Film: „Trecut de ora 8/No Singing After Eight”, regia Alex Pintică – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj
* Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător? Alex Pintică: Mi-au plăcut poveștile de mic copil și atunci mi-am dorit să învăț să le spun și eu la rândul meu. Eram în liceu și urma să mă pregătesc pentru admitere la UNATC când am avut ocazia să văd „California Dreamin” a lui Cristian Nemescu pe un ecran mare, într-un festival. A fost cea mai tare experiență cinematografică pe care am trăit-o vreodată.
Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte. Alex Pintică: Pasionat, curios, dedicat, dar nu neaparat în sensul bun. Uneori atât de mult încât uit de mine.
Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană? Alex Pintică: Cea mai importantă pentru mine este sinceritatea.
Emilia Chebac: Ce personalitate admiri? Alex Pintică: Regizorul francez, Jacques Demy. Filmul sau, „Les Demoiselles de Rochefort”, m-a inspirat pentru proiectul cu care sunt în festival.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți? Alex Pintică: Este important și necesar un astfel de festival unde poți descoperi oameni cu viziuni diferite față de mainstream, mai ales că de multe ori limitările bugetare te pot forța să găsești moduri creative de a rezolva problemele.
Formatul interviului are 5 întrebări (vezi și titlul) de la care mi-am promis să nu mă abat, dar se pare că nu mi-a reușit. Proiectul ideal la care visează Alex Pintică și întâmplările de la filmări sunt prea faine ca să le omit.
Emilia Chebac: Să presupunem că dispui de o sumă nelimitată care îți permite să faci un film cum îți dorești. Ce subiect ai alege? Alex Pintică: Proiectul ideal ar fi un film de epocă ce s-ar petrece cu câțiva ani înainte de Marea Unire, undeva în Oltenia, în timpul Rusaliilor.
Emilia Chebac: O poveste de la filmări? Alex Pintică: La ultima secvență n-am avut unde să stau, așa că am fost nevoit să mă ascund într-un dulap împreună cu laptopul de pe care se făcea playback.
Emilia Chebac: Cum a fost ultima zi de filmare? Alex Pintică: Când am reușit să ajungem la ultima zi de filmare și am realizat că am recuperat orice întârziere suferită, cred că toți ne-am liniștit și a apărut sentimentul de workshop pe care mi-l doream. Una dintre actrițe chiar și-a dorit să ajute la tras sunet (bandă ghid pentru unul dintre cântecele în playback)
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Film: The Sins of Adam, regia Fabian Soare – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc de Lungmetraj
Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?
Fabian Soare: În copilărie fiecare dintre noi găsește o modalitate de a-și ocupa timpul. Eu mă uitam zilnic la filme pe CD-uri „ilegale”. În liceu am știut că vreau să devin actor. Nu mi-am imaginat însă niciodată că voi ajunge să scriu și să regizez. În facultate am realizat că actoria e plictisitoare. Deși studiam la Londra, după câteva luni m-am lăsat de actorie, dar am fost nevoit să fac un curs opțional – și acel curs era de scris scenarii. Am ajuns de nevoie, dar mi-a plăcut enorm. Sistemul nu era potrivit pentru mine. Citeam cărți și făceam eseuri, pe când eu voiam să fac film. După câteva luni am venit acasă cu jumătate de scenariu scris. Am continuat să scriu zilnic. În timp ce eu eram mândru rău, părinții și cei din jur erau oripilați de noua mea pasiune.
Filmul cu care particip la festival este rezultatul multor încercări: la început, am vrut să fac film în Londra, apoi am crezut că o să mă ia Castel Film într-un proiect, până am ajuns din ce în ce mai jos cu așteptările. În final, după jumătate de an de căutare am găsit echipa. Inițial filmul a fost scurtmetraj. După ce l-am terminat l-am arătat echipei și le-am spus că ar fi păcat să nu facem lungmetraj (eu aveam deja scenariul scris). Și am luat-o de la capăt.
Sunt un om care nu plânge ușor, prefer să țin în mine totul oricât de dureros ar fi. Dar anul ăsta cred că am plâns de 10 ori. S-a întâmplat pentru că a fost prea mult. În ultima zi de filmare, după ce au plecat toți, am izbucnit în plans. A fost un miracol, în fiecare zi era să se destrame totul.
Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte. Fabian Soare: Perseverent, integru, disciplinat, ambițios.
Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană? Fabian Soare: Integritatea.
Emilia Chebac: Ce personalitate admiri? Fabian Soare: Cred că în viață se schimbă constant pe cine admiri. Acum îl admir pe Elon Musk.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți? Fabian Soare: Pe mine, care sunt la primul film, festivalul mă ajută. Cum aș putea altfel să fiu cunoscut?
Formatul interviului are 5 întrebări (vezi și titlul) de la care mi-am promis să nu mă abat, dar se pare că nu mi-a reușit.
Emilia Chebac: Ai spus că fiecare zi a fost un miracol. O întâmplare de la filmări care ține de miracol?
Fabian Soare: Eram în a treia zi de filmare (la lungmetraj) și filmam în tramvai. Pentru mine era stresat. Nu aveam permis de filmare și nu purtam măști (în plină pandemie). Urmăream să văd dacă cadrul e ok și dacă nu ne va deranja nimeni. Acțiunea începea când pornea tramvaiul din stație. Fix în momentul ăla intră 2 polițiști. Îi rugasem pe pasageri să stea toți în față ca să putem filma. S-a lăsat o liniște totală. Cred că eram transpirat tot. Mă și vedeam plătind amenda, însă s-au uitat la mine și au întrebat „Ce faceți voi aici?”. „Filmăm un proiect pentru facultate”. „Foarte tare, noi mergem mai în față, să nu vă deranjăm”. Le-am mulțumit și, pentru că erau niște călători care vorbeau cam tare, i-am rugat să le spună să facă liniște.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Film: Vânătoarea de cerbi / The deer Hunting, regia Andrei Olănescu – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Școală”
*
Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?
Roxana Văduva: Așa au venit lucrurile, iar eu le-am îmbrățișat cu drag și curiozitate. Îmi place foarte mult să fiu producător. Consider că mă definește și mă completează ca actriță. În plus m-a făcut mult mai puternică. Mă bucur că, având un job stabil, pot să profesez acestă meserie. Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.
Roxana Văduva: Puternică, determinată, corectă.
Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?
Roxana Văduva: Sunt mai multe: onestitatea, încrederea în sine un lucru care în ziua de azi cumva e mai greu de câștigat și inteligența.
Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?
Roxana Văduva: Pe mama. M-a inspirat de mică și m-a susținut enorm în tot ce am făcut. O consider modelul meu. Pe cât este de puternică, pe atât de sensibilă. Am fost mereu prietene. M-a sprijinit chiar și atunci când nu am făcut alegeri bune. Sunt mândră de educația pe care mi-a dat-o. Roadele se reflectă în toate proiectele și realizările mele.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?
Roxana Văduva: Clar, da! Existența acestui festival te face să simți că munca îți este apreciată, văzută și auzită. E fain să te conectezi cu alți oameni talentați.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Theo Herghelegiu – regizor și producător
Film: Toamnei 10/10 Autumn Street (coproducător Dan Vulc) – nominalizat la categoria „Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj”
Emilia Chebac:De ce ai decis să devii regizor/producător?
Theo Herghelegiu: Fac regie de teatru din 1998, lucru la care s-au adaugat experiențele în domeniul actoriei de film, încă din vremea studenției, ceea ce a condus mai apoi la dorința de a trece și în spatele camerei de filmat. A fost o evoluție firească a lucrurilor.
La 2 ani voiam să fiu balerină, iar la 3 ani, când eram întrebată: „Ce vrei să te faci când o sa fii mare?” amuzam oamenii zicând: „artista de maimuțe la cinema”. Mai târziu, încercând să decodific de unde această idee, m-am gândit că văzusem vreun film la televizor, cu o dresoare de circ. Nu știu.
La 14 ani am știut că viața mea va fi legată de scenă și de lumea spectacolului. Ca Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”, am urmat cărămizile galbene. Am făcut teatru, apoi când teatrul s-a intersectat cu filmul, am fost ispitită să experimentez și aici.
Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte Theo Herghelegiu: Naivitate, toleranță, curaj.
Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană? Theo Herghelegiu: Două calități sunt la egalitate pentru mine: demnitatea și omenia.
Emilia Chebac: Ce personalitate admiri? Theo Herghelegiu: William Shakespeare
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?
Theo Herghelegiu: Orice eveniment artistic de calibrul unui festival, dacă e făcut profesionist, cum e cazul IPIFF, este un lucru binevenit nu doar pentru producătorii targetati de IPIFF ci și pentru toți artiștii din breaslă.
Meritoriu pentru IPIFF este că stimulează/premiază o categorie mai puțin băgată în seamă la noi: producătorul. Sunt puține ocazii când se pune spotul pe acestă categorie care este într-un con de umbră nemeritat.
Premiul funcționează ca recompensă spirituală, dar și ca stimulent. Te apuci să faci un film sperând ca el să ajungă la IPIFF, Oscar, Cannes…
Un premiu, indiferent de cine este oferit, indiferent de domeniu, reprezintă recunoașterea unei valori; a unui act artistic într-un moment dat. Poți să iei premiul pentru cel mai bun actor făcând un rol genial (mă refer la teatru) într-o seară în care a coborât îngerul și ai șansa ca un membru din juriul festivalului să fie în acea seară în sală. A doua seară poți să ai o cădere și să joci foarte prost. Același personaj și în același spectacol. Pe peliculă, actul artistic rămâne; nu se schimbă, dar principiul e tot ăla.
Deși formatul interviului are doar 5 întrebări (vezi și titlul) am mai suplimentat. De ce? Pentru că filmele, mai ales cele independente, nu se fac deloc ușor.
Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări amuzantă pentru unii, dar în același timp stresantă pentru alții?
Theo Herghelegiu: Am avut de filmat niște exterioare cu ploaie, noaptea. Pentru cadrele largi ne-am lăsat la mâna lui Dumnezeu, pentru cadrele mai strânse am filmat cu o mașină de ploaie. Nu-ți închipui că am am avut ceva ca în filmele americane. Am folosit o cisternă de apă care mergea în spatele mașinii în care filmam. În cisternă stătea o persoană din echipa noastră de la tehnic, care, cu un furtun, arunca jetul pe parbrizul mașinii noastre simulând ploaia. La început a fost ok, dar când mașina noastră lua stânga/dreapta pe străduțe, ploaia ajungea cu întârziere pentru că cisterna nu lua curba simultan cu noi. Ploaia asta atipică i-a indus o tensiune grozavă producătorului – Dan Vulc, care conducea mașina și era și actorul principal. Pentru echipă a fost amuzant, dar pentru el, care era la volan, era atent să coordoneze ploaia, făcea acțiunea la cadru, dădea replica și se stresa că nu plouă pe parbriz, nu a a fost deloc amuzant. E o condiție a comediei, de altfel: când clovnul trist suferă în arenă, tot publicul de la circ râde. Dar, trebuie sa recunosc: la filmare, râsul a fost interior…
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Andrei Georgescu – producător și regizor
Film: 17 Aprilie/ April 17th – nominalizat la categoria ” Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj”
Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?
Andrei Georgescu: M-am apucat de film datorită tatălui meu. El mi-a insuflat pasiunea pentru cinema. Când eram copil mă ducea săptămânal la film. Apoi, în adolescență am decoperit – la Cinematecă – filmele vechi. În liceu m-am apucat să fac filme de skate. Îmi filmam prietenii, în București, cum se dădeau pe skateboard. Ulterior am vrut să depășesc faza de amator și am dat la UNATC. Am intrat la regie de film, iar în 2012 am absolvit cu filmul „Dialoguri terapeutice” unde au jucat: Ioana Florea, Dragoș Bucur, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Gabriel Huian, Lucian Pavel. În 2015 am regizat scurtmetrajul „Candy Crush” cu Alec Secăreanu și Victoria Răileanu. După o pauză mai lungă, datorată unui accident grav de mașină, am reușit să produc cu ajutorul prietenilor și colegilor de facultate scurtmetrajul „17 Aprilie” care a avut premiera anul trecut la Festivalul de film de la Aubagne unde a fost nominalizat pentru cel mai bun scurt metraj internațional și cea mai bună coloană sonoră originală – Cristian Vieriu.
Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte
Andrei Georgescu: Visător, creativ, perfecționist.
Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?
Andrei Georgescu: Devotamentul în tot, fie că este vorba de meserie, prieteni sau familie.
Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?
Andrei Georgescu: David Fincher regizorul și producătorul meu favorit. Am crescut cu filmele lui și m-am regăsit în personajele lui rebele și neînțelese. Filmul preferat este „The Game” cu Michael Douglas, Sean Penn, Deborah Kara Unger. Aveam 7-8 ani când l-am văzut prima oară la cinema Studio. M-a impresionat foarte mult felul cum a dezvoltat povestea și cum a răsturnat apoi toată situația. Am revăzut filmul de peste 40 de ori.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?
Andrei Georgescu: IPIFF mi se pare un festival necesar în peisajul de film românesc. Premiile pe care le oferă sunt substanțiale ținând cont că este un festival independent care nu e susținut de CNC, consiliii locale, primării. Oferă expunere pentru producătorii și regizorii care nu sunt afiliați diferitelor case de producție. Festivalul IPIFF funcționează ca un căutător de talente, ceva ce lipsește în România și de aici importanța lui.
Formatul interviului are 5 întrebări (vezi și titlul) de la care mi-am promis să nu mă abat, dar se pare că nu mi-a reușit. Andrei Geogescu m-a ajutat să înțeleg că skateboardingul dezvoltă răbdarea și abilitatea de a te descurca singur, două lucruri care i-au venit mănușă când s-a apucat de film independent. Nu e deloc simplu să te ocupi în același timp de scenariu, să produci, să faci castingul și să regizezi. Puțini au capacitatea de a gestiona așa de multe lucruri în paralel. De aceea pe lângă cele trei cuvinte menționate de Andrei că îl definesc aș mai adauga unul, curajos. Să faci film independent în Romania ai nevoie de curaj. Mult curaj.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
Interviul cu actrița Kira Hagi l-aș încadra în categoria întâlniri neprevăzute pe blogul meu. Apreciez cât este de atentă cu imaginea ei și cu cât profesionalism își tratează cariera. În programul Kirei Hagi nu este loc pentru oricum și oriunde. Se identifică, în schimb, cu proiecte valoroase care nu sunt altceva decât o reflexie a lumii pe care o poartă în suflet.
Apoi a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”unde deși a avut un rol mic, interpretarea Kirei Hagi a făcut din Tana un personaj memorabil. Nici acum, după atâta timp, nu pot uita scena în care l-a înfruntat pe Constantin Cotimanis. Ce am scris atunci despre Kira Hagi, în recenzia filmului găsiți aici.
Cred cu tărie că măsura talentului unui actor se dă pe scenă, de aceea când am aflat de proiectul ei „Martha și George” de la Teatrul Nottara am mers să o văd. Și am avut un șoc. Fata timidă s-a metamorfozat pe scenă într-o actriță plină de pasiune capabilă să seducă fără milă publicul cu talentul ei. De aceea, după „Martha și George” nu am mai spus niciodată Kira Hagi, fiica lui Gheorge Hagi. Este mai mult de atât, este actrița Kira Hagi.
Emilia Chebac: Ai un nume rar. L-am mai întâlnit doar o singura dată. Pe nepoata Reginei Maria, fiica surorii ei, Marea Ducesă Feodorovna a Rusiei, o tot chema Kira. Care este povestea lui?
Kira Hagi:Numele l-am primit după bunica mea (din partea tatălui). O chema Chirața. Mama s-a gândit să-mi dea acest nume. Lui tata i-a plăcut și așa am ajuns să mă cheme Kira.
Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în America?
Kira Hagi: Am ales America pentru că știam că voi studia nu doar actoria, ci și producție, design, montaj, absolut tot ce înseamnă film. Voiam să învăț cât mai mult despre profesia asta.
Emilia Chebac: Când ai decis că vrei să devii actriță?
Kira Hagi:Nu știu când am avut scânteia, dar știu că la 12 ani, ajutată de tata, am început să mă gândesc la ce mi-ar placea să fac în viitor. Așa am decis să devin actriță.
De mică mi-a plăcut să pictez, să scriu și să merg la teatru cu mama și bunicii mei. Pasiunea pentru artă o moștenesc pe linie maternă, cel mai probabil. Străbunicul meu, tatăl bunicii materne, a lucrat 15 ani la Teatrul Cassandra, ca scenograf, pictor de decoruri cum se spunea atunci. Fratele străbunicii mele, Papa Cota, cum îi spuneam cu toții, s-a stins anul trecut, a lucrat și el tot vreo 15 ani la Nottara, tot ca scenograf. De aceea, când am aflat că am să o interpretez pe Martha în acest teatru mi s-a părut magic. Mi s-a confirmat că în viață nimic nu e întâmplător.
În copilarie am trecut prin diverse faze, am vrut să mă fac astronaut, medic, învățător, fotbalistă, pilot de curse… În fiecare zi îmi schimbam profesia. Acum, pe scenă, am ocazia să interpretez fel și fel de profesii, deci pot să spun că mi s-au împlinit visurile!
Emilia Chebac: Un profesor care te-a marcat?
Kira Hagi:
Înainte de apleca din România am avut un profesor foarte bun, pe Filip Ristovski cu care m-am pregătit pentru audiția de la New York Film Academy. El este un actor macedonean care s-a stabilit în România, și-a făcut o familie aici și joacă pe scenele din București. Mi-a fost și încă îmi este mentor, profesor și regizor. Mă inspiră și îmi dă curaj să fiu eu însămi, să nu îmi fie teamă și să privesc totul cu optimism, cu încântare, dar cu multă seriozitate. Are o energie creatoare molipsitoare și datorită lui m-am maturizat ca actriță.
În America am avut o profesoară, de peste 70 de ani, cu care am studiat și am lucrat roluri din Shakespeare. Ea mi-a dat încrederea că pot juca orice rol și m-a învățat cât este de
important să-ți iubești personajul. Odată ce ajungi să-l iubești poți să ți-l asumi cu greșelile, defectele și bucuriile lui.
Emilia Chebac: Ce relație a fost între tine, o studentă de 18 ani și doamna profesoara de peste 70 de ani?
Kira Hagi: O relație foarte relaxată, plină de încredere și extrem de constructivă. Când eram în ultimul an s-a îmbolnăvit. Erau momente în care nu ne mai recunoștea în clasă. Cu toate astea, când traversa astfel de episoade eu încercam să fac să pară totul Ok, îi reaminteam că sunt Kira și mă rugam în sinea mea să vină și dată viitoare. A continuat să lucreze până în ultimele clipe, avea o minte strălucită. Se vorbea prin școală că la 7 ani era considerată un copil geniu. Avea un IQ peste 200. Cu toate astea ne povestea că nu a vrut să facă științe exacte. Mi-a spus că ar fi putut să aibă o viață foarte structurată și un job știintific de elită, dar a preferat domeniul artei. Considera că „arta e ceva ce nu poți atinge…ceva inefabil”. A fost atrasă de artă pentru că era ceva ce nu putea stăpâni, era o provocare.
Emilia Chebac: Cum ai ajuns să joci în filmul lui Toma Enache – „Între chin și amin”?
