Etichetă: film&teatru

Interviul cu actrița Kira Hagi l-aș încadra în categoria întâlniri neprevăzute pe blogul meu.  Apreciez cât este de atentă cu imaginea ei și cu cât profesionalism își tratează cariera. În programul Kirei Hagi nu este loc pentru oricum și oriunde. Se identifică, în schimb, cu proiecte valoroase care nu sunt altceva decât o reflexie a lumii pe care o poartă în suflet.

Despre Kira Hagi am aflat prin proiectul „Martha. Povestea romanțată a unei prințese”. Nu am văzut piesa, dar îmi amintesc că am spus: Bună alegere!

Apoi a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” unde deși a avut un rol mic, interpretarea Kirei Hagi a făcut din Tana un personaj memorabil. Nici acum, după atâta timp, nu pot uita scena în care l-a înfruntat pe Constantin Cotimanis. Ce am scris atunci despre Kira Hagi, în recenzia filmului găsiți aici.

Cred cu tărie că măsura talentului unui actor se dă pe scenă, de aceea când am aflat de proiectul ei „Martha și George” de la Teatrul Nottara am mers să o văd. Și am avut un șoc. Fata timidă s-a metamorfozat pe scenă într-o actriță plină de pasiune capabilă să seducă fără milă publicul cu talentul ei. De aceea, după „Martha și George” nu am mai spus niciodată Kira Hagi, fiica lui Gheorge Hagi. Este mai mult de atât, este actrița Kira Hagi.

Emilia Chebac: Ai un nume rar. L-am mai întâlnit doar o singura dată. Pe nepoata Reginei Maria, fiica surorii ei, Marea Ducesă Feodorovna a Rusiei, o tot chema Kira. Care este povestea lui?

Kira Hagi: Numele l-am primit după bunica mea (din partea tatălui). O chema Chirața. Mama s-a gândit să-mi dea acest nume. Lui tata i-a plăcut și așa am ajuns să mă cheme Kira.

Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în America?

Kira Hagi: Am ales America pentru că știam că voi studia nu doar actoria, ci și producție, design, montaj, absolut tot ce înseamnă film. Voiam să învăț cât mai mult despre profesia asta.

Emilia Chebac: Când ai decis că vrei să devii actriță?

Kira Hagi: Nu știu când am avut scânteia, dar știu că la 12 ani, ajutată de tata, am început să mă gândesc la ce mi-ar placea să fac în viitor.  Așa am decis să devin actriță.

De mică mi-a plăcut să pictez, să scriu și să merg la teatru cu mama și bunicii mei. Pasiunea pentru artă o moștenesc pe linie maternă, cel mai probabil. Străbunicul meu, tatăl bunicii materne, a lucrat 15 ani la Teatrul Cassandra, ca scenograf, pictor de decoruri cum se spunea atunci. Fratele străbunicii mele, Papa Cota, cum îi spuneam cu toții, s-a stins anul trecut, a lucrat și el tot vreo 15 ani la Nottara, tot ca scenograf. De aceea, când am aflat că am să o interpretez pe Martha în acest teatru mi s-a părut magic. Mi s-a confirmat că în viață nimic nu e întâmplător.

În copilarie am trecut prin diverse faze, am vrut să mă fac astronaut, medic, învățător, fotbalistă, pilot de curse…  În fiecare zi îmi schimbam profesia. Acum, pe scenă, am ocazia să interpretez fel și fel de profesii, deci pot să spun că mi s-au împlinit visurile!

Emilia Chebac: Un profesor care te-a marcat?

Kira Hagi:

• Înainte de apleca din România am avut un profesor foarte bun, pe Filip Ristovski cu care m-am pregătit pentru audiția de la New York Film Academy. El este un actor macedonean care s-a stabilit în România, și-a făcut o familie aici și joacă pe scenele din București. Mi-a fost și încă îmi este mentor, profesor și regizor. Mă inspiră și îmi dă curaj să fiu eu însămi, să nu îmi fie teamă și să privesc totul cu optimism, cu încântare, dar cu multă seriozitate. Are o energie creatoare molipsitoare și datorită lui m-am maturizat ca actriță.
• În America am avut o profesoară, de peste 70 de ani, cu care am studiat și am lucrat roluri din Shakespeare. Ea mi-a dat încrederea că pot juca orice rol și m-a învățat cât este de
  important să-ți iubești personajul. Odată ce ajungi să-l iubești poți să ți-l asumi cu greșelile, defectele și bucuriile lui.

