de pe care cumpară colegele tale, diferențiază-te măcar prin amprenta olfactivă…

O discuție cu un psiholog mi-a schimbat percepția despre parfumuri. Îi spuneam că atunci când uit să mă parfumez cu parfumul iubit, nu mă simt completă. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă întorc acasă, din drum, doar ca să mă parfumez. Psihologul respectiv mi-a spus ceva care m-a făcut să fiu foarte atentă: „nu folosim un parfum pentru felul în care miroase, ci pentru cum ne face să ne simțim”.

Emilia Chebac: Un moment de magie?

Irina Markovits: Momente de magie, emoționante, am avut parte prin intermediul blogului. Nu mi s-a întâmplat de prea multe ori, dar de suficiente dați, cât să realizez că articolele publicate pe blog intră în viața unor oameni și au un efect benefic. Când primesc mesajele respective, nu doar realizez că acei oameni aveau nevoie să citească ce am scris eu, dar mă simt profund emoționată, pentru că acele femei mi-au făcut loc în viața lor și ceva ne leagă. Subiectele la care îmi scriu spontan nu sunt niciodată legate de modă, aș spune că sunt mai curând teme umane.

Uite, în urmă cu cațiva ani, făcusem un Happiness Jar, inspirată de nepoata mea care avea 11-12 ani pe atunci. Un Happiness Jar (un borcan de bucurie) înseamnă că de fiecare dată când ți se întâmplă ceva frumos, scrii acel lucru pe o bucată de hârtie și îl depozitezi în borcan, cutie, pușculită. Nu deschizi cutia și nu citești biletele timp de un an de zile. Deschizi borcanul de Anul Nou, la ziua ta de naștere sau la o răscruce de timp. Mesajul de la Natalia (femeia care a scris mesajul) m-a impresionat atât de tare încât l-am scris și l-am pus în Happiness Jar. Mesajul suna așa:

„Buna Irina,
Te-ai gândit să scrii o carte? La un moment dat, pentru că veneam tensionată în mod constant acasă, domnul meu a stabilit o regulă: seara la masă, fiecare din noi va spune 3 lucruri bune/ frumoase de peste zi. Începutul a fost greu, nu reușeam să le văd, dar pasul făcut a fost important, am început să le caut, ca să nu vin acasă cu tema nefacută.
În acele căutări, mi-am dat seama cât de greu găsești lucruri, locuri, persoane sau orice altceva care să te inspire într-un sens bun. Un lucru care te inspira, o persoana în care te regăsești, te pot duce mai departe decât îți poți închipui că ești în stare.
Tu inspiri Irina, în sensul bun! Nici nu contează că scrii despre modă, filme, cărți, poze, dorințe mici sau obișnuințele noastre, tu ne inspiri în sensul bun, dai culoare în griul asta de zi cu zi, în cenușiul pe care îl lăsăm să ne cuprindă doar pentru că ne-am făcut obișnuințe greșite. Știi, se spune că obișnuință e a doua natură și tu chiar ai punctat mai sus, că schimbarea unui obicei prost, pe termen lung, e un mare caștig chiar dacă la început pare greu de renunțat la el.
Un profesor în facultate, la un moment dat, ne-a dat o definiție la ceea ce înseamnă să ai CAP – să nu Critici, să nu Acuzi, să nu te Plângi (într-o alta forma, și tu ne-ai transmis aceasta idee).
Ca o concluzie, aș cumpara o carte despre lucrurile frumoase ale vieții, cu texte simple și poze bine alese, semnată Irina Markovits. Un jurnal care să-mi stea pe noptieră și care să fie răsfoit atunci când am nevoie să mă adun, când am nevoie ca cineva sau ceva să îmi amintească să nu renunț la a-mi face viața frumoasă, chiar dacă plouă afară.
Toate cele bune”

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune de clubul de carte ?

Irina Markovits: Am legat prietenii pornind de la întâlniri neutre. Cu Veronica Ștefan, partenera mea draga cu care țin clubul de carte, mă știam din cu totul alt context, de la niște evenimente de business networking. Într-un decembrie în urmă cu 5 ani, ne-am întâlnit la o cafea și am început să vorbim despre cărți și despre oamenii cu care discutam despre cărți. Amândurora ne-au sclipit ochii și am spus: „Hai să facem un club de carte! De ce nu?”

Nu sunt întâlniri sau evenimente elitiste, sunt ca o întâlnire în sufrageria unui prieten, unde discutăm despre ultima carte citită. Eu, pentru că sunt mai tocilară, vin și cu întrebări pregătite: ce părere aveți despre tema x?, care este paragraful preferat?, cum ați interpretat scena y? Se ajunge la discuții foarte interesante, de-a dreptul efervescente, pentru că aceeași carte este percepută diferit de fiecare persoană, iar asta dă naștere unei bogății de dialoguri și de impresii neașteptate. Se poate întâmpla ca 50% dintre participante să placă cartea, iar restului de 50% să li se pară previzibilă, neinteresantă, dificilă, artificial scrisă. Interesant este că apar în permanență persoane noi, pe lângă cele 7-8 persoane care formeaza „miezul” clubului de carte și care sunt participante vechi, de la primele întâlniri. Așa că o persoană preocupată de istorie va sta lângă o persoană care are preferință pentru literatură sud-americană. Un aspect care mi se pare încantator este că, aproape la fiecare întâlnire, participantele povestesc ce alte cărți au mai citit sau și-ar dori să citească, și atunci listele noastre individuale de lectură devin interminabile.

Emilia Chebac: Ai un tatuaj. Are o poveste?

Irina Markovits: Tatuajul meu are 2 ani și da, are o poveste. După divorț, cu mulți ani în urmă, am avut o perioadă în care m-am simțit complet dezorientata, debusolată, în derivă. A fost momentul în care am fost nevoită să-mi revăd toate alegerile din viață și să mă gândesc ce fac în continuare. În perioada aceea am citit un articolul care a avut un impact puternic asupra mea. Pleca de la o realitate: din cele 10-15 dorințe de început de an (New Year’s resolutions) foarte puține se îndeplinesc, pe prea puține le ducem la bun sfârșit. În fiecare dorință depozitam energie, care apoi se disipează: pentru că energia noastră e finită, pentru că atenția noastră e dezarticulată, pentru că uitam ce ne-am dorit la 1 ianuarie. Cu cât sunt mai multe pe listă, cu atât dezamăgirile sunt mai mari când facem un recensamant.

Autoarea articolului spunea că în loc de a scrie acele liste cu zeci de dorințe, e de preferat să centram, să avem un moment de reflexie. Să ne gândim nu neaparat ce vrei să faci și ce vrei să obții în anul respectiv, ci cum vrei să te simți. Să îți alegi unul sau 2 cuvinte, care să îți serveasca drept busolă în acel an, să-ți ghideze toate alegerile. Am început și eu acel exercițiu, iar pe mâna mea sunt tatuate cuvinte alese de-a lungul ultimilor 5-6 ani. La fiecare început de an mai adaug un cuvânt. Primul a fost joy. La finalul fiecărui an realizez ce bine am ales fiecare cuvant, cât de reprezentativ a fost pentru dorințele și trăirile mele. Și cum îmi place să citesc, nu puteam alege decât cuvinte, nu desene…

Emilia Chebac: Ce faci pentru a depași momentele proaste?

Irina Markovits: Ce întrebare frumoasă! Ce fac depinde de gravitatea momentului prost. Când „momentul prost” este cu adevarat doar un moment – un schimb neplăcut de replici, o reacție nepoliticoasă, o situație care mă irită sau infurie –, trec rapid peste el, îl iau drept un inconvenient minor care nu merită să îmi strice ziua sau dispoziția, nici măcar nu mă gândesc că ar trebui să fac ceva anume pentru a-l depași.

Am ajuns sa trec aproape la fel de ușor peste discuții în contradictoriu, certuri cu prieteni sau familia, interpretări greșite ale acțiunilor mele în ochii altora, mici momente de melancolie sau tristețe. Cele mai multe devin insignifiante și puerile, dacă mă gândesc la cât de lungă și complexă ne e viața, iar altele pur și simplu sunt interpretabile sau imposibil de controlat, ceea ce înseamnă că stresul și frământările sunt inutile.

Pentru mine, momentele care capată dimensiuni sunt fie cele în care mă simt însingurată, fie cele în care mă simt copleșită de responsabilități, așteptări ale celorlalți, dorințe neimplinite… De multe ori mă izolez, ca să îmi pot limpezi emoțiile. Alteori mă refugiez în călătorii și drumuri lungi cu mașina, în vacanțe la soare, în socializare intensă și frecventă, în gătit mâncăruri exotice sau o Tarte Tatin, și alte chestii care sunt fie ilegale, fie imorale.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Numește o persoană despre care ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Irina Markovits: Edmond Niculușcă, director al ARCEN și inițiator al proiectului District40. Sau Cristian Lupșa, redactor-sef al revistei DoR.

Emilia Chebac: Doresc să lansez o nouă categorie pe blog care se va numi … Irina. Îmi poți recomanda o persoană cu acest nume despre care să scriu ?

Irina Markovits: Irina Neacșu, arhitectă și decoratoare de interioare cu simt estetic desăvârșit, ilustratoare botanică ultra-talentată, iubitoare de spații deschise, o șatenă frumușică foc, cultivată, plină de viață, sensibilitate, talent, curaj și ambiție, despre care am numai cuvinte de admirație.

La finalul interviului, Irina mi-a spus că i-ar plăcea să ne vedem la o cafea. Mi-a specificat: „aș vrea să discutăm despre cărți și despre viețile noastre, nu despre haine”. Deși nu am reușit să merg la o cafea cu Irina, în schimb am ajuns la clubul ei de carte. Prea multe detalii nu vreau să dau, deoarece am sentimentul că experiența trăită acolo va deveni subiectul un viitor articol. Deși este o profesionistă în domeniul modei, personalitatea Irinei nu se limitează doar la acestă activitate. În viața ei mai este loc și pentru cărți, muzee, filme și călătorii. Asta ar fi explicația de ce în domeniul în care profesează ridică totul la nivel de artă. Toți cei care apelează la ea își doresc să capete stil. Dar stilul, nu ține doar de vestimentație! Irina Markovits este dovada că stilul presupune să citești constant, să călătorești, să vizitezi muzee, să vezi filme,să mergi la vernisaje și spectacole. Toate acestea compun stilul, care se reflectă apoi în arta conversației, maniere rafinate, atitudine și nu în ultimul rând în emoții intense și înălțătoare. Tocmai de aceea stilul, nu este accesibil oricui, pe când moda da.

Articolul cu Irina Markovits va da startul unei noi categorii pe blogul meu: Irina. De ce, se vor întreba cele mai multe persoane? Pentru că este numele meu preferat. Am o slăbiciune pentru el. În familia mea 2 persoane poartă acest nume: fiica și mama mea. Poate sunt subiectivă, dar mereu am considerat că… Irinele sunt speciale.

 

Categorii
Diverse

Experiența mea la Webstock 2018

Vineri 5 octombrie 2018 a avut loc, la JW Marriott Grand Hotel, a X-a ediție a Webstock, cel mai important eveniment de social media din Romania. Un mix de prezentări, dezbateri, gala de premiere și party.

Nu am să povestesc, pas cu pas, cum s-a desfășurat evenimentul. Când scrii în biografie, pe instagram și facebook, „Gândește prin emoții”, nu cred că acest tip de abordare mă reprezintă. Deși am participat pentru prima dată la acest eveniment, asta nu m-a împiedicat să mă axez pe povești ale oamenilor frumoși. Ceea ce fac în mod constant pe blogul meu.

Webstock, un eveniment centrat pe bucurie, este locul de întâlnire al oamenilor care activează în on-line. Timp de o zi, toată lumea s-a mutat din on-line în off-line. Deși prezentarea lui Cristian Manafu a evidențiat acest aspect, eu am rămas în minte, cu acel moment în care îl evoca pe Robert Cadar. Brusc vocea lui a trecut într-un alt registru, și cred că undeva în colțul ochiului i s-a prelins o lacrimă, atunci când imaginea lui Robert, se profila pe cele 2 ecrane din sala de conferințe. ( În septembrie, Robert a pierdut lupta în fața unei boli necruțătoare)

„Era cel mai ambițios și puternic om pe care l-am cunoscut” (Cristian Manafu)

Conferința a început cu o sesiune de interviuri moderate de Cristina Bazavan. Toți speakerii au venit cu povești inspiratoare, dar 3 dintre ei mi-au plăcut în mod deosebit.

„Atunci când vreau ceva chiar lupt.”

Andreea Esca a sedus, fără nerușinare, audiența din sală. E inteligentă, are umor și lumină în ea. În timp ce vorbea, sala râdea în hohote. Pentru mulți este prezentatoarea știrilor de la Protv, dar , în realitate, este mult mai mult: are o emisiune cu interviuri la radio, o revistă on-line AlistMagazine, Fundația Renașterea și Via Transilvanica. Dacă ar fi să o descriu în 2 cuvinte: perfecționism și perseverență.

Perfecționism – În anul I de facultate participă la o petrecere. A II-a zi, știind că trebuie să ajungă la facultate pentru un seminar bea o tonă de cafele. Inima îi bate să-i iasă din piept, se sperie și o sună pe mama la spital. Chemată la telefon, doamna Esca stopează rapid panica fiicei: „Andreea, tu mai scos din operație unde am pe masă o femeie bolnavă de cancer, doar ca să-mi spui că îți este rău pentru că ai fost la o petrecere? Ia o lingurița de zahar.” Și a închis telefonul. O lecție de viață pe care a ținut-o minte. Crescută astfel, în momentul în care și-a ales profesia, a înțeles că este necesar să fie acolo cu totul. Și s-a transformat într-un model cu majuscule în jurnalismul din Romania. O admir pentru că reușește să ajungă acolo unde alții nu au nici măcar curaj să viseze.

Perseverență – Cel mai mare greu moment (vorbim de interviuri) a fost când Hagi se retrăgea din fotbal și ea trebuia să-i ia un interviu. Persoana prin care putea să ajungă la el era Victor Pițurcă. Îl suna de zor pe telefoul mobil. Pentru că se săturase de insistențele ei, nu-i mai răspundea. Cu 4 minute înainte de începerea știrilor se muta pe telefonul fix. Se gândea că așa o să răspundă. Nu a funcționat. A încercat altă abordare: a participat apoi la o nuntă a fraților Becalii. S-a îmbrăcat frumos și fără să fie invitată, s-au trezit cu ea în mijlocul nunții. S-a dus la Giovanni Becali, să îl roage, să o ajute să ajungă la Gică Hagi. Nici așa nu a funcționat. Credeți că s-a oprit? Nu, a plecat singură, în toiul nopții pe DN 1, la Săftica unde Pițurcă era în cantonament cu echipa. Polițistul de la o intrare o recunoaște și convins că are o întâlnire programată, o lasă să intre fără probleme. „Pițurcă a zis că sunt nebună. I-am spus: V-am prins. Nu facem interviul cu Hagi?” Nu a renunțat, când Andreea Esca vrea ceva știe să lupte.

„Ce lume frumoasă ar fi, dacă toți am alege să împroșcăm cu dragoste în jur.”

Mihaela Noroc nu a avut șansa să facă o meserie pe care o iubea. A renunțat la jobul ei, unde murea în fiecare zi câte un pic, pentru a se dedica 100% fotografiei. A pornit de la un proiect mic în on-line, iar astăzi este cunoscută în toată lumea. A creat Atlasul Frumuseții. A cochetat cu fotografia de la 16 ani. Între timp a făcut Facultatea de Arte Plastice, Foto-Video, unde nu a fost încurajată. Și-a luat un job și timp de 6 ani nu s-a mai atins de aparatul foto. Și cum în sufletul ei exista o durere ascunsă, s-a întors la prima dragoste, fotografia.

Proiectul s-a născut în Etiopia. Mihaela fotografiază numai femei și nu pe oricine, ci doar pe acelea care îi transmit ceva. După atâtea portrete de femei spune că „încrederea în sine este mai importantă decât frumusețea.” Este convinsă că dragostea rezovă multe suferințe. „Ce lume frumoasă ar fi, dacă toți am alege să împroșcăm cu dragoste în jur.” Cum le convinge pe femei? În Europa e ușor, dar în alte părți ale lumii este mai greu. De aceea se încarcă cu energie bună, femeile simt și nu se mai tem. Nu reușește să le convingă pe toate, dar nu renunță. Și pentru că nu a renunțat, avem și noi acces la frumusețe, la aceea frumusețe pe lângă care, cei mai mulți dintre noi, trecem zilnic fără să o vedem.

„Suntem fapte”

Vlad Voiculescu a avut cu totul o altă abordare a audienței. O pot defini într-un cuvânt: echilibrată. Dacă credeți că este puțin, vă invit să priviți ce se întâmplă în jurul nostru. A plecat dintr-un sat din Romania și a ajuns, cu o bursă, în Austria. S-a înscris la facultate dintr-un internet-cafe din Târgoviște. A păcălit secretara, învățând replicile, că știe limba germană și a fost admis. I-a luat 3 ani să învețe, cu adevărat, germana. Pentru a face față își traducea cursurile din germana. Spune că: „În acești 3 ani am adunat frustrări cât pentru toată viața.” Dar nu a renunțat!

A fost Ministrul Sănătații în guvernarea Cioloș, iar prin proiectele MagicHOME și MagiCAMP a schimbat vieți. Copiii și oamenii bolnavi de cancer au primit o mână de ajutor în oceanul de nepăsare în care se zbateau de atâta timp. MagicHome: un scaun, un pat de spital și o cameră care filma non stop. Oamenii implicați în acest proiect au demonstrat că părinții acestor copii bolnavi de cancer nu sunt singuri în lupta pe care o duc. S-au pus în locul lor și au promis că nu se vor ridica până când nu vor strange banii pentru MagicHome. Și au reușit, mult mai mult decât și-au propus.

Vlad Voiculescu a rămas 14 ani în străinătate. După terminarea studiilor, a început să-și clădească cărămidă cu cărămidă o carieră. Rezultatele au început să apară, iar funcțiile de pe cărțile de vizită reflectau acest aspect. De fiecare dată când avansa profesional, tatăl îi cerea cărți de vizită cu care se mândrea în fața cunoscuților, însă când a anunțat că va activa într-o funcție publică în România, a fost întrebat „De ce vrei să faci asta, vrei să te înjure toată lumea?”

Îl priveam în timp ce vorbea publicului și nu-mi venea să cred. Să activezi în politica românească și să nu te lași contaminat de mizeria din jur, să generezi valuri de bine și să ai un discurs civilizat. Cum poate? N-am găsit altă explicatie decât că are un ADN de erou.

Am să închei cu niște cuvinte care îi aparțin:
• „E bine să pleci ca să recunoști tot ce ai lăsat în urmă și să te întorci cu tot ce ai învățat acolo. E bine să știi că însemni ceva.”
• „Este esențial să ne intereseze politica. Politica nu este despre circul de la tv, politica este despre fapte.”
• „Cereți o a II-a părere de fiecare dată când vi se pune un diagnostic grav. Nu renunțați niciodata la luptă.

Nu trebuie ignorat nici aportul Cristinei Bazavan. În jurnalism, niște întrebări bine puse, scot și mai bine în valoare personalitatea celui intervievat și cresc considerabil cota unui interviu.