Kira Hagi: Am primit un mesaj pe Facebook de la un prieten bun, care lucrează în cinematografie, prin care mă anunța de castingul la un film care se pregătea în București. Pe atunci eram încă la Universitate în America și nu știam ce să fac. Plus că îmi doream după studii să mai rămân un an acolo să muncesc. Dar cum acest prieten a fost teribil de insistent: „Încearcă, cine știe, poate va ieși ceva când te întorci în țară.” am luat legatura cu Toma. I-am trimis filmări cu ce lucrasem până atunci, inclusiv materiale făcute pentru proiecte studentești, adaugând că pot face și producție. Când m-am întors din America m-am întâlnit cu Toma și… așa am primit rolul Tanei Caraman.
Emilia Chebac: Ai fost distribuită în primul film artistic despre fenomenul Pitești. În familia ta au fost deținuți politici?
Kira Hagi:Da. Străbunicul meu, din partea mamei, a fost închis la Aiud. Și un unchi bun al bunicii mele, Papa Cota (Toma i-a luat și lui un interviu pentru pregătirea filmului) a fost închis chiar la Pitești. Proiectul lui Toma a declanșat în familia noastră o avalanșă de amintiri foarte dureroase. Când am aflat în ce film joc, bunicul a început să-mi povestească lucruri pe care până atunci le cunoștea doar bunica mea.
Străunchiul meu a murit și nu a mai apucat să vadă filmul, dar bunicii mei l-au văzut. Nu numai că l-au văzut, dar bunicul a fost implicat direct în acest proiect. În fiecare zi, mă ducea pe mine și Bogdan Sălceanu la filmări. Pe drum, până ajungeam pe platou, am avut parte de multe povești despre tatăl lui și despre vremurile dureroase pe care le-au traversat cei care au trăit în perioada comunistă. De aceea, pe noi acest proiect ne-a găsit bine documentați.
Emilia Chebac: Ce scenă din film te-a impresionat cel mai mult?
Kira Hagi: Scena în care cei 2 frați Caraman se țin de mână (apare și în trailer). Când băieții vorbesc despre Tana și povestesc cât de mult regretă că ea nu a avut ocazia să meargă la școală. Mi-a plăcut relația pe care au creat-o Vali V. Popescu și Ciprian Nicula. E o scenă impecabilă care arată iubirea necondiționată dintre frați.
Emilia Chebac: Crezi că mai este loc pentru onoare în timpurile pe care le trăim?
Kira Hagi:Desigur! Fac cursuri de actorie cu copii care îmi dau speranța că totul va fi bine. Cu siguranță în viitor ei vor fi cei care vor schimba lumea în bine. Sunt politicoși, calzi, empatici, frumoși pe interior și pe exterior…
Emilia Chebac: Vorbește-mi despre aceste cursuri.
Kira Hagi: Fac cursuri cu copii între 10-13 ani. Uneori apar însă și copii care nu se regăsesc în grupa asta de vârsta, dar care își doresc tare mult să participe. Așa se explică de ce se mai „rătacesc” și copii mai mici sau mai mari printre cursanții mei. Nu m-am gândit niciodată că voi preda actoria, dar m-a convins o prietena foarte bună. „De ce nu? Dacă ție ți s-a dat o șansă la 12 ani, când ai vrut să faci actorie și cineva și-a rupt din timpul său ca să te ajute, de ce să nu dai și tu mai departe?”
Nu-mi place să fac comparații între copii. Eu cred că fiecare copil are un talent. Rolul tău ca profesor este să vezi ce ti se potrivește, să-l încurajezi și să-l ajuți să-și atingă potențialul.
Dinamică și pozitivă…
Emilia Chebac: Ai fost încurajată de părinți să-ți urmezi visul ?
Kira Hagi: Am fost un copil tare dinamic și pozitiv. Probabil și pentru că părinții mei m-au încurajat permanent să fac ce vreau. Am făcut balet 4 ani și jumătate, dar în același timp eram și singura fata care juca fotbal. Mama îmi spunea în glumă: „Te rog, nu-mi spune că vrei și tu să te faci fotbalistă?!” Când m-am decis să mă fac actriță, părinții mei mi-au susținut visul și m-au lăsat să plec la 18 ani să studiez unde am vrut eu. Am ales America. Acasă am fost mereu încurajați să facem din pasiunea noastră o profesie.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu ?
Kira Hagi: Am vrut să vă mulțumesc pentru că vă preocupă acest subiect dur. Am înțeles de la adulții din jurul meu că multă lume evită să scrie despre Fenomenul Pitești, considerându-l un subiect controversat sau în orice caz, atât de îndepărtat că nu mai interesează pe nimeni. Eu nu-l văd controversat, ci mai degrabă ca pe un adevăr crunt al istoriei noastre, pe care trebuie să-l cunoaștem, ca să nu-l mai repetăm!
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Kira Hagi: Ciprian Necula… sau Dragoș Stoica care cunoaște foarte multe lucruri despre subiectul filmului.
Fata timidă… se metamorfozează pe scenă într-o actriță plină de pasiune.
Emilia Chebac: Ai un agent?
Kira Hagi: Agent nu am, dar am un manager al familiei care se ocupă de diverse aspecte din lucrurile profesionale pe care le fac. E adevărat, fiecare actor ar trebui sa aibă un agent, dar la noi e destul de complicat, sunt puțini agenți în accepțiunea care există în State. Poate vor începe să apară… Ca actor e greu să te concentrezi pe proiecte și să te și promovezi, să fii cu ochii pe castinguri și să te asiguri că ești chemat pentru un anumit rol din motive strict profesionale.
Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”?
Kira Hagi: Îi sunt recunoscătoare lui Toma Enache (despre Toma Enache puteți citi aici) pentru că a avut încredere și m-a ales pe mine, o actriță fără multă experiență, pentru un rol atât de greu.
Când lui Toma îi place cum a ieșit un cadru sau interpretarea unui actor spune: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Când auzi așa ceva uiți cât de greu a fost drumul până acolo. Iar când Toma este în spatele camerei și auzi „acțiune” cu siguranță începe magia.
„Când i-am auzit vocea am simțit că mă înghite.”
Emilia Chebac: Cât de importantă este generozitatea în profesia ta ?
Kira Hagi: Contează enorm. Am avut norocul să joc cu domnul Constantin Cotimanis. Când am filmat scena de la Jilava și i-am auzit vocea am simțit că mă înghite. Aveam senzația că voi fi doborâtă, deși era o scenă foarte calmă. Personajul meu era conștient că va muri. Ne-a ieșit foarte bine pentru că domnul Constantin este foarte generos pe platou cu colegii. Când ai șansa să lucrezi cu un asemenea actor devine mult mai ușor să-ți construiești bine personajul, dar și să joci la maximum din cât poți să duci.
La fel s-a întâmplat și cu Ciprian Nicula. Cu el am filmat scenele dramatice și m-a ajutat foarte mult.
Emilia Chebac: Ce te-a făcut să reziști într-un proiect atât de solicitant?
Kira Hagi: „Între chin și amin” a fost un proiect greu de filmat, cu multe scene dramatice, dar care a devenit suportabil datorită pozitivității a actorilor. Ne-am ajutat și susținut unii pe altii. Am avut un mare noroc cu echipa.
Emilia Chebac: Cum te raportezi la greșeli?
Kira Hagi: Cum mie îmi place să risc automat, sunt supusă greșelilor. Să nu vă închipuiți că de fiecare dată când am riscat mi-a și ieșit. Dar continui să o fac deoarece cred că înveți mult mai mult din greșeli decât din victorii.
Emilia Chebac: Ce simțeai atunci când auzeai un stadion întreg scandând numele tatălui tau?
Kira Hagi: Prima dată când am auzit atâția oameni strigându-i numele am fost mai degrabă speriată. La 4 ani nu înțelegi ce se întâmplă. M-am liniștit când mama mi-a explicat că e de bine și am înțeles câtă pasiune, emoție și iubire genera tata când era pe teren.
Îmi amintesc cât era de concentat pe teren. Nu mai vedea nimic în stânga, ori în dreapta. Pe noi ne cauta cu privirea înainte sau la finalul meciului. Când tata intra pe teren era acolo cu totul.
Emilia Chebac: Un moment în care ai simțit celebritatea tatalui tau ?
Kira Hagi: Cât am studiat în America nu le-am spus colegilor numele meu de familie. Mă prezentam simplu: Kira. Dar până la urma tot au aflat. Eram la un curs, în anul III, și un profesor care ne vorbea despre marketing și promovare ne explica cât de important este să ai un nume. Să-ți pui numele pe google și să dai „enter”. Când m-a rugat pe mine sa fac asta, am refuzat. La început a crezut că glumesc, dar apoi a realizat că vorbesc serios. Va rog, rugați alt coleg – îi repetam de zor. L-am simțit că s-a suparat așa că după curs m-am dus să-i spun de ce am refuzat. Aveam mulți colegi latini din Columbia și Brazilia, acolo unde fotbalul este o religie și nu am vrut să se știe. Dar tot s-a aflat.
Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre mama ta?
Kira Hagi:Mama este lumina și punctul nostru de reper. E o binecuvântare că există în viața noastră.
Martha
Am realizat că actriță Kira Hagi este un mix extrem de atrăgător. Doar ea știe cum poate echilibra talentul cu timiditatea și bunul simț care ține mai degrabă de Belle Époque decât de perioada contemporană cu un curaj teribil atunci când viața îi dă provocări. Kira Hagi crede în onoare, în valorile familiei și în viitorul României. Și cum a moștenit ADN de învingător cu siguranță, Kira Hagi în profesia ei, va face tot ce-i va stă în putință pentru a ne demonstra că onoarea nu a dispărut în România.
Modul cum s-a raportat la proiectul „Între chin și amin” o dovedește. „Am făcut acest rol pentru oamenii din familia mea care au suferit (bunicul, bunica, străbunicul) și pentru istoria noastră.”
De obicei, la finalul interviului nu-mi place să închid discuția când epuizez întrebările. De aceea, mai stau de vorbă cu intervievatul. Cum este partea cea mai relaxată a interviului, de multe ori, aceste 5-10 minute mi-au furnizat amintiri memorabile, dorințe aruncate în online și proiecte viitoare. Îmi amintesc că i-am spus: Tare aș vrea să te văd peste 5 ani. Zâmbindu-mi timid, cum numai Kira știe să o facă, mi-a spus: „Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.” Eu sunt convinsă că și în acest interviu poveștile Kirei Hagi sunt încântătoare. Dar de ce nu? Ne auzim peste 5 ani, Kira. Aștept să mă surprinzi.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografiile sunt din arhiva personală a actriței Kira Hagi.
„Martha. Povestea romanțată a unei prințese”Cu Jonathan Alexandru – partenerul de scenă în „Martha și George”„Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.”
Luminița Popescu după ce a terminat liceul pedagogic, în Ploiești, a avut de ales între 2 pasiuni: psihologie și teatru. În timp ce actoria a rămas un vis în așteptare, Luminița s-a orientat spre psihologie. Putea să meargă la facultate în București, unde era aproape de casă, dar ea a ales Clujul. În urma unei tabere, din copilărie, a rămas cu nostalgia Ardealului. De atunci au trecut 13 ani și nu a regretat nici o clipă alegerea făcută.
În primul an de facultate a explorat orașul și a călătorit prin împrejurimi. Cum mereu a iubit copiii, deși se bucura de libertate, a realizat cât de mult îi lipsesc. Din anul II de facultate a început să lucreze într-o gradiniță pe care a ales-o după nume „Grădinița cu parfum de tei”. Nu împlinise încă 20 de ani când, timid, făcea primii ei pași ca dascăl. În paralel și-a continuat și studiile la Facultatea de Psihologie.
Cum avea ADN de actor, deși încă nu știa asta, făcea și cursuri de teatru cu cei mici. După 3 ani s-a mutat în sistemul privat de educație. Era dascăl și psiholog. A rămas în acel loc 8 ani până a intrat în concediu de creștere copil.
Mara a distribuit-o într-un rol cu totul special…
În prezent, Luminița Popescu este dascăl și psiholog, dar și soție și mamă. Lumința și Vali V. Popescu s-au cunoscut, în Maramureș, într-o tabară de arte pentru adulți. Ea studentă la psihologie în Cluj, el student la teatru în Târgu Mureș. În 2010 s-au văzut prima dată, iar la ediția din anul următor au devenit un cuplu. În decembrie 2019 în familia Popescu a venit pe lume Mara. I-au dat acest nume de la Maramureș, locul unde s-au văzut prima oară.
Pipi Șosețica
Emilia Chebac: De ce ai ales psihologia și nu actoria?
Luminița Popescu: Din pasiune pentru oameni. Sunt copil unic la părinți. Cred că de la micro îmi doream o lume macro. Când eram studentă împreună cu o colegă mergeam în gară. Stăteam pe peron, și ne uitam la oamenii care mișunau pe acolo, imaginându-ne poveștile și vocile lor. Apoi ca să ne validam fanteziile intram în vorbă cu ei. Era doar un pretext să ne legăm poveștile. Asta ca să-ți faci o idee cât de fascinată eram de mintea oamenilor.
Emilia Chebac: Apoi te-ai întors la visul pus la păstrare – actoria. Cum ai ajuns să dai la teatru?
Luminița Popescu: Când Vali era actor la Baia Mare s-a montat „Alice în Țara Minunilor”. Acolo am cunoscut-o pe Oana Leahu care era decanul Facultății de Teatru din Târgu Mureș și regizorul spectacolului. Aflase de pasiunea mea pentru teatru din poveștile lui Vali. Într-o zi am primit un telefon prin care îmi spunea că își dorește foarte mult să mă aibă studentă, la păpuși, la Târgu Mureș. După cum vezi nu eu m-am dus spre teatru, teatrul a venit spre mine.
Mă tenta, dar la început am zis nu. Mi se părea greu să fac naveta de la Cluj la Târgu Mureș. Apoi m-am decis, într-o săptamana am pregătit repertoriul și m-am aruncat într-o aventură nebună care a durat 3 ani. A fost ca un maraton. Vali lucra la Teatrul din Baia Mare și era la master la Târgu Mureș, eu lucram în Cluj și veneam la facultate . Ne vedeam mai mult în Târgu Mureș decât la Cluj.
Vânătoare de comori
La facultate am avut șansa să întâlnesc oameni speciali. Am terminat cu dublă specializare: actorie și păpuși -marionete. Teatru dramatic și lume păpușilor. Mi s-a oferit ocazia să rămân să predau la facultate în Târgu Mureș, dar trebuia să renunțăm la Cluj. Se pare că am făcut o alegere bună. Între timp, lucrurile s-au așezat și ne-am reunit. Acum Vali este actor la Teatrul din Turda.
Emilia Chebac: Care ai fi vrut să fie superputerea ta în copilărie?
Luminița Popescu: Să pot citi mințile oamenilor.
Lider la Cercetașii României
Emilia Chebac: În afara profesiei de dascăl în ce alte proiecte cu copiii mai ești implicată?
Luminița Popescu: Împreună cu Vali am devenit liderii în cadrul Organizației Naționale Cercetașii României, la centrul local din Cluj. Este o activitate bazată exclusiv pe voluntariat. Ideea cercetășiei este să creăm o lume mai bună. (Dacă aveți răbdare să citiți acest interviu, până la final, o să găsiți dovada că cercetașii chiar știu să susțină un camarad.) Există o întreagă pedagogie în spate care ghidează activitățile copiilor de conectarea cu natura. Copiii sunt organizați în microgrupuri numite patrule. Totul se desfășoara într-un cadru simbolic. Patrula noastă se numea Lupișorii Creativi, iar eu și Vali suntem Lila și Grey. Liderii voluntari sunt de la studenți până la adulți care au depășit vârsta studenției.
Susțin workshopuri și cursuri de teatru pentru copii (dar și pentru adulți). Rolul de formator a prins tot mai mult contur în ultimii ani.
Lorex protectorul pădurilor – spectacol de păpuși
Emilia Chebac: O amintire, cu un copil, din perioada când erai elevă la liceul pedagogic?
Luminița Popescu: În timpul liceului, la Ploiești, făceam practică la grădi. Aveam părul foarte lung, motiv pentru care un băiețel de 3-4 ani pusese ochii pe mine. Când le vedea intrând pe domnișoarele practicante, venea mereu către mine și îmi mângâia părul. Într-una din orele noastre de practică în timp ce desena m-a strigat: „Domnișoara, domnișoara, poți să mă ajuți un pic?” Era adorabil pentru că era peltic. M-am aplecat să-l ajut și coada mi-a alunecat într-o parte. Și-a ridicat ochii spre mine și a spus: „Domnișoara, ce coada stufoasa ai!” La o săptămână când am revenit, a venit la mine mi-a îmbrățișat picioarele și m-a întrebat: „Domnișoara, ți-ai luat coada cu tine? ” Firește că o aveam cu mine.
Alba ca Zăpada
Emilia Chebac: O întâmplare care a stărnit vâlvă?
Luminița Popescu: Aveam un proiect tematic Funny Friday – ziua personajelor Disney. Eu jucam rolul Albei ca Zăpada în scena mușcării mărului. După un leșin teatral, foarte gustat de copii, unul dintre băieți, care era îmbracat în prinț, a fost încurajat de colegele mele să vină să rupă blestemul. „Du-te și dai un pupic Albei ca Zăpada să vedem dacă își revine. El a venit, eu am tușit teatral, cum altfel, și am scăpat de vraja care mă ținuse captivă. A fost știrea săptâmânii printre copii. „Miss Lumi a fost salvată de Timotei” Se pare că revenirea mea la viața o datoram acelui băiețel.
În așteptarea prințului …
Emilia Chebac: O absolvire care ți-a rămas în suflet?
Luminița Popescu: Eu am dublă specializare de educatoare-învățătoare. De aceea, o parte din elevii pe care i-am avut la grădi au continuat cu mine și i-am dus până la clasa a IV-a. În călatoria asta pot spune că am crescut împreună cu ei. La școala privată unde predau fiecare an este tematic. În ultimul an al generației despre care vorbesc am ales să fim clasa exploratorilor.
Am hotărât să facem o absolvire în natură. Am închiriat un balon cu aer cald și fiecare familie a avut parte de un tur ghidat în apropierea Clujului. Ziua s-a încheiat cu un foc de tabară unde am cântat și dansat. Fiecare copil și-a pus fiecare câte o dorință, a scris-o și a lansat-o cu un lampioan. A fost un altfel de final. După ce am dus acesta generație până la clasa a IV-a m-am întors la grădi. Îmi doream un copil și nu voiam ca micuții să se simtă abandonați.
Emilia Chebac: S-a întâmplat ca un copil să-ți schimbe numele?
Luminița Popescu: Da. Un mic spectator a venit la mine și m-a întrebat:
– Salut, pe tine te cheamă Fifi și în realitate sau doar în spectacol?
– Salut, Fifi e numele personajului, nu al meu.
– Atunci care e numele tău adevărat?
– Luminița
– Bine, mulțumesc, mi-a plăcut spectacolul!
Apoi s-a îndreptat către mama lui, care ne făcea poze, și i-a spus: „Mami, hai să-ți spun un secret. Pe fata din spectacol nu o cheamă Fifi. În realitate, o cheamă Sclipici!”
Zâna Florilor
Emilia Chebac: Dacă ar fi să petrec o zi în Cluj unde îmi recomanzi să merg?
Luminița Popescu: Recomandări în Cluj:
• de promenadă, explorat și conectat cu natura: Grădina Botanică „Alexandru Borza”
• de relaxat și mâncat bine „Samsara Teahouse” și „Samsara Foodhouse”
• și o melodie pe care ți-o dedic ție: „Ne vedem la Cluj”- Hara
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Luminița Popescu: Te provoc să-l intervievezi pe unul dintre profesorii și mentorii mei – Mircea Miclea. Este o mare personalitate și cu siguranță va fi o experiență specială.