Emilia Chebac: Ce relație a fost între tine, o studentă de 18 ani și doamna profesoara de peste 70 de ani?

Kira Hagi: O relație foarte relaxată, plină de încredere și extrem de constructivă. Când eram în ultimul an s-a îmbolnăvit. Erau momente în care nu ne mai recunoștea în clasă. Cu toate astea, când traversa astfel de episoade eu încercam să fac să pară totul Ok, îi reaminteam că sunt Kira și mă rugam în sinea mea să vină și dată viitoare. A continuat să lucreze până în ultimele clipe,  avea o minte strălucită. Se vorbea prin școală că la 7 ani era considerată un copil geniu. Avea un IQ peste 200. Cu toate astea ne povestea că nu a vrut să facă științe exacte. Mi-a spus că ar fi putut să aibă o viață foarte structurată și un job știintific de elită, dar a preferat domeniul artei. Considera că „arta e ceva ce nu poți atinge…ceva inefabil”. A fost atrasă de artă pentru că era ceva ce nu putea stăpâni, era o provocare.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să joci în filmul lui Toma Enache – „Între chin și amin”?

Kira Hagi: Am primit un mesaj pe Facebook de la un prieten bun, care lucrează în cinematografie, prin care mă anunța de castingul la un film care se pregătea în București. Pe atunci eram încă la Universitate în America și nu știam ce să fac. Plus că îmi doream după studii să mai rămân un an acolo să muncesc. Dar cum acest prieten a fost teribil de insistent: „Încearcă, cine știe, poate va ieși ceva când te întorci în țară.” am luat legatura cu Toma. I-am trimis filmări cu ce lucrasem până atunci, inclusiv materiale făcute pentru proiecte studentești, adaugând că pot face și producție. Când m-am întors din America m-am întâlnit cu Toma și… așa am primit rolul Tanei Caraman.

Emilia Chebac: Ai fost distribuită în primul film artistic despre fenomenul Pitești. În familia ta au fost deținuți politici?

Kira Hagi: Da. Străbunicul meu, din partea mamei, a fost închis la Aiud. Și un unchi bun al bunicii mele, Papa Cota (Toma i-a luat și lui un interviu pentru pregătirea filmului) a fost închis chiar la Pitești. Proiectul lui Toma a declanșat în familia noastră o avalanșă de amintiri foarte dureroase. Când am aflat în ce film joc, bunicul a început să-mi povestească lucruri pe care până atunci le cunoștea doar bunica mea.

Străunchiul meu a murit și nu a mai apucat să vadă filmul, dar bunicii mei l-au văzut. Nu numai că l-au văzut, dar bunicul a fost implicat direct în acest proiect. În fiecare zi, mă ducea pe mine și Bogdan Sălceanu la filmări. Pe drum, până ajungeam pe platou, am avut parte de multe povești despre tatăl lui și despre vremurile dureroase pe care le-au traversat cei care au trăit în perioada comunistă. De aceea, pe noi acest proiect ne-a găsit bine documentați.

Emilia Chebac: Ce scenă din film te-a impresionat cel mai mult?

Kira Hagi: Scena în care cei 2 frați Caraman se țin de mână (apare și în trailer). Când băieții vorbesc despre Tana și povestesc cât de mult regretă că ea nu a avut ocazia să meargă la școală. Mi-a plăcut relația pe care au creat-o Vali V. Popescu și Ciprian Nicula. E o scenă impecabilă care arată iubirea necondiționată dintre frați.

Emilia Chebac: Crezi că mai este loc pentru onoare în timpurile pe care le trăim?

Kira Hagi: Desigur! Fac cursuri de actorie cu copii care îmi dau speranța că totul va fi bine. Cu siguranță în viitor ei vor  fi cei care vor schimba lumea în bine. Sunt politicoși, calzi, empatici, frumoși pe interior și pe exterior…

Emilia Chebac: Vorbește-mi despre aceste cursuri.