Cum am văzut eu Webstock 2018:

 Dacă în prima parte a zilei, la conferințe, interviurile speackerilor au electrizat sala, nu același lucru pot spune despre partea a 2-a a programului. Am ales Galaxy Stage. Și nu era pentru mine. Dar am putut să văd acasă live ce s-a întâmplat în celelate săli și am realizat că locul meu era la Creativity Stage.
 Nu am mai stat la Webstock Awards deși aveam invitație pentru tot programul.
 Locația a fost generoasă, dar în pauzele de cafea și la prânz era neîncăpătoare.
 Au fost participanți care au ținut locurile ocupate pentru cunoscuți. Așa că în locul celor întârziați sau rătăciți trona câte o poșetă, un rucsac sau sacoșa evenimentului, asta în timp ce erau persoane în picioare, deși organizatorii atrăgeau atenția să se permită accesul la aceste locuri.
 M-am bucurat să întâlnesc off-line o persoană pe care o știam doar din on-line, cu care stabilisem un interviu fără să ne cunoaștem. Iar dacă mă întrebați pe mine această persoană ar merita la anul să fie acolo pe scenă.

Toate fotografiile au fost luate de pe pagina de Facebook a evenimentului.

Categorii
Viața mea

Lost Splendour – readuce frânturi ale unei splendori pierdute

Urmăresc de aproximativ 2 ani o pagină de instagram. Lost Splendour readuce frânturi ale unei splendori pierdute, prin imagini ce deschid o ușă către o lume pe care o credeam uitată. Multe fotografii cu Romanovii, multă istorie, multe palate, mult rafinament și mult prea mult… frumos. Câteva postări cu Regina Maria m-au pus totuși pe gânduri. Cine este în spatele contului? O fi din România? Nu, nu cred! Regina Maria fiind descendenta Romanovilor, nepoata țarului Alexandru al II-lea este normal să apară pe acest cont. Imaginile cu Regele Mihai mi-au stârnit și mai mult interesul. Iarăși întrebarea: o fi din România? Și într-o zi m-am trezit cu peste 20 de likuri la contul meu de instagram de la… Lost Splendour. Am un cont mic, rătăcit într-o galaxie de conturi mega-urmărite. Atunci am știut că este din… Romania. I-am trimis un mesaj, ne-am văzut și iată rezultatul.

Cum m-a descoperit? Bianca Dimian a citit articolul meu publicat despre Ioana și început să-mi urmărească blogul.

Ne-am întâlnit la Infinitea. În decorul ceainăriei manierele și timbrul din vocea Biancăi m-au transpus într-un timp în care eleganța era normalitate, conversția era ridicată la nivel de artă, un timp când existau repere morale și oameni care te făceau să plângi de frumos. Purta o rochie neagră cu buline albe, lungă până în pământ. Vântul adia ușor, iar rochia se străduia din răsputeri să-mi atragă atenția. Adăugați apoi niște cercei cu perle și un inel vintage cu piatră turcoaz. Modelul aducea izbitor de mult cu inelul de logodnă al prințesei Diana (achiziționat dintr-un anticariat românesc). Tot ansamblul era rafinat cu o pereche satinată de balerini negri și o poșetă de aceiași culoare, de unde la final scos o carte, un dar pentru mine.

Pe o scară de la 1 la 10, Bianca primește 10+ pentru povestea rochiei cu care a venit îmbrăcată. Era în Japonia, cu o bursă, atunci când s-a anunțat decesul Regelui Mihai. Pentru ea a fost o experiență traumatizantă. „ Și când a murit Regina Ana eu eram în Hong Kong. Am avut o baftă!” Din momentul în care a aflat și până în ziua funerariilor a plâns în fiecare noapte. Suferea enorm pentru că nu avea cu cine să împărtășească această pierdere. Nu era cu nimeni din România. Avea însă o bună prietenă chinezoaică care a scos-o la o sesiune de shopping. A cedat fără chef la insistențele ei. Micuța chinezoiacă sub influența unui film cu Monica Belucii, pe care Bianca o adoră, i-a aratat o rochie pe care scria… „Made in Romania.” „ Rochia a sărit pur și simplu pe mine. Era o părticică de acasă, iar eu eram disperată să mă agăț de ceva. Ne-am cumpărat amândouă acea rochie.”

Ermitaj (interior)

Emilia Chebac: Povestea din spatele paginii de instagram?

Bianca Dimian: Contul a fost mai mult terapeutic. Cum Cioran gândea terapeutic la fel am pornit eu acest cont. Eram în anul II de facultate într-un mediu în care nu mă regăseam. Colegii mei erau preocupați de manga și anime. Exista și prototipul care stătea numai cu nasul în cărți, ceea ce nu este neaparat un lucru rău, dar cu care nu rezonam, nu aveam aceleași idei, aceleași interese. Am simțit nevoia să-mi creez un spațiu al meu, unde să întâlnesc persoane cu aceleași preocupări. Nu mă așteptam la așa succes. Contul meu a depășit 2 ani și are urmăritori fideli. Deși am postări diverse, oamenii mă cunosc pentru fotografiile cu Romanovii.

Emilia Chebac: Ce studii ai?

Bianca Dimian: Limbi străine: engleză – japoneză. Nici o legătură cu contul.

Emilia Chebac: Ce oameni ai cunoscut prin acest cont?

Bianca Dimian: Am avut conversații cu prinți, prințese, conți, contese, oameni din domeniul culturii, istorici și designeri de bijuterii. Toți sunt oameni din afara României. Ai noștri nu m-au contactat niciodată. În cazul nobilimii bijuteriile au stârnit cele mai numeroase reacții. A fost cazul Taniei de Bourbon nepoata pe linie maternă a Reginei Ana. Prințul Dimitri al Iugoslaviei designer de bijuterii a ajuns la mine printr-o piesă care a aparținut familiei. Cred că este subapreciat mediul online. Poți cunoaște oameni minunați. Eu nu îi privesc ca pe niște urmăritori ci ca pe o comunitate. E un loc unde ne strângem și vorbim despre pasiunile comune. Este un hobby, dar prin tot ce fac îmi doresc să contribui la binele societății. Consider că este mare nevoie de așa ceva. Mi-am dorit să îi informez pe străini mai mult despre noi. În afară avem o imagine mai puțin romantică. La început am vrut, ca persoana din spatele contului, să fie un mister. România am promovat-o prin imagini cu Regina Maria, Regele Mihai și Castelul Peleș. Mesajele primite m-au bucurat tare mult. Prin ele aveam acces la o lume în care mă regăseam.

Emilia Chebac: De unde te inspiri?

Bianca Dimian: Inspirația îmi vine în mare parte din cinematografie, albume de artă și fotografii cu bijuterii. Partea estetică deține un rol important în postările mele. Din filme aleg costume și decoruri reușite. Am și o miniserie „Visually attractive movies” („Filme atractive vizual”), prin care încerc să recomand urmăritorilor mei filme istorice care excelează la capitolul costume, decoruri, bijuterii etc. Mă inspiră și evenimentele istorice aniversate în ziua postarii, nașteri/decese ale unor personaje importante sau față de care am un interes aparte (mulți ani de zile am avut o obsesie pentru împarateasa Sisi și îi dedicam multe). Majoritatea postarilor de acest gen, inspirate de evenimente ale zilei respective, rămân totuși cele cu familia regală a României (aniversarea monarhiei, regatului, construirea Peleșului, abdicarea Regelui, moartea Reginei Maria etc.- „favoriții” sunt Regina Maria și Regele Mihai ). Îmi doresc prin postarile mele pe Lost Spendour să readuc frânturi ale unei spendori pierdute.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine Regele Mihai?

Bianca Dimian: Îl iubesc pe Regele Mihai. Înglobează toate valorile la care țin: onoare, demnitate, sacrificiu și iubire față de țară. A fost un om care a suferit mult, dar care a știut cum să sufere. De fiecare dată când se muta cu familia, primul lucru pe care îl făceau era să asculte muzica lui George Enescu: Poema Română ca o binecuvântare muzicală casei. Abia apoi despachetau. E și piesa mea preferata. Se termină grandios. Punctez asta pentru a înțelege cu adevarat ce înseamnă să iubeștu un loc. De suferința Regelui se leagă și suferința unei țări. Este sfârșitul unei lumi. A fost înlăturat, iar noi am intrat atunci într-un tărâm al întunericului și terorii.

Am vizitat Memorialul de la Sighet. În camera Monarhie versus Comunism există o imagine în mărime naturala cu Regele Mihai și un steag. Când am intrat am izbucnit în lacrimi. Am realizat că atunci s-a rupt totul. Să ne imaginăm unde ar fi fost astăzi Romania fără comunism!

Emilia Chebac: Oameni pe care îi admiri?

Bianca Dimian: Regele Mihai (am început să râd, mi-a amintit de Ioana. La ea totul se învârtea în jurul Reginei Maria. La Bianca Regina Maria a fost înlocuită… cu Regele Mihai. În rest aceiași sclipire în ochi, aceiași admirație, același patos când când îi evoca personalitatea.) În an electoral se vedea preferința colegilor mei pentru Regele Mihai. Spuneau „Eu l-aș vota pe rege, așa nu am pe cine”. Se pare că nu aveau cum să fie imuni la ceea ce transmitea. Majestatea Sa transcede politicul. Regele Mihai a fost și va rămâne mai mult decât va fi vreodată un președinte. Nici un șef de stat, indiferent cât ar fi făcut pentru Romania, nu m-ar fi făcut să sufăr atât de tare.

Dintre personalitățile contemporane o admir pe Oana Pellea. Pentru că acolo în Japonia, singură fiind, urmărind imagini de la funeraliile Regelui Mihai am văzut un prim plan cu ea plângând în hohote. A fost ca un fel de consolare. Brusc nu m-am mai simțit singură. Cineva suferea la fel de mult ca și mine. Vreau să ajung să îi mulțumesc! Să afle cât de mult m-a ajutat!

 

Sankt Petersburg

Emilia Chebac: Un loc din București care îl iubești?

Bianca Dimian: Opera Națională. Merg foarte des. Unii ar spune că sunt complet nebună. Uneori merg și singură. Am bifat cam toate locurile din sală cu excepția celor 2 loje oficiale. Acolo nu am fost… încă.

Emilia Chebac: Un motto după care funcționezi acum?

Bianca Dimian: Mă ghidez după ideea că: poți face orice dacă vrei și crezi în tine.

Emilia Chebac: Ce gen de cărți preferi?

Bianca Dimian: Anul trecut, tata mi-a făcut observație că citesc numai cărți istorice. De atunci le alternez cu beletristică și filozofie. Îmi plac foarte mult Dostoievski și Cioran. Dostoievski are o religie pentru suferință. Fără închisoarea din Siberia nu ar fi creat așa capodopere și nici nu ar fi existat personajele lui unice.

TsarskoeSelo

Emilia Chebac: Îți plac muzeele?

Bianca Dimian: Aș dormi într-un muzeu. Îmi plac muzeele de artă. Le prefer pe cele din afară. Emitajul este preferatul meu. Am urmat un curs de istoria artei și am învățat să apreciez și arta contemporană.

Emilia Chebac: Ce perioadă preferi din istorie?

Bianca Dimian: Asta variază în funcție de starea și evoluția mea. În antichitate, zona Orientului Mijlociu avea un oarecare exotism. Dacă ar fi să fiu puțin mai rațională perioada victoriană (1837-1901) și perioada edwardiana ( 1901-1910). Aș alege Rusia, Anglia Reginei Victoria mi se pare prea rigida. Belle Époque (1871-1914) la Paris și București.

Elisabeta Feodorovna

Emilia Chebac: Personalități din Rusia țaristă care te-au fascinat?

Bianca Dimian: Marea ducesă Elisabeta Feodorovna, sora ultimei țarine Alexandra. Am descoperit-o prin memoriile Reginei Maria care o descria superb. Țarul Nicolae al II-lea m-a fascinat prin cât de multe greșeli politice a putut face. Era un om slab care nu avea puterea de a refuza.

(Bianca are un punct comun cu ducesă Elisabeta Feodorovna. Nu este fotogenică. Se spunea despre ducesă Elisabeta Feodorovna că nici o fotografie sau tablou nu i-au putut reda frumusețea. Când am primit de la Bianca fotografiile pentru acest articol, am realizat că imaginile nu au putut capta nimic din spatele chipului ei: educația, cultură, estetica din gânduri și estetica din gesturi. Mi-ar plăcea să dau această provocare unui fotograf.)

Emilia Chebac: Colecționezi ceva?

Bianca Dimian: Toată lumea îmi dă cadou bijuterii și cărți despre regalitate. Îmi plac bijuteriile cu perle, mai ales cerceii. Colecționez albume de artă. Am un album cu bijuteriile Romanovilor. E superb. Cartea asta e un fel de biblie pentru mine. Apare și Regina Maria în el.

Emilia Chebac: O destinație preferată?

Bianca Dimian: Orașul meu de suflet este Sankt Petrersburg. În sufrageria mea am un desen cu Neva și o biserică în fundal, cumpărat de acolo. Nu este doar un oraș spectaculos din punct de vedere arhitectural, Sankt Petrersburg este o senzație. Posibil că am simțit-o numai eu, dar tot îl recomand celor care iubesc istoria Romanovilor. Prefer oricând acest oraș decât o destinație ca Maldive sau Tenerife.

Emilia Chebac: Mi-ai descoperit blogul prin Ioana. Cum v-ați cunoscut?

Bianca Dimian: Cu Ioana am „semi-colaborat” pentru o postare a mea cu Regina Maria. Mi-a oferit ajutor și de atunci îi sunt recunoscătoare. Vorbim des și ținem legătura pentru evenimentele organizate de Casa Regala. E bine să știi că mai există o româncă pe câmpul de luptă!

Moscova

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre ce personalitate, pe care o admiri, ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Bianca Dimian: Oana Pellea

Bianca Dimian prin contului de instagram Lost Splendour readuce frânturi ale unei spendori pierdute. La doar 23 de ani are un simț estetic și o cultură extrem de solidă. Or asta derutează și induce ideea că stai de vorbă cu o persoană mult mai matură. Așteptați o rețetă miraculoasă despre un cont de instagram de succes? Bianca este total atipică și nu plictisește cu multe postări. Pentru ea este mai importantă calitatea comentariilor și a urmăritorilor. Postează când se simte inspirată, își seduce publicul cu imagini de impact și povești mai puțin cunoscute. La final rafinează totul cu o tușă de mister.

Am șansa ca prin blogul meu să întâlnesc oameni care își prețuiesc viața și nu o irosesc aiurea. Pentru că sunt destui cei care îți desfășoară activitatea într-un mediu neprietenos, apare tot mai des nevoia de a elimina acest neajuns. Orice pas, oricât ar fi de mic, făcut atunci când simți că îți pierzi identitatea este de preferat decât nimic. Pentru Bianca acest pas a însemnat un cont de instagram. Lost Splendour i-a adus o comunitate de oameni cu care a rezonat. Urmăritorii ei sunt dovada că nu este singura procupată de… splendori pierdute.

Bianca Dimian, care prin pagina de instagram Lost Splendour readuce frânturi ale unei spendori pierdute, a fost în Piața Victoriei în 10 august 2018. Pentru demnitate și din dragoste de țara (valorile pe care i le-a transmis Regele Mihai). Cea mai frumoasă postare pe insta stories a fost a ei. O carte a domnului Gabriel Liiceanu – România. O iubire din care se poate muri. Fără comentarii care să instige la ură, fără manifestări exaltate peste care apoi se așterne praful, doar o carte. A participat decent la manifestație și nu a devenit grosolană în postări. Prin Lost Splendour promovează Romania și decența. Târziu în noapte, după ce a inhalat gazele împrăștiate în Piața Victoriei, se gândea că Romania moare în fiecare zi câte un pic… în Anul Centenarului.

Și totuși, în Romania mai există oameni care au lumină în ei. Un astfel de om este și Bianca. Am întrebat-o dacă vrea să plece din țară. M-a privit în ochi și mi-a spus: Nu! Aș pleca să ajut și să promovez Romania, dar tot m-aș intoarce! Pe parcursul interviului a fost un moment când lumină din ochii Biancăi a dispărut. Atunci când mi-a spus: „Eu cred că pentru trădătorii de neam și țară este rezervat un loc acolo… jos, în iad.” Dar lumina a revenit! În astfel de oameni lumina este mereu mai puternică.

Bianca a fost una din cele mai speciale prezențe de când scriu pe acest blog. Au trecut puțini ani de când s-a desprins de adolescență, iar asta mă face să realizez rolul părinților. Toată admitația mea pentru modul în care au crescut-o și educat-o!

Fotografiile sunt din arhiva personală a Biancăi și din contul de instagram Lost Splendour.

Categorii
Interviuri Locuri

HoinariRomani – un blog apărut din pasiune pentru călătorii și dragoste pentru Romania

Ateneul Român un obiectiv extrem de solicitat

Q: Cum ți-a venit ideea blogului?

A: În timpul facultății nu am călătorit, deoarece cursurile și joburile pe care le aveam, în paralel, îmi ocupau tot timpul. După terminarea studiilor mi-am luat revanșa! În câțiva ani s-au adunat multe fotografii și informații, pe care doream să le împărtășesc cu oamenii pasionați de călătorii. Așa a apărut blogul meu. În fiecare articol pun fotografii, scriu despre experiența mea și despre istoricul locurilor vizitate. Călătoream pentru propria plăcere, în zone unde mă purtau poveștile frumoase aflate din cărți sau inspirată de oamenii care apăreau în viața mea. Totul era spontan. Fără să am nimic planificat, când îmi venea cheful de hoinărit bagajul era gata într-o oră. De unde și numele blogului: HoinariRomâni.

Casa Domnească Brebu

Q: Scrii pe un blog de călătorii și ești și ghid. Cum ai ajuns să faci asta?

A: Am început să călătoresc în 2008, în 2011 a apărut blogul, iar în anul 2013 s-a conturat un proiect la care nu aș fi îndraznit să visez cu ceva timp în urmă. Cum 2014 era „Anul Brâncoveanu” un prieten a venit cu ideea să organizăm un tur brâncovenesc în București. A compus turul: care pornea de la Universitate – Biserica Colțea – Biserica Sf. Gheorghe cel Nou continua pe Podul Beiului (locul unde ne aflam în momentul interviul, pe aici intrau oficialii turci trimiși de Înalta Poartă în București) – Dealul Patriarhiei – Mănăstirea Sf. Antim – Biserica Domnița Bălașa. Amicul cu care începusem turul a plecat din țară, iar eu am fost nevoită să continui singură acest proiect. Am luat-o ca pe o provocare și am început să-mi scot date despre arhitectură, pictura frescelor din biserici, istoricul locului, restaurare și tot ce consideram că poate trezi interesul oamenilor.

Primul tur a fost într-o sâmbătă. Evenimentul a fost anunțat pe facebook Așteptam oamenii înarmată cu 10 pagini pline de informații. Eram atât de emoționată, încât atunci când am început să vorbesc rulam, încontinuu, paginile discursului între maini. Noroc că nu a fost nevoie să mă uit peste notițe, erau atât de mototolite încât ar fi fost imposibil să mai văd ceva. Pentru că am început cu date cronologice, nu era nimic atractiv, dar când am trecut la povești și legende oamenii au devenit brusc atenți. Făceam acest tur lună de lună. Veneau oameni din toate categoriile sociale. Asta m-a forțat să-mi îmbunătațesc discursul, să-l adaptez astfel încât mesajul meu să ajungă la cât mai multe persoane interesate. Înainte de a începe turul socializam și îmi făceam o idee despre categoria profesională predominantă. Aveam mai mulți arhitecți discutam despre arhitectură, aveam oameni pasionați de istorie eram atentă la o abordare corectă a cronologiei, aveam pictori insistam pe pictura frescelelor. Apoi am făcut tururi pietonale cu tematici diferite, dar am rămas în continuare extrem de atașată de perioada brâncovenească și personalitatea lui Constantin Brâncoveanu. Atât de mult, încât casa visurilor mele este proiectată în stil brâncovenesc.