Colaborarea – cheia educației; împreună cu Szasz Izabella (stânga) și Titiana Bodea (dreapta)
Emilia Chebac:Care crezi că ar fi „cheia” unei educații performante?
Luminița Popescu: „Cheia” unei educații performante este, după părerea mea, colaborarea între colegi, dascăli și părinții, între managementul școlii și profesori. Și toți să pună pe prim plan, actorii cei mai importanți, copiii.
Emilia Chebac:Știu de la Vali cât de solicitante au fost filmările la Jilava. Pentru tine cum a fost?
Luminița Popescu: Filmările la Jilava au avut loc imediat după nunta noastră. Scenele idilice din film (cele cu câmpul de maci de la Corbu) au fost făcute înainte. Cele filmate la Jilava au fost făcute ulterior. Pe Vali l-au tuns deoarece trebuia să arate a deținut. În acel moment am renunțat și eu la părul lung (Adio, coadă stufoasă!) și m-am tuns bob.
Cât a filmat la Jilava nu a avut voie cu telefon. Fiind un obiectiv securizat lăsau telefoanele la intrare. Ne auzeam doar diminața, înainte să intre la filmări, și seara, foarte tarziu. Era măcinat de resposabilitatea rolului, și când îmi povestea îl lăsam să ventileze. Eu intram fără să vreau în poveste și îi dădeam tot feluri de tipsuri psihologice. Nu i-a fost ușor, dar s-a descurcat foarte bine. Vali este perseverent, dedicat și este permanent în cautare de strategii care să îmbunatatească nu numai proiectul la care lucrează, ci și pe el.
Experiența „Între chin și amin” l-a schimbat nu numai din punct de vedere cinematografic, dar și plan personal. Pentru el acestă experiență a fost o creștere.
Emilia Chebac: Cum a fost să fii soția lui Vali V. Popescu, interpretul lui Tase Caraman din „Între chin și amin”, la premiera din București?
Luminița Popescu: Cu cât ne apropiam de București, pentru premiera filmului, emoțiile se accentuau. Deși eram îmbrăcați elegant am făcut o plimbare în Centrul Vechi ca să ne relaxăm. Când am ajuns, la Cinema Pro, era foarte multă lume. Îmi amintesc momentul în care am intrat. Toma s-a îndreptat spre Vali și a spus: „A ajuns actorul din rolul principal.” Și deși erau cameramani și reporteri care lua interviuri toată lumea s-a mutat pe Vali. Din acel moment i s-au luat interviuri și a făcut fotografii cu echipa și invitații până a început proiecția filmului.
În sala de cinema am fost teribil de emoționați. Atât de mult ne-a prins filmul încât acolo sus pe ecran nu era soțul meu, era o poveste. Dar nu orice poveste, ci una extrem de profundă. Nu numai eu am simțit asta ci și Vali. (vezi trailer aici) Îmi amintesc ca la una din scenele acelea foarte puternice, Vali mi-a luat mâna și mi-a pus-o în dreptul inimii lui. Nu vrei să știi cât de tare îi bătea inima. Apoi eu i-am luat mâna și i-am pus-o pe burta mea. Mara se mișca și ea. Mult mai alert decât ca de obicei.
„Între chin și amin” la Cluj
Emilia Chebac: Care a fost cea mai memorabilă gală pentru voi?
Luminița Popescu: A fost somptuos ce s-a întâmplat la București, dar pentru noi, subiectiv văzând lucrurile, la Cluj a fost cea mai specială gală. Făra să exagerez, aproximativ jumatate din oamenii din sală au venit pentru Vali: actori, cercetași și prieteni. Datorită acelor oameni minunați am simțit un vibe… wow.
Colegii cercetași și-au cumpărat bilete și au venit împreună. În sală au ocupat rânduri nu locuri. La finalul proiecției s-a aplaudat foarte mult. Când Vali a coborât de pe scenă s-au ridicat cu toții în picioare și la unison au aplaudat. Cercetașii au un ritm de aplauze furtunos specific doar lor. Mie în momentul acela mi s-au înmuiat picioarele. Am fost atât de mândră de Vali. Era clar că acel moment a fost doar pentru el. De asta gala de la Cluj este memorabilă pentru noi.
Pentru Luminița și Vali gala „Între chin și amin” din Cluj a fost memorabilă
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Luminița Popescu: Când l-ai sunat pe Vali pentru interviu, eram în mașina cu el. Conducea, telefonul era pe speaker și te-am auzit și eu. Îmi amintesc că dupa ce ai închis am spus: „Wow ce fain vorbește femeia asta” Ai fost atât de firească, dar în același timp extrem de profi.
Apoi am început să-ți citim interviurile. Pentru noi ai fost o descoperire. A ieșit un proiect tare fain din intersecția ta cu toți oamenii frumoși despre care ai scris. Pentru noi tu ești un om special.
Luminița Popescu cu Mara de Maramureș
Trecute sunt vremurile în care actorii erau venerați. În prezent, actorii sunt văzuți ca oameni, nu ca idoli. Iar pe oameni, atunci când ajungi să îi cunoști, începi să îi iubești, nu să-i ridici pe un piedestal. Un procent din iubirea pentru un actor ar trebui să se îndrepte și către partenera lui. Ea joaca un „rol” teribil de important în viața lui. În timp ce noi spectatorii de bucurăm de talentul lui, ea este acolo, în spate, pentru partea grea și mai puțin atractivă. Este acolo să îl susțină când se îndoiește de munca lui, când cedează nervos, este acolo când un proiect îl ține departe de ea, când succesul nu vine, este acolo… mereu.
Lumi, Vali „Ne vedem la Cluj” exact în locul unde au filmat cei de la Hara (puteți asculta cântecul aici).
În rochia pictată de prima generație cu care Luminița a crescut împreună
În articolele mele folosesc doar cifre. Pentru doi sau două o să găsiți întotdeauna scris 2. Mi se atrage atenția că nu este corect. Nu este o greșeală, este ceva voit.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Un parteneriat perfect între un actor și un psiholog…
Mi-am dorit un interviu cu Elena Enache când regizorul filmului „Între chin și amin” (vezi trailer aici), Toma Enache, mi-a mărturisit: „Fără ea, cu siguranță, filmul asta nu ar fi existat”.
Elena Enache a copilărit în Maramureș , într-o comună istorică – Moisei. Faptul că a trăit la munte i-a definit personalitatea. Pentru ea, acestă zonă va rămâne mereu locul unde se va întoarce să-și încarce bateriile. „Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.” Împreună cu copiii din sat se aventura în mici expediții: traversau răuri, făceau foc și prăjeau slănină, iar dacă îi prindea furtuna așteptau cuminți într-un șopron cu fân până se potolea vijelia. Chiar dacă erau foarte mici, părinții nu se îngrijorau. Răul nu pătrunsese în comunitatea lor.
„Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.”
După ce a absolvit liceul din Baia Mare (filologie română – engleza), a hotărât să meargă la facultate în București. Nu a ales Clujul deși era mult mai aproape. „Pe atunci aveam mulți gărgăuni în cap. Credeam că nu voi evolua în nici un fel dacă răman în Cluj. Pentru o vreme am regretat.” A venit în București unde s-a bucurat de anonimat, dar a cunoscut și momente de singuratate. Era departe de munții ei dragi, îi lipsea comunitatea din Maramureș, iar oamenii erau diferiți. A absolvit Științe Politice în engleză (prima serie) și a fost teribil de mândră de asta. Mereu a ales să facă ceva nou decât ceva la modă.
Ulterior a realizat ca ea și politica nu sunt tocmai cele mai bune prietene. În timpul facultații a făcut practica la parlament și a simțit pe propria piele că între teorie și practică este o prăpastie uriașă. Dezamagită s-a orientat către jurnalism. A lucrat 6 ani la Agerpres unde a ajuns nu printr-o relație, ci recomandată de rezultatul unui examen. Intrase prima dintre toți candidații.
În prezent, lucrează la Radio România Internațional. Îi place foarte mult și spune că „jurnalismul de radio e o meserie mult mai creativă.”
Pentru a vă familiariza cu conținutul filmului „Între chin și amin”puteți citi o scurtă recenzie aici.
Emilia Puiu: În familia ta au fost deținuți politici?
Ioan Buftea-Coratău (1896-1964)
Elena Enache: Străbunicul meu Ioan Buftea a fost închis 8 ani. A fost proprietar de pământ pe Valea Izei. Era în relații bune cu oamenii locului pentru că muncea cot la cot alături de ei. Ca să-ți faci o idee despre ce gen de om era, deși bunica și frații ei aveau încălțări, vara îi obliga să umble desculți ca să nu existe nici o diferență între copiii lui și copiii săraci.
Era un om tare blând. Când i s-a confiscat pământul nu a ripostat. A realizat că nu are ce să facă. Un vecin invidios s-a dus și a spus că Ioan Buftea refuză să dea casa care urma să fie naționalizată și transformată ulterior în sediu partidului sau ceva de genul asta. I s-a înscenat o mascaradă de proces la căminul cultural, i s-au adus la cunoștința învinuirile și apoi a fost închis.
Când s-a întors din închisoare mama mi-a spus că și-a luat nepotii (printre care era și ea) și i-a dus să le arate pământurile care i-au aparținut. Se uita în zare și nu se mai sătura să privească cerul și iarba. Repeta încontinuu: „Ce minune! Ce minune!” Simplu fapt că era liber i se părea extraordinar.
Emilia Puiu: Ce lucru anume l-a făcut să nu-și piardă mințile în perioada în care a fost închis?
Elena Enache:Credința. Doar credința în Dumnezeu îți poate da liniște sufletească după ce ai pătimit așa de mult. Am de la mătușa mea 2 fotografii cu el: înainte și după ce a ieșit din închisoare. Nici nu spui că este același om. Era grozav de slăbit și foarte îmbătrânit.
Emilia Puiu: Elena Enache are o atitudine și o naturalețe care am pus-o pe seama bunului simț. În realitate s-a dovedit o noblețe a gândului, dar și una… moștenită din familie.
Toader Mariș cu soția și nepoata – 1911
Elena Enache: Celălat străbunic, Toader Mariș, a fost primarul localitații în 1911. El avea titlu nobiliar. Ambii au fost bunicii mamei mele.
Emilia Puiu: Ai avut o copilărie fericită, iar asta te-a ajutat să ai un start bun în viață. Ce crezi?
Elena Enache: Consider că tot capitalul fizic și toată tăria interioară care te ajuta mai târziu în viața o dobândești în copilarie. Un fundament bun îți asigură un potențial emoțional intact, de unde când ai obstacole în viața poți să rupi câte o bucată.
Emilia Puiu: Tu și Toma sunteți împreună de peste 20 de ani. Cum v-ați cunoscut?
Elena Enache: În București când am venit să dau admitere la facultate. Am coborat din tren și am văzut-o pe prietena mea cu Toma. Se cunoșteau, iar când ea i-a spus: „Trebuie să merg la gară să aștept o prietenă”, Toma a venit cu ea. Atunci l-am cunoscut pe Toma. Habar nu aveam dacă voi lua examenul și dacă voi rămane în București.
Emilia Puiu: Povestește cum a fost să scrii scenariul filmului „Între chin și amin”?
Elena Enache: După ce Toma a pierdut primul scenariu al filmului și am văzut cât era de afectat m-am gândit ce pot să fac să-l încurajez. M-am oferit să scriu un alt scenariu. Am vrut doar să urnesc treaba, sperând că mai departe va continua el. Dar nu s-a întamplat așa. Recunosc, pe măsură ce înaintam cu scrisul subiectul m-a prins foarte tare. Am pornit cu oarecare neîncredere pentru că eu nu scriu. În plus mai am și un simț al ridicolului extrem de dezvoltat. Motiv pentru care mi se pare ca tot ce creez în acest domeniu sună aiurea.
Toma adunase multe informații. Mi-a spus că trebuie să scriu doar eu pentru că era nevoie de o linie complet diferită față de primul scenariu (scris de el împreună cu Eugen Cojocariu). Eram convinsă că nu stăpânesc deloc tehnica de a scrie un scenariu. Când am descoperit că este mai degrabă un meșteșug decât o artă m-am liniștit. Am luat la rând toate cărțile citite de Toma și am început să mă informez foarte serios despre cum se scrie un scenariu.
Așa am experimentat un lucru care nu mi se mai întâmplase până atunci. Mă așezam pe la 10 dimineața la scris, la masa din bucătarie, și nu mă mișcam 8 ore. Nu-mi dădeam seama cum trece timpul. A fost o surpriza. Habar n-aveam ca aș putea pune atâta pasiune într-un proiect.
La început venea Toma și-mi spunea: „Ok, din ce ai scris păstrăm 40%.” Îmi explica de ce o scenă nu are sens, de ce alta nu aduce nimic nou etc. Am înțeles atunci că nu trebuie să povestesc ci doar să descriu scena.
Emilia Puiu: Au fost momente în care ai simțit că acest scenariu te copleșește?
Elena Enache:Am fost permanent conștientă că nu lucrez la orice scenariu. Pe umerii mei și ai lui Toma am simțit constant o responsabilitate fantastică. De aceea, nu exista cale de mijloc. Ori reușeam un film foarte bun, ori se transforma într-un dezastru. Ar fi fost groaznic să aruncam totul în derizoriu. Pentru a crea un echilibru am alternat scenele violente din închisoare cu povestea de dragoste care i-a dat putere lui Tase Caraman să reziste în iadul de la Pitești.
Mama Elenei, sora lui Toma, tatăl Elenei, Cezara Dafinescu, Toma, Elena și Toni (copilul) Enache
Emilia Puiu: Oameni care te-au ajutat benevol în acest proiect?
Elena Enache: Tata se pricepe să facă multe lucruri pe calculator. Nu s-a menajat deloc: a trimis emailuri, a alergat la poștă și la firmele de curierat, făcea orice să ne ajute. Pe partea de producție la un film este nevoie de măcar 4-5 oameni. Eu eram singură, dar am avut un mare noroc cu Kira Hagi. Deși a jucat în film, în afara zilelor de filmare m-a ajutat enorm. Alergam ca nebunele pe platou de dimineața până seara.
Toți cei care aveau filmare într-o zi erau aduși de la domiciliu cu mașina. Uneori erau și 30-40 de persoane pe zi. Trebuia sa ne organizam pe mașini. Bunicul Kirei o aducea pe ea, iar în drum mai lua încă 2-3 oameni.
Emilia Puiu: Care a fost cea mai mare spaimă a ta în timpul filmărilor?
Elena Enache: După o zi de filmare toate informațiile sunt stocate pe niște carduri. Tot timpul am avut o obsesie – să salvăm materialul pe cât mai multe dispozitive. Auzisem că la multe filme s-au pierdut zile de filmare. Robert Ioniciou când ajungea acasă copia totul pe hardisk. Cum transferul se făcea noaptea, în fiecare seară când mergeam la culcare mă gândeam: Doamne dacă se întamplă ceva și nu se copiază!
Emilia Puiu: Cum a fost pentru tine întâlnirea cu Fortul 13 Jilava?
Elena Enache: Când am pășit pentru prima data pe ușa fortului m-am gândit cât de ciudată e viata. Cu 70 de ani în urmă pe poarta asta a intrat un om simplu de pe Valea Izei, adus acolo fără să fie vinovat, iar acum eu stranepoata lui intram pe aceeași poartă să fac un film despre detinuții politici de la Pitești.La Jilava erau aduse persoanele arestate din toată țara. Aici erau triate și repartizate spre penitenciarele și lagarele de muncă forțată destinate deținuților politici.
Mi-a fost frică să intru în celule. Sunt șiruri nesfârșite de coridoare. Nici după 5 săptămani de filmare nu știam unde se sfârșesc, doar unde încep. Dacă iadul există (și sunt convinsă că există) arată exact ca la Jilava. Afară era o zi frumoasă de vară, iar la un pas distanță iadul. Umezeală, frig și mucegai. Pentru echipa de cameră, băiatul de la sunet, Daniel Soare și asistenții lui, doamna Lili Gavrilescu – script supervisor (cei care nu se mișcau tot timpul filmarilor) am cumpărat măști ca să nu inhaleze mucegaiul.
Emilia Puiu: Au înțeles actorii și echipa importanța acestui proiect?
Elena Enache: Actorii ne-au întrecut așteptările. Au dovedit o maturitate extraordinară și o dorință de a interpreta rolul perfect. Cei de la sunet și cei de la cameră și-au făcut treaba cu un efort de 3 ori mai mare decât de obicei. Toți au fost conștienți de importanța proiectului la care au lucrat. Erau impresionați de ce se întâmpla pe platou.
Emilia Puiu: O provocare pentru mine ?
Elena Enache:
• Domnul Nelu Tincea – key grip – poziție în cadrul echipei tehnice. El se ocupă ca toate scenele să fie filmate în deplina siguranță. Este extraordinar de bun în ceea ce face și se pare și un bun observator. Key grip-ul este vital pentru orice film deși este puțin vizibil. Și nu e drept. Și el a înțeles pe deplin importanța proiectului. În filmul nostru am fi avut nevoie de 3 key grip și deși l-am avut doar pe el a lucrat eroic pentru toți.
• Părintele Benea
Emilia Puiu: Din ce îmi povestești pare un proiect tare solicitat. Să înțeleg că viața ta și a lui Toma s-a limitat doar la „Între chin și amin”?
Elena Enache: Am filmat complet izolați la Jilava. Toata viața noastră de atunci s-a rezumat la drumul dus-întors la filmari și la ce se întampla pe platou. Dacă ar fi fost o pandemie atunci probabil că nu am fi aflat.
5 săptămani mi s-au părut 5 ani. La Fortul 13 Jilava timpul parcă se dilata. Aveam mâncare, plecam seara acasă să dormim în paturile noaste dar cu toate astea tot aveam sentimentul că suntem izolați și închiși. Pe toată perioada filmărilor am trăit un soi de angoasa. Nici nu vreau mă gândesc cum a fost pentru cei care au stat acolo 12, 20 de ani.
Actorii mai tineri erau șocați după ce filmau o scenă. Totul părea atât de real încât la final au spus: „Nu ne mai plângeam. Cum să ți se mai pară că e sfârșitul lumii când ai o pană la mașina?”
Emilia Puiu: De ce ai acceptat acest interviu?
Elena Enache:Am citit articole tale despre filmul nostru și apreciz fiecare gest de sprijin pentru acest proiect. Apoi m-am uitat pe blogul tau și mi-a plăcut foarte mult conținutul. Am acceptat pentru că ai talent la scris, o sensibilitate și o înțelegere aparte a lucrurilor.
Emilia Puiu: „Între chin și amin” este un proiect memorabil. Ești conștientă că pe viitor va fi o performanță greu de egalat?
Elena Enache:Acest film nu a fost numai despre oameni extraordinari, reali și autentici. Este și un film despre credință. De aceea am senzația că nimic din ce voi face în viitor nu va mai atinge acest nivel. Cel mai important proiect profesional al meu este despre Dumnezeu și depre credința salvatoare și mântuitoare. Vreau să punctez acest aspect. Cu siguranță drive-ul pe care l-am avut de a scrie acest scenariu a fost și datorită acestui fapt.
Emilia Puiu: Fiind primul film artistic despre fenomenul Pitești mă gândesc că a fost o răspundere uriașă. Cu cine v-ați sfatuit înainte să apară filmul?