Kira Hagi: Fac cursuri cu copii între 10-13 ani. Uneori apar însă și copii care nu se regăsesc în grupa asta de vârsta, dar care își doresc tare mult să participe. Așa se explică de ce se mai „rătacesc” și copii mai mici sau mai mari printre cursanții mei. Nu m-am gândit niciodată că voi preda actoria, dar m-a convins o prietena foarte bună. „De ce nu? Dacă ție ți s-a dat o șansă la 12 ani, când ai vrut să faci actorie și cineva și-a rupt din timpul său ca să te ajute, de ce să nu dai și tu mai departe?”

Nu-mi place să fac comparații între copii. Eu cred că fiecare copil are un talent. Rolul tău ca profesor este să vezi ce ti se potrivește, să-l încurajezi și să-l ajuți să-și atingă potențialul.

Emilia Chebac: Ai fost încurajată de părinți să-ți urmezi visul ?

Kira Hagi: Am fost un copil tare dinamic și pozitiv. Probabil și pentru că părinții mei m-au încurajat permanent să fac ce vreau. Am făcut balet 4 ani și jumătate, dar în același timp eram și singura fata care juca fotbal. Mama îmi spunea în glumă: „Te rog, nu-mi spune că vrei și tu să te faci fotbalistă?!” Când m-am decis să mă fac actriță, părinții mei mi-au susținut visul și m-au lăsat să plec la 18 ani să studiez unde am vrut eu. Am ales America. Acasă am fost mereu încurajați să facem din pasiunea noastră o profesie.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu ?

Kira Hagi: Am vrut să vă mulțumesc pentru că vă preocupă acest subiect dur. Am înțeles de la adulții din jurul meu că multă lume evită să scrie despre Fenomenul Pitești, considerându-l un subiect controversat sau în orice caz, atât de îndepărtat că nu mai interesează pe nimeni. Eu nu-l văd controversat, ci mai degrabă ca pe un adevăr crunt al istoriei noastre, pe care trebuie să-l cunoaștem, ca să nu-l mai repetăm!

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Kira Hagi: Ciprian Necula… sau Dragoș Stoica care cunoaște foarte multe lucruri despre subiectul filmului.

Emilia Chebac: Ai un agent?

Kira Hagi: Agent nu am, dar am un manager al familiei care se ocupă de diverse aspecte din lucrurile profesionale pe care le fac. E adevărat, fiecare actor ar trebui sa aibă un agent, dar la noi e destul de complicat, sunt puțini agenți în accepțiunea care există în State. Poate vor începe să apară… Ca actor e greu să te concentrezi pe proiecte și să te și promovezi, să fii cu ochii pe castinguri și să te asiguri că ești chemat pentru un anumit rol din motive strict profesionale.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”?

Kira Hagi: Îi sunt recunoscătoare lui Toma Enache (despre Toma Enache puteți citi aici) pentru că a avut încredere și m-a ales pe mine, o actriță fără multă experiență, pentru un rol atât de greu.

Când lui Toma îi place cum a ieșit un cadru sau interpretarea unui actor spune: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Când auzi așa ceva uiți cât de greu a fost drumul până acolo. Iar când Toma este în spatele camerei și auzi „acțiune” cu siguranță începe magia.

Emilia Chebac: Cât de importantă este generozitatea în profesia ta ?

Kira Hagi: Contează enorm. Am avut norocul să joc cu domnul Constantin Cotimanis. Când am filmat scena de la Jilava și i-am auzit vocea am simțit că mă înghite. Aveam senzația că voi fi doborâtă, deși era o scenă foarte calmă. Personajul meu era conștient că va muri. Ne-a ieșit foarte bine pentru că domnul Constantin este foarte generos pe platou cu colegii. Când ai șansa să lucrezi cu un asemenea actor devine mult mai ușor să-ți construiești bine personajul, dar și să joci la maximum din cât poți să duci.

La fel s-a întâmplat și cu Ciprian Nicula. Cu el am filmat scenele dramatice și m-a ajutat foarte mult.