La Biserica Sf. Gheorghe cel Nou vei afla povești care te vor urmări… mult timp

Q: În afară de turul pietonal pe care îl faci o dată pe lună, mai ești implicată și în alte proiecte?

A: În 2012 am mers prima dată cu autocarul, unde nu cunoșteam pe nimeni, într-un tur al reședințelor nobiliare din România (castle break) cu Asociația ARCHÉ. În astfel de excursii ai acces, mult mai mare, la obiective pe care altfel nu le poți vizita. În toamna aceluiași an, am repetat experiența și am continuat cu castele din altă zonă. Timp de 2 ani, am mers în 2-3 tururi pe an. Acumulasem multe informații și le împărtășeam celor care stăteau lângă mine în autocar. M-am trezit cu propunerea de a vorbi la microfon în fața întregului grup. Așa am ajuns să colaborez cu Asociația ARCHÉ și să fac ghidaj pentru turul castelelor. Acum făceam, în paralel, turul pietonal, dar și turul reședințelor nobiliare. Între timp am făcut un curs de ghizi unde am căpătat noțiuni și abilități care pe lângă experiență m-au făcut să mă simt mult mai stăpână pe mine.

Puțin mister nu strică…

Q: Blogul tău a fost gândit ca o afacere?

A: Blogul a pornit din pasiune, nu pentru câștig material. Dacă mergi pe ideea că vrei să faci bani, vin tot felul de indivizi cu afaceri în turism, iar tu ești obligat să scrii de bine, chiar dacă vezi igrasie, mâncarea care nu este tocmai proaspăta, igiena care lasă de dorit sau personal neprofesionist. Înseamnă să te vinzi ieftin pentru câteva nopți de cazare gratuită. Eu nu vreau să mint oamenii. Prefer să transmit încredere celor care îmi citesc blogul.

Îmi scriam în continuare experiențele pe blog și în scurt timp s-a mai conturat un proiect. Modul onest prin care am ales să-mi spun poveștile, cred că a fost motivul pentru care am fost contactată de un reprezentant al agenției de turism Terra Incognita, (convins de articolele de pe blog meu) cu care ulterior am început o colaborare. De 2 ani, sunt ghid și pentru această agenție unde fac excursii clasice (obiective turistice cunoscute). În jurul meu s-a format o comunitate care merge cu mine peste tot. Persoanele înscrise la excursiile clasice prin Terra Incognita încep să vină și în turul castelelor organizate de Asociația ARCHÉ și invers. Călătoriile sunt cea mai mare comoară pe care o poți deține și pe care nu ți-o poate lua nimeni, niciodată.

Există o carte Tovarășul Baron de Jaap Scholten în care este vorba despre aristocrații din Transilvania. Îmi amintesc de o contesă care locuia într-un beci, dar care atunci când ieșia pe stradă își punea singura pereche de mărgele și singura rochie bună. Cu toate acestea era respectată de cei din jur, chiar dacă sărăcise. Pierduse averea, dar nu și educația, manierele alese, cărțile citite și experiențele frumoase acumulate. Așa și cu călătoriile. Nu dispar niciodată. Raiul nu este acolo unde ți se spune că este, ci acolo unde te simți tu bine.

Castelul Miclăușeni

Q: Ai un motto după care te ghidezi?

A: Să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Nu contează că ai 20 sau 80 de ani, trebuie să să profiți de fiecare clipă și de fiecare om pe care îl întâlnești. A nu se confunda cu a te folosi de oameni. De exemplu: sunt acum cu tine și mă bucur pentru acest interviu, te privesc în ochi și nu cronometrez fiecare minut gândindu-mă că trebuie să ajung acasă să spal rufe, să fac mâncare soțului sau cumpăraturi la magazinul din colț.

Q: De ce ai ales să scrii pe blog și să faci ghidaj în excursii cu turiștii?

A: Având tot timpul un șef, eu îmi exprimam ideile, el le punea în practică și niciodată nu am auzit: Mulțumesc! Mi-am spus că nu mai rezist să stau 8 ore în același loc. Nu sunt structurată psihic să fac, zi de zi, aceleași chestii monotone. Nu pot funcționa fără pasiune, chiar dacă asta m-a costat. Au fost zile în care nu aveam 1 leu în buzunar. Ador să călătoresc și îmi place să interacționez cu oamenii. Nu spun că la început a fost ușor. Dacă nu renunți, reziști și mergi mai departe apar compensațiile emoționale. Apar conexiunile cu alți oameni și recompensa vine singură. Când pornești pe un drum nou, cel mai greu este să lupți cu cei care te critică și cu „oare ce o să zică oamenii?”. Am învățat că indiferent de ce faci, bine sau rău, oamenii tot te vor critica. Primul pas este cel mai greu, apoi vezi orizontul și nu vrei să te mai oprești. Același principiu se aplică în tot, deci și în călătorii.

Conacul Ghica

Q: Ce ne poți spune despre turiștii care vin în excursiile ghidate de tine?

A: Am turiști care au venit și a III-a oară în tururile pietonale din București. Și-au adus și prietenii. Probabil le-am rămas în suflet.
– Iar ai venit?
– Da, îmi era dor de tine și de poveștile tale.
Oamenii au rămas prieteni, sau format cupluri. Îmi amintesc de persoane care au venit singure și stăteau retrase, dar care apoi au legat prietenii și au păstrat legătura între ei. Îi urmăresc și văd că 80% din ei sunt prieteni pe facebook.

Q: Partea mai puțin plăcută a acestor călătorii? Nu are rost să mințim că totul este perfect.

A: Mereu le spun turiștilor să nu urce cu cafea în autocar mai ales dacă urmează un drum cu multe curbe. O turistă, care stătea în fața pentru că avea rău de mașina, nu a vrut sub nici o formă să renunțe la paharul cu cafea. Bineînțeles, la o frână mai puternică cafeaua a zburat peste cei de vis-a-vis, dar și peste șofer care purta cămașă albă. Poate părea o amintire amuzantă pentru unii, dar eu nu încurajez deloc așa ceva! Țin tare mult la confortul psihic al șoferului. Are de făcut un drum lung și este responsabil cu siguranța întregului autocar.

O categorie de turiști care nu îmi respecta munca sunt cei care în timp ce povestesc mă intrerup. Visul secret al fiecărui ghid este ca atunci când vorbește la microfon, să spună o poveste cu impact emoțional care să rămână în inima turiștilor. Când cineva întrerupe și întrebă: „Pe bune chiar a fost restaurat?”, degeaba acopăr microfonul și îi spun. „Notează, vorbim la final!” deși nu pierd firul discursului, pierd impactul. Un ghid cu experiență știe exact momentul când să plaseze o poveste interesantă, ori o astfel de persoană dă peste cap totul. Dacă ajungem la un obiectiv unde există ghid procedeaza la fel. Iarași mă duc și îi spun „Notează și întrebi la final!” Amuzant este că o astfel de persoană la final uită să mai pună întrebări. Este acel turist care la sfârșitul excursiei nu este capabil să enumere obiectivele pe lângă care au trecut.

Centenar – tablou pictat de Georgeta Anechei. Nu știu unde se află acum, dar știu sigur că a fost cumpărat de reprezentații ONU.

Q: Ce înseamnă pentru tine România?

A: Acasă. Îmi place mult Viena, Praga, îmi doresc să ajung în Siberia și în Sankt Petersburg. Indiferent unde voi ajunge în lumea asta, sufletul meu rămâne în Romania. Este locul pentru care strămoșii mei au plătit cu viața. Un bunic a luptat în al II-lea Război Mondial și s-a întors din Siberia pe jos. A trăit suficient ca eu să-i pot asculta poveștile. Un străbunic a murit pe front în Primul Război Mondial. Războiul de Independență a mai cerut o jerfă din familia mea. Cum pot eu să nu iubesc Romania?

Eram la Mausoleul de la Mărășești în 2017. În fața mea un cuplu cu un copil de aproximativ 9 ani. Baiatul întreabă:
– Mami de ce a fost nevoie să se construiască chestia asta? Exact așa s-a exprimat.
– Pentru că nu au avut ce face! Decât să depoziteze niște cranii, mai bine construiau ceva mai folositor: cămine de copii sau azile de bătâni.
De obicei nu pocedez așa, dar am simțit că nu pot să tac.
– Scuzați-mă că intervin în discuție! Gândiți-vă că dacă oamenii aceștia nu luptau pentru România, poate noi astăzi nu mai vorbeam limba româna!
E dureros să vezi că o mamă își educă astfel copilul. Iar acolo nu sunt doar cranii, acolo este istoria acestui popor!
Oamenii aceia s-au dus la luptă crezând în România. Câți dintre noi astăzi ar lăsa totul în urmă și ar fi dispuși să-și dea viața pentru un ideal. Schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare din noi, nu să așteptăm să ne fie livrată pe tavă bunăstarea, educația și o lume mai frumoasă.

Q: Ai menționat la începutul acestui interviu că, prin intermediul cărților, ai descoperit locuri frumoase. Am crezut că fiind tot timpul plecată, nu ai timp de lectură. Ai timp?

A: Da. Pentru că am un secret, eu nu am televizor de 6 ani. Dorința mea de a călători a pornit de la Cireșarii. Cel mai mult mă atrag cărțile istorice și biografiile. Război și Pace, apoi Anna Karenina sunt romanele care care m-au făcut să visez la Sankt Petersburg. Sunt cărți pe care le recitesc. Ultima carte recitită a fost Hoțul de cărți. Acum citesc La vânătoare de Cezanne. Cred că mă va ajuta să condimentez cu povești amuzante excursia de la Nissa.

Tur pietonal

Acest articol nu este o reclamă! Este despre pasiunea Georgetei Anechei (Cucu) pentru călătorii. Cine mă urmărește știe că îmi place să aduc pe blogul meu oameni care se lasă devorați de pasiunile lor. Oamenii „realiști” ar spune că nu trebuie să renunți la ceva sigur pentru nesiguranță. Mie îmi place să formulez altfel: renunți la un loc unde emoțional mori câte un pic în fiecare zi, pentru a merge în unul unde provocările sunt imense, unde nesiguranța fiecărui proiect te poate paraliza, unde nici o zi nu seamănă cu alta, dar unde, din când în când, poți avea parte de foc de artificii. Iar când cei înzestrați cu asemeanea curaj, de a-și transforma pasiunea în job, mai și citesc, ce poate fi mai frumos?! Cu un astfel de om, am petrecut câteva ore încântătoare la o terasă, în apropiere de Podul Beiului. După întâlnirea cu ea mi-am comandat cartea Tovarășul Baron și m-am înscris într-un… tur al castelelor. Știți de ce? Pentru că pentru mine puterea exemplulul funcționează mult mai bine decât o campanie publicitară.
Nu știu cum va fi! Poate o să-mi placă, sau poate nu! Dar ca să îmi exprim o părere despre ceva este nevoie să merg, să să ajung acolo, să văd și cine știe poate revin cu o poveste pe blog!

Muzeul Satului

Dacă vreți să citiți articole scrise de Georgeta pe blogul ei găsiți aici și aici.

Categorii
Cultură Interviuri

Oameni descoperiți în online: marie_of_romania

Castelul Corvinilor 2016

Unul din avantajele online-ului este că poți interacționa ușor cu persoane cu care împărtășești pasiuni identice. Așa am descoperit-o pe Ioana Găurean, fata care a pus bazele contului de Instagram marie_of_romania.

Ne-am întâlnit la Cărturești-Carusel. Purta o pereche de ochelari cat eyes, top alb din dantelă și o fustă roz din voal. Nu știam unde să o încadrez. Părea coborâtă dintr-un basm cu zâne, dar ochelarii mă aduceau în actualitate. Apoi manierele mă purtau în trecut, pentru ca discursul ei presărat cu expresii în limba engleză să mă aducă iarăși în prezent. Grația din gesturile Ioanei s-a dovedit o prelungire a grației cu care își tratează gândurile. A început să vorbească și am fost cucerită de abordarea ei. La început a aruncat o vrajă folosindu-se de expresii firești, normale, pentru ca la final să realizez profunzimea subiectelor tratate. M-a cucerit definitiv!

Deși Ioana este foarte tânără, am rămas plăcut impresionată de cât timp dedică pasiunii ei. Este prima persoană, de vârsta ei, care a reușit asta. Astfel de revelații am, de obicei, cu persoane mai mature. Deși a absolvit un liceu de matematică-informatică, a lăsat pasiunea ei pentru istorie să-i decidă destinul. A urmat  o facultate de Istorie și Studii Politice și un master în Studiile Războiului la University of Glasgow. Din dragoste pentru Regina Maria a revenit în țară la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj unde este anul I la doctorat. Tematica lucrării este, cred că ați ghicit, despre Regina Maria.

  1. De când ai contul și cum ți-a venit ideea înființării lui?

Contul are 1 an și jumătate. Ideea unui cont de Instagram a apărut din necesitatea de a introduce un element de rutină în viața mea. Bineînțeles am pornit de la pasiunea mea pentru Regina Maria. Făceam masteratul, în Marea Britanie, iar în paralel aveam și un job. În G.B. masteratul este foarte intensiv. Învățam și lucram, iar asta mi-a dezvoltat un program haotic. Nu mai aveam timp de nimic. În viața mea nu mai exista nici o structură, nu mai știam când e zi și când este noapte. Lucram ca translator. Interpretam pentru oamenii care nu cunoșteau limba engleză. Lucram cu poliția și spitalele. De multe ori lucram și noaptea. Având acest program mi-am dorit să introduc un element de obișnuință în viața mea. Am ajuns în punctul în care nu mai puteam scrie în jurnal. Pentru prima dată pățeam așa ceva. Nu îmi mai găseam timp. Așa am decis să îmi fac contul de Instagram. Voiam să văd câte zile pot să nu renunț la acestă rutină. Nu l-am intrerupt. Întotdeauna mi-a plăcut social media, cred că îi înțeleg destul de bine regulile, cum și când să targetez audiența, cum să postez. Dacă sunt săptămâni în care am de finalizat proiecte, nu am timp de cont. De aceea îmi pregătesc postările în săptămânile mai libere. Uneori le postez cu text lung, alteori numai cu hastag-uri.

  1. Trei lucruri care îți plac?
  • Să citesc. Studiez istorie și științe politice, ar fi greu să fac asta dacă nu aș citi.
  • Regina Maria.
  • Cățelul meu Sherlock un shar pei de 11 luni. Mereu am iubit animalele. Deși instinctiv îmi este frică de câini, atunci când m-am născut familia mea avea un câine. Dacă nu s-ar fi întâmplat așa cred că aș fi genul care sare pe masă când vede un câine. Mi-am educat frica, am învins-o. Dacă un câine este mai agresiv nu pot spune că mă simt foarte confortabil.
Ioana și Sherlock

     3. Oameni pe care îi admiri?

  • Regina Maria, primeam întrebări de la cei care îmi urmăreau contul – de când pasiunea mea pentru R.M? Îmi doream să le răspund. M-am întors la cărțile mele, pe care le semnez și le datez și la jurnalele unde mi-am notat impresii despre lecturi. Am făcut o minicercetare. În 2008 am primit de Crăciun o carte despre Carmen Sylva, iar tata una despre Regina Maria. Pe care am furat-o și am citit-o. O perioadă le-am urmărit în paralel pe cele 2 regine, dar cum Regina Maria este un fenomen m-am axat doar pe ea. La asta a contribuit și preferința pentru Primul Razboi Mondial. Este perioada mea istorică preferată.

De când mă știu am fost atrasă de monarhie, în special de monarhia britanică și românească. Primele mele contacte cu cărțile de istorie au început cu Egiptul Antic, Cleopatra, dinastia Tudorilor, Anne Boleyn și Henric al VIII-lea. Eram fascinată de toate reformele și întorsăturile de situații din perioada respectivă, modul cum a ajuns Elisabeta I pe tron. Am continuat cu istoria medievală străină. Am avut o mică pasiune pentru Maria-Antoneta, o foarte mare pasiune pentru Elisabeta a Austriei (oare cine nu a avut o pasiune pentru Sissi?) De la Sissi am trecut la Carmen Sylva și ulterior la Regina Maria. Așa a fost traiectoria. Și am rămas la Regina Maria definitiv.

  • Mama mea pe care o admir foarte mult.
  • Diriginta din generală. Eu, mama și fosta mea dirigintă (profesoară de română) suntem prietene bune acum. În clasa a V-a ne-am apropiat foarte repede și foarte mult pentru că sunt vorbăreață și mă trezeam comentând la ore. Mama făcea parte din Consiliul Părinților și venea cu noi la toate activitățile pentru a ne supraveghea. Mama și fosta dirigintă sunt similare, iar asta a facilitat această prietenie.
  • Tarja Turunen prima solista de la Nightwish (acum cei de la Nightwish sunt la solista numărul 3). În liceu eram pasionată de muzica metal. Nu ratam nici un concert din Romania și din afară. Îmi place că este o femeie tonică, pozitivă și extrem de frumoasă. Este o soprană cu o voce deosebită. Cântă rock, dar și muzică clasică. Concertele ei de Crăciun sunt o încântare. În ultima vreme o urmăresc doar on-line, nu am mai avut timp de concerte.
  1. O întâmplare amuzantă din viața ta?

În vacanțele din timpul facultății mergeam la Arhivele Naționale, din pasiune, fără un scop final. Apoi a devenit un obicei. La Arhive înainte de renovare erau 2 săli: una pe dreapta și una pe stânga. Eu mergeam la cea din dreapta. De obicei cercetez documente, dar nu studiez la Arhive pentru că nu am timp, mă limitez la fotografii și îmi continui munca acasă. După renovare sălile s-au inversat. Când ceri documente o faci pe baza unor registre. Sunt 4 volume de registre de index cu Regina Maria din care majoritatea sunt scrisori (arhiva personală a Reginei). Anul asta când m-am dus, pentru prima data pentru cercetare doctorat, am fost redirecționată în sala a II-a. Eram într-o sală nouă așa că am început să mă uit în jur destul de confuză. Doamna din sală mi-a zâmbit și mi-a spus: „Hmmm..registrele cu Regina Maria sunt acolo!” M-a reținut că eu eram aia cu Regina Maria. „Mulțumesc după ele mă uitam!”

Ioana mi-a vorbit cu multă căldură de personalul care lucreaza la Arhivele Naționale. Și cum am o slăbiciune emoțională pentru astfel de oameni cu siguranța am să ajung acolo. Deja mi-a încolțit în minte un viitor subiect de articol.

Ultima scrisoare trimisă de Martha Bibescu Reginei Maria
  1. Ce te-a convis să-mi acorzi acest interviu?

Întotdeauna am fost deschisă să cunosc oameni noi. De mică mi-a plăcut să cunosc persoane de pe internet. Mai ales oameni cu care pot avea discuții frumoase.  Am prieteni și prietene pe care i-am cunoscut pe diverse site-uri și platforme. Nu mă gândesc prea mult. M-am uitat pe contul tău de Instagram. Mie îmi plac mult conturile de Instagram cu cărți.

Iarăși cărțile, se pare că ele au fost cele care m-au recomandat Ioanei.