Elena Enache: Când filmul era în faza de postproducție am vrut să văd dacă nu am exagerat în vreo privință. Am invitat 2 preoți să vadă filmul. Aveam nevoie de părerea lor. Mi-am făcut curaj și m-am dus la pr. Antim starețul Mânăstirii Schitu Măgureanu. Admiram modul în care rostea predica și felul lui unic de a spune lucrurilor pe nume. O făcea cu atâta har încât eram impresionată, dar și intimidată. Când l-am rugat să vadă filmul mi-a răspuns foarte simplu: „Da, spuneți-mi când să vin.”
Toma vorbise și el la telefon cu părintele Benea de la Gherla, care a fondat Memorialul Gherla, deși nu-l văzuse niciodată. Chiar dacă este foarte tânăr, a realizat lucruri deosebite, cum ar fi fondarea acestui memorial.
Au venit amândoi. Aveam emoții atât de mari că n-am putut să stau cu ei în sala de proiecție. Tot timpul, cât a durat filmul, m-am plimbat pe hol. La final pr. Benea mi-a spus: „Să nu mă întrebați nimic, nu pot vorbi acum.” Spunea doar „Este… este …” și nu-i ieșiau cuvintele. Asta m-a speriat, nu știam ce să cred.
Părintele Antim, în mașina în drum spre casă, mi-a spus că nimic nu este exagerat. Am avut mari emoții cu poruncile spuse invers. A mai adaugat: „Mă îndoiesc că lumea va fi pregătită să vadă un asemenerea film.” Era sceptic că oamenii vor merge la cinema să-l vadă.
Săli pline…
Emilia Puiu: Dar lumea a venit la film. Ați fost pregătiți pentru o asemenea avalanșa de emoție?
Elena Enache: Pentru asta nu. A fost o reacție mult, mult peste așteptări. Dorința lui Toma a fost ca filmul să emoționeze. El crede că asta este misiunea artei. Multe filme aici dau greș. Au actori cunoscuți, muzică, imagine, subiect, dar publicul nu empatizeaza cu personajele.
Este mare lucru să vezi în sală oameni de vârste diferite. De la liceeni și studenți pâna la persoane de 80 de ani care nu mai călcasera într-un cinematograf de peste 20 de ani. Tinerii mi-au mărturisit că atunci când bunicii au aflat de film le spuneau: „Obligatoriu să mă duci la filmul ăsta.”
Nu credeam ca exista o așteptare atat de mare pentru acest subiect. Știam că exista, dar nu de proportiile astea.
Emilia Puiu: O reacție exagerată a unui spectator?
Elena Enache: La Iași, la Cinema Ateneu, o doamnă în vârstă, elegantă, cu ochii în lacrimi, a vrut să spună câteva cuvinte după proiecția filmului. De la balcon, unde avea loc, i-a spus lui Toma, care era pe scenă:
„Sunt atât de fericită că s-a făcut acest film, încât îmi vine să mă arunc de aici de la balcon, să vă îmbrățisez!”
Emilia Puiu: Am văzut filmul la mall. Când s-a terminat nimeni nu a scos o vorbă. Era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza. Cum a reacționat publicul la gale?
Elena Enache:Timp de câteva minute (la fiecare gală, indiferent de oraș) la finalul filmului era… tăcere. Toma era deja obișnuit cu această reacție. Începea el să vorbească vreo 15 min pentru ca lumea să-și revină. Odată depășit momentul oamenii începeau să pună întrebări.
Emilia Puiu: O întâmplare legată de film care ți-a rămas în minte?
Elena Enache: La Sibiu a fost o doamnă cu 3 copii de grădiniță. Se jucau afară și mama a ieșit de la film să-i verifice. Plânsese în hotote și avea ochii roșii. Copiii când au văzut-o au întrebat-o: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?” I-am spus să mergă în sala să vadă liniștită filmul că stau eu cu copiii.
Emilia Puiu: Elena, care este pentru tine cea mai mare calitate a unui om?
Elena Enache: Bunatatea. Am cunoscut oameni extraordinari de cultivați. Era o plăcere să-i asculți.Dar din atitudine față de ceilalți realizam că stăteau mai puțin bine la capitolul care pentru mine era cel mai important.
Pentru că acceptam, fără să ne opunem, o lume în care zilnic se ridică pe piedestal mediocritatea, ajungem să trăim fără repere și tot mai dezrădăcinați. Nu mai e timp pentru eroii ignorați ai României. Ne incomodează că și-au păstrat onoarea și demnitatea. Nu mai e timp pentru mărturiile foștilor deținuți politici. Ne este teamă că dacă le vom descoperi trecutul vom începe să simțim. Cum să citești o carte și să nu mai fi om zile întregi? Nu mai e timp pentru sentimente, nici pentru durere.
Din fericire există și oameni vizionari care pot suplini carențele din manualele de istorie. Și uite așa un scenariu de film scris pe o masă de bucătarie a prins viață. Ca o reparație morală pentru indiferența celor care nu vor să avem memorie.
Un strămoș care nu a fost uitat, un scenariu respins, un regizor talentat, o soție își susține soțul și scrie un scenariu, o familie care și-a investit toate economiile într-un proiect riscant, o dragoste care mută munții, actori cu har care și-au dorit să atingă perfecțiunea, o echipă care a muncit eroic, nopți nedormite, sali încremenite de tăcere și premii care curg… toate astea într-un film „Între chin și amin”
Am să închei interviul cu Elena Enache cu cuvintele lui Toma „Bravo Elena, perfecțiunea a fost depașită!” Scenariul tău ne-a redat onoarea, demnitatea și memoria.
Începând cu 1 Iunie puteți vedea filmul „Între chin și amin” pe Netflix. Acest articol nu este o reclamă.
În ianuarie 2020 mi-am dat o provocare. Să scriu un an întreg articole despre acest proiect.
Până acum am publicat:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin – Tase Caraman, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin – Lia, aici.
• Interviu cu Laurențiu Stan – părintele Savros, aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Generații diferite… La final era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza
Ultima zi de filmare Între chin și amin” – Un film care a scris istorie
Interviul cu Laurențiu Stan este al 5-lea articol despre proiectul „Între chin și amin”. Trailerul filmului îl puteți vedea aici.
Puțini știu că Laurențiu Stan interpretul părintelui Stavros este inginer. Deși a terminat Institutul de Construcții, după ’89 s-a reorientat către IT și asta face și în prezent, pe lângă profesia de actor.”. Mărturisește că primele studii universitare le asociază cu o perioadă în care nu erai încurajat să gândești cu capul tău. Atunci alții gândeau pentru tine: părinții, școala etc.
Poate că nu ar fi ales niciodată actoria, fiind o persoana retrasă, dacă nu ar fi întâlnit-o pe Irina, actuala sa soție, care l-a încurajat pe acest drum. În 2017 au terminat amândoi Masterul de Arta Actorului, iar spectacolul lor de disertație, modificat pe parcurs, se bucură de succes și în prezent.
Irina și Laurențiu Stan
Referindu-se la proiectul lui Toma Enache – „Între chin și amin”- Laurențiu Stan mărturisește că „pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin”.
Emilia Chebac: Cum l-ai cunoscut pe Toma Enache?
Laurențiu Stan: Printr-o bună prietenă a Irinei, devenită a noastră, Izabela Barbu (Jezebel pe numele de scena) care cântă în spectacolul de succes „Erotopoetica”, regizat de Toma, în care el și joacă. Lucram împreună cu soția mea, Irina, la un spectacol și aveam nevoie să ne ajute un regizor. După ce am găsit textul ne-am întâlnit cu Toma de câteva ori. Era primavara lui 2018 și începusem să creionăm proiectul.
Împreună cu Elena, Toma Enache și Irina Stan la premiera filmului „Intre chin și amin” (București – Cinema Pro)
Emilia Chebac: Când ai început filmările la „Între chin și amin”?
Laurențiu Stan:Pe la jumătatea lui iulie 2018 Toma m-a sunat și mi-a spus: „Pe 4 august încep filmările, te aștept și pe tine”. Noi urma să plecăm în Grecia. Biletele erau luate, iar întoarcerea era pe 5 august. L-am simțit că s-a întristat. Era perioada de început în care o parte din distribuție încă mai oscilau între ba da, ba nu. Toma îmi povestise subiectul filmului. Deși urma să fac doar figurație eram atras de acest proiect. M-am sfătuit cu Irina și ne-am întors, din vacanță, mai devreme cu o zi ca să fiu din prima zi la filmări.
Emilia Chebac: Erai pregătit pentru figurație, dar în film l-ai jucat pe părintele Stavros. Cum ai primit rolul?
Laurențiu Stan: Îmi amintesc prima zi de filmare la Jilava. După ce am trecut de controlul de securitate am ajuns pe platou unde nu vrei să știi ce zăpăceală era. Toată lumea întreba pe toată lumea. Nu cunoșteam pe nimeni în afară de Toma. Nu numai eu, majoritatea erau în situația asta. M-am intersectat, la un moment dat, cu Toma care mi-a zis pe fugă: Vorbește cu Laurențiu (L. Dincă – regizorul secund) și spune-i să-ți dea textul pentru rolul părintelui Stavros.
Emilia Chebac: Cum a fost să filmezi la Jilava?
Laurențiu Stan: Eu am avut doar scene de interior, singură scenă exterioară a fost când cobor din mașină la închisoare. Era august, afară era foarte cald, dar în celule era un rece umed împregnat de un miros greu de descris. Dimineața mă îmbracam în zeghe pe care doar seara o mai dădeam jos. Pantalonii pe care i-am primit aveau o ruptură la unul dintre genunchi. Cum la multe scene, în timpul filmărilor, am stat în genunchi spre finalul zilei erau roși, iar acolo unde materialul lipsea piciorul sângera. Deși a fost greu la modul propriu, fizic, mi-a plăcut foarte mult.
Emilia Chebac: De unde ai aflat prima dată de fenomenul Pitești?
Laurențiu Stan:Îl ascultam pe Paul Goma, înainte de ’89, la Europa Liberă. Apoi am urmărit documentarul Luciei Hossu – Longin „Memorialul Durerii”.
Emilia Chebac: Din interviurile anterioare am aflat că exista o tensiune pe platou. Ce îmi poți spune despre asta?
Laurențiu Stan: Era o tensiune atât de densă încât o puteai taia cu cuțitul. Nu cred însă că era doar presiunea generată de faptul că că nu ne încadram în timpul de filmare. Sunt convins că era și încărcatura locului. Filmam într-un spațiu unde cruzimea a fost manifestată la maxim. Astfel de locuri au potențat în oameni datul lor natural. Bun sau rău. Asta a facut Piteștiul și toate închisorile comuniste.
Emilia Chebac: O întâmplare care te-a impresionat, în mod deosebit, la filmări?
Laurențiu Stan: Un coleg actor este adus bătut în celulă. Părintele Stavros îngenunchează, îi pune ceva sub cap baiatului rănit, încercând să-i aline suferința, și urmează o scenă cu o mare încărcătură emoțională pentru mine. Era prima dată când mă confruntam cu o astfel de violență chiar dacă era doar sugerată. După ce am terminat partea mea m-am așezat pe un pat și așteptam să văd ce se mai întâmplă. Am simțit miros de tămâie. Cum mirosul devenea din ce în ce mai puternic, am ieșit din celulă să identific sursa. La un moment dat, am văzut ceva parcă desprins din Tarkovski. Imaginează-ți o sală suficient de mare, de 50-60 m², căreia să nu-i vezi pereții datorită întunericului, iar în centru un preot și 4-5 măicuțe cu lumânări în mâini. Și acum când îți povestesc mi se face pielea găină.
Aveam să aflu mai târziu că o dată pe lună preotul de la Paraclisul de la Jilava face o slujbă de pomenire pentru sufletele celor morți acolo. Exact slujba aceea am văzut-o eu.
Emilia Chebac: Cu ce sentiment te-ai apropiat de rolul părintelui Stavros?
Laurențiu Stan: La Chișinău au fost 2 proiecții. Prima dintre ele a fost oferită foștilor detinuți politici deportați în Siberia și urmașilor lor. Erau în sală oameni de 70-80 de ani. E foarte greu să spui ce a fost mai crunt Piteștiul nostru sau Siberia lor. E clar că vorbim de același lucru – un sistem totalitar de o cruzime maximă. Vedeam cum le curg lacrimile. Am realizat cât de mare este responsabilitatea pe care o ai când faci parte dintr-un asemenea proiect. De un astfel de subiect nu te poți apropia decât cu pioșenie.
Emilia Chebac: Un spectator care te-a identificat cu părintele Stavros?
Laurențiu Stan: Cred că eram la Tg. Jiu. Așteptam lângă bannerele filmului pe cei care voiau să facă poze cu noi. În zăpăceala aceea de nedescris s-a apropiat de mine un domn în vârsta și mi-a spus: „Sărut mâna, parinte!” Apoi s-a aplecat și mi-a pupat mâna.
Emilia Chebac: Ai o voce foarte blândă ideală pentru un preot. Ți-a mai spus cineva asta?
Laurențiu Stan: Dna Lili Gavrilescu secretara de platou, o dna de 70 de ani care a lucrat cu cei mai mari regizori ai României. Este persoana care stă cu ochii lipiți de monitor tot timpul. Are un cărțoi gros (scenariul) în care își face tot soiul de notițe. Ea urmărește toate racordurile, inconsistentele, detaliile despre machiaj, îmbrăcaminte etc. Este o dnă credincioasă care mi-a spus la un moment dat: „Asta este rolul tau!”. Mi-a mai spus și că vorbesc cu foarte multă blândețe și că așa își imaginează ea un preot.
Vali V. Popescu
Emilia Chebac: Colegi de platou de care te-ai apropiat în timpul filmarilor?
Laurențiu Stan:Vali V. Popescu este un om extraordinar motiv pentru care, cu siguranță, are relații speciale cu foarte mulți oameni nu numai cu mine. În celulă în timpul filmarilor, între noi s-a dezvoltat o conexiune peste medie și așa s-a legat o prietenie.
Și cu Kim Ciobanu am vorbit o grămadă. Citea o carte care mi-a atras atenția și am intrat în vorba. Afinitățile le simți, nu le gândești.
Emilia Chebac: În familia ta au fost deținuți politici?
Laurențiu Stan: Din fericire pentru mine nu, dar bunicul Irinei a fost închis politic 8 ani, dintre care 3 la Pitești. Ea când a văzut filmul a plâns încontinuu gândindu-se cât a pătimit, bunicul ei, în pușcărie. Când a fost eliberat nu a povestit nimic, nimănui, dar cred că nu a fost singurul supraviețuitor care a ales tăcerea.
Emilia Chebac: Este suficientă tehnica la un actor?
Laurențiu Stan: Înainte de fiecare spectacol mă rog să devin acel instrument care să sune acordat. Sunt convins că un actor, oricât ar fi de bun, dacă nu are har divin rămâne doar un bun tehnician.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Laurențiu Stan: Sunt onorat să vorbesc despre proiectul „Între chin și amin” și vreau să ajungă la cât mai multe persoane.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Laurențiu Stan: Irina Luana Stan
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Irinei ce i-ai spune?
Laurențiu Stan: Dincolo de dragostea pe care i-o port, recunoștință pentru experiența pe care o trăim împreună pe scenă și separat în astfel de proiecte. O bucurie pe care n-aș fi avut-o fără ea.
Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?
Laurențiu Stan:Un muzician care nu a fost difuzat niciodată la radio – Frank Zappa (există doar o exceptie – melodia „Bobbi Brown”). Zappa a fost un soi de răzvrătit, dar unul integru. A cântat cea mai neconvențională muzică și a făcut bani urmându-și crezul. S-a bătut toată viața cu lui cu establishmentul din America și cu toți ipocriții.
După arșita de afară, atunci când intra în celulă, Laurențiu Stan simțea cum împreună cu picioarele îi îngheața și sufletul. Dar într-o zi, în încaperea aceea împregnată de duhoarea morții, mirosul de tămaie a fost mai puternic decât intimitatea răului.
Îndiferent că au experimentat „Piteștiul nostru sau Siberia lor” deținuții politici nu și-au permis nicidată luxul depresiei. După ce au părăsit Iadul, și-au pus la păstrare traumele în cel mai ascuns ungher al minții și cei mai mulți au ales să tacă pentru a-și proteja familiile. Astăzi este momentul ca adevărul pentru care acești oamenii au fost dispuși să lupte, unii chiar să moară, să fieeliberat. Filmul lui Toma Enache rupe lanțurile. Nu numai că readuce în actualitate o pagină de istorie marginalizată, mai mult „Între chin și amin” reușește să redea acestor eroi demnitatea. Rolul părintelui Stavros, interpretat admirabil de Laurențiu Stan, este dovada că rezistența preoților torturați și uciși la Pitești, Jilava și în restul pușcăriilor nu a fost în zadar.
Proiectul „Între chin și amin” a generat o prietenie. Vă las să citiți ce a spus Vali V. Popescu despre Laurențiu Stan.
„Cuvintele nu pot cuprinde tot ce simt pentru Laurențiu Stan. Ca om, a fost ancora de liniște și încredere la filmări. Cu actorul, mă rog să ne reîntâlnim pe scenă sau pe platoul de filmare cât mai curând. Țin minte că m-a invitat într-o seară, pe când eram la filmări la București, la un spectacol în care juca alături de soția lui. Îl urmăream și mă gândeam: omul ăsta e genul de actor care joacă cu sufletul, ce noroc pe mine că l-am cunoscut.”
În ianuarie am spus că 2020 va fi, pentru mine, anul „Între chin și amin”. Despre proiectul lui Toma Enache nu poți povesti doar într-un singur articol. Al 6-lea interviu despre acest proiect este deja în lucru și va aparea în luna mai. Cu cine? Aveți răbdare.
Restul articolelor despre proiectul „Între chin și amin”:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin, aici.
Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
Recenzia filmului „Între chin și amin”a fost articolul în care am pus cel mai mult suflet din tot ce am scris pe blog în 2019. Am conștientizat valoarea acestui proiect văzând cum gală după gală, oraș după oraș, în România, dar și în străinătate un lanț invizibil i-a legat pe românii de pretutindeni. Deși am văzut filmul de mai multe ori, se pare că emoțional încă nu mă puteam desprinde. De aceea, am hotărât, în 2020, să public în continuare articole despe acest film. Primul este un interviu cu actrița Ana Pârvu interpreta Liei, logodnica lui Tase Caraman.
Ana Pârvu și-a dorit de mică să devină actriță. Cu lumea teatrului a interacționat devreme. La primele spectacole pentru copii venit de mână cu bunicii și părinții. Avea 8 ani când a asistat la o piesă de teatru și a simțit că locul ei nu este în sală ci pe scenă. De atunci, la școală, nu a mai ratat nici un curs de teatru. Cum peste tot i se spunea că are potențial, continuă cursurile și în liceu și din acel moment toată energia ei se îndreptă spre actorie. Asta a făcut-o să se distanțeze de orice altceva. Deși totul a pornit în joacă și în prezent crede că actoria este o joacă, asta deoarece profesorii cu care a studiat i-au spus constant:„ Joacă-te cu rolul tău”.
La terminarea liceului, la 18 ani, plecă la facultate, în Marea Britanie, să studieze teatrul. Căuta un loc unde modul de abordare a actoriei să fie total diferit față de ce lăsase acasă.
Studenta Ana Pârvu și-a făcut o promisiune. Să meargă la orice casting indiferent cât de mare sau mic va fi rolul. Nu voia să rateze nici o șansă. Deși era în străinătate la studii, când a fost chemată la castingul pentru rolul Liei, logodnica lui Tase Caraman, din filmul „Între chin și amin”a luat avionul și a venit în România. Nu știa atunci că va distribuită într-un film care avea să scrie istorie în cinematografia românească.
Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în stăinătate?
Ana Pârvu: În România ai foarte mult material de învățat, pe când în Anglia ai de pregătit doar un monolog contemporan și unul din Shakespeare. Îi interesează cum abordezi cele 2 stiluri nu capacitatea ta de memorare. Modul cum intri în rol. Când te concentrezi pe multe lucruri riști să nu faci nimic bine. Dar dacă ai de pregătit doar 2 te duci mult mai în profunzime.
Emilia Chebac: Un om care ți-a văzut potențialul pentru scenă?
Ana Pârvu: Toți mi-au spus asta. Sună a laudă, dar așa a fost. În același timp îmi mai spuneau: „ai un potențial enorm , dar te culci pe o ureche”. Mult mai târziu m-am prins că talentul nu este suficient. Din fericire acum sunt mult mai motivată ca în trecut.
Emilia Chebac: Când ai decis că e momentul să tratezi serios actoria?
Ana Pârvu: Eu sunt foarte competitivă, în același timp și foarte leneșă, dar dacă sunt suficient de atrasă de un proiect mă mobilizez. Sunt tânără și e normal să vreau să arăt de ce sunt în stare. Am intrat devreme în lumea actoriei și am crezut că totul va decurge ușor. Regret perioada din liceu când aveam timp și aș fi putut repeta mai mult.
La facultate, în Anglia, primul an a fost de acomodare, dar în anul doi am decis: Gata sunt pregătită!
Emilia Chebac: În prezent urmezi un master în actorie în Anglia?
Ana Pârvu: Master e foarte mult spus. E o specializare cu o companie de teatru RAaW London unde timp de 1 an și jumătate voi face o pregătire asiduă. Cursurile pun accentul mai mult pe partea practică. La finalul studiilor, oamenii de la RAaW London vor deveni agenții mei și mă vor ajuta să-mi găsesc roluri. Petrecând atâta timp împreună au ajuns să mă cunoască profesional, dar și personal. S-a creat astfel o relație, au ajuns să le pese mai mult de mine, iar asta este foarte important.
Emilia Chebac: Un om, de la RAaW London, care ți-a oferit suport emoțional când te simțeai pierdută?
Ana Pârvu: Profa mea. Pentru mine ea nu este doar profesor este și un mentor. Am trecut prin experiențe asemănătoare. A plecat din Australia la 18 ani și a venit în Londra. Singură și-a căutat drumul și i-a luat ceva timp până să-l găsească. De aceea empatizează foarte mult cu mine, iar chestia asta mă ajută. Înțelege cu ce mă confrunt. Mi se pare foarte frumos, iar pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul!
”După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.” Credit foto: Mihai Cotimanis
Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări când te-au copleșit emoțiile?
Ana Pârvu: La scena finală din filmul lui Toma „Între chin și amin”. Când Lia aude muzica lui Tase, la radio, și-și revine din amnezie. Aveam niște emoții îngrozitoare pentru că trebuia să plâng. Nu-mi iese atât de ușor cum mi-aș dori. Eram terorizată știind că toată lumea o să stea cu ochii pe mine și o să mă judece. Mă gândeam ce m-ar putea face să plâng. Toma era nervos. Cu cât îl vedeam mai tensionat cu atât mă blocam mai tare. Pe mine muzica lui Wagner mă emoționează foarte tare, așa ca Toma mi-a pus Wagner, dar nu a mers. De fapt nu a mers nimic. Mi-am spus: fie ce- o fi, mă fac de râs! Abia după ce am terminat filmarea am reușit să plâng.
Credit foto: Mihai Cotimanis
Emilia Chebac: Toma are o expresie pe platou: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Ți-a spus vreodată asta?
Ana Pârvu: Mi-a spus-o de mai multe ori. În contextul filmărilor, cu stres constant, când auzeam „Bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!” parcă se cobora Duhul Sfânt. Vorbele lui Toma mă încurajau și mă linișteau.
Emilia Chebac: Știai de fenomenul Pitești înainte de filmări?
Ana Pârvu: Foarte vag, de la o prietenă din Sighet. A făcut la un moment dat în primul an de facultate (în Anglia) un proiect despre Memorialul Durerii.
Emilia Chebac: Fiecare personaj din film pornește de la un caz real, într-o proporție mai mare sau mai mică. Știi de unde unde s-au inspirat scenariștii filmului pentru personajul tău?
Ana Pârvu: Se pare că semăn cu Îngerul Speranței de la Gherla. În primul scenariu personajul Lia era inspirat de o fată arestată la 15 ani.
Am admirat curajul ei. Chiar dacă acțiunile mele în al II- lea scenariu au devenit mult mai limitate am păstrat de la personajul real speranța. Tase Caraman a supraviețuit la Pitești gândindu-se la Lia.
Goana după câmpul cu maci și… atacul țânțarilor
Emilia Chebac: Există o scenă foarte frumoasă în film cu un câmp de maci. Totul pare minunat, dar în realitate cum a fost filmarea?
Ana Pârvu: Sigur ți-a povestit Toma cât am alergat, în toată Dobrogea, după maci. Toma este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Când știe că ceva e foarte bine din punct de vedere vizual și dă un plus de valoare proiectului nimic nu-i stă în cale. Am fost la Kogălniceanu, la Corbu, pe autostradă. Dar unde n-am fost? Când în sfârșit l-am găsit, nu vrei să știi cum ne-au pișcat țânțarii. La finalul filmărilor aveam peste 30 de ciupituri numai pe o mână. Ne-au terminat.
Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru acest rol?
Ana Pârvu:Am început prin a vorbi cu părinții și bunicii. În familia tatălui meu li s-au luat pământurile și cineva din familia a fost închis. O rudă mai îndepărtată. Bunicul din partea mamei a lucrat la Canal. În felul asta a avut tangențe cu deținuții politici. Mi-a spus că acei oameni proveneau din elita țării. Îi auzea cum cântau arii din opere celebre. Când a interacționat cu ei a realizat că ceva era în neregulă. Oamenii aia valoroși nu păreau deloc periculoși așa cum li se inoculase de către comuniști. Bunicu îmi spunea că erau oameni buni, care se susțineu unii pe alții pentru că erau singurii care își puteau înțelege condiția.
Emilia Chebac: O amintire din timpul filmărilor care va merge cu tine toată viața?
Ana Pârvu: Este în film o scenă în care Lia se duce după Tase la închisoare și dă peste un morman de cadavre. A fost momentul în care eu nu am văzut manechine (precizez erau manechine nu figuranți) ci cadavre. Chiar am crezut că sunt morți adevărați. Atunci am realizat monstrozitatea acelor timpuri și cât de îngrozitor a fost tot ce s-a întâmplat atunci. În scenă ar fi trebuit să mă sperii de cineva, dar nu mai eram capabilă de nimic. Mi-e greu și acum când povestesc. A fost o chestie viscerală.
Emilia Chebac: În film tu nu ai scene în pușcărie. Ai văzut Fortul 13 Jilava?
Ana Pârvu: Eu nu am scene, dar l-am vizitat. Te cuprinde o răceală instant când intri în acel loc. La un moment dat am rămas singură și crede-mă nu știam cum să ies mai repede de acolo. Asta în condițiile în care nu sunt deloc fricoasă. Am avut un istoric plus pe Toma care ne-au introdus în atmosferă de atunci. Ne-au povestit grozăviile care s-au petrecut în închisoare. Eram pe coridor și au deschis ușa la o cameră extrem de mică și ne spuneau că acolo stăteau peste 300 de persoane fără lumină. Când îi aduceau li se repartiza un loc la ușă și pe măsură ce sănătatea li se degrada erau mutați. Când ajungeau la geam era semnul că erau pe moarte. Oamenii mureau măcinați de lipsuri, răpuși de boli sau dispăreau în urma torturilor. Colegii mei care au filmat acolo au fost extrem de marcați. (În Mărturii… Mărturii… – Gheorghe Andreica spune ca în reduitul de la Jilava unde încapeau în mod normal 100 de oameni, se înghesuiau chiar și 300-400 de oameni)
Ana Pârvu
Emilia Chebac: Cum crezi că te-a schimbat acest rol?
Ana Pârvu:Rolul asta m-a ajutat să înțeleg că față de ce au trăit acești oameni, dramele noastre sunt nimic. După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.
Emilia Chebac: Care a fost atmosfera la filmări?
Ana Pârvu: Mi-a plăcut la nebunie. A fost primul rol principal. M-am simțit ca într-o tabăra. Stresul a apărut datorită problemelor tehnice, dar mai ales pentru că toată lumea își dorea ca acest proiect să iasă cât mai bine. Nu era un stres generat de o atmosferă ostilă între noi. Acest tip de stres cu care m-am confruntat la „Între chin și amin” mi-a placut, m-a ținut în priză.
Emilia Chebac: Ce poți spune despre întâlnirea cu Toma Enache?
Ana Pârvu: Când l-am întâlnit pe Toma aveam 18 ani, eram încă un copil. Toma este și el un personaj în sine. E carismatic, jovial, vorbește mult, iar eu nu știam cum să abordez situația. Când ne-am cunoscut eram în punctul zero al experienței mele cinematografice. Acum sunt mult mai relaxată, atunci eram formală și rușinoasă. L-am luat foarte în serios, dar pe măsură ce am început să ne cunoaștem a întervenit o amiciție între noi, iar acum ne înțelegem extrem de bine. Când intram în impas la filmări mă încuraja și vorbea cu mine. Aveam doar 18 ani și eram cea mai mică dintre toți actorii (cu excepția fetiței de 10 ani care juca rolul copilul meu în film).
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Ana Pârvu: Bunicul meu. E un model de viață foarte bun și un om plin de pasiune. A pictat toată viața lui. Îl aprecieaz pentru că a reușit să-și păstreze vie creativitatea chiar dacă a înaintat în vârstă. Pentru el pictura este ca aerul pe care îl respiră. Poți vorbi orice cu el. E un om foarte curios și citește foarte mult.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Ana Pârvu:Pentru că îmi doream ca experiența mea și a întregii echipe sa ajungă la public. Mai ales la cei care nu au luat încă contact cu această parte a istoriei.
Emilia Chebac: Ce ai dorit să transmiți prin personajul tău, Lia?
Ana Pârvu: Sunt conștientă că au fost multe „Lia” care, spre deosebire de mine, au vărsat lacrimi reale. Jucând acest personaj, pe care l-am perceput ca pe unul colectiv, m-am simțit puternic motivată de ideea aducerii unui omagiu fiecărui suflet care prin chinul lui a construit personajul „Lia”… Un personaj care, în prezent, la rândul lui încearcă să ducă povestea mai departe pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Ana Pârvu: Eram într-o relație în care lucrurile nu mergeau deloc bine, dar cu toate astea când s-a terminat, pentru mine, a fost sfârșitul lumii. 9 luni am stat ca într-un incubatot și-mi plângeam de milă. Frica de singurătate m-a ținut captivă într-o relație care nu mă făcea fericită. Apoi mi-am spus că e cazul să-mi văd de viața mea. Am început cu curs de de vară la Londra, apoi a aparut proiectul „Între chin și amin” pentru ca la final să ajung într-o călătorie spirituală pe Kilimanjaro. Am înțeles că pot să-mi depășesc limitele. Se pare că un eșec te motivează mult mai mult decât confortul.
Emilia Chebac: Un model care de inspiră?
Ana Pârvu:
• Pe plan personal – mama care este o persoană foarte spirituală. Eu mai am mult până să ajung la nivelul ei. Mama iubește necondiționat. Mă inspiră foarte mult bunătatea ei. De la ea am învățat cât de important este ce insufli celor din jur și ce lași în urma ta.
• Profesional sunt foarte mulți actori care mă inspiră, dar aș vrea să mă opresc la Sarak Kane. A scris 5 piese de teatru. Despre ea am scris și în dizertația mea. M-au inspirat mai ales discuțiile despre traumă, cum se raportează societatea noastră la război, cât de superficiali suntem în abordarea subiectelor cu adevărat reale.
Emilia Chebac: Cum vezi tu parcursul tău profesional?
Ana Pârvu: Prefer un drum mai lent și valoros, decât ceva comercial rapid și bazat pe compromisuri. Așa am fost crescută. Eu n-am ales meseria asta pentru faimă. Sunt destul de rușinoasă și-mi este greu să ies din zona de confort. Uite cu tine tine e ok, dar sunt jurnaliști care pun întrebări gen tabloid, iar asta mă blochează. Poate că la un moment dat pusă în postura de a nu muri de foame o să accept și proiecte comerciale, dar nu voi renunța niciodată la proiectele cu adevărat valoroase. Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.
Emilia Chebac: Care crezi că e motivul pentru care oamenii continuă să se tortureze unii pe alții?
Ana Pârvu: Întâmplările de la Pitești, sub o forma sau alta, se vor întâmpla frecvent pentru că noi oamenii suntem singura specie care ne autodistrugem. Evoluam tehnologic, dar nu și spiritual.
Un nou proiect
Emilia Chebac: La ce proiect lucrezi acum?
Ana Pârvu: Tocmai ce am terminat filmările la un scurtmetraj de acțiune – „Zorii Nopții” – pe care l-am scris împreună cu Darius Onica Dragomir (care a fost și director de imagine pentru acest proiect). Filmul a fost regizat de Theodor Ionuț Popescu, iar din distribuție au făcut parte, pe lângă alții, George Burcea și Valentin Teodosiu. Eu joc rolul unei detective care are misiunea de a detrona afacerea cu droguri a unui mafiot. Deși povestea este una clasică, cu care mulți amatori ai acestui gen sunt obișnuiți, sunt de părere că filmul o să aducă o notă de prospețime în contextul filmelor produse în România. Atât prin imagine, cât și prin complexitatea jocului actoricesc.
La finalul interviului cu actrița Ana Pârvu conversația a continuat. Deodată telefonul a început să vibreze și ecranul dădea semnale că cineva o apelează. Era mama Anei. Deși i se luminase chipul, ezita să răspundă. Am avut brusc sentimentul că nu ar trebui să mai prelungim nici un minut întânirea noastră. A răspuns, iar apoi mi-a mărturisit că deși venise de o săptămână în România nu a avut timp să ajungă acasă. În singura ei zi liberă (din cele 2 săptămani de filmări) avea interviul cu mine, iar apoi mergea să-și întâlnească mama, care venise special de la Constanța să își vadă fiica. Ne-am luat rămas bun, nu puteam să las o mamă, despre care Ana mi-a vorbit atât de frumos, să aștepte.
Dacă vreți să aflați mai multe despre povestea filmul „Între chin și amin”:
• recenzia filmului – aici
• interviu cu Toma Enache (regizorul filmului) – aici
• interviu cu Vali V. Popescu (rol principal masculin) – aici
Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.
„Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.”
Am plecat să mă întâlnesc cu actorul Radu Botar pentru un interviu. Sau cu Episcopul Iuliu Hossu? Interpretarea lui, care se apropie de perfecțiune în Cardinalul, l-a adus pe „Episcopul Unirii” înapoi. În inimile noastre, ale românilor, acolo unde îi este locul.
Ne-am întâlnit la Cărturești. Nu aveam emoții. Văzusem filmul de 3 ori. Multe scene și replici îmi erau familiare. De altceva îmi era teamă. Știam că trebuie să am grijă. Grijă pentru sufletul unui om pe care viața l-a supus, în ultima vreme, la grele încercări. Grijă ca întrebările mele să nu îndurereze inutil, grijă să nu rămân în inima acestui om doar ca o persoana care îi calcă în picioare viața privată și grija să transform acest înterviu într-o întâlnire frumoasă.
Trăim într-o lume anormală în care actorii cu har sunt devansați de vedete. În ciuda acestui fapt 2019 a fost un an de revelație în cinematografia românească. Un an de întoarcere la normalitate. Toate rolurile importante au fost luate de astfel de actori, din păcate, prea puțin cunoscuți: Radu Botarîn „Cardinalul”, Roxana Lupu – „Maria, Regina României” și Vali V. Popescu – „Între chin și amin” .
Actorul Radu Botar joacă de peste 30 de ani pe scenele teatrelor din țară (Teatrul din Turda, în prezent la Teatrul de Nord din Satu Mare, plus colaborări la Oradea, Tg. Jiu, Petroșani etc.) Din când în când, prea rar după parerea mea, s-a întâlnit cu filmul. Cardinalul este al V-lea film și primul rol de anvergură. Când regizorul Nicolae Margineanu i-a oferit acestă șansă, performanța acestui actor a lăsat o țară întreagă mută de admirație.
Îmi amintesc când am văzut prima data filmul. În fața mea, pe ecran, era Iuliu Hossu, primul cardinal al nației române. La final mi-au trebuit minute bune să-mi revin. Doamne, cine-i actorul asta? Și atunci mi-a încolțit un gând: trebuie să-i iau un interviu.
Radu Botar, Maria Botar și regizorul Nicolae Mărgineanu
Emilia Chebac: Vă mai amintiți momentul când ați fost contactat, pentru prima dată, de dl. Mărgineanu?
Radu Botar: Eram într-o benzinărie, lângă hotel Napoca, așteptând un microbuz să ajung la Satu Mare. A sunat telefonul. Era o vreme ca asta de astăzi. (O ploaie torențială, frig, un vânt care te punea la pământ.)
– Buna ziua! Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu.
– Poftim?
– Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu. Am nr. dvs. de telefon de la actorul Bogdan Nichifor. Ne vedem la casting. (Nu îl mai văzusem pe Bogdan de când era mic.)
– Nu pot acum. Mă duc la Satu Mare. Nu cred că sunt potrivit. (De ce mă caută pe mine pentru „Cardinalul”? Nu semăn cu Iuliu Hossu. Mă întrebam: oare ce poze a văzut dl. Mărgineanu cu mine? Acum 5-6 ani eram într-un fel, acum sunt altfel.)
– Ba nu. Vino aici!
– Bine, vin.
M-am dus convins că nu am nici o șansă.
Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?
Radu Botar: Bogdan mi-a amintit că, în urmă cu mulți ani, tatăl lui, care făcuse grafica unei cărți de poezii, m-a rugat să fac ceva pentru lansarea acelei cărții. Am creat un moment cu Bogdan și sora lui. Aceea întâlnire l-a marcat atât de tare pe Bogdan încât a devenit actor. Când dl. Mărgineanu nu găsea interpret pentru personajul principal din „Cardinalul” , deși testase mai mulți actori, Bogdan i-a spus: „Cunosc eu un actor din Turda”. Au făcut rost de numarul meu și m-au contactat.
Emilia Chebac: Cum a decurs proba pentru Iuliu Hossu?
Radu Botar: Când am deschis ușa am văzut un om mic, cald, pâinea lui Dumnezeu (regizorul N. Mărgineanu). M-am gândit la cântecul celor de la Taxi „Dumnezeu iubește spațiile mici”. Dintr-o dată m-am relaxat și m-am simțit foarte bine. A avut atâta răbdare cu mine. Asta m-a ajutat pentru că eram aerian, veneam direct de la gară. Am dat probele cu Ioan Andrei Ionescu, Richard Bovnoczki, Radu Bânzaru și Ovidiu Crișan. Toată lumea se bucura. „O să vă dăm răspunsul peste 2-3 zile.”
Era duminică și eram în tren când am primit răspunsul.
– Ce faceți? Hai să vă fac duminica frumoasă. Ați luat rolul!
– Poftim?
Emilia Chebac: Nu v-a speriat un rol atât de complex?