Emilia Chebac: Ce te-a făcut să reziști într-un proiect atât de solicitant?

Kira Hagi: „Între chin și amin” a fost un proiect greu de filmat, cu multe scene dramatice, dar care a devenit suportabil datorită pozitivității a actorilor. Ne-am ajutat și susținut unii pe altii. Am avut un mare noroc cu echipa.

Emilia Chebac: Cum te raportezi la greșeli?

Kira Hagi: Cum mie îmi place să risc automat, sunt supusă greșelilor. Să nu vă închipuiți că de fiecare dată când am riscat mi-a și ieșit. Dar continui să o fac deoarece cred că înveți mult mai mult din greșeli decât din victorii.

Emilia Chebac: Ce simțeai atunci când auzeai un stadion întreg scandând numele tatălui tau?

Kira Hagi: Prima dată când am auzit atâția oameni strigându-i numele am fost mai degrabă speriată. La 4 ani nu înțelegi ce se întâmplă. M-am liniștit când mama mi-a explicat că e de bine și am înțeles câtă pasiune, emoție și iubire genera tata când era pe teren.

Îmi amintesc cât era de concentat pe teren. Nu mai vedea nimic în stânga, ori în dreapta. Pe noi ne cauta cu privirea înainte sau la finalul meciului. Când tata intra pe teren era acolo cu totul.

Emilia Chebac: Un moment în care ai simțit celebritatea tatalui tau ?

Kira Hagi: Cât am studiat în America nu le-am spus colegilor numele meu de familie. Mă prezentam simplu: Kira. Dar până la urma tot au aflat. Eram la un curs, în anul III, și un profesor care ne vorbea despre marketing și promovare ne explica cât de important este să ai un nume. Să-ți pui numele pe google și să dai „enter”. Când m-a rugat pe mine sa fac asta, am refuzat. La început a crezut că glumesc, dar apoi a realizat că vorbesc serios. Va rog, rugați alt coleg – îi repetam de zor. L-am simțit că s-a suparat așa că după curs m-am dus să-i spun de ce am refuzat. Aveam mulți colegi latini din Columbia și Brazilia, acolo unde fotbalul este o religie și nu am vrut să se știe. Dar tot s-a aflat.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre mama ta?

Kira Hagi: Mama este lumina și punctul nostru de reper. E o binecuvântare că există în viața noastră.

Am realizat că actriță Kira Hagi este un mix extrem de atrăgător. Doar ea știe cum poate echilibra talentul cu timiditatea și bunul simț care ține mai degrabă de Belle Époque decât de perioada contemporană cu un curaj teribil atunci când viața îi dă provocări. Kira Hagi crede în onoare, în valorile familiei și în viitorul României. Și cum a moștenit ADN de învingător cu siguranță, Kira Hagi în profesia ei, va face tot ce-i va stă în putință pentru a ne demonstra că onoarea nu a dispărut în România.

Modul cum s-a raportat la proiectul „Între chin și amin” o dovedește. „Am făcut acest rol pentru oamenii din familia mea care au suferit (bunicul, bunica, străbunicul) și pentru istoria noastră.”

De obicei, la finalul interviului nu-mi place să închid discuția când epuizez întrebările. De aceea, mai stau de vorbă cu intervievatul. Cum este partea cea mai relaxată a interviului, de multe ori, aceste 5-10 minute mi-au furnizat amintiri memorabile, dorințe aruncate în online și proiecte viitoare. Îmi amintesc că i-am spus: Tare aș vrea să te văd peste 5 ani. Zâmbindu-mi timid, cum numai Kira știe să o facă, mi-a spus: „Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.” Eu sunt convinsă că și în acest interviu poveștile Kirei Hagi sunt încântătoare. Dar de ce nu? Ne auzim peste 5 ani, Kira. Aștept să mă surprinzi.

Scriu pe  emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a actriței Kira Hagi.

Recenzia filmului „Între chin și amin” a fost articolul în care am pus cel mai mult suflet din tot ce am scris pe blog în 2019. Am conștientizat valoarea acestui proiect văzând cum gală după gală, oraș după oraș, în România, dar și în străinătate un lanț invizibil i-a legat pe românii de pretutindeni. Deși am văzut filmul de mai multe ori, se pare că emoțional încă nu mă puteam desprinde. De aceea, am hotărât, în 2020, să public în continuare articole despe acest film. Primul este un interviu cu actrița Ana Pârvu interpreta Liei, logodnica lui Tase Caraman.