  1. Ce gen de cărți preferi?

Când lucrez pentru un eseu, un articol sau o cercetare nu pot să citesc altceva decât istorie. Citesc și câte 3-4 cărți în același timp. Din păcate, timp să citesc o carte doar pentru mine am destul de rar. Îmi plac cărțile despre Regina Maria, nu numai cele scrise de ea. Pentru că îmi place să aflu informații noi pe care nu le-am mai găsit în alte cărți. De aceea consider Ultima Romantică o carte foarte bună. Ce mă deranjează este că nu este făcută cu cea mai mare rigoare academică. Are citate la care nu li se dă sursa completă. Cu toate acestea, nu există o biografie mai bună. ( Și eu cred asta, dovadă o recenzie scrisă de mine despre această carte găsiți aici)

  1. Ai un motto preferat:?

Din păcate un motto nu apare când vrem noi, „out of thin air” cum se zice în engleză . Un motto  trebuie să fie ca o revelație, să îl simți și să crezi în el. Și totuși a apărut pe neașteptate chiar ieri, când într-un final fericit am avut timp să termin „Marthe Bibescu și Vocile Europei”.  Am găsit o scurtă propoziție, într-o scrisoare a Abatelui Mugnier, pe care am simțit-o ca scrisă pentru mine – Abatele îi spunea Marthei (și mie): „Scrie o carte în care să fixezi ce e mai bun din trecut.” Cred că ar fi un motto chiar bun!

  1. Ceva ce îți place în Romania?

Cred că Universitatea Babeș-Bolyai este cea mai bună din România. De aceea am ales-o, deși iubesc tare mult Bucureștiul.

Rusalii 2018, costum popular primit cu ocazia centenarului de la bunica (Prundu Bârgăului)
  1. Când scrii un eseu ce te inspiră?

Când încep să scriu un eseu pornesc întotdeauna de la un citat. Deși una din regulile de bază învățate la cursul de Academic Writing spune ca nu e bine să începi introducerea cu un citat. Asta nu înseamnă că pun întotdeauna citatul. Pornesc de la o idee, apoi eseul crește organic, pentru ca în final să renunț de cele mai multe ori la citat. La mine introducerea este cea mai dificilă deoarece, de regulă, încep să scriu de la A și termin la Z. Nu pot completa capitolele și subcapitolele în ordine aleatorie, ceea ce pentru scrieri scurte e în regulă, dar devine problematic pentru lucrările mari care cer flexibilitate în scriere și gândire. Îmi place să îmi notez toate ideeile, fac structura eseului și apoi încep cu prima propoziție din introducere. Care este cea mai grea, de aceea recurg la trucul cu citatul. Apoi frazele curg de la sine, până la ultima propoziție din concluzie.

La un articol pentru unul din cursuri, despre Regina Maria și relația ei cu familia imperială din Rusia, n-am știut cum să încep. Am pornit de la un citat din jurnalul Marthei Bibescu 1915, în care apare soția împăratului Napoleon al III-lea la Londra, de unde rezultă că împărăteasa era o persoană cu fler politic care râvnea la poziția soțului ei. Pornind de la acest citat am făcut o comparație cu Regina Maria. Și ea a fost o Regină cu fler politic care a râvnit la poziția soțului ei Regele Ferdinand.

  1. Pasiuni?

CărțileMulte cărți au avut impact asupra mea – de la Harry Potter la Cronicile din Narnia, de la Discursurile lui Machiavelli, la Sfaturile unui diavol bătrân de C.S. Lewis, sau Ioana lui Anton Holban. Fiecare a fost reprezentativă la un moment dat, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Evident, cărțile de și despre Regina Maria au avut o mare importanță în viața mea – cum zice vorba românească: „că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”.

Dar dacă e să mă opresc asupra unei cărți, pe care să o recomand în acest moment, aleg „The War That Ended Peace”, de Margaret MacMillan (tradusă în limba română ca „Războiul care a pus capăt păcii”). Prietenele mele spun că această carte este „Biblia mea”. Prima ediție (cea pe care o am eu) e foarte mare, are coperți negre, o port adesea cu mine și îmi stă de ani de zile pe noptieră.  Este o carte splendid scrisă, care te poartă pas cu pas pe drumul care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.  E o descriere sistematică a deciziilor care au dus la marea catastrofă mondială. MacMillan susține că războiul nu a fost inevitabil – nimic nu este „inevitabil”, a fost vorba de o serie de decizii politice, diplomatice, militare conștiente; decizii calculate, dar calculate prost, decenii la rând.

Titlul este de asemenea inspirat, cu un mesaj puternic și profund – Primul Război Mondial a fost numit la vremea sa „războiul care să pună capăt tuturor războaielor”. MacMillan demontează această idee absolut stupidă: NU, războaiele nu sunt în măsură să pună capăt altor războaie, tot ce sunt în măsură războaiele să facă e să pună capăt păcii. În epilog, MacMillan se întreabă: „cum a putut Europa să-și facă asta sieși și lumii?” Adevărat… cum a putut? Aceasta este întrebarea care mă macină și pe mine mereu, care face acestă perioadă istorică să fie preferata mea.

Regina Maria

Muzica – nu pot să învăț, citesc sau să scriu fără muzică. Obligatoriu îmi trebuie muzică pe fundal.

Călătoriile, dar în anumite contexte. Nu sunt genul care să îmi iau un rusac în spate și să umblu hai -hui. Sunt mai degrabă un turist citadin care își dorește să afle lucruri noi. Când plec într-o călătorie am un program bine stabilit. În urmă cu 2 ani au venit, pentru prima dată, prietenele mele din Scoția în Romania. Au stat 2 săptămani. Programul era făcut din momentul în care au aterizat până în momentul în care au decolat. Cât ne duce tata cu mașina, cât mergem cu trenul, ce tren luăm, unde ne cazam, obiective turistice de vizitat. Le-a plăcut tare mult Romania, în special: Castelul Corvinilor, Palatul Peleș, Mănăstirea Curtea de Argeș, Parlamentul și Transfăgărășanul.

Într-o zi programul nu a mai fost respectat cu strictețe. Au apărut evenimente care l-au destabilizat. Eram la Sibiu când, brusc, tata mi-a luat telefonul. Nu am dat importanță. Aveam aparatul foto, iar una din prietene avea un telefon mult mai performant. Fotografiile erau asigurate. Seara am primit telefonul și vestea. Murise Regina Ana, asta a fost motivul pentru care tata a preferat să nu mai fiu conectată la evenimentele zilei. Știa ce înseamnă Regina Ana pentru mine și a vrut să mă bucur de acea zi împreună cu fetele. A II-a zi am ajuns la Peleș unde era deschisă cartea de condoleanțe. Le-am explicat prietenelor mele, ce a însemnat Regina Ana pentru România.

  1. Cum treci peste o perioadă proastă?

Am un mecanism interior, obsesiv, de a duce la capăt un lucru. Când încep un proiect nu pot dormi dacă știu că am lăsat pe altă zi. Dacă apar blocaje care nu țin de mine evadez o vreme într-o altă lume. În adolescență citeam mult literatură fantasy și SF. Acum mă relaxează seriale catalogate drept „ușurele”. Mă concentrez pe problemele altor persoane și așa mă eliberez de gândurile mele.

  1. Chiar și fenomenala Regina Maria era om! Ceva care să ne arate asta?

Dintre toate ideile la care m-am gândit am ales-o pe cea legată de frumusețe. Este un lucru arhicunoscut, Regina Maria a iubit frumosul și frumusețea în toate sensurile ei. Pentru ea, frumosul era un adevărat crez. Ceea ce este poate mai puțin cunoscut este modul în care se raporta la propria-i frumusețe. Frumusețea feminină cu farmecul și puterea ei aparte și-a descoperit-o și înțeles-o, relativ târziu, după nașterea primilor doi copii. Însă frumusețea în sensul ei estetic, dacă pot spune așa, a înțeles-o de la o vârstă fragedă. I-a fost subliniată prin educație. Tânăra Principesă de Coroană Maria a urcat în trenul care o ducea spre România cu ideea că frumusețea ei fizică era una dintre principalele sale îndatoriri regale. Adolescentă de 17 ani a fost educată să fie atentă la ce rochie îmbrăca în public și la modul în care se aranja. Dar nu știa nimic despre viața de cuplu, nu i se pomenise vreodată despre datoria ei de a procrea. De aceea, pentru inocenta Principesă, vestea primei sarcini a fost un șoc și o umilință. A plecat din Coburg cu convingerea că trebuia să fie o făptură frumoasă care să placă românilor. Însărcinată fiind, îngrășându-se tot mai mult cu fiecare zi, nu reușea să înțeleagă de ce lumea era fericită în ciuda suferinței ei. Această problemă existențială ușor ridicolă, ușor hazlie, a fost tratată cu amuzament, mai târziu, chiar de Regina însăși.

În spatele acestui prim episod, în care viitoarea Regină se teme și suferă crunt la ideea pierderii proprie-i frumuseți, se află un sâmbure de adevăr care nu va dispărea niciodată. Avea să fie accentuat odată cu înțelegerea mai amplă, mai matură, a rolului pe care frumusețea fizică poate să îl joace în viața unei femei. În timpul Marelui Război, activitatea neîncetată, suferințele personale, îngrijorarea continuă pentru soarta țării și-au pus amprenta pe trupul și chipul Reginei. Această trivialitate nu a interesat-o în acei 2 ani de război. Un adevărat șoc s-a produs atunci când războiul s-a încheiat și a  realizând efectele lui. În ciuda afecțiunii cu care a fost înconjurată de popor, în adâncul său, Reginei Maria i-a fost mereu teamă că prin știrbirea frumuseții sale va pierde și iubirea românilor. Un gând absurd, dar o realitate pentru femeia ce afirma cu nostalgie: „am iubit mereu frumusețea, iar pe zi ce trece o iubesc tot mai mult”.

Cărturești Carusel
  1. Ai avut posibilitate să studiezi multe documente personale. O greșeală a Reginei Maria din punctul tău de vedere?

Faptul că s-a opus căsătoriei dintre Principele Nicolae și prințesa Irene a Greciei (sora Reginei Elena), motivând că erau prea mulți greci căsătoriți cu români. Regina Maria și-a dorit să devină „Soacra Balcanilor” inspirată de un proiect al Reginei Victoria denumită „bunica Europei”. E trist pentru că sunt multe poze cu Nicolae și Irene în care sunt tot timpul împreună. Ea a stat mult în Romania anii ’20. Irene apare în multe fotografii în costum popular românesc.

  1. Colecționezi ceva?

Da, lucruri dubioase: pietre, nisip, scoici. Îmi place marea. Visul meu este să am o căsuță de vacanță la mare, albă la interior și exterior. Să se numească „Vânturile, valurile”, după una din vilele de la Balcic din perioada interbelică.

Când am plecat la studii în Scoția, eu, mama și tata, aveam 6 valize. Un singur bagaj, cel mai mic, era cu lucrurile părinților, pentru puținele zile, cât au stat cu mine să mă instaleaze. Când am desfăcut bagajul și am început să-mi scot  pietrele, nisipul și scoicile am simțit cum lui tata îi crește tensiunea. Îmi sunt dragi de aceea am luat o parte cu mine.

  1. Spune-mi ceva superficial despre tine!

Am 2 guilty pleasures (din păcate costisitoare). Îmi plac ojele albastre și verzi. 90% din ojele mele au aceste culori. Ca o semnătură personală la o mână am unghiile vopsite în albastru, iar la cealaltă în verde. Niciodată aceiași culoare. Sunt înnebunită după păpuși. După mine „Barbie nu este superficială, Barbie este drăguță!” Acum îmi plac și păpușile Funko Pop, le colecționez pe cele reprezentând personaje din Harry Potter, Doctor Who și filmele Disney.

Barbie transformată în… Regina Maria

Ce pot să spun despre o fată tânărâ și frumoasă? Ce stil vestimentar adoptă? Ce cosmetice folosește? Viață sentimentală? Am să vă demagesc. Iar dacă aș fi chestionat-o despre așa ceva, mă tem că s-ar întreba dacă sunt în toate mințile.

Stând de vorbă cu Ioana, am realizat că ea a ales o modalitate inteligentă de a o face cunoscută pe Regina Maria. Prin contul ei de Instagram Regina Maria ajunge ușor la multe persoane. Pentru cei care știu să vadă și dincolo de aceste fotografii, din viața Reginei Maria mereu va răzbate credința în bine (a ales întotdeauna binele, iar pentru asta a plecat omagiată și iubită de poporul român), credința în frumos (iubea marea, florile, pictura, călătoriile, echitația, înfrumusețarea locuințelor și bijuteriile),  credința în loialitate ( când a depus juramantul ca regină prioritatea ei a devenit… România) și credința în oameni (și-a păstrat credința în oameni indiferent cum au fost interpretate acțiunile ei).

Întâlnirea cu Ioana m-a făcut să redescopăr focul acela interior și forța cu care Regina Maria și-a tratat viața. O combinație care poate fi fatală, dar care poate atinge excelența atunci când este asociată cu fler politic. Și Regina Maria a atins excelența în 1918 când împreună cu Regele Ferdinad și oamenii politici din acea vreme au înfăptuit Romania Marea.

Interviul cu Ioana a fost unul din cele mai solicitante. Nu a fost deloc un material ușor de urmărit, dar a fost în schimb… fascinant. Exista o schemă a interviului, dar amândouă divagam destul de mult de la ea. Suntem genul… poveste în poveste în poveste…  O fi de vină faptul că suntem guvernate de același semn zodiacal?

Ioana a fost una din cele mai punctuale, serioase și interesante persoane cu care am colaborat pe acest blog. Pentru asta să o felicit pe ea ? Pe părinți sau bunici? Nu am discutat prea mult de familia ei. Cu toate astea, indiferent despre ce îmi povestea, le simțeam în permanență prezența. Erau acolo, undeva, în spatele Ioanei. Ocrotind-o, veghind-o, iubind-o.

Regina Maria cu Principele Mihai
Categorii
Interviuri Viața mea

Merită pentru oamenii minunați care au intrat în viața mea…

Mereu apar oameni noi în existența mea. Fie că ei îmi schimbă viața, fie că eu o schimb pe a lor, aceste întâlniri nu sunt rezultatul eforturilor mele. Cineva acolo „sus” le pune la cale. De aceea consider că Loredana a ajuns la mine nu printr-o aruncătură de zar ci prin aripi de înger.

Îmi doream de ceva timp să lansez o rubrică lunară pe blog: X recomadă. O rubrică pentru cei care iubesc cărțile. După ce m-am agitat fără succes și am întrebat în stânga și în dreapta la final nu am găsit prea multe persoane receptive. Am primit răspunsuri de genul: „nu acum mai încolo”, „nu am timp pentru așa ceva”, o prietenă foarte bună care citește enorm s-a eschivat elegant. Asta m-a mâhnit grozav pentru că recomandările ei chiar sunt demne de împărtășit. Nu am abandonat ideea doar am așteptat să apară aceea persoană care să aibă curaj, timp și interes. Cineva care să iubescă cărțile atât de mult, încât să aibă răbdare să scrie despre ele cu aceiași pasiune cu care le citește.

Lore

Mi-a descoperit blogul căutând recenzii la o carte nou apărută Muza. Dacă acel articol mi-a adus o cititoare de sensibilitatea și profunzimea ei, a meritat toată munca investită cu lectura cărții și căutarea tablourilor despre care se vorbește în acel volum. A început să comenteze pe blog și Instagram. Se vedea că iubește cărțile. Toți avem momente în viață când lăsam instinctul să ne ghideze. Am simțit este persoana potrivită și am contactat-o pe Instagram. Inițial am vrut să mă întânesc cu ea. Mi-a spus că nu poate și am crezut că este o persoană cu o agendă încărcată. Apoi ne-am împrietenit pe Facebook și am realizat că distanța nu îi permitea să ne cunoaștem. I-am explicat că vreau să fie promotoarea unei rubrici la mine pe blog. Ea a acceptat, iar eu i-am trimis întrebările. Și mi-a răspuns în 7 pagini. M-a cutremurat seriozitatea cu care a abordat totul, dar mai ales de cât de frumos își cultivă pasiunea pentru cărți. Din cea mi-a scris răzbătea patima pentru cărți, o poveste de viață și acel „ceva” care m-a făcut să o îndrăgesc.

Fotografia mea preferată

Loredana Nicoleta Sandu, este din Curtea de Argeş, are 42 de ani și a absolvit Facultatea de Filosofie şi Jurnalistică din Bucureşti. Este căsătorită şi are un baiat student. „Fiul meu reprezintă cea mai mare bucurie şi realizare din viața mea”. Iubește orașul în care trăiește. În timp ce îi citeam materialul îmi venea să mă urc în mașină și să plec spre Curtea de Argeș. „Oraşul în care trăiesc este superb, micuț, liniștit, cu un aer ușor boem. Eu îi spun oraşul regal. Oamenii se cunosc între ei. Pe stradă, la o cafea, în parc, la librarie, la paine… imposibil să nu dai peste un cunoscut cu chef de vorbă. Mi-aş dori un teatru, muzee, parcuri mai mari, locuri de muncă”…  Nu se plictisește niciodată, mereu găsește ceva de făcut, caută să se înconjoare doar de oamenii care îi aduc bucurie şi frumos. Viața a învățat-o că sensibilitatea nu are prea mare căutare şi a avut de pierdut! Tatăl ei a fost persoana care a înțeles-o cel mai bine. Absența lui o doare și acum după 6 ani. „Era un om atât de bun, de calm, de înțelegător, de cald, emana doar fericire, nu s-a certat niciodata cu nimeni… aş fi vrut să fiu ca el!”    

Provine dintr-o familie în care toții membrii ei citeau. „Recunosc, sunt lovită crunt de fiorul lecturii !Pentru mine cuvântul carte şi verbul a citi sunt strâns legate de familie”. Bunica citea „Psalmii”, sora mai mare a experimentat plăcerea cititului descoperind lumea și oamenii, fratele era pasionat de romane politiste. Mama Loredanei iubește în mod deosebit poezia, deși mulți fug de ea. Crede că „poeții trăiesc undeva între Cer şi Pămănt!” Mama a rămas şi astazi aceiaşi fire boemă, ce caută  întotdeauna frumosul și spiritualitatea în lumea din jur.

„Lumea cărților mele este străns legată de tată. Cu multă dragoste şi pasiune pentru cărți, a deschis cumva drumul vieții mele ca cititor!” Între tatăl Loredanei și cărți era prietenie, dragoste și devotament. Atunci când era plecat de acasă, tata le trimitea cărți. Întotdeauna scria o dedicație „Pentru mica mea Lore, o carte care să te însoțească în vacanța de iarnă…” Avea o biblotecă mare, iar Loredanei i se părea pe atunci imensă. „Întotdeauna cărțile tatei erau într-o ordine perfectă, așezate pe edituri și numerotate. Ținea o evidență clară de aceea ştia cu exactitate pe ce raft să caute un anumit volum. Nimic nu este mai trist decât o carte uitată  pe care n-a mai deschis-o nimeni de ani de zile.” Își amintește cu emoție de cărțile familiei: „ Mi-e dor de biblioteca părinților mei care îmi dadea un sentiment de siguranța și confort”.

Cum petrece Crăciunul un pasionat de cărți?  Loredana, se crede în Islanda şi se joacă de-a „Jolabokaflod”, adică „potopul cărților de Crăciun”! Islandezii, au o tradiție interesantă, îşi dăruiesc unii altora cărți în ajunul Crăciunului şi stau apoi întraga noaptea să le citească! De Crăciun dăruiește familiei și prietenilor cărți. „A fost dificil, m-am temut să nu dau greş cu alegerile mele, deși le ştiam preferințele. De ce oare cele mai multe cărți erau pentru tata?!Cu Romanovii lui Montefiore mergeam la sigur… Mi-aş fi dorit să mai trăiască, să se poată bucura de toate minunățiile care apar astazi!”