Radu Botar: În primele 2 zile am pornit cu teamă. Nu voiam să dezamăgesc. Am ajuns pe platou, am cunoscut restul echipei și am început să filmăm. Eram îmbrăcat în zeghe și m-am întrebat: O, Doamne ce caut eu aici? Mă uitam la Tache Florescu și aveam senzația că el este Iuliu Hossu (semana cu Iuliu Hossu). Probabil că dl. Mărgineanu a căutat altceva. A durat o vreme până m-am obișnuit. De fapt, permanent mi-a fost teamă.
• La început când dl. Mărgineanu îmi dădea indicații foarte amănunțite mi s-a făcut frică gândindu-mă că nu înțeleg ce trebuie sa fac.
• Pe urmă a schimbat discursul. Spunea doar: Sa vina Iuliu Hossu! Nu știu dacă a făcut parte dintr-o strategie sau așa simțea.
• Am mai intrat iar într-o zona de spaimă când nu mai spunea nimic. Era bine, dar eu nu știam asta. Când am înțeles, m-am liniștit.
Emilia Chebac: Cum a fost să filmați cu regizorul N.Mărgineanu?
Radu Botar: O bucurie. Fiecare zi a fost o binecuvântatre. Pentru mine n-a fost greu. Au fost condiții grele de filmat (am filmat și la −15 °C), dar cu o echipă nemaipomenită care mi-a devenit ca o familie. Ne-am îmbolnăvit și eu și dnu Mărgineanu, de aceea a trebuit să întrerupem filmările. Chiar se simte în film, în numite secvențe, că tonul e altul. Eram răcit.
Radu Botar și Maria Ploae
Emilia Chebac: Ce oamenii v-au susținut?
Radu Botar:Un actor care a tot mereu alături de mine, într-o formă extrem de discretă a fost Tache Florescu. Mereu mă verificam cu el printr-un schimb de priviri. Avea un gest prin care mă încuraja. Când îl făcea știam că este în regulă, iar asta mă liniștea.
Apoi a fost întânirea cu dna Maria Ploaie. Eu eram de dimineață la filmări, dna Ploae a venit pe la 4:00. Știam că nu am alta variantă (pentru scena de la Sighet dintre episcopul Iuliu Hossu și Otilia) decât să stau în ochii dumneaei. Mă uitam în ochii dnei Ploae și de acolo îmi luam toată puterea. M-a ajutat enorm.
Am avut emoții la întâlnirea cu dl Alexandru Repan. Eram perfect conștient că există o diferență foarte mare între noi. În acea zi dumnealui își terminase treaba. Urma să mă filmeze pe mine cum dau replica. Dnu Repan putea să plece și cineva să-i țină locul. Am început scena când deodată am auzit o voce: „Filmați? Numai puțin.” S-a așezat în spatele camerei ca să-i pot da replica. Pentru mine gestul lui a cântărit foarte mult.
„Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest.”
Emilia Chebac: Cum ați pregătit rolul?
Radu Botar: M-am documentat din fotografii și am citit cât am putut. Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest pe care mi l-am asumat. Tot timpul își ținea mâna într-un anume fel. Pe lângă gest am studiat și tonul vocii. Pe net există o înregistrare cu Iuliu Hossu, cu un an înainte de a muri, citind Proclamația Unirii. Am ascultat vocea, de mai multe ori, ca să o pot reproduce în final cât mai fidel. M-am gândit, pornind de la acestă întregistrare, cum putea să vorbească la 60 de ani, când era închis la Sighet și cum putea să vorbescă când citea Proclamația la Alba Iulia. Am păstrat sfărșeala în voce în toate etapele, bineînțeles mai evidentă la final.
Pe „Episcopul Unirii” comuniștii l-au închis la Sighet(observați gestul episcopului Hossu)
Emilia Chebac: Ați simțit în timpul filmărilor ca episcopul Iuliu Hossu este cu dvs?
Radu Botar:Da. Tot timpul. Înainte de începe filmările la Jilava, pentru că era foarte frig, deși în încăpere erau niște încălzitoare, aveam nevoie de mare curaj să-mi pun reverenda. Încercam să mă îmbrac când un un asistent tot striga: „Să vină Iuliu Hossu!” Ce se întâmplase? Dnu Mărgineanu chemase 2 preoți să facă o slujbă în celula în care urma să filmăm și era necesar să fiu prezent. De aici graba asta. Am ajuns pe jumătate îmbracat. Când am intrat a fost o întâlnire foarte frumoasă. Preotul mai în vârstă, când m-a văzut, a avut o reacție interesantă, cel tânăr a fost ceva mai zglobiu. Atunci i-am simțit puternic prezența. De fapt, în fiecare zi de filmare Iuliu Hossu a fost acolo în celulă.
Emilia Chebac: O scenă din „Cardinalul” cu impact puternic asupra spectatorilor?
Radu Botar: Văzând a II-a și a III-a proiecție am înțeles de ce dl. Mărgineanu mi-a cerut să transmit într-un anume fel replicile finale (secvența în care episcopul Iuliu Hossu bătrân îl primește pe emisarul Papei). Nu am ieșit din indicațiile dlui Mărgineanu, deși mi-a dat libertate, pentru că era o stare de bine. La scena finală la fiecare proiecție lumea, după ce primea atâta emoție, zâmbea. Vedeam o izbucnire într-un râs domol. Asta înseamnă, cred, speranța că mâine va fi mai bine.
Mă emoționează să văd cum lacrimile de durere de la începutul filmului se transformă, spre final, în lacrimi de bucurie. În asta constă forța „Cardinalului” să vezi că la la final sclipește lacrima fericirii.
Emilia Chebac: Nu vă este teamă că oamenii o să vă identifice, de acum, cu episcopul Iuliu Hossu?
Radu Botar: Nu. Dacă se raportează așa mă bucur. Înseamnă că rămâne ceva după mine. Însă eu, ca actor, trebuie să merg mai departe.
Peste 30 de ani de scenă
Emilia Chebac: Ce rol joacă șansa în profesia dvs?
Radu Botar: Foarte mare. Eu am cunoscut mulți actori tineri, dar și mai puțin tineri care n-au avut șansă. Sunt atât de talentați, dar pentru că nu le-a dat nimeni posibilitatea să dovedească ce pot, lumea nu știe de ei. Și sunt atât de mulți. Nu sunt acceptați în proiecte din diferite motive. La Satu Mare am un coleg la care țin foarte mult. Am jucat cu el, mi-a trecut cumva prin mână când era tânăr. E un talent extraordinar. I-am zis unei directoarei de casting: Dacă îl luați pe acest actor îl luați pe Mel Gibson de România. Este incredibil de bun. Nu l-a luat și n-a făcut niciodată film. Nu că n-ar fi vrut, dar nu i s-a dat nici o șansă.
În roluri de forță
Emilia Chebac: Atitudinea dvs. transmite că actoria nu înseamnă faimă și notorietate. Greșesc?
Radu Botar: Înseamnă viață. Pe mine profesia asta m-a salvat. M-a vindecat. A fost cel mai bun medicament pe care l-am primit vreodată pentru suflet. Iar la rândul meu pot să-l ofer oamenilor. Asta face un actor, se dăruiește în fiecare spectacol.
Emilia Chebac: Cum vă raportați la rolurile negative?
Radu Botar: Când ai o profesie creativă ai o misiune. Trebuie să crezi în ea, să vrei să spui ceva și să faci bine. Pot să par desuet, dar eu așa văd lucrurile. Nu îmi doresc să fiu meseriaș, vreau să fiu făuritor. Să făuresc frumosul. Chiar dacă e un personaj negativ, cu cât cred mai mult în adevărul unui personaj care a venit spre mine, nu eu spre el, mă împrietenesc cu el, mă îndrăgostesc de el și văd adevărul din el. Așa îl pot iubi, fără nici o problemă, și pe Richard al III-lea.
Vlad Ivanov, Maria Rotar (fiica actorului) și Radu Botar
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de actor?
Radu Botar: Maria (fiica lui Radu Botar) avea 3 ani. Jucam la teatru în „Hoțul de mărgaritare” scris de Valeriu Anania. Jucam pe fiul risipitor. Eram foarte frumos îmbrăcat în primul act. În piesă era o secvență în care colegii îmi rupeau hainele și ajung în zdrențe. Scena era foarte dramatică. În sală, la premieră, se aude deodată: – Lăsați-l pe tata meu în pace! Nu-i rupeți hainele? Lăsați-l…
Era Maria care a considerat că trebuie să-mi vină în ajutor.
Maria
Emilia Chebac: Cine v-a văzut pentru prima data potențialul?
Radu Botar: Undeva prin clasa a X-a stăteam în fața blocului pe o bancă. Împreună cu mai mulți băieți făceam curte unor fete și, ca să ne facem remarcați, foloseam un limbaj grosolan. Pe lângă noi a trecut o dna care ne-a întrebat pe un tot aspru:
– Ce-ați spus? Ce înseamnă cuvântul asta?
Eu m-am emoționat, dar prietenul meu care era mai obraznic i-a răspuns:
– Înseamnă fată.
– Fată? Păi de ce nu spuneți fată. Soțul meu, după 30 de ani de scena la Teatrul Național din București, n-a vorbit niciodată așa.
Când am auzit i-am spus:
– Nu vă supărați, mie îmi place teatrul!
– Îți place teatrul? Atunci să vii să te vadă bărbatul meu.
M-am dus într-o zi de miercuri să mă vadă Vladimir Eggert (pe numele real Vladimir von Eggert ). Ploua și era foarte murdar pe jos. Mi-a deschis ușa un domn elegant. Îl aveam în fața mea pe George Enescu. Semăna foarte bine. Terminase la clasa dnei Lucia Sturza Bulandra și jucase pe scena Naționalului bucureștean. A fost coleg de generație cu Radu Beligan și Mircea Septilici. Mi-a spus:
– Intră tinere!
M-am crispat Apartamentul era plin de fotografii. M-am așezat stângaci într-un fotoliu.
– Ce faci? Nu e bine! Nu așa se așează într-un fotoliu. Și m-a învățat cum să mă așez într-un fotoliu.
Acest domn extrem de educat, cu 2 săptămâni înainte de a muri, mi-a zis:
– Dacă te întorci voi face actor din tine. Dacă nu te vei întoarce promite-mi că nu o să renunți.(Și nu am renunțat.)
Emilia Chebac: În prezent sunteți actor la Teatru de Nord din Satu Mare. Cum sunt colegii dvs?
Radu Botar:Am niște colegi minunați – sunt calzi și prietenoși. De când sunt aici, unii au plecat, alții au venit, dat toți sunt la fel de drăguți. Suntem ca o familie. Sunt oameni frumoși, poate cu un plus de amabilitate. Când am plecat la Satu Mare m-am dus pentru 3 luni. Apoi am zis să mai stau 3 luni și sunt și acum aici. M-am integrat. M-au ajutat teribil colegii maghiari care sunt niște actori fantastici. Au venit să mă vadă jucând, au venit să-mi strângă mâna și să-mi spună bun venit. La Turda am buletinul, am casa și am niște morminte, dar la Satu Mare am devenit al orașului. Orașul asta m-a ajutat foarte mult. Nu am cuvinte suficiente să le mulțumesc acestor oameni.
Emilia Chebac: O provocare?
Radu Botar: Fiica mea – Maria Virginia Botar.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Radu Botar:Pur și simplu de drag și din credința că, în lumea asta în care trăim acum, mai există oameni care îți vor binele.
Emilia Chebac: Aveți un motto după care vă ghidați în viață?
Radu Botar:
• Un citat biblic: „Atunci când faci bine, răul nu te va ajunge niciodată.”
• „ Întâi fă-ți bine treaba și pe urmă vorbește!”este un citat pe l-am auzit de nenumărate ori de la soția mea.
Emilia Chebac: Cineva care v-a legat pentru totdeauna de această profesie?
Radu Botar: Virgil Andrei Vâțăcare mi-a fost profesor, prieten și frate. Un regizor teribil care la Revoluție a dat cu pumnul în masa și a spus: „Am vârsta lui Hristos și dreptul de a spune adevărul.” A pus bazele Facultății de Actorie din Cluj. A încercat să facă o mulțime de lucruri. Poate de asta a ars atât de frumos. S-a îmbolnăvit de leucemie. În țară nu i s-au mai dat de trăit decât 3-4 luni. Prietenii l-au dus la Budapesta unde a mai trăit 2 ani. Înainte de a pleca la Budapesta m-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.
„Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul” – un spectator
Îmi plac oamenii care recunosc că se tem că nu se vor ridică la înalțimea așteptărilor. Îmi plac oamenii care se smeresc. Îmi plac oamenii care în ciuda tuturor presiunilor puse de societate își păzesc cu strășnicie sufletul și nu se vând. Îmi plac oamenii care se încăpățânează să-și facă profesia fără compromisuri. Îmi plac oamenii care dețin arta de a transformă vulnerabilitatea în putere. Mă refer la actorii cu har care, în ciuda tuturor piedicilor, atunci când primesc un rol, într-un film, reușesc întotdeauna ceva memorabil.
Când un actor îmbină talentul, pasiunea, perseverența și răbdarea cu un suflet ales impactul asupra spectatorilor este devastator. Nu vă speriați, nu există nici un pericol să ne dezechilibram emoțional de prea mult frumos. Sunt prea puțini actori, cu potențial, lăsați să atingă această performață. Altfel nu înțeleg de ce la premiera din București a Cardinalulul s-a spus: „Unde ai fost până acum Radu Botar, această revelație a cinematografiei românești?” A fost și este, doar că nu a fost văzut.
Cu siguranță undeva, acolo, sus Virgil Andrei Vâță e tare mândru de reușita lui Radu Botar. „Să vină Iuliu Hossu!” A venit și nu oricum. A ridicat atât de mult standardul cu acest rol, încât performanța lui va fi tare greu de atins. De depășit nu mai spun. Asta-i diferența: actorii cu har slujesc pe scenă, vedetele joacă. În film și în viață. Ne agresează irosindu-ne fără jenă sufletul, timpul și banii. Interacțiunea cu cei care împing indecentul în prim plan ne lasă goi pe interior. Devenim tot mai superficiali și mai nefericiți cu fiecare zi. Pe când frumusețea, chiar dacă este este mult mai discretă, trece proba timpului.
Regizorul Nicolae Mărgineanu a spus când a încheiat filmările: „Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” Un spectator i-a mărturisit lui Radu Botar: Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul”. Iar eu când l-am văzut pe Radu Botar cum îi dă viață episcopul Iuliu Hossu, am simțit că îngerii s-au coborât pe pământ. Am auzit un fâlfît ușor de aripi, de fiecare dată, când am văzut filmul. Pentru că nu-i așa, binele și frumosul întotdeauna fac foarte puțin zgomot.
Povestea din spatele filmului Cardinalul puteți citi aici.
Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
M-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.
„Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” – Nicolae Mărgineanu
Îmi doream un interviu cu Vali V. Popescu actorul care dă viață personajului principal în filmul „Între chin și amin”. Am vrut să-l sun, dar numele lui nu-mi apărea în agenda telefonului. Nu l-am salvat, mi-am spus. Apoi am avut o revelație. Aveam numărul de telefon al lui Tase Caraman (personajul pe care îl joacă în film).
Până în octombrie (2019), când am văzut „Între chin și amin”, nici nu știam că Vali există. A fost suficient un rol pentru ca eu și o țară întreagă să aflăm de Vali V. Popescu. 2019 a fost anul lor. Al actorilor mai puțin cunoscuți, dar care au scris istorie în cinematografia românească. Actori cu potențial, marginalizați nepermis de mult, dar care atunci când li s-a dat o șansă au reușit roluri memorabile (Vali V. Popescu – „Între chin și amin”, Radu Botar – „Cardinalul” și Roxana Lupu în „Maria, Regina României”). Vali V. Popescu este actor la Teatrul Aureliu Manea din Turda. Nu a fost visul lui să devină actor. O alegere întâmplătoare l-a introdus într-o lume fără de care astăzi nu mai poate trăi. Performanța lui din filmul „Între chin și amin”, nu este pentru oricine. Pe lângă talent și determinare a fost necesar un record sufletesc pe măsură. Tânărul actor Vali V. Popescu nu-și propune să pară, Vali este. Teatrul, alergarea, mersul pe bicicleta nu le face pentru că sunt cool, le face pentru că îl transformă frumos pe interior.
Vali V. Popescu are un timbru cu rezonanțe speciale, care îmi amintește de marii actori ai scenei românești. A muncit mult până a atins această performanță. Și pentru că iubește cărțile folosește un vocabular care mi-a arătat că pentru el arta conversației nu a murit. Am făcut eforturi serioase să nu mă las sedusă de vocea lui. În același timp am fost și teribil de revoltată. Cum poți să lași o asemenea voce și inteligență în așteptare și să mediatizezi persoane care n-au pic de respect pentru această meserie.
Emilia Chebac: Cum ai descoperit actoria?
Vali V. Popescu:Nu eu am ales-o, cumva actoria m-a ales pe mine. Eram în clasa a XI-a și aveam un coleg care își dorea să devină actor. Mergea la Școala de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște. Eram la ora de fizică când mi-a spus:
– Măi crețule, nu vrei tu să mergi cu mine la repetiții?
– Ce să fac?
– Hai cu mine la repetiții!
– Mă lași cu teatrul tău.
M-a forțat să merg. Mi-a luat ghiozdanul și a fugit cu el. Cum nu prea aveam chef de fizică m-am lăsat convins destul de ușor. Repetau „Ursul” de Cehov. Îmi amintesc că stăteam pe scaun, în studioul acela mic, dar foarte cochet din Târgoviște, și m-am simțit teribil de atras de tot ce vedeam. Mi se părea atât de firesc ce i se cerea colegului meu. Îmi tot venea să îi spun: De ce nu faci ce îți cere omul asta? Nu-l mai chinui, fă odată ce ți se spune! Intenția mea a observat-o Ștefan Lupu care ulterior mi-a devenit profesor. Așa am ajuns să merg la cursuri de teatru.
M-am dus acasă și am citit toate personajele din Cehov. Le interpretam așa cum le vedeam eu. Mi-am zis: Wow, ce lume! Dar nu știam că asta voi face în viitor. Asta voiam atunci.
Oberon – Visul unei nopți de vară – Teatrul Aureliu Manea Turda
Emilia Chebac: Care a fost momentul în care ai decis că vrei să devii actor?
Vali V. Popescu: Până am descoperit teatrul nimic nu mă mulțumea, nimic nu părea să aibă sens. La un moment dat, chiar mi-am pus mari semne de întrebare. Toți frații mei își căutau calea, numai eu nu știam încotro să mă îndrept.
Înainte de bac, în 2009, am fost la Festivalul de Teatru pentru Tineret de la Buftea. Am văzut decorurile, oamenii și bucuria lor. Se juca „Lecția” de Ionesco. Mă uitam cu 50 de perechi de ochi la spectacol și acolo am spus: Asta vreau să fac pentru tot restul vieții. M-am întors acasă cu un singur gând. Să mă înscriu la Facultatea de Teatru.
„Între chin și Amin” – Tase Caraman„Între chin și Amin” – Lia (Ana Pârvu) și Tase
Emilia Chebac: Cum ai obținut rolul lui Tase Caraman?
Vali V. Popescu: Pentru rolul lui Tase Caraman s-a organizat un casting unde au participat 600 de persoane. Din momentul în care am dat castingul și până am aflat rezultatul a durat mai bine de o lună. Într-o seară primesc un telefon de la Toma (Toma Enache – regizorul filmului„Între chin și amin” ): „Am o veste bună pentru tine. Ne auzim joi la telefon, acum nu pot vorbi mai mult.”( era undeva pe drum, cred că se întorcea din străinatate.) Ulterior a revenit: „Felicitări tu ești în rolul principal!” Mi s-a părut ireal. Era primul meu rol consistent. Până atunci făcusem doar figurație. Nu jucasem nici măcar roluri secundare, doar un rol într-un desen animat.