Ana Pârvu și-a dorit de mică să devină actriță. Cu lumea teatrului a interacționat devreme. La primele spectacole pentru copii venit de mână cu bunicii și părinții. Avea 8 ani când a asistat la o piesă de teatru și a simțit că locul ei nu este în sală ci pe scenă. De atunci, la școală, nu a mai ratat nici un curs de teatru. Cum peste tot i se spunea că are potențial, continuă cursurile și în liceu și din acel moment toată energia ei se îndreptă spre actorie. Asta a făcut-o să se distanțeze de orice altceva. Deși totul a pornit în joacă și în prezent crede că actoria este o joacă, asta deoarece profesorii cu care a studiat i-au spus constant:„ Joacă-te cu rolul tău”.

La terminarea liceului, la 18 ani, plecă la facultate, în Marea Britanie, să studieze teatrul. Căuta un loc unde modul de abordare a actoriei să fie total diferit față de ce lăsase acasă.

Studenta Ana Pârvu și-a făcut o promisiune. Să meargă la orice casting indiferent cât de mare sau mic va fi rolul. Nu voia să rateze nici o șansă. Deși era în străinătate la studii, când a fost chemată la castingul pentru rolul Liei, logodnica lui Tase Caraman, din filmul „Între chin și amin” a luat avionul și a venit în România. Nu știa atunci că va distribuită într-un film care avea să scrie istorie în cinematografia românească.

Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în stăinătate?

Ana Pârvu: În România ai foarte mult material de învățat, pe când în Anglia ai de pregătit doar un monolog contemporan și unul din Shakespeare. Îi interesează cum abordezi cele 2 stiluri nu capacitatea ta de memorare. Modul cum intri în rol. Când te concentrezi pe multe lucruri riști să nu faci nimic bine. Dar dacă ai de pregătit doar 2 te duci mult mai în profunzime.

Emilia Chebac: Un om care ți-a văzut potențialul pentru scenă?

Ana Pârvu: Toți mi-au spus asta. Sună a laudă, dar așa a fost. În același timp îmi mai spuneau: „ai un potențial enorm , dar te culci pe o ureche”. Mult mai târziu m-am prins că talentul nu este suficient. Din fericire acum sunt mult mai motivată ca în trecut.

Emilia Chebac: Când ai decis că e momentul să tratezi serios actoria?

Ana Pârvu: Eu sunt foarte competitivă, în același timp și foarte leneșă, dar dacă sunt suficient de atrasă de un proiect mă mobilizez. Sunt tânără și e normal să vreau să arăt de ce sunt în stare. Am intrat devreme în lumea actoriei și am crezut că totul va decurge ușor. Regret perioada din liceu când aveam timp și aș fi putut repeta mai mult.

La facultate, în Anglia, primul an a fost de acomodare, dar în anul doi am decis: Gata sunt pregătită!

Emilia Chebac: În prezent urmezi un master în actorie în Anglia?

Ana Pârvu: Master e foarte mult spus. E o specializare cu o companie de teatru RAaW London unde timp de 1 an și jumătate voi face o pregătire asiduă. Cursurile pun accentul mai mult pe partea practică. La finalul studiilor, oamenii de la RAaW London vor deveni agenții mei și mă vor ajuta să-mi găsesc roluri. Petrecând atâta timp împreună au ajuns să mă cunoască profesional, dar și personal. S-a creat astfel o relație, au ajuns să le pese mai mult de mine, iar asta este foarte important.

Emilia Chebac: Un om, de la RAaW London, care ți-a oferit suport emoțional când te simțeai pierdută?

Ana Pârvu: Profa mea. Pentru mine ea nu este doar profesor este și un mentor. Am trecut prin experiențe asemănătoare. A plecat din Australia la 18 ani și a venit în Londra. Singură și-a căutat drumul și i-a luat ceva timp până să-l găsească. De aceea empatizează foarte mult cu mine, iar chestia asta mă ajută. Înțelege cu ce mă confrunt. Mi se pare foarte frumos, iar pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul!

Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări când te-au copleșit emoțiile?

Ana Pârvu: La scena finală din filmul lui Toma „Între chin și amin”. Când Lia aude muzica lui Tase, la radio, și-și revine din amnezie. Aveam niște emoții îngrozitoare pentru că trebuia să plâng. Nu-mi iese atât de ușor cum mi-aș dori. Eram terorizată știind că toată lumea o să stea cu ochii pe mine și o să mă judece. Mă gândeam ce m-ar putea face să plâng. Toma era nervos. Cu cât îl vedeam mai tensionat cu atât mă blocam mai tare. Pe mine muzica lui Wagner mă emoționează foarte tare, așa ca Toma mi-a pus Wagner, dar nu a mers. De fapt nu a mers nimic. Mi-am spus: fie ce- o fi, mă fac de râs! Abia după ce am terminat filmarea am reușit să plâng.

Emilia Chebac: Toma are o expresie pe platou: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Ți-a spus vreodată asta?

Ana Pârvu: Mi-a spus-o de mai multe ori. În contextul filmărilor, cu stres constant, când auzeam „Bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!” parcă se cobora Duhul Sfânt. Vorbele lui Toma mă încurajau și mă linișteau.

Emilia Chebac: Știai de fenomenul Pitești înainte de filmări?

Ana Pârvu: Foarte vag, de la o prietenă din Sighet. A făcut la un moment dat în primul an de facultate (în Anglia) un proiect despre Memorialul Durerii.

Emilia Chebac: Fiecare personaj din film pornește de la un caz real, într-o proporție mai mare sau mai mică. Știi de unde unde s-au inspirat scenariștii filmului pentru personajul tău?

Ana Pârvu: Se pare că semăn cu Îngerul Speranței de la Gherla. În primul scenariu personajul Lia era inspirat de o fată arestată la 15 ani.

Am admirat curajul ei. Chiar dacă acțiunile mele în al II- lea scenariu au devenit mult mai limitate am păstrat de la personajul real speranța. Tase Caraman a supraviețuit la Pitești gândindu-se la Lia.

Emilia Chebac: Există o scenă foarte frumoasă în film cu un câmp de maci. Totul pare minunat, dar în realitate cum a fost filmarea?

Ana Pârvu: Sigur ți-a povestit Toma cât am alergat, în toată Dobrogea, după maci. Toma este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Când știe că ceva e foarte bine din punct de vedere vizual și dă un plus de valoare proiectului nimic nu-i stă în cale. Am fost la Kogălniceanu, la Corbu, pe autostradă. Dar unde n-am fost? Când în sfârșit l-am găsit, nu vrei să știi cum ne-au pișcat țânțarii. La finalul filmărilor aveam peste 30 de ciupituri numai pe o mână. Ne-au terminat.

Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru acest rol?

Ana Pârvu: Am început prin a vorbi cu părinții și bunicii. În familia tatălui meu li s-au luat pământurile și cineva din familia a fost închis. O rudă mai îndepărtată. Bunicul din partea mamei a lucrat la Canal. În felul asta a avut tangențe cu deținuții politici. Mi-a spus că acei oameni proveneau din elita țării. Îi auzea cum cântau arii din opere celebre. Când a interacționat cu ei a realizat că ceva era în neregulă. Oamenii aia valoroși nu păreau deloc periculoși așa cum li se inoculase de către comuniști. Bunicu îmi spunea că erau oameni buni, care se susțineu unii pe alții pentru că erau singurii care își puteau înțelege condiția.

Emilia Chebac: O amintire din timpul filmărilor care va merge cu tine toată viața?

Ana Pârvu: Este în film o scenă în care Lia se duce după Tase la închisoare și dă peste un morman de cadavre. A fost momentul în care eu nu am văzut manechine (precizez erau manechine nu figuranți) ci cadavre. Chiar am crezut că sunt morți adevărați. Atunci am realizat monstrozitatea acelor timpuri și cât de îngrozitor a fost tot ce s-a întâmplat atunci. În scenă ar fi trebuit să mă sperii de cineva, dar nu mai eram capabilă de nimic. Mi-e greu și acum când povestesc. A fost o chestie viscerală.