Loredana și tata

Pentru Loredana lectura este un moment de plăcere și răsfaț. Consideră o zi în care nu citește, o zi pierdută! Își cumpără cărți online (pentru prețurile bune şi reduceri). În librărie o atrage mirosul de carte, sentimentul de dorință, cunoaștere și mister. Colindă anticariatele unde descoperă mereu comori, dar mai ales povești. Nu-i place să citească cărți împrumutate,vrea să fie ale ei. Simte o mare pierdere dacă citește o carte buna şi nu o are în bibliotecă!

Îi plac cititorii, îi consideră speciali, crede că există mai multe șanse să se înțeleagă cu un devorator de cărți, însă nu îi displac neaparat cei care nu citesc! „Cunosc persoane care sunt foarte ocupate: job, casă, copii… și totuși găsesc timp și pentru lectură! Ei cum fac, de unde atâta timp? Sau poate timpul lor se masoară altfel? Consider că problema nu este a timpului, ci a interesului, timpul este doar o scuză nu și o realitate!”

Mă văd cu Loredana savurând un ceai, obligatoriu, într-o locație cu poveste. Într-un loc în care odată intrate vom uita de lumea de afară. Știu asemenea locuri. Și știu că ne vom întâlni. Mâine, peste o lună, poate peste un an. Atunci când va fi momentul. Până când ne vom întâlni… știu că avem în comun patima pentru cărți, o sensibilitate pentru oamenii frumoși și o poveste de viață asemănătoare.

Ca să-mi trimită fotografia de mai jos Loredana și-a transformat soțul în „fotograf”. Și-a asumat faptul că lumea, care trecea pe lângă ei, se uite ca la urs. Unde mai vezi pe cineva să se fotografieze cu un braț de cărți? Draga mea prima data e mai greu, pe urmă te obișnuiești, găsești unghiul și lumina potrivită fără se te mai perturbe nimeni și nimic.

Se uita lumea ca la urs…

Îmi amintesc când mi-am deschis blogul. Nu știam ce oameni mă vor citi. Cu fiecare articol îmi propun mai puțină implicare emoțională. Nu-mi reușește. Sunt articole în care îmi las fâșii din suflet. Nu pot altfel. Dar merită! Merită pentru că așa am cunoscut-o pe Lore, merită pentru că în timp ce scriam acest articol am primit cel mai răvășitor comentariu de până acum. Am respirat adânc, l-am mai citit încă o dată și am decis să răspund după ce voi publica acest articol. Nu știu dacă răspunsul meu se va ridica la înălțimea comentariului tău Ingrid. Merită pentru cei care își rup din timpul lor să comenteze pe blog, pe facebook sau pe Instagram. Merită pentru cei care mă sună să îmi spună că fac un lucru impresionant. Merită pentru oamenii minunați care au intrat în viața mea. Mulțumesc!

Categorii
Interviuri Viața mea

De ce rămân unii oameni în viața mea?

Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare

O oră matinală. În cafeneaua micuță în care îmi dădusem întâlnire cu Alice eram singura clientă. Era prima oară când experimentam asta și am descoperit că îmi place. Urmăream agilitatea cu care barista manevra aparatul de cafea. Mirosul pătunzător al boabelor proaspăt măcinate plutea în aer. Clienții comandau și plecau cu doza de cofeină la pachet. Am o preferință pentru fețele expresive, oamenii politicoși și cei care se străduiesc să „livreze” la prima oră o atitudine optimistă indiferent de povestea de viață pe care o au în spate. Se pare că dependența de cafea și astfel de preferințe rezonează. Aveam senzația că mă uit la un film. Că nu e viață reală. Dar era. Poate că erau de vină razele soarelui care băteau în geam, poate oamenii care stăteau la coadă. Sau poate eu care refuzam cu înverșunare să mă las copleșită de problemele cotidiene în timp ce îmi savuram cafeau. Sau poate energia locului în care eram.

Încercam să-mi notez câteva idei pentru o recenzie de carte. Se pare că mă lovise inspirația. Am ratat momentul când a intrat Alice. Venea spre mine zâmbind. Purta un tricou și o eșarfă roz prăfuit, blugi, un mantou camel și un rucsac. O ținută temperată cromatic. Eram obișnuită să văd la ea o vestimentație mult mai colorată. Outfitul era potolit, dar inelele mari din argint o deconspirau și dezvăluiau artistul ( nu unul clasic, mai grabă unul multi-media).

Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am urmat cu ea un curs de Scriere Creativa și un Atelier de Blogging. M-a cucerit aerul ei poznaș, relaxat (nu vă lasați păcăliți, în spatele lui e o persoana profundă) și zâmbetul care nu i-a dispărut pe toată durata cursului. Genul de persoană pe care o plac din prima. Trebuie să recunosc că uneori mă lăsa mută de admirație. Am sufocat-o cu întrebările. Legate de curs și nu numai. Pur și simplu eram curioasă să îi cunosc părerea legată de un anumite subiecte. Cel mai mult apreciam la ea modul cum încuraja pe toată lumea să-și exprime personalitatea, mai ales la cursul de scriere creativă.

Distracția un ingredient important la cursurile ei

Alice este o consumatoare avidă de cafea. Când spun asta nu mă refer numai la cantitatea de cafea consumată. Este vorba de tot ceremonialul cafelei. Momentul acela când ți se aduce cafeaua, când te simți inspirat, când te copleșesc amintirile, când iau naștere conversații seducătoare, când întâlnești oameni care știu să aprecieze un loc liniștit sau când îți dai ultimii bani pe un aparat sofisticat de cafea. Când i-a adus „lichidul magic” am văzut cum se apleacă ușor asupra ceștii și i-a inspirat aroma cu un fior de plăcere. În clipa aceea am realizat ce rol are cafeaua în viața ei. Iar conversația noastră a debutat în jurul cafelei. Ritualul cafelei îi amintește de străbunica Ruxandra. Nu și-a cunoscut bunica paternă, a murit la 42 de ani, dar i-a moștenit numele. O chema Emilia-Alice. Străbunica a ținut locul bunicii. Era proprietară de terenuri în Focșani, o zonă viticolă cu tradiție. În 1948 toată averea i-a fost naționalizată. Poate că străbunica a rămas fără bunuri, dar noul regim nu i-a putut putut schimba eleganța din gesturi, manierele și valorile în care credea. Pe care le-a transmis mai departe și micuței Alice. A știut să se bucure de prosperitate, dar a știut și să piardă. Trecerea de la bogăție la săracie nu a înrăit-o și nu i-a alterat dragostea pentru oameni. Mereu a fost genul care a avut grijă de ceilalți. O lecție de supraviețuire pe care Alice nu a citit-o din cărți ci a învățat-o direct de la sursă.

Alice o face „responsabilă” pe străbunica Ruxandra de patima ei pentru cafea. Pe care distinsa doamnă o servea mereu pe o tavă argintie ( Alice mi-a mărturisit că nu e sigură dacă era argint, dar ea așa o percepea atunci) obligatoriu alături cu cheseaua de dulceață și șerbet. Alice avea drepul la dulceață și un strop de cafea peste care străbunica turna apă. Dar micuța nu știa asta!

Copil unic la părinți a fost mereu înconjurată de adulți. Se simțea extraordinar printre prietenii părinților. Nu vroia să piardă nimic din ce se discuta. Când venea ora de culcare le spunea adulților: „Gata acum plecați!” Proceda așa convinsă că adulții o ascultau și crezând că discuțiile se amânau pentru vizita următoare. Nu era nevoie să fie rugată să spună poezii. Venea singură să recite. „Simțeam nevoia să arăt cât de minunată eram.”

Nu-i plăceau locurile unde nu se discutau lucruri interesante. În autobuz plictisită că nu era nimic demn de auzit s-a gândit să genereze ea o conversație. A scris pe geam, a vorbit… Degeaba în autobuz se pare că nu erau același soi de adulți pe care îi frecventa ea. A fost dezamăgită. Nimeni nu s-a prins în discuție. La 6 ani știa să scrie și să citească. A vorbit repede și corect. Într-o excursie cu familia supărată că tatăl permitea altor șoferi să îl depășească a început să dea indicații. Tatăl nu a urmat sfaturile imprudente ale fetiței. Îmbufnată i-a spus: „Eu o să fiu prima mereu!” Avea 3-4 ani. O fraza care a rămas în istoricul familiei. Și mult timp un motto după care s-a ghidat.

Inteligența ei era neobișnuită și poate prea profundă pentru un copil de vârsta ei. Fizic nu a crescut prea mult, dar a crescut în spirit. O evoluție accelerată posibil și de compania adulților din jur. Maturizarea spirituală rapidă nu i-a alterat aerul de copil pe care îl păstrează și astăzi. Te intrigă fețișoara nostimă asociată cu o inteligență atât de pătrunzătoare.

La școală Alice a fost la fel de bună la matematică precum și la română. Punea pasiune în ambele descipline. O întâmplare a făcut-o să se îndrepte spre matematică. Era perioada Dosarelor X. Se uita împreună cu părinții la serial. Scria povești cu extratereșrti. Avea fișe de autopsie. În clasa a III-a fetița care vroia să fie prima plângea de nervi când trebuia să facă o compunere despre primăvară. Scria scurt, telegrafic pentru că tema nu o atrăgea. Plus că trebuia să se întreacă cu adepții „stilului baroc” plin de dulcegării. Era competitivă, dar simțea că ea nu poate scrie așa. Și nu înțegea de ce toată clasa trebuie să scrie la fel. Nu putea scrie… afară e frumos, soarele strălucește, păsărele ciripesc. Cred că are o problemă cu tematica primaverii și astăzi. Alice este prea educată să o judece pe doamna învățătoare. A spus doar că metodele pe care le promova nu încurajau deloc creativitatea.

Când toată lumea se aștepta să aleagă matematica, în clasa a VIII-a, se hotărăște brusc pentru filologie. A renunțat la mate. De acum tot parcursul ei este îndreptat în această direcție. Facultatea de Litere, master și acum doctoratul. Nu o să scriu un CV. Ar fi prea lung.

Într-o epoca în care ne luăm notițe pe telefon sau laptop Alice folosește agendele. Și nu una ci câte 4 în același timp. Scrisul este pentru ea o formă de a se înțelege.

  • agenda de la job,
  • agenda de cercetare pentru doctorat,
  • agenda jurnal – nu scrie constant, dar o folosește atunci când consideră că trăiește experiențe care merită notate,
  • agenda de inspirație – unde noteaza idei. Mai ales pe acelea care le consideră bune și nu vrea să le lase să-și ia zborul.
Prezența unei cărți… cum altfel?

Pasiuni care o împlinesc:

Japonia este „o pasiune care m-a ales!”  În copilărie urmărea anime-ul Sailor Moon. Așa au pătruns personajele fantastice în existența Alicei. În clasa a VII-a părinții au înscris-o la un curs de marțiale. Un sensei a învățat-o să înțeleagă importanța echilibrului, disciplinei și educației spirituale. Mai târziu când a studiat cultura japoneză a conștientizat impactul acelor cursuri de arte marțiale și cât au pregătit-o pentru ce avea să urmeze. Alice recomandă pentru cei pasionați de cultura japoneză cartea William Samuraiul. În facultate îl descoperă pe  Hayao Miyazaki, un Walt Disney al Japoniei.

Alice este fascinată de lumea Egiptului antic, pasionată de arheologie, de tehnicile de mumificare, de semnele și simbolurile egiptene. Este o împătimită consumatoare de obiecte expuse în Muzeele de Istorie Antică și Arheologie. Poate povesti ore întregi despre  mumiile egiptene. Oriunde ajunge în lumea asta vizitarea acestor obiective turistice este o prioritate. Devorează informațiile noi care apar legate de aceste subiecte.

Iubește Irlanda pentru muzica și cultura celtică.

Am tot repetat pe blog că nu mă omor după interviul tip Q&A. Ca să o descoperiți pe Alice Teodorescu am ales câteva întrebări care să o pună în valoare. Nu am schimbat nici un cuvânt din răspunsurile ei.

  1. Dacă ai beneficia de un an sabatic ce ți-ar plăcea să faci?

Dacă aș avea un an sabatic, cel mai probabil aș profita de tot timpul pentru a pune pe picioare proiecte creative proprii, în timp ce aș călători prin lume, pentru a-mi găsi inspirația. Când spun proiecte creative, mă refer la câteva idei pe care le tot coc de ceva timp, dar care încă nu și-au găsit complet locul în poveste – un canal de eseuri video, dedicat analizelor de tip „close-reading” pentru produse popular culture, în special anime (dar nu numai) / un proiect de publishing care să combine imagine și text, alături de prietenul meu care este fotograf / o colecție de short stories, eseistică etc. Dacă mi-ar rămâne timp cred că aș testa și alte idei de workshop-uri pe care le am, aș voluntaria prin diversele țări prin care aș ajunge, m-aș pierde prin cafenele, librării și biblioteci și mi-aș reîncărca bateriile. Nu sunt lucruri atât de diferite de ce fac în mod obișnuit, însă ar avea o cu totul altă pondere în prioritățile zilnice.

  1. Dacă ai avea putere de decizie ce ai schimba în Romania?

Sistemul de educație. Competențe musai de dezvoltat: gândire critică, gândire transdisciplinară, lucru în echipă, debate și public speaking. Practic, grila de abilități care ne trebuie în viitorul apropiat, conform celor mai noi studii.

  1. O persoană publică care înțelege ca are și responsabilități civice și acționează în acest sens?

În contextul discuției noastre, menționasem de Tudor Chirilă și aș mai zice acum și trupa Taxi sau Oana Pellea, din categoria unor persoane publice care își asumă faptul că au o putere mare de influență și că asta vine cu responsabilități civice, de care nu te poți descotorosi. Nu vorbesc acum despre modul în care o fac, întrucât pot admira și critica în egală măsură, dar ce respect este faptul că iau atitudine în fața unor derapaje majore, care ating puternic educația și cultura noastră. Mi se pare că e de datoria lor să o facă. Așa cum e, de fapt, datoria fiecăruia dintre noi, însă cu atât mai mult cu cât ai la îndemână această putere de influență.

  1. Trei bloguri pe care le recomanzi și de ce?

Greu să mă opresc la 3, însă, în ordinea în care mi-au trecut prin minte, ele ar fi așa:

  •   https://waitbutwhy.com/ pentru complexitatea subiectelor abordate și cât de simplu și eficient le explică Tim Urban, autorul. Dacă vreți să citiți articole aproape exhaustiv (sic!) documentate, atunci merită să vă abonați.
  •   https://www.bakadesuyo.com/ pentru modul în care combină subiecte de neuroștiințe cu viața de zi cu zi, oferind sfaturi practice, pe care le poți adopta astfel încât să faci schimbări bune, care chiar să țină. Îmi place foarte tare faptul că se inspiră mult de la stoici, ceea ce nu e deloc întâmplător.
  •    http://www.thebookoflife.org/what-is-the-book-of-life/ – o carte în format de blog sau cum Alain de Botton și echipa lui de la The School of Life îți transformă filosofia într-o ”știință” practică, pentru a deveni o persoană mai bună. Există și varianta Youtube, dacă preferați video.
  1. Alice de ce crezi că moare dragostea?

Grea întrebare, nu știu dacă am un răspuns propriu-zis, dar ce cred că e foarte important, și e ceva ce mi-a fost spus când eram adolescentă și neștiutoare, și în care acum cred (după trăiri pe propria piele) este conversația. Dacă moare conversația, dacă nu mai ai ce descoperi despre omul de lângă tine, dacă nu vă mai puteți surprinde unul pe celălalt, atunci moare și ceea ce exista între voi. Cred că uneori evoluăm diferit, ne fură peisajul și ne fură drumurile, care brusc nu se mai intersectează, ci se pierd unul de celălalt. Dar mai cred și că tot la conversație ne întoarcem, bine, e mai mult decât atât, e comunicare reală – dacă vorbim deschis și constant unul cu celălalt, atunci vom merge pe același drum și vom ști încotro ne ducem.

  1. Cum vezi tu creativitatea?

Știu că am vorbit mult și în contexte variate despre creativitate și, într-un fel, m-a bucurat prima ta reacție legată de mine, cum că aș fi studiat un domeniu tehnic gen Poli, când eu sunt filolog din anii adolescenței, pentru că tocmai despre asta e vorba. A trece dincolo de etichete și dualitate, a-ți antrena mintea/ochiul să observe nuanțe și subtilități, a face lucrurile altfel, a-ți găsi vocea, a-ți împinge limitele de gândire, a-ți pune mereu întrebarea De ce? De ce am ales să scriu așa? De ce mi-a plăcut cartea asta? De ce am găsit soluția asta? De ce am convingerea asta? Analiza, experimentul aka curiozitatea și joaca – astea sunt ingredientele care te transformă într-un om creativ. Și toți suntem capabili să facem asta. Depinde dacă ne dăm voie să o facem sau nu.

Și să ne înțelegem bine, asta nu înseamnă că nu cred în talent, însă acela e doar ”praful de zâne” care îți dă pornirile de a crea, restul e o combinație din tot ce am zis mai sus și perseverență (sau grit, că parcă sună și mai hotărât).

Cu Alice am păstrat legătura și după ce am finalizat cursurile la Fundația Calea Victoriei. O consult de fiecare dată când am dileme legate de blog. Un domeniu în care m-am aruncat cu capul înainte fără să știu mare lucru. Își găsește timp să-mi răspundă, mă ajută, mă susține, mă încurajează și mă face să cred în drumul ales de mine. Dacă nu aveți o Alice Teodorescu în viața voastră străduiți-vă să o găsiți. Toți avem nevoie de oameni care să ne ajute atunci când încercam o pereche de aripi. Avem nevoie de oameni care să ne stimuleze să ne urmăm visele. De oameni frumoși care să rămână în viața noastră.

Fotografia mea preferată

Vă invit să o descoperiți pe Alice aici.

Fotografiile sunt realizate de Valentin Boboc

Pe Valentin îl puteți vedea și aici.

 

Categorii
Viața mea

Instagram pentru… seniori

29853112_2102940739949923_235955946_n

Amintiți-vă cum era acum 2 săptămâni. Deși era mijlocul lui martie afară ningea. Temperatura te ducea cu gândul la o zi decembrie, iar eu simțeam nevoia să mă uit la filme cu tematică de Crăciun. Pe o astfel de vreme, la o oră nu foarte aglomerată, circulam cu transportul în comun. Elevi de liceu, pensionari și eu. Prima categorie în grupuri compacte vocali, veseli și fericiți că vremea este ca ei… răzvrătită. Mă amuza să-i privesc. Încă nu sunt atinși de blazarea cu care se confruntă lumea adulților. Îmi plac pentru că știu încă să se bucure de orice. A 2-a categorie însă cuprinde o comunitate mai eterogenă. Două doamne se văitau, un pic prea tare după gustul meu, că nu mai vine odată primăvara. Un grup  stăteau fix în fața ușii. Nu-ți permiteau să cobori sau să urci deși punctul terminus al călătoriei lor era la „n” stații distanță. Un domn relaxat ignora cu eleganță tot ce se întâmplă în jur. Era absorbit de o o carte. (Raoul Bossy – Amintiri din viața diplomatică) O bunica distrată vorbește la telefon și este atenționată de nepot „Mamaie nu aici trebuia să coborâm?” Îi bufnește râsul pe amândoi.