Spun ireal pentru că știm amândoi cum se dau rolurile și toate lucrurile importante, în România de azi. Pe pile. La noi nu a fost vorba de așa ceva.
Tase Caraman – „Între chin și Amin”
Emilia Chebac: Cum a decurs prima întâlnire cu Toma Enache?
Vali V. Popescu: Eu consider că cineva de acolo de sus mă iubește. Toma a avut inițial un alt scenariu pe care l-a pierdut. În prima variantă personajul principal era pictor. Există mărturii că în pușcărie au fost deținuții politici care au pictat, pe bucăți de pânză, cu propriul sânge. Am mers la un moment dat la o prietenă, studentă la arte, s-o iau la repetiții. „Stai că mai am puțin”, mi-a spus. Până a terminat ea, eu am luat o coală de hartie, o pensulă și am pictat, cu roșu, un clovn. Acel desen l-am pus ca fotografie temporară de profil pe contul de facebook. Fix în momentul în care Toma făcea castingul.
Când m-am dus la casting prima întrebare a fost:
– Știi să pictezi?
– Știu să țin pensula în mână, fac anumite chestii, dar nu sunt pictor. De ce mă întrebi?
– Păi am văzut ce poza ai pe facebook.
În mintea lui Toma se crease o legătură: eu pictam cu roșu, iar personajul principal picta cu sânge.
Apoi mi-a povestit despre scenariu. Am fost uluit. Sincer nu mai avea importanță dacă obțineam sau nu rolul principal. Voiam să fac parte din proiect. Îmi doream extrem de mult ca filmul să se realizeze. Uită-te și tu în ce Românie trăim!
„Niciodată!”
Emilia Chebac: Ai idee cum se aude, replica ta, acel „niciodata”? Cum ai gândit-o tu și care au fost indicațiile lui Toma?
Vali V. Popescu: Așa am simțit-o eu, Toma nu mi-a spus cum să interpretez replica asta! Dacă nu mă înșel scena asta a fost făcută, undeva în partea a II-a a filmărilor, în una dintre cele mai grele zile de filmare pentru mine. Îl auzeam pe Toma doar cu urechea periferică, atât de multă tensiune acumulasem, dar am încercat să-mi fac treaba cât de bine am putut.
Emilia Chebac: Cum a fost cea mai grea zi de filmare?
Vali V. Popescu:Cea mai grea zi de filmare m-a terminat nu fizic ci sufletește. M-am contrazis cu Toma și la un moment dat îmi puneam întrebarea dacă sunt potrivit pentru rol. Trecusem de mijlocul filmărilor și se acumulase multă tensiune. Chiar dacă ne obișnuisem unii cu alții, energia locului (Fortul 14 Jilava) și-a pus amprenta pe noi și ne-am lăsat duși de întâmplări. În momente de tensiune fiecare om încearcă să găsească adevărul lui. Eu o vedeam într-un fel, Toma în alt fel, iar un al III-lea probabil total diferit de noi 2. Așa că totul se ducea în direcții diferite și fiecare cu adevărul lui. Dar cum toți ne doream să ajungem la produsul final, am învățat să gestionam energia locului și nu ne-am lăsat copleșiti de ea. Am înțeles că misiunea noastră este ca filmul „Între chin și amin” să iasă cât mai bine.
Vali V. Popescu și Toma Enache la filmări
Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?
Vali V. Popescu: Este o întrebare frecventă pe care mi-o pun oamenii în sală. Oameni diferiți din orașe diferite. Trăim într-o societate care se bazează pe consumerism. În momentul în care nu primim, imediat, ceea ce vrem ne enervăm (fie ca este vorba de un loc de parcare, un articol vestimentar pe care îl găsim mai greu etc.) Multe chestii mărunte și fără nici o importanță ne transformă în oameni mai puțin frumoși pe zi ce trece. În timpul filmărilor am realizat ce au trăit cu adevărat acei oameni. Am fost aproape de ei, prin intermediul acestui rol, deși am experimentat într-o proporție extrem de redusă ce a fost acolo. Poate un 2%. Suficient însă, pentru mine, ca acest rol să mă transforme interior.
Emilia Chebac: Unde a fost pentru tine cea mai emoționantă premieră a filmului „Între chin și amin”?
Vali V. Popescu: Locul cu cea mai mare încărcătură emoțională a fost la Cluj. Nu exagerez cu nimic daca spun că ½ din oamenii care erau în sală au venit pentru că mă cunoșteau: direct sau indirect. Prieteni actori, alergători de la maratoanele la care am participat și prietenii de la cercetași. După film am văzut în privirea acestor oameni bucurie și căldură sufletească. Au ieșit oameni în hohote de plâns de la acest film. Emoția spectatorilor a confirmt ca acest rol a fost făcut bine. Mă priveau și nu le venea să creadă. Mulți mi-au spus că nu se așteptau ca o persoana atât de tânără să aibă maturitatea artistică necesară pentru un asemenea rol. Nu concepeau cum sunt eu în realitate și cum m-au văzut jucând în film.
Prizonier într-un imperiu al întunericului și al urii
Emilia Chebac: Ai un rol la care visezi?
Vali V. Popescu:Am 2 roluri pe care le-am imaginat:
• Îmi doresc foarte tare să joc într-un film cu acțiunea amplasată în perioada interbelică. Este un timp extrem de ofertant pentru roluri. Atunci se respectau, cu adevărat, marile personalități și valorile.
• Al II-lea rol, tot film, dar la polul opus, deși pentru mine este la fel de valoros. Un film cu un personaj care să fie alergător.
Alergător 1
Emilia Chebac: De ce alergător?
Vali V. Popescu: Iubesc alergarea montană. Am început de la câțiva km și am ajuns, în prezent, la 100 km. De obicei aleg cursele care au la bază un scop:
• Pe Valea Cernei se taie pădurile. Cineva a creat „Hercules Maraton”. Banii obținuți ajută în direcția respectivă. Am luat locul II la categoria mea de vârstă.
• La Turda s-a făcut un cros „Redam demnitatea eroilor noștri”. Există un cimitir dezafectat care cu banii strânși va fi renovat.
• Este al III-lea an în care alerg de 8 martie, în semn de respect pentru doamne și domnișoare, de la Teatrul Național de la Cluj până la Teatrul din Turda (o distanță 30 de km). Este modul meu de a le mulțumi că există. Ce poate fi mai frumos, pe lume, decât femeia?
Alergător 2
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Vali V. Popescu: Ieșirea din zona de comfort te dezvoltă. Nu am mai dat, până acum, un interviu prin telefon. Ar fi putut să iasă rău, dar și frumos. Cum observ că se și întâmpla din conversația noastră. Am intrat pe blogul tău nu cu scopul de a te testa pe tine, dacă merită să îți dau un interviu, ci pentru a descoperi despre ce oamenii interesanți ai mai scris. Eram convins că nu ei interviu oricui.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Vali V. Popescu: Soția mea Luminița – Andreea. Este pedagog, psiholog și a absolvit ca hobby Teatru de păpuși și marionete. Ai fi surprinsă ce povești îți poate spune.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Luminiței ce i-ai spune?
Vali V. Popescu: Îi mulțumesc pentru că mă îngăduie așa cum sunt și pentru modul în care m-a ajutat să mă dezvolt. Am folosit verbul „a îngădui”. Bunica ei, din partea mamei, ne-a lăsat o moștenire fără preț: „Să vă îngăduiți, maică, unul pe altul.” În momentul în care ne contrazicem, mereu unul dintre noi își amintește de cuvintele ei și brusc discuția se detensionează.
Vali și Lumi
Emilia Chebac: Ceva cu care oamenii l-ar identifica mai puțin pe actorul Vali V. Popescu?
Vali V. Popescu: Am copilarit la țară. Îmi place extrem, dar extrem de mult să muncesc pământul. Să-mi bag mâinile în pământ, să plantez copaci și să fac lucrurile să arate frumos într-o gospodarie. Aici lângă Cluj mi-am luat un teren care nu a mai fost folosit din 2006. Era dezastru. Am adunat saci de gunoaie, am defrișat toți arbuștii care au crescut acolo și am cosit cu o coasă manuală nu electrică.
Când eram mic nu-mi placea deloc să muncesc pentru că o făceam obligat de părinți
– Haide că trebuie să facem asta!
– De ce trebuie? Eu sunt copil trebuie sa mă joc, nu să muncesc!
Când am ajuns însă să am gospodaria mea, mă opream din ce faceam, ridicam capul spre cer și îi mulțumeam tatalui meu.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Vali V. Popescu: A fost un momentul în care părinții mei nu au mai putut să ne susțină financiar pe toți, fiind 7 frați, și am fost nevoit să muncesc. Eu vedeam asta ca limita falimentului la care au ajuns, ca pe un eșec pentru ei. Mai mult l-am perceput ca pe un eșec personal pentru că eu nu aveam posibilitățile materiale ale altor copiii. Când, de fapt, era contextul în care ajunsese familia mea. Ulterior s-a rezolvat și au depășit aceea perioadă. Mai târziu am realizat că acel eșec s-a dovedit o binecuvântare. Atunci când întâlnesc pe cineva ajuns în aceeași situație, pe care am experimentat-o și eu, empatizez foarte mult cu acel om și încerc să îl ajut fără să aștept nimic înapoi. Asta mă face să mă simt mai bun. Am întâlnit mulți oameni cu posibilități, dar care, din păcate, se rezumă doar la comfortul personal.
Emilia Chebac: De unde îți ei puterea Vali?
Vali V. Popescu: Îmi trag puterea din locul în care am prins rădacini, unde am avut parte de multă iubire. E suficient să mă gândesc la părinții mei și la casa în care am crescut. Acolo este izvorul de energie care nu va seca niciodată. Deși am crescut într-o casa mică, când am început să ies și am văzut lumea, am realizat de fapt: Wow, ce lume mare a putut să fie în mintea mea acasă!
2019 pentru Vali V. Popescu a fost un an bun. L-a jucat pe pe Tase Caraman, tânărul compozitor care s-a opus reeducării de la Pitești, un rol pentru care mulți actori și-ar vinde sufletul. Pe plan personal, în curand, Vali V. Popescu va deveni tatic.
Prin rolul lui Tase Caraman, interpretat magistral, România în care trăim s-a mai clintit, puțin, într-o direcție bună. Poate cu un milimetru vor spune cinicii! Da, dar prin oameni ca el care mișcă lucruri cu un milimetru putem, noi aștia care nu facem nimic, să rezistăm întregi la minte.
„Între chin și amin” este un proiect peste care nu pot trece ușor. Este un film miracol care a mutat linia orizontului în cinematografia românească. De aceea, mi-am dat o provocare. Timp de 1 an (decembrie 2019 – decembrie 2020), o dată pe lună, voi scrie un articol despre acest film. Despre oamenii care au fost parte din poveste. Despre o lume marginalizată cu bună știință, despre supraviețuitori cărora nu li se acordă interesul meritat. Despre noi, despre nepăsare și despre lipsa de implicare. Este datoria mea, ca om care să scrie, să împărtășesc despre acest film care a trezit România.
Interviul cu Vali V. Popescu, actorul despre care regizorul Toma Enache a spus „Bravo Vali, perfecțiunea a fost depășită!”, este primul articol al acestei provocari.
Am mai scris despre acest proiect. Recenzia filmului „Între chin și amin” o puteți citi aici, iar interviul cu regizorul Toma Enache aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
„Între chin și Amin” – Între Rai…Și Iad – „Între chin și Amin” (makeup Florina Mărcuță)
În urmă cu un an, în timp ce luam un interviu actriței Roxana Lupu (îl puteți citi aici) atmosfera devenise atât de relaxată încât i-am destăinuit două dorințe. Îi spuneam că vreau un interviu cu prima actriță româncă care o va juca pe Regina Maria într-un film și un alt interviu cu primul regizor român care va lua Oscarul.
O văd că începe să râdă și îmi spune „Cu Oscarul nu te pot ajuta, dar prima actriță româncă care o joacă pe Regina Maria se află în fața ta” Am simțit că rămân fără aer. Cred că am scos o exclamație de încântare care a întors toate capetele de la mesele din jur. Dacă la primul interviu nu a putut vorbi despre Regina Maria (lucra la proiect, iar Roxana este un om de onoare care își respectă contractele), iată că a venit, în sfârșit, acel momentul când pot publica, pe blogul meu, un interviu cu Roxana Lupu – prima actriță româncă care a jucat-o pe Regina Maria într-un film.
Cei care au ales-o să joace un rol atât de puternic i-au intuit la fix potențialul. Asta nu i-a împiedicat pe critici să-i cântărească talentul, iar interpretarea ei să fie răsucită pe toate părțile. A muncit din greu să dovedească că a meritat rolul. Sălile de cinema au fost luate cu asalt, iar la final reacția publicul a validat prestația Roxanei Lupu. Într-o lume care se bălăcește în impostură se pare că a devenit tot mai greu să recunoaștem adevărata valoare. Dar un proiect de esență, ca „Maria, Regina României” nu poate fi ignorat. Iar dacă actrița principală pe lângă talent și frumusețe mai are și principii atunci ne cucerește definitiv. Trăim într-o lume în care e atâta nevoie de bine și frumos încât doar dacă ești de piatră poți rămâne imun la mesajul acestui film.
Să o interpreteze pe Regina Maria, în Anul Centenarului, ar fi erodat emoțional actrițe mult mai experimentate. Despre șansa, dar și presiunea acestui rol, despre valorile în care crede, dar și despre familie, despre „Între chin și amin” proiectul lui Toma Enache, dar și despre ținuta purtată la premiera filmului ne vorbește actrița Roxana Lupu în acest interviu.
Emilia Chebac: Ce ai simțit când ai aflat că o vei juca pe Regina Maria?
Roxana Lupu: Evident că am fost bucuroasă, dar am simțit și multă panică. Eram conștientă de responsabilitatea acestui rol, de aceea, m-am întrebat constant dacă o să-l pot duce până la capăt. Nu numai în timpul filmărilor, dar și după ce s-au încheiat. Cred că autosuficiența nu este deloc benefică. Trebuie să lucrezi neîncetat. Întotdeauna e loc de mai bine. Fricile însă m-au ajutat să construiesc un personaj uman. Și regina avea slăbiciunile ei.
Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru rol?
Roxana Lupu:Am citit jurnalele ei, mărturii istorice, m-au uitat la documentare și chiar la The Crown (pentru accent). Nu m-am limitat doar la personajul Regina Maria. Am vrut să știu ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Am citit despre toate personajele. Îmi făcusem fișe cu Woodrow Wilson, Clemanceau, Lloyd George, Mae, George al V-lea. Le aveam pe perete. A fost nevoie de o muncă minuțioasă să pot înțelege nu numai personajul meu, dar și contextul epocii respective. Regina când a plecat la Paris cunoștea foarte bine cine sunt acești oameni. Din film se vede lucrul asta.
Roxana și Nicholas Lupu
Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au suținut?
Roxana Lupu: Am avut o mare susținere de la soțul meu (Nicholas Lupu), agenta mea, Jonas Grimas un regizor cu care am lucrat la Londra, câștigător al premiului Bafta, profesorul meu Liviu Lucaciși prietena mea din copilărie, Mirela. Oameni aștia m-au sprijinit atât profesional cât și personal. A fost un rol solicitant, iar fără ajutorul lor mi-ar fi fost mult mai greu. De la fiecare dintre ei am primit sfaturi extrem de valoroase.
Jonas Grimas mi-a povestit că lucra la un proiect cu o actriță care era tot tipul bine dispusă. A întrebat-o cum reușește. Aceea actriță i-a spus că nu-și permite ca oamenii, cu care lucrează, să o vadă obosită. Echipa este convinsă că ea are toate motivele să fie fericită. Dacă o văd pe ea nemulțumită, restul oamenilor de pe platou care nu beneficiază de avantajele ei, vor fi și mai nemulțumiți. Când regizorul și actorii din rolurile principale au o energie bună, automat și echipa se va comporta în consecință. Pe durata filmărilor la „Maria, Regina României” am fost tot timpul încrezătoare.
Emilia Chebac: Un moment când ai simțit că Regina Maria e cu tine?
Roxana Lupu: Am încercat să stau departe de legende. Prefer să-mi fac bine temele și să fiu cât mai prezentă în scenă. Dar momentul în care am conștientizat mai puternic, a fost a II-a întâlnire cu Lloyd George (filmată la Cercul Militar). Mă gândeam că Regina Maria chiar i-a spus i-a spus acele cuvinte. (În această scenă este și replica preferată a Roxanei: „I am Queen Victoria’s granddaughter.”)
Emilia Chebac: Ce poți spune despre condițiile de lucru la „Maria, Regina României”?
Roxana Lupu: Mi-au oferit condiții foarte bune: am avut spațiul meu, asistenta mea personală, o persoana care s-a ocupat numai de machiajul și părul meu. Din start pentru mine fost o atmosferă relaxată. Iar eu m-am putut concentra pe rol. La „Maria, Regina României” totul a fost la nivel european. Atât Alexis (Alexis Sweet Cahill – regizorul filmului) cât și Cristi (Cristi Ciurea – first Assistant Director – mâna dreapta a regizorului) m-au protejat. Nu mi-au pus într-o zi doar scene dramatice. Dacă nu mi s-ar fi permis această flexibilitate m-aș fi epuizat psihic și nu ar fi ieșit atât de bine.
Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?
Roxana Lupu:În continuare încerc să mă țin departe și să nu o idolatrizez pe Regina Maria. Sunt foarte recunoscătoare că am făcut acest rol. Eu nu cred însă că rolurile te schimbă. Îți aduc anumite experiențe. Am învățat însă de la Regină că atunci când vrei un lucru te duci după el. Eu am un bun simț care mă ține pe loc. Nu-mi place să mă bag în față, prefer să las munca mea să vorbească. Urăsc tupeul. Dar jucând-o pe Regina Maria am înțeles determinarea și dârzenia ei. Asta m-a inspirat, ca pe viitor, să fiu mult mai decisă. Deși credeam că sunt, am realizat că e nevoie să fiu și mai hotărâtă.
„Figura lui Brătianu este la fel de mare, pentru noi românii, ca și cea a Reginei Maria.”
Emilia Chebac: Între Regina Maria și Brătianu a existat un parteneriat politic de excepție. Cum ai colaborat tu cu Adrian Titieni ( interpretul lui Brătianu) în acest film?
Roxana Lupu: Am simțit că Adrian Titieni este pe aceeași lungime de undă cu mine. Este un om discret cu foarte mult bun simț, extrem de respectuos și foarte atent la oamenii din jur. Eu apreciez enorm aceste calitați. Încă de la început, a fost o simpatie între noi.
Nu vreau să vorbesc în numele lui, dar și să-l joci pe Brătianu este o mare responsabilitate. Cred că amândoi ne-am regasit în povestea asta și de aceea eram focusați să facem o treabă cât mai bună. Figura lui Brătianu este la fel de mare pentru noi românii ca și cea a Reginei Maria. De aceea de multe ori ne-am susținut din priviri în timpul filmărilor.
Emilia Chebac: Am observat că ești o prezență extrem de activă pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. De ce?