Emilia Chebac: În film tu nu ai scene în pușcărie. Ai văzut Fortul 13 Jilava?

Ana Pârvu: Eu nu am scene, dar l-am vizitat. Te cuprinde o răceală instant când intri în acel loc. La un moment dat am rămas singură și crede-mă nu știam cum să ies mai repede de acolo. Asta în condițiile în care nu sunt deloc fricoasă. Am avut un istoric plus pe Toma care ne-au introdus în atmosferă de atunci. Ne-au povestit grozăviile care s-au petrecut în închisoare. Eram pe coridor și au deschis ușa la o cameră extrem de mică și ne spuneau că acolo stăteau peste 300 de persoane fără lumină. Când îi aduceau li se repartiza un loc la ușă și pe măsură ce sănătatea li se degrada erau mutați. Când ajungeau la geam era semnul că erau pe moarte. Oamenii mureau măcinați de lipsuri, răpuși de boli sau dispăreau în urma torturilor. Colegii mei care au filmat acolo au fost extrem de marcați. (În Mărturii… Mărturii… – Gheorghe Andreica spune ca în reduitul de la Jilava unde încapeau în mod normal 100 de oameni, se înghesuiau chiar și 300-400 de oameni)

Emilia Chebac: Cum crezi că te-a schimbat acest rol?

Ana Pârvu: Rolul asta m-a ajutat să înțeleg că față de ce au trăit acești oameni, dramele noastre sunt nimic. După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.

Emilia Chebac: Care a fost atmosfera la filmări?

Ana Pârvu: Mi-a plăcut la nebunie. A fost primul rol principal. M-am simțit ca într-o tabăra. Stresul a apărut datorită problemelor tehnice, dar mai ales pentru că toată lumea își dorea ca acest proiect să iasă cât mai bine. Nu era un stres generat de o atmosferă ostilă între noi. Acest tip de stres cu care m-am confruntat la „Între chin și amin” mi-a placut, m-a ținut în priză.

Emilia Chebac: Ce poți spune despre întâlnirea cu Toma Enache?

Ana Pârvu: Când l-am întâlnit pe Toma aveam 18 ani, eram încă un copil. Toma este și el un personaj în sine. E carismatic, jovial, vorbește mult, iar eu nu știam cum să abordez situația. Când ne-am cunoscut eram în punctul zero al experienței mele cinematografice. Acum sunt mult mai relaxată, atunci eram formală și rușinoasă. L-am luat foarte în serios, dar pe măsură ce am început să ne cunoaștem a întervenit o amiciție între noi, iar acum ne înțelegem extrem de bine. Când intram în impas la filmări mă încuraja și vorbea cu mine. Aveam doar 18 ani și eram cea mai mică dintre toți actorii (cu excepția fetiței de 10 ani care juca rolul copilul meu în film).

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Ana Pârvu: Bunicul meu. E un model de viață foarte bun și un om plin de pasiune. A pictat toată viața lui. Îl aprecieaz pentru că a reușit să-și păstreze vie creativitatea chiar dacă a înaintat în vârstă. Pentru el pictura este ca aerul pe care îl respiră. Poți vorbi orice cu el. E un om foarte curios și citește foarte mult.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ana Pârvu: Pentru că îmi doream ca experiența mea și a întregii echipe sa ajungă la public. Mai ales la cei care nu au luat încă contact cu această parte a istoriei.

Emilia Chebac: Ce ai dorit să transmiți prin personajul tău, Lia?