Îmi căutam un loc unde să stau să citesc. Julia restauratoarea din „Tabloul flamand” tocmai făcuse o descoperire. O inscripție în latina sub stratul de culoare a unui tablou din secolul al XV-lea. Abia așteptam să lecturez continuarea. Uite un loc! M-am așezat și atunci am văzut-o. Stătea exact în fața mea. Cred că tabloul Juliei putea să mai aștepte. Nu-mi vedea să cred că este reală. Poate am văzut prea multe holograme în ultima vreme. O doamnă de vreo 70 de ani butona un telefon. Părea expertă. Aveam aceiași marcă de telefon. Atât că a al ei era mai… performant. Trăiam cu senzația că se filmează o reclamă pe undeva, iar doamna din fața mea interpretează un rol. Suplă, sofisticată, total atipică. Blondă, cu un ten de porțelan și ochi de un albastru deschis. Descopeream cu volupatate firea rezervată a acestei doamne într-o mare de oameni care nu vroiau să facă un exercițiu de politețe să înțeleagă că nu este permis să vorbești cu o voce stridentă la telefon într-un mijloc de transport. Și nici să-ți expui părerile pentru tot autobuzul. A ridicat o clipă privirea și s-a uitat pe geam. Fața ei era distinsă, cu trăsături delicate pe care timpul își lasase amprenta, dar cu o privire nepermis de tânără. Cred era mai degrabă rezultatul unei străluciri interioare spirituale.

Purta o haină de blană naturală. O eșarfă din mătase și un colier de perle se întrezăreau prin deschizătura mantoului. Pantaloni negri și o poșetă elegantă din piele nude. O alegere bizară pentru o persoană de vârsta ei. Nu neagru pentru că rezistă în timp ci nude pentru că este elegant. Deși pielea mâinilor îi trăda vârsta, degetele își păstrau suplețea. Erau puse în valoare de un inel cu perlă. Un model demodat, dar cu încărcătură emoțională. Unghiile roșii și telefonul Samsung de ultimă generație erau notele îndrăznețe care o scoteau din rândul generației ei. „Pensionarii”. Deși bătrânețea e plină de vicii ea le ignora și părea că se ridică deasupra lor.

Mă gândeam că își vizualizează contul de Facebook. Era foarte concentrată. Din păcate a trebuit să cobor. Am încercat să văd ce o captiva atât de tare. Și am rămas siderată. Doamna avea cont de Instagram și se uita la… niște picturi. Cred că era contul unui muzeu. Am coborât. În primul loc în care am putut am scos carnetul, stiloul și am notat această experiență. Să nu uit amănuntele. Pentru că aveam de gând să scriu un articol despre ea.

Nu-mi reveneam. Trăiam încă cu impresia că asistasem la o reclamă Samsung. Altfel cum puteam să exprim ce mi-a fost dat să trăiesc.  Eram tulburată, convinsă ca nu am să mai văd curând așa ceva. Am decis brusc: Când voi îmbâtrâni mi-as dori să fiu ca ea. M-am abținut cu greu să nu-i inventez o biografie, deși ideea mi s-a părut seducătoare.

Nu îmi place să mă las copleșită de vreme. Fac parte din categoria celor care sunt bulversați de pierderea unui om drag, o boală, dar nu de vremea de afară. Să știi să te bucuri este o calitate cu care trebuie să te naști. Îmi plac oamenii care se luptă pentru asta și nu se lasă prinși în mrejele lamentărilor celor din jur. Primăvara e în noi nu în gradele de afară. Vremea frumoasă va veni cu siguranța. Va fi acolo însă doar pentu cei capabili să simtă asta. Pentru restul va exista mereu un motiv de nemulțumire.

Într-o zi de primăvară în care ningea ca în povești batrâna doamnă, telefonul și contul ei de Instagram  mi-au demonstrat că receptarea frumosului din jur e o alegere strict personală.

Am ajuns acasă și am făcut o scanare a conturilor de Instagram pe care le urmăream. Pentru cei pasionați de artă recomand: rijksmuseum, national_gallery, hermitage_museum, vamuseum, britishmuseum, museoprado, museelouvre.

Categorii
Interviuri Viața mea

Habemus rezervare!

I1
Ina

Inoza este blogul Inei Țăranu-Hofnăr. Îi urmăresc fiecare articol. De ce? Pentru că îmi economisește timp. Știu, sunt persoane care consideră că este pierdere de vreme să citești un blog. Depinde de blog! Ina îmi furnizează informații valoroase fără să fac cel mai mic efort. Dacă mâine nu ar mai scrie, ar lăsa un gol imens în viața mea. A publicat articolul 100 de respingeri exact în ziua când eu am scris primul articol pe blogul meu. Ce influență a avut acel articol asupra mea am să povestesc, însă nu aici. Cât de mult m-a ajutat?! Mi-a schimbat viața. Acum însă, să ne concentrăm asupra Inei.

Îmi doream tare mult să scriu despre ea pe blog. Dar cum? Nu avem prieteni comuni. Nu mă simțeam încă pregătită. Găseam mereu scuze. Și într-o zi, după o săptămână de respingeri sau refuzuri, numiți-le cum vreți, i-am trimis un mesaj. Ina mi-a răspuns. Nu a făcut pe inabordabila, a fost încântată de propunerea mea și mi-a spus că îi place cum scriu. Am prins curaj și i-am mărturist că am mai vorbit despre ea, într-un articol mai vechi, un fel de top bloggeri, vloggeri…  După ce l-a citit am primit un mesaj de la ea: „Ce fain ai scris! Ar trebui să te adaugi și pe tine pe lista aia, văd că bifezi criteriile!” 

Am lăsat-o pe ea să aleagă locul unde se va desfășura interviul. A pus o singură condiție. Să ne vedem într-un spațiu unde să putem conversa în liniște. Îmi place să îl las pe cel intervievat să decidă asupra locului de întâlnire. Îmi dezvăluie mult despre structura lui umană. De obicei, ajung mai devreme și îmi iau timp să observ comportamentul oamenilor din preajma mea, personalul și atmosfera din jur. Ina a făcut rezervare și am fost anunțată tot printr-un mesaj: „Gata, habemus rezervare!” Așa a apărut titlul articolului: Habemus rezervare! Știu că sună straniu, dar este 100% Ina.

Emoțiile îmi dădeau târcoale. Nu mă paralizau, erau de natură pozitivă, în sensul că îmi impuneau să arăt cea mai bună versiune a mea, pe care o scot în prim plan atunci când mă întâlnesc cu oameni pe care îi admir. Articolele ei îmi recomandau un om educat, informat, un om care a scris deja o carte, care are opinii bine argumentate și curaj. Curajul la o persoană cu inteligența rafinată de lecturi nu se transformă în tupeu. Am punctat asta pentru că în ultima vreme cei 2 termeni se confundă. Educația face diferența.

Când am ajuns la restaurant (nefiind o ora de vârf) nu era decât un grup de vreo 4 bărbați. Vorbeau în engleză pe ton moderat. Am ales o altă aripă a resturantului unde eram singură. La scurt timp s-au așezat la masa de alături un el și o ea care vorbeau în spaniolă. Erau foarte veseli. Cu toate astea tonalitatea discuției nu deranja. Butonam telefonul. Deși mi-am propus să o văd când intră, am ratat momentul.

I3
Zâmbetul

Impactul a fost direct. În fața mea stătea o persoană mult mai rafinată (vestimentar) decât lasă impresia pe blog. De spun asta? Pentru că Ina nu prea scrie pe blogul ei despre modă. Îmi place că fizionomia ei păstrează rotunjimile de copil. E norocoasă, tipul asta de obraz își va maturiza expresia mai greu. Va păstra, mult timp, o mină din care candoarea va refuza cu greu să plece. Adică va îmbătrâni frumos. Mă ducea cu gândul la o pânză de Vermeer. Am simțit, pe loc, că personalitatea Inei era la fel de rară ca tablourile lui. Fața îi era flatată de gulerul hainei de blană într-o culoare pe care nu am putut să o prind prea ușor. Fiecare unghi îi conferea o altă cromatică. Oricum, ceva în culorile toamnei. O poșetă „tote” mergea și ea pe aceiași tonalitate, dar într-o gamă ceva mai întunecată. Știu că sunt necruțătoare. Mereu am dat importanță alegerii poșetei, calității materialului, modelului. Felului cum se raportează posesoarea la ea. Ina a trecut testul cu brio. În timp ce își punea poșeta pe scaunul alăturat i-am observat inelul. Cu o piatră mare de citrin. La o oră după ce ne-am cunoscut, aveam să o rog să îl văd mai de aproape (un cadou de la iubit). În urechi avea niște cercei lungi care se terminau cu o sferă de culoare verde. Și-a dat jos haina și a rămas într-o bluză burgundy cu mâneca scurtă și o fustă plisată verde închis. În picioare purta cizme, fără toc, cu vreo 2 tonuri mai închise ca poșeta. Pe degetele de la mâna stângă avea o asociere stranie de inele: cel mare de care am spus și unul foarte fin. M-a amuzat că tot ce purta erau cadouri de la persoane dragi, mai puțin cerceii. Nu sunt cadou, dar au o poveste. Îi are din Maroc și sunt cei purtați de SJP în filmul Totul despre Sex.

Primul ei blog a apărut acum 11 ani. La început scria des. Și-a format un grup de cititori constanți care îi urmăreau articolele. După un timp, a renunțat să mai scrie pe blog: nu o săptămână, o lună, un an. O perioadă mai lungă. O cititoare fidelă așteptându-i articolele, care nu mai apăreau, i-a trimis un e-mail în care îi mărturisea că îi simte lipsa. A ales să-i comunice asta printr-un basm (compus de ea), în care Ina este o fată care scrie cu o peniță magică. Scrisul ei îi face pe oameni fericiți. În acel regat, trăia și o prințesa tristă pe care poveștile Inei reușesc să o readucă la viață. Dar într-o zi, un balaur îi distruge penița și Ina nu mai poate scrie. Prințesa și oamenii devin nefericiți. Zâna cea buna îi spune Inei că nu penița e fermecată ci talentul ei. „Ai talent Ina, l-ai primit ca un dar din ceruri și ești datoare omenirii cu povești scrise de tine. Ai posibilitatea de a trezi emoții, de a aduce zâmbete pe buze, de a stoarce lacrimi și chiar de a schimba viețile în bine. Să nu uiți niciodată, Inoza e în tine.” A. aș fi vrut să-i vezi privirea Inei când îmi povestea despre tine și basmul tău. Povestea a tulburat-o și a refuzat să mai dispară din mintea ei. Stătea ascunsă într-un ungher al memoriei și periodic revenea la suprafață. A început să o simtă ca pe o responsabilitate. S-a reîntors pe blog în iunie 2017. Primele reacții nu s-au lăsat așteptate prea mult. De la cititoare care o urmăresc de când erau studente. Acum stau cu copiii și continuă să o citească. Ina a realizat că se ocupă de ceva vreme de acest proiect.

După relansarea blogului, publică articolul despre depresie. O cititoare, care a trecut printr-o traumă și a ajuns și ea să se confrunte cu o depresie, i-a scris. Pe femeia aceia nimic nu o mai motiva, nici măcar copilul. „Articolul meu o forțează să ființeze. Mi-a spus că scriind despre depresie am determinat-o să-și recupereze viața”. După primirea acestui e-mail, Inei i-a luat o săptămână să răspundă. Nu pentru că nu ar fi vrut sau că nu era impresionată. Considera că ce ar fi spus ea, era prea puțin față de mărturisirile acelei femei.

Experiența a învățat-o cât de important este conținutul articolelor. Calitatea conținutului postat pe blog atrage automat cam același gen de cititori. Dacă postezi chestii frivole, nu te aștepta să îți scrie o persoană care este pasionată de cărți. Ina nu-și ascunde latura emoțională. De aceia cititorii empatizează cu ea. Așa a ajuns să-și inspire cititorii. S-a format o comunitate care este foarte importantă pentru ea.

Am întrebat-o cum ar defini ceea ce face. „Pendulez între scriitor și entertainer.” Dacă a fi scriitor presupune o activitate solitară „pentru că nu scriu de mână cu publicul”, a doua opțiune presupune interacțiune cu oamenii și receptarea imediată a mesajului transmis de ea. „Să amuz oamenii îmi dă o altă stare pe care scrisul nu o oferă.” Când oamenii râd simte că se produce un schimb de energie.

Prima dată a realizat asta în clasele primare. A primit ca temă pentru acasă să scrie o povestire. Trecând prin piață s-a lăsat înspirată de lupta a 2 porumbei care se băteau pe o bucată de covrig. A transpus totul într-o proză scurtă amuzantă. Rezultatul: toată clasa râdea împreună cu doamna învățătoare. Tema Inei a fost xeroxată (de doamna învățătoare) și a avut momentul ei de glorie.

A mai experimentat impactul unor astfel de texte, când a văzut o înregistrare cu mama ei care  râdea în hohote în timp ce îi citea un articol. Înregistrarea i-a fost trimisă de Yvonna ( sora ei).

Deși aveam o listă cu întrebări pregătită și un scenariu de urmat pentru acest interviu am renunțat. Există oameni cărora nu ai dreptul să le sufoci imaginația. E suficient să îi asculți și interviul se scrie singur.

I2
Un fundal care o pune în valoare

Un proiect drag Inei a fost „Masterclass de autosabotaj” care s-a vrut o discuție onestă despre modul cum ne punem singuri piedici în realizarea dorințelor noastre, cum ne anihilam singuri drumul spre succes. Reacțiile participanților s-au împărțit în două tabere:

  • să te faci coach,
  • să te apuci de stand up comedy.

Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să văd cum seduce audiența, cum transformă totul, cu umor, în povești care reușesc să schimbe mentalități.

Pentru cei care nu știu, Ina a urmat cursurile Școlii de actorie Inlight cu Alina Grigore. S-a dus acolo convinsă că este „Meryl Streep a României”, dar a descoperit că este bună pe…  improvizație.

Prin articolele pe care le scrie își propune să informeze și să amuze. Aș adăuga eu că reușește mult mai mult: să emoționeze, să dezvăluie o latură vulnerabilă pe care mulți o ascund, să se opună superficialității, să încurajeze inițiativele bune, să accepte provocările și… să mă ajute pe mine să pot avea acest articol. Pentru Ina, onestitatea este foarte importantă când scrie pe blog. Articolul despre depresie era gândit ca un dialog amuzant între 2 voci: una pozitivă și una negativă. Consultându-se cu o prietenă aceasta i-a sugerat să nu se ascundă în spatele unei povești frivole. A renunțat la umor, iar articolul a fost doar despre vocea interioară a Inei.

Q: Ce carte citești acum?

Ina: De obicei citesc în pararel mai multe cărți.

Q: Bloguri pe care le urmărești?

Ina:

Q: Un motto favorit?

Ina: Nu am un motto. Îmi aleg, în schimb, un fel de mantră în fiecare an. Un cuvânt care să-mi aducă aminte ce mi-am propus și cum aș vrea să fiu în acel an. În 2017 a fost „curaj”, anul ăsta este „Ubuntu”. Ubuntu e un cuvânt african și înseamnă „Eu sunt, pentru că noi suntem”. Africanii consideră că o persoană are Ubuntu dacă e deschisă, disponibilă și îi susține pe alții fără să se simtă intimidată de faptul că aceștia sunt capabili și buni. Mi se pare că în zilele noastre e penurie de Ubuntu, deși e mai ușor ca niciodată (apropo de online, de conectivitate, de networking) să dai dovadă de Ubuntu, dacă vrei.

Q: Cum îți găsești inspirația pentru articole?

Ina: Depinde. Uneori trebuie să mă duc după inspirație cu o bâtă, vorba lui Jack London, s-o aduc acasă împotriva voinței ei, s-o leg fedeleș de scaun și s-o forțez să mă ajute la scris. Alteori, îmi văd de treabă și inspirația dă peste mine pe stradă, mă urmărește obsesiv și mă bate la cap până accept să mă duc acasă și să notez ce-mi dictează. Lăsând gluma deoparte, există momente magice, în care îmi vine o idee parcă din eter. Ele reprezintă 1% din timp. În restul 99% mă bazez pe lecturi, filme văzute, fragmente de discuții auzite, știri citite etc. Inspirația e peste tot în jur, ca oxigenul. Poate nu întâmplător „inspirația”, în sensul de inhalare și „inspirația”, în sensul de creativitate, sunt omonime.

Q: Ce înseamnă evoluția pentru tine?

Ina: Pe scurt, să faci greșeli noi. Când faci aceleași greșeli, bați pasul pe loc. La fel se întâmplă și când ți-e frică să greșești și nu faci nimic (cea mai mare greșeală, dacă mă întrebi pe mine). Când apar noi greșeli, e semn că testezi alte variante, ai mai învățat și ai mai crescut puțin.

I5
Nu mi-a spus că o pasionează echitația

Timpul a zburat. Ne-am trezit că au trecut 5 ore. Sper, că i-am putut capta charisma. Oricât m-am străduit, tot simt că mi-a scăpat ceva. Partea bună este că m-am putut bucura de conversația cu ea și nu am împărțit-o cu nimeni.

Cum m-a schimbat întâlnirea cu Ina? M-a făcut să conștientizez cât pierd când aleg să mă autosabotez. Mi-a plăcut îndemnul ei: „Mai bine cea mai proasta scriitoare publicată, decât o scriitoare bună de sertar.”

Ina îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna! Pentru că a crezut în mine, pentru că îi place cum scriu și pentru că a crezut că sunt… jurnalist. Încântător, nu? Nici măcar când i-am spus că nu am obiceiul să arat articolul înainte de publicare (am decis că este mai bine așa în urma unei experiențe) nu a renunțat să creadă în mine. Draga mea, pentru asta nu pot decât să îți mulțumesc!

Aici trebuia să închei. Trebuia, dar Ina a decis aseară să publice un articol despre mine. Iar eu am uitat de tot: de cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă, după ce am stat pe o listă de așteptare de câteva săptămâni și abia așteptam să o încep, de agenda zilnică în care îmi trec citate care mă inspiră, de numărul de pagini obligatorii de citit în fiecare seară, am uitat să mai mănânc, să mai pierd vremea aiurea pe facebook sau instagram pentru că aseară am fost ocupată să fiu… fericită.

Cum am perceput-o eu pe Ina? Nu ca pe o ambițioasă în sensul tradițional al cuvântului. Nu își dorește o casă monumentală, o mașină luxoasă, un cont substanțial în bancă, expunere și putere. Am observat însă că îi place la nebunie ca prin poveștile pe care le scrie să motiveze oamenii, să schimbe destine, să facă lucrurile să meargă uneori mai mult alteori chiar și cu un milimetru. Îi place ca viața ei pe acest Pământ să aibă un scop. Să aibă o evoluție centrată pe valoare și mai puțin pe succes. Dar mai presus de toate astea, Ina face parte din categoria rară a oamenilor care au apărut pe acest pământ să ne facă viața mai frumoasă!

Pentru mine Ina va rămâne omul care a crezut în mine când pentru ceilalți eram invizibilă.

I4
Lansarea primei cărți

Am mai scris despre Ina aici.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Inei Țăranu-Hofnăr.

Categorii
Diverse Păreri

Visătorii schimbă lumea

photo-1505330622279-bf7d7fc918f4

Mulți considerăm că a fi freelancer în România este o nebunie. De aceea, le spunem celor care vor să apuce pe drumul asta, să revină la realitate. Nu încurajam oamenii să-și urmeze visele, deși pretindem că ne place creativitatea și frumosul. Suntem de acord cu asta, dar nu ca o activitate de bază, doar ca ceva auxiliar. Nu pot să ignor realitatea și să nu realizez un fapt. Mulți din cei care au avut curajul să viseze au schimbat lumea, pentru că au modificat mentalități. Realiștii nu au curajul nici măcar să-și schimbe jobul. Și mai realizez ceva, creativitatea nu a omorât pe nimeni, pe când un job care te sufoca reușește asta. Poate nu fizic, dar spiritual cu siguranță te anihilează. În continuare voi povesti despre oameni obișnuiti, care au îndraznit să își protejeze visele și să le facă să devină realitate.

Ina Țăranu-Hofnar este preferata mea. Paradoxal, este singura pe care nu am descoperit-o eu. Blogul ei mi-a fost recomandat de o prietenă. O să-ți placă! Aveți multe în comun. Nu m-am uitat atunci, dar numele blogului a refuzat să dispară din mintea mea. Interesant pentru că dacă nu-mi notez uit! Am început să renunț încet-încet la blogurile care se îndreptau într-o direcție cu care eu nu rezonez. Din curiozitate am intrat pe Inoza. Mi-a plăcut, atât de mult încât nu l-am mai părasit. Micul ritual care mi-a schimbat viața cred că este cel mai cunoscut articol al ei, iar dacă ai în tine o licărire de creativitate nu ai cum să-l ignori. Mie însă mi-a plăcut 100 de respingeri. L-a publicat pe 22.09.2017 în ziua în care eu mi-am deschis blogul. Un articol inspirator. M-a motivat să-mi testez curajul. Să contactez persoane despre care doream să scriu pe blogul meu. Fără articolul Inei nu aș fi acționat imediat. Surprinzător au fost oameni care au acceptat colaborari, fără să ceară prea multe asigurări. Normal că am avut parte și de respingeri. Lucrurile nu stăteau extraordinar în cazul meu. Este un blog la început de drum, nu sunt cunoscută, iar cei contactați sunt neîncrezători. La asta se mai adaugă ceva. Îmi doresc colaborări cu un anumit tip de persoane. Oameni pe care să-i plac, oameni care prin ceea ce fac dovedesc că înțeleg ce putere poate avea exemplul unui om de caracter. Oameni care luptă pentru visele lor, care nu renunță la ele, oameni care încearcă să fie cea mai bună versiune a lor, care au grijă cu ce și cine își asociază numele. Ce șanse am punând asemenea condiții? Timpul o să decidă. Pe Ina o urmăresc pentru curajul cu care își exprimă emoțiile, pentru umanitatea de care dă dovadă, pentru modul cum știe să motiveze și încurajeze alte persoane. Și pentru că iubește animalele. Are o cățelușă Lily.

Liana Popa, dacă ar fi să o definesc într-un cuvânt, originală ar fi cel mai potrivit. I-am descoperit blogul, Aveți și pe roz, într-o seară de vară. Cred ca am stat ore bune pe el. A doua zi la birou eram moartă de somn, dar extaziată de ce descoperisem. Zâmbeam non-stop. Colegele se uitau ciudat la mine. Admir la Liana că nu este disperată să iasă în față, că propune o vestimentație cu accente din zona ludicului, că militează pentru o întoarcere la lucrurile simple, alături de fantezia debordantă cu care și-a decorat casa. În spatele acestui stil de viața  stă un om care a studiat Istoria Artei. Îmi place la nebunie că își protejeză unicitatea. Când intru pe blogul ei, sunt sigură că nu am să găsesc variațiuni pe aceeași temă. Acum pe bune de ce trebuie să scrie toată lumea despre același subiect? Eu o găsesc sofisticată. Cred că vrea să fie apreciată pentru ce face, nu pentru cum arată. Liana mixează pantofi sport, asimetrii, sacouri bine structurate, rezultând un look casual care o detașează clar din mulțime. Unele din fustele ei mă duc cu gândul la Catherine Denueve în Umbrelele din Cherbourg. Bineînțeles, reinterpretate nu copy-paste. Mă amuză modul cum își alege poșetele. O geantă cu un print floral. Cei de la Musette parcă au creat-o special pentru ea! Îmi plac persoanele originale, iar la capitolul asta Liana e leader. Original e și numele câinelui ei… Igor.

Pe Laura Câlția o ador. Scrie recenzii despre cărți. Sunt dependentă de rubrica ei de noutăți literare. Așa aflu ce cărți au mai scos editurile, pentru ca apoi să mă axez pe cele care mă interesează. Recunosc că nu îi urmăresc blogul, Blogul unei cititoare de cursă lungă, la fiecare postare, dar când am timp intru și recuperez. Nu-i ratez contul de Facebook și Instagram. În timp ce fac asta îmi induce o stare de fericire (da ați citit bine), pentru că Laura trăiește pentru cărți, respiră cărți și vrea să împărtășească acestă dragoste cu alții. Normal că îmi aleg ce mă pasionează. Poate nu avem mereu aceleași gusturi sau păreri, dar îmi ușurează enorm viața. Îmi plac fotografiile, de pe Instagram, unde văd colțul în care citește, agendele unde își notează citate, cartea momentului, ritualul lecturii. Poate fotografiile nu sunt perfecte, unghiurile nu sunt cele mai potrivite, dar tocmai asta le dă autenticitate. Mă gândesc că niște poze perfecte nu s-ar potrivi. Ar pica în comercial. Contul de Instagram m-a cucerit cu cartea Adinei Nanu – „Călătorie în jurul casei mele”. Mă inspiră ce carte să citesc. O termin și apare o altă postare. Și povestea se repetă. Datorită ei am descoperit-o pe Simona Antonescu în 2017. Prin blogul ei, Laura îmi face viața mult mai frumoasă.

Irina Markovits, este jurnalist de modă și consultant de stil. Acum ceva ani, sursele de informare erau revista Elle și blogurile de modă. Așa am descoperit Style Diary. In blogroll-ul ei am regăsit o mare parte a blogurilor pe care le urmăream atunci. Citindu-i articolele am realizat că are în spate o bună documentare și că face totul la un nivel profesionist. Folosește un limbaj elegant din care este vizibil exercițiul cititului. Cu trecerea timpului, articolele Irinei deveneau tot mai atractive. A început să combine vestimentații cu povești, emoții, stări și trimiteri spre lectură. Te face să înțelegi că degeaba obții un look sofisticat, dacă nu ai și o minte sofisticată. Irina nu m-a inspirat numai vestimentar. La ea pe Instagram am văzut Arta interviului – Lawrence Grobel pe care o citesc acum. Nu mai știu de câți ani o urmăresc. Cu toate astea nu m-am plictisit. Trebuie să recunosc, am intrat pe blogul ei datorită numelui. Irina este numele meu preferat.

Andreea Balaban. Este mai cunoscută pentru canalul de youtube, deși are și blog. Instagramul ei se bucură de multă popularitate. Să stau 45-50 minute să uit la un video? Nu. Dar „niciodată să nu spui niciodată”. La canalul ei se uită fiica mea. Și am început și eu să o urmăresc. Andreea are o relație specială cu camera de filmare, crește spectaculos ca atitudine, stil și în cam tot ce face în ultima vreme. Multe persoane care o urmăresc spun că atunci când erau cu moralul la pământ, Andreea le-a ajutat să meargă mai departe. Are acel ceva care seduce audiența… și o face iubită de oameni. Este posesoarea a 2 pisici negre: Rumburak și Poirot. Despre Andreea găsiți un articol scris de mine Ce poate face o scrisoare?

Scena 9 este o platformă care te ține la curent cu viața culturală din România. Multe dintre articole, ating subiecte care îți fac sufletul să vibreze. M-am axat pe câțiva jurnaliști pe care îi urmăresc constant. Consider că se face jurnalism de calitate. Scena9 favorizează emulația prin numărul mare de jurnaliști care scriu aici. Mă inspiră stilul în care sunt redactate articolele. Ultimile favorite: Toate fotografiile Regelui (îl consider cel mai original scris în acel moment), Cel mai bun sfat – de la 21 de jurnaliști, (te determină să vezi jurnaliștii cu alți ochi), Fotoreportaj: Aici a fost o farmacie (un loc care te face să visezi, mie mi-a deschis apetitul să caut în ziarele vremii cum se trăia atunci în România), Artă și muncă: 9 artiști vorbesc ce nu merge în meseria lor. Sunt multe articole, pe toate gusturile. Trebuie numai să cauți.

Irina Radu e nou intrată în preferințele mele. Blogul ei Coffentropy are o grafică aparte. O urmăresc pe insta story. Mă amuză, are un vibe pozitiv, chiar și atunci când are zile proaste, o cheamă… Irina, citește și este din Cluj. Deși am înțeles că este medic veterinar, pare mai apropiată de zona graficii. Cred că ar fi și o bună actriță. Irina este fermecătoare. Câți oameni fermecători mai vedeți în ziua de azi? De aceea consider că este o mare calitate. Cum să nu o placi? Voi fi atentă la evoluția ei și la… Poca.

Alexia Udriște are nişte ilustrații… un deliciu. Te plimbă într-o lume plină magie. Răzbate o sensibilitate aparte din modul în care desenează, sensibilitate pe care nu ai cum să o ignori. Sub fragilitatea ei intuiesc un caracter puternic. Dacă arunci o privire pe blogul ei realizezi asta. Alexia desenează, citește mult și mai nou brodează. Nu mă pricep, dar când vezi cu câtă pasiune se dedică noului hobby parcă îți vine să te apuci și tu. Peste proiecte, desene și cărți guvernează pisicile. Nu înțeleg cum se întâmplă, dar un ilustrator talentat are întotdeauna pisică. Alexia are… 4. Alexia are talentul de a face lumea asta mai frumoasă.

Octav Drăgan fotografie. Îmi place că este nelipsit din punctele fierbinți, acolo unde se întâmplă evenimente importante. Îi urmăresc contul de Facebook și Instagram. Fotografiile de la funerariile Regelui Mihai au fost, de departe, cele mai reușite din tot ce am văzut. Surprinde fața necosmetizată a Bucureștiului. Este prezent la parade, la manifestații și ceremonii. Îmi plac emoțiile pe care le generează fotografiile lui. Îți induc o stare de grație, în lumea asta care devine pe zi ce trece tot mai nebună.

Categorii
Viața mea

Ce poate face o scrisoare?

F6
De la nivelul asta a pornit…

Îmi făcusem temele. Aveam în față agenda cu lista de întrebări. Îmi tot aruncam ochii pe ele. Sunt mioapă. Nu văd prea bine la distanță. În depărtare o siluetă fină îmi făcea cu mâna. Mi-am pus ochelarii. Era ea. Purta un mantou alb cu mâneci evazate trei sferturi cu terminații de blană. O pereche de mănuși fine, din piele neagră, îi încătușau brațele până aproape de cot. Cizme negre Stuart Weitzman și poșeta din colecția de designer Erdem x H&M. Eleganță pură în alb și negru. Am început bine. Cei care mă cunosc știu că o ținută armonioasă mă face să văd viața mai frumoasă.

F1
Alb – negru… suficient

S-a apropiat de masa unde o așteptam de parcă ne cunoșteam de când lumea. Stătea acolo în fața mea. O vedeam și totuși nu-mi venea să cred. Trecuse exact 3 luni de la acea scrisoare. O scrisoare care avea să aducă schimbări majore în viața mea. Părul îi camufla o parte din trăsăturile feței. Dar asta nu mă deranja ca la alte persoane. Din contra îi accentua misterul. Este coafura perfectă pentru ea. Am zâmbit. Oare știe că prin saloane se cere mai nou roșu Andreea Balaban?

Mi-a plăcut cum a aruncat, neglijent, mantoul pe un scaun. Cu un gest princiar. Se vede că nu e sclava lucrurilor. Un comportament care trădează imediat dacă persoana are clasă. Că să mă fac înțelesă. Am văzut femei cu blănuri fabuloase care tremurau când le așezau pe un fotoliu. Asta în locații luxoase, unde puteai foarte bine să le arunci și pe jos. Meschinăria cu care se agățau de lucruri mă deprima. Îmi era dor să văd o femeie care știe să-și scoată cu eleganță un mantou, care să se concentreze pe conversație nu pe haină. Asta arată respect pentru interlocutor și siguranță de sine. A rămas într-un pulover burgundy cu mâneci trei sferturi și o fustă amplă cu imprimeu animal print. Ansamblul era accesorizat cu o broșa opulentă și clipsuri aurii. Îmi plac persoanele care poartă bijuterii atipice. O modă lansată de Wallis Simpson și de care, din nefericire, tot mai puține femei își amintesc.

Elegant este când inviți pe cineva, cu care începi o colaborare, să achiți tu consumația. Andreea nici nu a vrut să audă. Într-o lume în care toți vor numai să primească, ea este excepția de la regulă.

Relaxarea cu care vorbește în fața camerei este prezentă și în timpul conversației cu mine. În vreme ce o ascultam îi admiram mâinile. Are degete fine și o manichiură impecabilă. O manichiură „Half Moon” cum purtau divele anilor 1930-1940. Pentru cele care nu au auzit de aceasta manichiură, este manichiura preferată de Dita von Teese. Andreea are unghii scurte. O bilă albă, detest ghearele.

De lista mea cu întrebări s-a ales praful. Conversația aluneca în cu totul altă direcție. Adevărul este că uitasem pentru ce am venit. Trebuia să fie un interviu cu Andreea, ori eu eram interesată de haine, bijuterii și o bloggerița pe care o plac mult. Secret! Andreea mi-a confirmat că acea persoană este specială. Mi-a plăcut generozitatea ei. Faptul că își apreciază colegele. La un interviu trebuie să știi să asculți ori eu începusem să vorbesc despre tehnici de pictură, muzee, filme și cărți. Asta pentru că aveam senzația că mă conversez cu o cunoștință mai veche, dar pe care nu o văzusem de mult timp.

F2
Se filmează pe undeva?

Așa am aflat că filmul ei preferat este „Lista lui Schindler”. Când îmi spunea asta prin față mi se perinda scena magistrală de la sfârșitul filmului. Acea metamorfoză a lui Schindler de la omul de afaceri fără scrupule de la început la omul nou din final. În ochii ei se citea tristețea, apoi mi-a spus șoptit că lucrarea ei de licența a avut ca temă Holocaustul. De parcă nu avea suficiente calități acum mai trebuia să mai fie și cultă și profundă? Bine că preferă cărțile polițiste: Rodica Ojog-Brașoveanu și Agatha Christie. Ce mă făceam cu ea dacă îmi spunea că citește „Istoria Imperiului Bizantin”?

Adevărul este că nu m-am dus să cunosc influencer-ul Andreea Balaban ci omul Andreea Balaban. Când aleg să scriu despre cineva îmi place să mă documentez. În Social Media te ajută mult și comentariile celor care îl/o urmăresc. Îmi amintesc că video-ul „Cum a fost la Shop my Closet” a avut peste 1000 de comentarii. Multe pozitive. Și nu genul: superbă, 3 inimi, 3 pupici, super, etc. Mesaje substanțiale scrise din inimă. Am citit toate comentariile. Pentru că sunt autoarea acelei scrisori citită de Andreea. Pentru că aud, tot mai mult în jurul meu, că emoțiile adevărate nu mai sunt la modă. Se pare că printre urmăritoarele și urmăritorii Andreei mai sunt. Mi-au plăcut comentariile voastre prin care îi spuneați cât este de specială și cum v-a transformat viața. Multe dintre cele care nu au avut curajul să  comenteze niciodată au făcut-o atunci. Mă bucur că din ce în ce mai multe persoane înțeleg cât de important este exemplul unui om de caracter. A fost un comentariu, o domișoară sau doamnă care îmi recomanda să îmi fac blog pentru că ea m-ar citi. Exact la o luna aveam blog.

În semn de mulțumire că mi-a citit scrisoarea pe vlog m-am gândit să îi fac un cadou. Ceva special. Am rugat o prietenă, Maria Mirea să îi facă un portret după fotografia ei favorită.  Apoi am început tratativele cu Andra pentru că se apropia Sfântul Andrei. La mine în casă nu îi spunem Andra ci „zâna cea bună”. Andrei i-am dat scrisoarea, la „Shop my Closet”, nu Andreei. Andreea până acum 3 săptămâni nu știa numele meu, nici cum arăt. Am scris acea scrisoare pentru că fiica mea m-a rugat să o fac. Și nu credeam că Andreea va fi atât de impresionată. Scrisoarea a fost first level, era momentul pentru second level tabloul. Andra a acceptat să ne întâlnim. Să vă spun cât era de răcită? Și totuși a venit. Iar tabloul a ajuns la Andreea fix de ziua ei. Cum ascensiunea Andreei era din ce în ce mai rapidă soțul meu râdea de mine și fiica mea. Până ajungeți voi cu tabloul, o să fie prea celebră ca să vă mai bage în seamă!!!

O urmărim amândouă, atât eu cât și fiica mea. I. este mult mai receptivă. Ea e cea care mi-a spus că Andreea a citit scrisoarea pe vlog, ea m-a anunțat de postarea pe Instagram cu tabloul. M-am uitat la video-ul cu scrisoarea de vreo 10 ori, și tot de 10 ori am citit postarea de pe Instagram. De emoție îmi scăpa esențialul, acel da cu majuscule de la final. Acceptul Andreei pentru întâlnirea de care scriu acum.

F4
Lanul de lavanda

Ce se ascunde în spatele unei fotografii năucitoare și a unui video de succes? Foarte multă muncă. Pentru ca noi se ne bucurăm de o poveste frumoasă, mai presupune și: cumpărarea de recuzită, perdele pentru ca lumina zilei să fie transformată în semiumbră așa cum cere scenografia momentului pus în scenă. La asta adăugați închirierea unei camere de hotel pentru o ambianță cu iz vintage. Toată lumea știe că o cameră de hotel se închiriază după ora 12, în funcție de politica hotelului. Trebuie să te miști repede, să te trezești în puterea nopții pentru make-up, condiții de stres maxim și adrenalina atingând cote alarmante, plus o putere de concentrare de fier. Și asta la o singură filmare.

F5
Fuga după maci…

Andreea nu s-a lamentat nici o clipă, mi-a spus că îi place la nebunie ce face. Mă adresez acelora care au pus presiune pe ea, uneori prin comentarii răutăcioase. Această opinie îmi aparține în totalitate, nu e prima dată când o spun pe acest blog. Persoanele care nu îți respectă munca sunt primele care îți întorc spatele. Sper că nu se încadrează nimeni în categoria asta. Îmi place să cred că Andreea a creeat un soi de „dependență”, iar în lipsa „narcoticului”, urmăritoarele intră în sevraj. Și când ești în sevraj și drogul nu e livrat la timp apar reacții ciudate. Andreea trăiește pentru voi, e păcat ca munca ei să fie călcată în picioare.

Omul magic din viața Andreei este bunica. Tot ce este astăzi, evoluția ei, persoana care a devenit se datorează acestei ființe minunate. Pentru ea bunica înseamnă acasă. Oriunde a călătorit în lumea asta, nicăieri nu a mai întâlnit savoarea supei cu tăieței, aroma cozonacilor și prăjiturilor făcute cu atâta dragoste. E universul ei, de unde își ia putere atunci când totul în jurul ei se clatină. Cu ochii în lacrimi mi-a mărturisit că nici nu vrea să se gândească cum va fi viața ei după dispariția bunicii. Îi tremura vocea, musculatura feței parcă încremenise, iar umerii pierdeau din ținuta frumoasă pe care o aveau înainte. Am realizat că nu minte, numai gândul la asta și atitudinea ei s-a prăbușit brusc. Draga mea, îți doresc ca bunica să fie alături de tine cât mai mult timp! Oricât ar fi de ocupată își face timp să ajungă la bunica, la Buzău. Felicitări bunicii pentru educația dată Andreei!