Ana Pârvu: Sunt conștientă că au fost multe „Lia” care, spre deosebire de mine, au vărsat lacrimi reale. Jucând acest personaj, pe care l-am perceput ca pe unul colectiv, m-am simțit puternic motivată de ideea aducerii unui omagiu fiecărui suflet care prin chinul lui a construit personajul „Lia”… Un personaj care, în prezent, la rândul lui încearcă să ducă povestea mai departe pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Ana Pârvu: Eram într-o relație în care lucrurile nu mergeau deloc bine, dar cu toate astea când s-a terminat, pentru mine, a fost sfârșitul lumii. 9 luni am stat ca într-un incubatot și-mi plângeam de milă. Frica de singurătate m-a ținut captivă într-o relație care nu mă făcea fericită. Apoi mi-am spus că e cazul să-mi văd de viața mea. Am început cu curs de de vară la Londra, apoi a aparut proiectul „Între chin și amin” pentru ca la final să ajung într-o călătorie spirituală pe Kilimanjaro. Am înțeles că pot să-mi depășesc limitele. Se pare că un eșec te motivează mult mai mult decât confortul.

Emilia Chebac: Un model care de inspiră?

Ana Pârvu:
• Pe plan personal – mama care este o persoană foarte spirituală. Eu mai am mult până să ajung la nivelul ei. Mama iubește necondiționat. Mă inspiră foarte mult bunătatea ei. De la ea am învățat cât de important este ce insufli celor din jur și ce lași în urma ta.
• Profesional sunt foarte mulți actori care mă inspiră, dar aș vrea să mă opresc la Sarak Kane. A scris 5 piese de teatru. Despre ea am scris și în dizertația mea. M-au inspirat mai ales discuțiile despre traumă, cum se raportează societatea noastră la război, cât de superficiali suntem în abordarea subiectelor cu adevărat reale.

Emilia Chebac: Cum vezi tu parcursul tău profesional?

Ana Pârvu: Prefer un drum mai lent și valoros, decât ceva comercial rapid și bazat pe compromisuri. Așa am fost crescută. Eu n-am ales meseria asta pentru faimă. Sunt destul de rușinoasă și-mi este greu să ies din zona de confort. Uite cu tine tine e ok, dar sunt jurnaliști care pun întrebări gen tabloid, iar asta mă blochează. Poate că la un moment dat pusă în postura de a nu muri de foame o să accept și proiecte comerciale, dar nu voi renunța niciodată la proiectele cu adevărat valoroase. Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.

Emilia Chebac: Care crezi că e motivul pentru care oamenii continuă să se tortureze unii pe alții?

Ana Pârvu: Întâmplările de la Pitești, sub o forma sau alta, se vor întâmpla frecvent pentru că noi oamenii suntem singura specie care ne autodistrugem. Evoluam tehnologic, dar nu și spiritual.

Emilia Chebac: La ce proiect lucrezi acum?

Ana Pârvu: Tocmai ce am terminat filmările la un scurtmetraj de acțiune – „Zorii Nopții” – pe care l-am scris împreună cu Darius Onica Dragomir (care a fost și director de imagine pentru acest proiect). Filmul a fost regizat de Theodor Ionuț Popescu, iar din distribuție au făcut parte, pe lângă alții, George Burcea și Valentin Teodosiu. Eu joc rolul unei detective care are misiunea de a detrona afacerea cu droguri a unui mafiot. Deși povestea este una clasică, cu care mulți amatori ai acestui gen sunt obișnuiți, sunt de părere că filmul o să aducă o notă de prospețime în contextul filmelor produse în România. Atât prin imagine, cât și prin complexitatea jocului actoricesc.

La finalul interviului cu actrița Ana Pârvu conversația a continuat. Deodată telefonul a început să vibreze și ecranul dădea semnale că cineva o apelează. Era mama Anei. Deși i se luminase chipul, ezita să răspundă. Am avut brusc sentimentul că nu ar trebui să mai prelungim nici un minut întânirea noastră. A răspuns, iar apoi mi-a mărturisit că deși venise de o săptămână în România nu a avut timp să ajungă acasă. În singura ei zi liberă (din cele 2 săptămani de filmări) avea interviul cu mine, iar apoi mergea să-și întâlnească mama, care venise special de la Constanța să își vadă fiica. Ne-am luat rămas bun, nu puteam să las o mamă, despre care Ana mi-a vorbit atât de frumos, să aștepte.

Dacă vreți să aflați mai multe despre povestea filmul „Între chin și amin”:
• recenzia filmului – aici
• interviu cu Toma Enache (regizorul filmului) – aici
• interviu cu Vali V. Popescu (rol principal masculin) – aici

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.