F3
Ea… însă mult mai sofisticată…

Am întrebat-o ce a impresionat-o cel mai mult de când activează în acest domeniu? O fată căruia i-a murit tatăl. Nimeni nu se gândea că tatăl care avea în jur de 40 de ani poate muri. Crezi că moartea este apanajul celor în vârstă. Și brusc lumea ta se năruie. Iar acea fată și-a găsit puterea să meargă mai departe și chiar să zâmbească uitându-se la vlogul meu.

Cu ce ne vrăjește Andreea? Tot ce face se adresează sufletului. Are carismă, are simțul umorului, acid uneori, are curaj să spună că a avut o zi proastă, are curaj să aibă lacrimi în ochi citind o scrisoare (mulțumesc, draga mea), are curaj să ne arate cum trăiește într-un apartament închiriat, cum călătorește cu curse low-cost, are curaj să citească, dar și să recunoască asta (cartea ei de suflet rămâne „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami), are curaj să se lase fermecată de muzee și operă. E iubită, pentru că nu caută să pară altcineva. Nu ne vinde un stil de viață care nu îi aparține. A înțeles la timp că adevărul este mult mai sofisticat decât minciuna. Dacă alegi falsitatea nu te salvează nici hainele de brand, nici locațiile spectaculoase, nici cea mai bună echipa de profesioniști. Iar ea face toate astea singură, ajutată de Andra și mai nou de Raluca. Știu ce și-ar dori. Nu are încă puterea financiară să facă asta. Construiește totul cărămidă cu cărămidă. Și oricum e atipică. E originală, se încăpăținează să meargă contra valului. E printre puținele care își protejează unicitatea când este vorba de reclame. Nu e perfecta, învață din mers, nu se declară expertă într-un domeniu anume. Cu toate că la modul cum se ține de treaba am senzația că va deveni. Cu toate astea are acel ceva… care o face iubită de atâția oameni. Acel ceva care este marele ei dar. Acel ceva cu care te naști. Acel ceva care este răspunzător de frumusețea care o răspândește în jur. Continuă să ne împărtășești emoții, Andreea!

Referitor la prietenia Andreea-Andra. Am vorbit cu amândouă. Andreea spune despre Andra că știe să dea la timp și mai ales atunci când e nevoie. Nu mai târziu, nu când are chef ci atunci când Andreea are nevoie de ea. Și este fidelă. O calitate pe care Andreea o apreciază enorm. Andra mi-a mărturisit că ea și Andreea sunt temperamente total diferite, de aceea se completează de minune una pe alta. Mi-a schimbat viața și sunt un om mai bun datorita ei, spune Andra. Când i-am dat tabloul pentru Andreea am văzut ochii Andrei. Sclipeau de încântare. Consider, că un om este cu adevărat evoluat doar atunci când învață să fie mai bun. Îți trebuie un caracter puternic să stai în preajma Andreei. Este greu să suporți succesul cuiva. Andra poate. Sunt convinsă că pe ele le legă un secret, o poveste pe care nu trebuie să o cunoască toată lumea, o poveste care le face de nedespărțit. Andreea reușești să faci atât de multe, n-ai putea să o clonezi pe Andra? Îți lăsam ție originalul, noi ne-am mulțumi cu o copie!

F7
O așa evoluție trebuia imortalizată!!! (pictor Maria Mirea)

Nici nu știu când a trecut timpul. Eu, Andreea și fiica mea eram ultimele din cafenea. Personalul a fost nevoit să ne atenționeze că închide în 10 minute. Am să fiu în continuare cu ochii pe fata asta! Sunt convinsă că o să ne rezerve multe surprize plăcute. Sunt subiectivă, știu! Îmi place la nebunie să scriu cuvinte frumoase și să fac cadouri. Până acum, nimeni nu mi-a mulțumit atât de frumos ca ea. Va avea un loc aparte în inima mea. Mereu!

Cum sufăr de scenarită trebuie să o spun. Am în fața ochilor o imagine. O cameră în care singura sursă de lumină este o lampă cu flori de lotus Tiffany. Mobilierul curge în curbe ample. Ornamentele opulente în auriu și detaliile sculpturale numeroase se pierd în semiumbră încăperii. O tânăra îmbrăcată într-un deux pieces alb cu o pălărie neagră scrie zâmbind o scrisoare. (a se vedea ținuta din vlogul cu buclele) Lângă scrisoare, o poșeta și o pereche de mănuși negre care par aruncate acolo în grabă. Stiloul într-o cromatică ce amintește de lemnul de cireș este ghidat pe hârtie de niște degete fine. Ce enigmă ascunde zâmbetul ei? Cine ar putea fi? Dacă te apropii vezi inscripționat pe capacul stiloului un nume: Andreea Balaban. Este un stilou românesc Poenari. Poate părea ciudat să amestec Art Nouveau, Baroc și un stilou Poenari. Nu este o reclamă! Dar ar putea fi! Pentru că Andreea iubește culoarea verde (lampa), adoră mobilierul vechi și are un astfel de stilou. Iar mie îmi plac poveștile. Pentru a fi credibile reclamele au nevoie de povești… adevărate și exemplul unui om care să inspire.

Închei acest articol așa:

  • Mulțumesc că mi-ai citit scrisoarea pe vlog făcându-mă să văd ce impact a avut asupra oamenilor,
  • Mulțumesc pentru modul minunat în care ai vorbit despre tablou. În realitate arată mult mai bine decât s-a văzut pe vlog sau în fotografia de pe Instagram. Nu e meritul meu, e meritul Mariei Mirea. Meritul meu este că atunci când vreau să fac ceva pentru un om: cadou, ajutor, încurajari îmi iese. Pun niște condiții. Să fie un om care să îmi placă, în care să cred și care să nu renunțe la vise. Iar pe Andreea o place fiica mea. Și este suficient,
  • Mulțumesc că ai curaj să mă lași să scriu despre tine pe un blog care are… doar 3 luni și 10 zile. Mulți m-ar trimite la plimbare.

Crăciunul plutea în aer. Pentru un influencer este o perioadă aglomerată cu multe evenimente. Cu toate astea, Andreea și-a făcut timp să se întâlească cu mine. Când te gândești că totul a pornit de la o scrisoare? Cine mai scrie astăzi scrisori? Cred cu tărie că faptele bune se întorc înapoi însutit! Cred în emoții care te lasă fără suflare și cred în oamenii frumoși care le generează! Cred în toate formele de frumos! Pentru mine nu contează dacă sunt oameni, fapte sau cuvinte. Întâlnirea mea cu Andreea a fost întâlnirea cu un om… frumos!

Pe Andreea Balaban o găsiți aici și aici. Hai că e amuzant, ce încerc eu să fac eu aici?  Promovare? Pentru cineva care atinge în curând 180 000 de urmăritori? Nu știu dacă mai este cazul. Mi se pare însă decent să fac cunoscută munca din spatele fetei care promovează stilul vintage în România. Fata care a ridicat reclamele la un alt nivel pe vlogul ei.

Fotografiile provin din arhiva personală a Andreei Balaban.

Categorii
Diverse

Stai liniștită, vine Oana!

f1
Oana

În București se observă primele semne că ne apropiem tot mai mult de euforia sărbătorilor de Crăciun. Simbolic vorbind. Ornamente, Moși Crăciuni, reni, globuri, steluțe, lumini, peste tot muzica și filme cu tematica Crăciunului, evenimente de tot soiul. Totul calculat din timp prin politici rafinate de marketing care se întrec în scenografii unele mai subtile, altele mai agresive. Toate urmăresc același rezultat. Să ne inducă magia Craciunului. Cu cât ne apropiem mai mult de aceasta zi mai apare o latură, arborarea sloganul „fii mai bun”. Persoane juridice sau fizice se iau la întrecere în donații și acte umanitare. Mereu vor exista povești care să sfâșie inimi, familii nevoiașe, copii abandonați, un copil sărac supradotat, bătrâni singuri, persoane bolnave, foste celebrități ajunse în mizerie.

Cunosc o persoană care în preajma sărbătorilor este implicată în genul asta de activități. Atât că ea nu face asta doar de Crăciun. Pentru ea acești copii și oameni nu sunt doar povești. Sunt destine care continua să existe și după ce Moș Crăciun și-a decărcat sacul și a dispărut. Face voluntariat tot anul. Nu are în spate o firmă de succes pe care să o promoveze, nu are venituri exorbitante, nu are poze cu acte umanitare pe contul de facebook. Are în schimb… suflet. Și nu știu cum se face, dar sufletul ei nu se risipește la fel de repede ca banii altora.  Sufletul ei  nu este limitat și nu depinde de un buget. Deși este o fată foarte frumoasă care și-ar fi putut aranja viața printr-un fluturat de gene, a ales un alt drum în viață. Pentru că nu se gândește numai la ea, alege să-și petreacă timpul cu copii de la orfelinat. Îi duce în locuri în care nu au ajuns niciodată, îi implică în activitați care să le redea încredere și îi învață că demnitatea există chiar și pentru ei. Alege să le ofere un strop de bucurie. Când îmi povestea Catălina (mama ei) de Oana îmi părea ireală. Nu o cunoșteam, nu aveam de unde să știu că viața îmi pregătea o surpriză.

Nu îi fac reclamă, nu urmăresc nimic, nu am de caștigat. Asta pentru cei sceptici. Oana nu e o persoana publică, deși dacă ar fi și-ar multiplica activitățile de acest gen și și-ar folosi reputația să ajute mai mult. Când fac o afirmație știu pe ce mă bazez. Dacă mai sunt persoane care se îndoiesc de cuvintele mele, am să povestesc cum cunoscut-o pe Oana Popa.

Motivul pentru care am ales să fac asta? Se apropie Decembrie. E timpul să scriu aici de un om care poarta în inimă lui tot anul spiritul Crăciunului. M-am gândit că uneori și astfel de „eroi” au nevoie de un gând frumos. Chiar dacă poate ei sunt ocupați acum mai mult ca niciodată, să dea o mână de ajutor la „ajustarea” destinelor altor oameni. Și ei au nevoie uneori să primească, nu numai să dea.

f2
fotografia ei preferată

Mă întorc la ziua când Oana a apărut în viața mea. Mă îndreptam spre Spitalul Filantropia. Fericită că se încheiau cele 10 zile de gimnastica medicală de recuperare. Eram aproximativ în fața spitalului așteptând la trecerea de pietoni, în mașină cu soțul meu. El la volan, eu în dreapta. Deodată simt o izbitură puternică și senzația că totul se clatină. Inițial am crezut că e un cutremur puternic, dar în jurul meu totul a rămas pe loc. Numai noi ne mișcasem aproximativ 10 metri cu tot cu mașină. Și  lumea ne privea straniu. Aveam senzația că cineva m-a decapitat. M-a lamurit soțul meu. Ne-a lovit din spate! Asta la trecerea de pietoni. El acorda prioritate pietonilor, iar cel din spate pur și simplu nu a văzut trecerea. Eu eram mult mai grav decât el. L-am auzit, nu te mișca rămai unde ești. A sunat la 112. Gândește-te cine să vină cu tine la spital, eu trebuie să rămân aici. Pe cine să sun? Când termin vin și eu. Incredibil, cât de repede gândești în astfel de momente. Prietena mea își opera mama. Exclus! A doua varianta a fost o colega de birou pe care o cunoșteam de vreo… 3 luni. Nu mi-am pus problema că nu vine. Instinctiv am ales-o pe ea. Ești sigură? Eram mai sigură ca niciodată. Soțul meu a sunat-o pe Cătălina. Nu sunt în București, dar spune-i să stea liniștită o trimit pe Oana. Încrederea mea a început să se clatine. Cum să fiu liniștită, cu ce e obligată Oana să ajungă la o persoana pe care nu o cunoaște?

f7

Numai că Oana a ajuns. Și repede. Știam că e foarte tânără. Intâi i-am simțit prezența prin voce. Pe mine m-au plimbat pe la 100 de radiografii și aparate. Nu puteam mișca capul. Eram imobilizată. Mă gândeam la ce este mai rău. Și faptul că nu am așteptat deloc pe la cozi, mă cam speria. O auzeam cum întreba unde mă duc, de ce? Întai a ajuns la mine o voce călda, apoi am văzut-o făța când s-a aplecat deasupra mea, și m-am relaxat. Mi-a plăcut ce emana chipul ei. Vocea ei a fost însă cea care mi-a dat siguranță. O asemena voce nu mai auzisem demult. Timbrul ei venea de undeva de departe, din copilărie, când adulții din jurul meu erau atenți la tonul folosit, când o astfel de voce te vindeca pe loc de frică, te asigura că totul e bine și nimic rău nu ți se poate întampla. Atunci am realizat că în viața apar oameni pe care nu îi aștepți, dar ei totuși ți se arată. Pentru că e scris în stele să îi întâlnești.

De unde atâta empatie și umanitate la o fată atât de tânără? De obicei sunt calități pe care le dobândești în timp. Normal că după acestă întâmplare mi-am dorit să o cunosc mai bine. Astrele s-au aliniat perfect și la scurt timp eu și Oana lucram în aceiași firmă. La Oana am descoperit o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să văd. Sensibilitate care se vede atunci când scrie. Și scrie bine. Scrie serios și bine documentat. Oana are solide cunoștinte despre Holocaust. Îmi amintesc că trebuia să mă întâlnesc cu cineva pe care voiam să-l impresionez. Mi-a ieșit perfect. Strălucitor aș spune. Cum? Simplu am citit înaine un articol de pe blogul Oanei. Are o lucrare de licență cu tema Holocaustul în documentarul de televiziune.

Oana are acea sensibilitate care reusește să miște munții, în timp ce oamenii realiști din jurul ei nu reușesc nici măcar să-și schimbe locul de munca. E sensibilitatea care schimbă destine, e sensibilitatea care motivează, e sensibilitatea care dă speranță și aduce oameni în punctul în care nimic nu pare imposibil, e sensibilitatea care nu o lasă se renunțe oricât ar fi de greu… doar așa pentru că ea a ales să creadă în bine și în frumos, a înțeles că numai așa aduci bucurie în viața celor din jur. Fără sensibilitate Oana a înțeles că s-ar învârti într-un „târg al deșărtăciunilor”, fără substanță și fără emoții. Ori ea nu vrea și nici nu poate trăi așa.

Pe lângă sensibilitate, Oana are o personalitate puternică și curaj. Peste medie. Când spun curaj nu mă refer la tupeu. E vorba de curajul rezultat în urma acțiunilor unui om care a înțeles că adevarul este mult mai sofisticat decât minciuna. Când ai curaj ignori dictonul mioritic după care se ghideaza tot mai multe persoane în ziua de azi. „capul plecat sabia nu-l taie”. Oana are opinii bine argumentate, își exprimă cu hotărâre părerile, își asumă ceea ce face, și investește sentimente în oameni fară să aștepte nimic în schimb. Serios, cunosc din ce în ce mai puțini oameni care fac asta! O prefer pe ea temperamentală, cu toane uneori (nu prea poți fi zen mereu, decât dacă nu te implici) decât o persoană realistă, dar plictisitoare care nu are curaj să-și trăiasca viața… frumos. Pentru că o persoană realista nu ar fi ajuns la mine la spital. S-ar fi gândit prea mult. Îmi amintesc nu de februarie 2017, când tot Bucureștiul era în stradă, ci de o perioada când nimeni nu avea curaj să comenteze nimic. Oana a făcut-o, iar Cătălina era furioasă că se expune. Oana o făcuse cu eleganță, dar cu o tărie care îmi amintea de presa perioadei interbelice. Când exprimarea opiniilor în  genul asta era normalitate. Pe Oana nu prea o interesează ce gândesc persoanele obtuze.

Pasiunea e o boală de familie. Oana scrie, Cătălina (mama ei) gătește extraordinar. Prăjiturile ei sunt fabuloase. De o calitate fără greș. Platourile ei  inspiră opulența, ceva ce e destul de rar pe la noi. Aducea și 6 feluri la birou dacă era vreun eveniment. Se vedea plăcerea cu care le face, iar abundența de ingrediente mă năucea. Îmi plac oamenii cu pasiuni. Pentru că își exprimă direct trăirile. Pentru că au un scop în viață. Pentru că nu sunt plictisitori. Pentru că nu rămân la același nivel. Pentru că în jurul lor e o aură de bucurie. Îmi amintesc că eram cucerită de modul cum prepară… orice. Am făcut imprudența să îi cer o rețetă. Cătălina mi-a intrat în detalii  de-a dreptul luxuriante, parcă vorbea de ambrozie, nectarul zeilor, nu de mâncare normală. Parcă se puneau bazele unei capodopere, căpătase o strălucire în privire, vocea i se modula altfel, era atentă la fiecare detaliu, o priveam vrăjită. Am simțit că mă ia cu leșin, ce nu mă omor eu cu gătitul, dar după un asfel de curs… slabe șanse. Aștept însă marele eveniment din viața mea când eu voi impresiona cu o carte, iar Cătălina îmi va vrăji invitații cu prăjiturile ei. Va fi memorabil. Chiar dacă acea cartea va fi un fiasco, vă asigur că nu va pleca nimeni… până nu se vor termina prăjiturile Cătălinei.

f6
Cătălina, mama Oanei

Oana iubește pisicile. Așa cum iubește și oamenii. Din tot sufletul. Nu numai pisicile ei, ci și pisicile maidaneze. Între tratamentul unei pisici găsite bolnave pe stradă și o pereche de pantofi, tratamentul câștigă detașat, pantofii rămân în așteptare. Pisicile ei sunt imortalizate în adevărate pictoriale, nu în simple fotografii.

f3
cu una dintre pisici

Sunt norocoasă că am întâlnit-o. Sunt oameni care au stat în preajma mea ani. Și de care nu-mi amintesc mare lucru. Ca să-mi amintesc cu drag de un om trebuie să aibă o pronunțată latură emoțională, să pună pasiune în ce face, să se lase măcinat de un foc interior atunci când crede în ceva, să nu renunțe la vise, cel mult să le protejeze o perioadă, să nu se lase manipulat de false valori sau idealuri pentru „o viața mai buna”. Pe Oana n-am auzit-o niciodată vorbind despre bani. Probabil că preferă să cunoască valoarea unui om, dar nu e necesar să știe prețul fiecărui lucru. Oana nu așteaptă schimbari de la alții,  pentru că Oana începe cu ea.

Draga mea, te-am cunoscut într-un loc în care te-am perceput ca o sursă oxigen într-o atmosferă care pur și simplu mă sufoca. Prin tine viața mea a devenit mai interesantă. N-ai idee câte chestii am învățat de la tine. Iubesc la tine îndîrjirea cu care îți aperi punctul de vedere. Sunt oameni care au apărut pe Planeta asta pentru a face viața celor din jur mai bună. E ceva rar cu care te naști. De aceea consider că ești specială. E suficient să-ți citesc blogul și mă simt mai inspirată, mai motivată. În ultima vreme nu am mai avut timp să mă uit la filme. Prin blogul tău  mă ții la curent și cu lumea cinematografiei.

Se apropie Crăciunul, în aer plutește magia, e vremea când se oferă dragoste necondiționată, vremea când nu ești mulțumit doar să ai, îți dorești și să dai, vremea când clopoțeii încep să sune, e vremea când îngerii capătă aripi.

Mulțumesc, Oana! Pentru că în decembrie se dau premii mă gândeam că poate categoria … oameni magici. Da, cu siguranță te califici!

Blogul Oanei.