Roxana Lupu:Mi-a plăcut foarte mult când am văzut trailerul filmului „Între chin și amin”. Cred că este un proiect care trebuia făcut de multă vreme. Bravo lui Toma Enache că la făcut la 30 de ani de la revoluție. Nu aveam cum să nu susțin așa ceva. Mă bucur că este un proiect atât de bun și atât de bine primit. Reacția publicului și sălile pline dau mărturie. Mulți încă nu știu ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Alexandr Soljenițîn considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Atâția supraviețuitori au dat mărturie despre ce s-a întâmplat la Pitești, iar noi habar n-avem.
Iubirea mea a început când l-am descoperit pe Petre Țuțea. La Aiud, de Crăciun, a citit, în picioarele goale, o pledoarie despre diferențele dintre Socrate și Hristos. Cum unul este mărturisire și celălat nemântuitor. După 2 ore a căzut, iar apoi toată lumea l-a numit „episcopul de Aiud”. Prin Petre Țuțea am descoperit închisorile comuniste, apoi am început să mă documentez mai mult.
Un străbunic al meu a fost închis la Poarta Albă. Deși victimă colaterală a stat închis 7 ani. Ca român nu ai cum să nu știi despre asta. De aceea devenim din ce în ce mai nesimțitori pentru că nu ne cunoaștem istoria.
Emilia Chebac: Crezi că un actor ar trebuie să accepte orice proiect i se propune?
Roxana Lupu: Eu nu cred că un actor trebuie să facă de toate. De aceea, la finalul fiecărui proiect mă întreb: Oare o să mai lucrez? Mă întreb asta pentru că am anumite convingeri. Dacă simt că mă vând sau fac ceva sub demnitatea mea pentru un proiect nu cred în el. Avem o viață și e foarte important să o trăim cu demnitate. Am fost implicată în mici chestii care nu au avut sens și a fost absolut sinistru.
Când vezi marasmul de filme, oameni și mentalități păguboase – antiumane, antiromanești, antifrumos – e foarte greu să ai încredere ca va veni un proiect care să te reprezinte. Mulțumesc lui Dumnezeu că știu engleză și franceză.
Ținuta purtată de actrița Roxana Lupu la premiera filmului „ Maria, Regina României” Roxana are un stil bine conturat (Bluza dramatică de la premieră și cea din această imagine au aceeași croiala de bază)
Emilia Chebac: Ai avut o ținută care ne trimite cu gândul la Regina Maria, dar în același timp ți-ai păstrat și stilul tău. Cum ai ales-o?
Roxana Lupu: Am vrut ori ceva de inspirație tradițională, ori o rochie de Oscar stilul anilor ’50 cu mănuși trei sferturi, gen Carolina Herrera. Dar cum era prea costisitor să-mi cumpăr o asemenea rochie doar pentru o seară am rămas pe prima variantă. Îmi doream ceva autentic, vechi de 100 de ani. Costumul popular românesc e atât de frumos încât merită promovat. Dar ceva nu s-a legat.
Așa am ajuns, printr-o recomandare, la cele 2 fete de la IE Clothing, Emilia Tudoran și Iulia Ghenea, care fac ținute contemporane inspirate din portul nostru popular. Când am pășit în atelirul lor am realizat că este exact ce îmi doream. Voiam ceva dramatic care să transmita un mesaj. Am ales o bluză cu mâneci ample și accesorii din perle în zona gâtului. Mă bucur că am putut sa le promovez pe fete. Fac o treabă extraordinară.
Emilia Chebac: Cât de importantă este autenticitatea pentru tine?
Roxana Lupu:Ca actriță am responsabilitatea să spun anumitor lucruri pe nume și să nu renunț la autenticitate. Așa am luat audiția pentru „Maria, Regina României” și în continuare dacă nu renunț la autenticitate sper să mai am și alte proiecte care îmi vor înșela așteptările.
Emilia Chebac: Cum te-ai raportat la reacțiile oamenilor?
Roxana Lupu: Când a ieșit trailerul în decembrie (2018) îmi era foarte frică de reacția publicului. La început au fost reacții de genul: „Cine-i fata asta?”, „Nu are ochii albaștrii!”, „De ce se vorbește atât de mult în engleză?” Nu mi-au picat deloc bine și m-au făcut să mă aștept la ce e mai rău. Între timp am născut (Roxana are un băiețel de 4 luni), iar fiul meu m-a ajutat să mă detașez de genul asta de reacții. Atunci m-am eliberat și mi-am spus: Gata, de acum ce-o fi o fi!
De aceea, mesajele pozitive pe care le primesc mă bucură foarte mult, dar sunt o bucurie așezată (nu vreau să par arogantă). Ele sunt mărturie că filmul are sens pentru oameni.
Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?
Roxana Lupu: Totul. Așa am crescut. Sunt apropiată de părinții și bunicii mei. Pentru mine asta înseamnă un om împlinit. Restul vin și pleacă. Ai văzut și tu cum a fost premiera la Ateneu. Aplauze, flori și gata! S-a dus ca un fum. E foarte periculos să nu ai ceva de care să te ancorezi.
Eram în primele zile de filmare și soțul meu a trebuit să plece, la Londra, pentru un proiect. Ajungeam acasă, după 14 ore epuizante, și nu găseam pe nimeni. La filmări când toata lumea stătea după mine: mă îmbrăcau, mă machiau și îmi făceau părul, erau momente când mă simțeam ca un obiect. Îmi doream atât de mult să mă privească cineva ca pe un om și eu eram singură. Atunci am realizat că n-aș putea să fac meseria asta fără soțul meu lângă mine. Împlinirea nu se caută doar în meserie. Când ai familie nu prea e timp să ți se urce succesul la cap.
Să joci rolul Reginei Maria în anul Centenarului te poate dezechilibra. Dar toată nebunia cu premiera, turneele de promovare prin țară, aparițiile tv și avalanșa de interviuri nu au schimbat-o pe Roxana Lupu.
Fata care îmi vorbea cu admirație de Petre Țuțea
Îmi amintesc de prima noastră întâlnire. Comandase un tricou cu Petre Țuțea pe care l-a scos febril dintr-o sacoșă. Numai avea răbdare până acasă. Era atât de bucuroasă de parcă câștigase Oscarul.
A trecut un an și acum strălucea la premiera filmului „Maria, Regina Romaniei”. În mintea mea cele 2 momente se suprapuneau. Nu știu care mă atrăgea mai mult: fata care îmi vorbea cu atâta admirație despre Petre Țuțea sau actrița care a acolo pe scena Ateneului Român narcotiza o sală întreagă lăsând-o înmărmurită de admirație.
Pe scena Ateneului Român la premiera filmului „Maria, Regina României”
Actrița Roxana Lupu e total atipică: de la modul onest în care și-a construit cariera, la valorile sănătoase în care crede, până la ținuta aleasă pentru premieră. Într-o lume în care rochiile sunt despicate până la indecent, ea nu a lăsat nici un milimetru de piele la vedere.
Roxana Lupu împreună cu soțul ei, Nicholas sunt fondatorii Arttis Academy – o academie de învățare creativă care organizează cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. (Detalii despre Arttis Academy găsiți aici)
Înainte de acest interviu, am mai mers încă o dată la film, a III-a oara, doar ca să simt pulsul sălii. M-a impresionat o doamnă de o vârstă venerabilă care urca scările sprijinindu-se de brațul nepotului ei. S-a așezat pe același rând cu mine. La final am întrebat-o dacă i-a plăcut filmul. „Foarte mult!” mi-a răspuns, iar nepotul ei a adăugat: „ Este a II-a oară când îl vede.” Acestă doamnă citise toate interviurile, văzuse toate aparițiile tv și știa totul despre Roxana. Am rugat-o să facem împreună o fotografie ca să i-o trimit Roxanei. În timp ce eu mă așezam lângă Regina Maria știți ce a făcut? Întâi a mângait ușor fotografia Roxanei și apoi s-a așezat cu sfială lângă ea. Iar eu am stat acolo lânga ea, gândindu-mă că actrița care joacă în rolul Reginei Maria, deși nu are ochii albaștrii, a adus atâta bucurie în sufletul bătânei doamne. Asta într-o țară în care din ce în ce mai mulți oameni nu știu sau nu vor să-și respecte seniorii.
Am văzut în sală fete de 10-12 ani și adolescente căzute în admirație pentru Roxana, tineri care au venit ținându-se de mână, cupluri tinere cu copii destul de mici, oameni maturi ajunși în acel moment critic al vieții când blazarea preia comanda, români stabiliți în alte țări, persoane singure, dar și grupuri de peste 10 persoane, bunici cu nepoți, chiar și 3 generații: bunici, părinți și nepoți. La finalul filmului pe chipul tuturor se citea bucuria.
Roxana, România te iubește!
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografii: Abis Studio + arhiva personală a actriței Roxana Lupu
Într-o lume în care mediocritatea devine pe zi ce trece tot mai stăpână, iar talentul este călcat în picioare, să iau un interviu unui om ca Toma Enache a fost o mare bucurie. În aceste timpuri când fiecare vrea să devină celebru peste noapte cu un fleac, apare „Între chin și amin”un proiect alarmant de profund care ne întoarce la adevăratele valori.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru filmul „Între chin și amin” aș alege miracol. A fost miracol la Pitești atunci când Toma Enache s-a decis să facă acest film. Miracolul și-a pus amprenta asupra distribuției de la actorul principal până la figuranți. Miracolul a făcut ca un scenariu ignorat să reînvie. Miracolul a făcut ca un regizor pe punctul de a renunța, sprijinit de soție (Of, ce face dragostea asta!), să găsească resurse să o ia de la căpăt. Când moralul a revenit la cote normale, Toma Enache și-a pus tot sufletul și toți banii într-un proiect care avea doar 2 alternative: succes sau eșec. Miracolul a ales prima variantă. Am convingerea că tot miracolul va purta acest film, în viitor, în locuri în care nici un film românesc nu a mai scris istorie până acum.
Tot miracolul m-a făcut pe mine să scriu o recenzie, la ora 3 din noapte, după ce am văzut filmul „Între chin și amin”. Am primit atâtea aprecieri pentru acel articolul încât l-am recitit să văd ce are atât de special. Nu pare scris de mine. Cineva, de acolo de sus, mi-a călăuzit fiecare cuvânt.
„Între chin și amin”, povestea lui Tase Caraman care nu a cedat în timpul reeducării de la Pitești, este un film despre rezistența prin credință. Acest interviu cu Toma Enache vine să dezvăluie cât „chin și amin” se află în spatele acestui proiect.
Emilia Chebac: Care a fost momentul în care te-ai decis să faci un film despre fenomenul Pitești?
Toma Enache: Ideea de a face un film despre Pitești a pornit de la întâlnirea lui Tache Rodaș cu torționarul lui Stănescu care era calugăr. M-a impresionat atât de tare încât am vrut să-l cunosc. L-am întâlnit la Pitești când se făcea o slujbă de pomenire în Camera 4 Spital. Locul unde s-au petrecut toate nenorocirile. Am simțit un fior în tot corpul și acela a fost momentul când am decis: Trebuie să faci un film! Trebuie să mărturisești ce s-a întâmplat aici! Și n-am putut să mai scap de acel gând.
Emilia Chebac: Cum s-a scris scenariul?
Toma Enache: Senariul s-a scris rapid. Prima variantă am pierdut-o prin judecată. A fost o adevărată nebunie. Prefer să nu intru în detalii. Am fost distrus. Numai aveam resurse pentru un al II-lea scenariu. Soția mea mi-a spus: „Toma, la cât ai citit, poți scrie 10 scenarii nu unul. Uite am să te ajut eu. Dacă promiți că te apuci de scris, eu corectez. Scriem împreună”. Soția mea, Elena a fost cea care m-a susținut.
„Eu ca regizor îi aleg pe cei pe care îi prețuiesc”
Emilia Chebac: Ești renumit că nu poți filma decât cu oameni pe care îi prețuiești. De ce respecți atât de mult acest principiu?
Toma Enache: Eu mă bag în proiecte grele. Dacă nu aș alege oameni pe care să-i prețuiesc nu am putea trece împreună prin momente dificile. Când omul știe că este prețuit și efortul din partea lui este altul. Face totul cu alt sens. Nu cedează la greu.
Emilia Chebac: Cum i-a influențat pe actori Fortul 13 Jilava, locul unde ai turnat o parte din film?
Toma Enache: Toți actorii au fost tulburați de filmările de la Jilava. Toți conștientizam că acolo nu numai că au fost închiși oameni ani de zile, dar au fost torturați, umiliți și nevoiți să mânânci lături. Iar nouă, cu 3 mese/zi și seara mergând acasă să dormim, tot ni se părea groaznic de suportat. De aceea, în primele zile de filmare unii erau atât de marcați încât numai aveau nevoie de machiaj. Arătau atât de obosiți, de încercănați încât erau de acolo.
Emilia Chebac: Un moment de „chin” la filmări?
Toma Enache: A fost un punct groaznic după prima săptămână. Nu filmasem nici 30% din ce ne propusesem. Îți imaginezi ce înseamnă asta când ai bugetul limitat? Probabilitatea de a prelungi cu încă o săptămâna e zero. Cu toate astea eram fascinat de modul cum ieșise puținul acela. Era exact ca în visurile mele. Asta m-a făcut să spun: Cu Dumnezeu înainte! Am făcut tot ce a ținut de mine. Nu numai eu ci și restul echipei. Tot timpul apăreau piedici: ba nu mergea lumina, ba se defecta ceva. Gândește-te cum era. Să te duci de la ora 7 și nici la 10 să nu filmezi. M-am lăsat în voia sorții. Și nu știu cum s-a întâmplat, dar în săptămânile următoare am recuperat.
Toma Enache și Vali V. Popescu
Emilia Chebac: Cum l-ai ales pe Vali V. Popescu?
Toma Enache:Realitatea este că actorul pentru rolul principal s-a ales singur. Pentru Tase Caraman au rămas pe lista 3 actori. I-am spus celui pe care l-am ales: Dacă fac filmul cu CNC o să iei o anumită suma, dacă îl fac independent o să iei doar jumătate.
Discutam cu soția mea că Vali V. Popescu are un fel de a se raporta la credința care îl face mult mai potrivit pentru rol. Eram cu inima strânsă că nu va fi Vali. Dar actorul, care a fost prima opțiune, a renunțat să vină pe bani puțini. Refuzul lui i-a deschis drumul lui Vali spre acest rol. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Vali este un om atât de bun, de serios, de sufletist și credincios încât aceste calități au dat și mai mare valoare personajului.
Emilia Chebac: Ai știut de la început ce actor vei lua pentru fiecare rol?
Toma Enache: Nu. I-am spus Ancăi Similarde la Cluj (asist. univ. drd. la Facultatea de Teatru și Televiziune – Cluj Napoca și actriță la Teatrul de Nord – Satu Mare): Am nevoie de câțiva tineri serioși, slabi la constituție care să vină facă figurație în filmul meu. M-a mișcat foarte tare cei care și-au dorit să facă parte din proiectul asta.
Am fost profund impresionat de 2 tineri, care au terminat teatrul și s-au oferit să facă figurație, încât le-am dat roluri: Bogdan Sălceanu – Ștefan Mareș și Remus Stănescu – poetul.
Părintele Stavros trebuia făcut de altcineva. Cu 2 zile înainte de filmări actorul respectiv mi-a spus că rolul este prea mic și nu mai vine. Laurențiu Stan era plecat în vacanța cu soția. Deși figurant m-a sunat să mă anunțe că vacanța lui se termina cu 2 zile după ce încep filmările. I-am spus că nu e cazul să-și întrerupă concediul. Și-a anulat 2 zile de vacanța și a venit la filmări. El voia sa facă parte din proiect chiar dacă nu avea un rol. M-a impresionat atât de tare încât i-am dat rolul Părintelui Stavros.
Emilia Chebac: A existat în scenariu un rol creat pentru un anumit actor?
Toma Enache:Când lucram la scenariu știam că Constantin Cotimanis va juca în rolul lui Ciumău. A fost un rol scris pentru el.
A fost un rol scris pentru Constantin Cotimanis
Emilia Chebac: Cineva care și-a depășit atribuțiunile de actor?
Toma Enache:Kira Hagi în afara de actriță a lucrat ca second AD (assistant director). A fost pe platou în fiecare zi de dimineața până seara. Dădea telefoane, transporta oamenii. Nu i-am cerut eu, Kira s-a oferit să facă asta. După ce a fost second AD, a văzut cum stă treaba, a ajuns și first AD. Și-a dorit să învețe din toate departamentele și a vrut să fie aproape de tot proiectul.
Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru familia ta acest proiect?
Toma Enache:Soția mea, părinții ei, au fost implicați în film. Inclusiv sora mea, iar cumnatul meu din America a ținut să dea o mică sposorizare, deși nu este om de afaceri. Soția mea a fost de acord ca tot ce am câștigat din alte proiecte să investim în acest film, deși eram conștienți că nu vom recupera nici jumătate din banii băgați în proiect.
„Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film”(Elena și Toma Enache)
Emilia Chebac: Ești un om norocos. Când a apărut Elena în viața ta?
Toma Enache: Eu și Elena ne cunoaștem din 1998. Ne știm de 21 de ani. Ne-am căsătorit în 2002. Mi-a dăruit un băiat care are acum 9 ani. Un copil cuminte care nu ne-a făcut niciodată probleme. La cât suntem de ocupați când ajungem seara acasă el este cel mai bun antistres.
Emilia Chebac: Omul care te-a susținut cel mai mult cu proiectul „Între chin și amin”?
Toma Enache: Soția mea. Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film.Poate alte filme da, dar nu și „Între chin și amin”. Ea a scris cel mai mult la acest scenariu. Eu am structurat. Ea scria 60 de pagini, eu tăiam 40. Apoi o lua de la capăt. Ea înțelege foarte bine ce vreau și de ce vreau. Spre final când ne puneam să discutăm scenariul spunea singură: „cred ca o să scoți asta, aici trebuie să fie mai concentrat, asta sigur rămâne.”
Emilia Chebac: Ai o replică preferată pe platou?
Toma Enache: Am o vorbă atunci când lucrurile ies bine. Foarte bine, perfecțiunea a fost depășită! Ne amuzăm teribil. Bravo Vali, bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!
Metamorfoza lui Laurențiu Stan în părintele Stavros (machiaj – Florina Mărcuță)
Emilia Chebac: Cine este omul, teribil de talentat, care s-a ocupat de machiaj?
Toma Enache:Florina Mărcuță a făcut un machiaj care nu s-a mai făcut până acum în filmul românesc. I-am arătat fotografii din filme, de Oscar, cu ce aș vrea eu. Am întrebat-o: Crezi că poți face și tu așa ceva? „Da, Toma cum să nu”. Eram sceptic. După probe, când am am văzut că este exact ce îi cerusem nu mi-a venit să cred.
Emilia Chebac: Ești conștient că filmul tău i-a unit pe romani? Într-o țara atât de dezbinată e un lucru extraordinar. Care e secretul?
Toma Enache:Când este vorba de o chestiune de esență românii se unesc. Filmul asta este un exemplu. Uite câți romani au făcut eforturi și m-au ajutat să ducem „Între chin și amin” în toată țara. Despre asta e vorba:
• Când vine un om de afaceri român și spune: „Toma mă ocup eu de tot, dar vreau să vii cu filmul asta și în orașul nostru.”
• Când un preot român sună și spune: „Toma vreau să aduci filmul la Gherla și la Aiud.”
• Când un primar român spune: „Vreau neaparat să aduci filmul la noi la Curtea la Arges, la Timișoara etc.”
• Când un român scrie pe Facebook și își îndeamna prietenii să mearga la film.
• Când văd o sală plină de romani.
Ce dovezi mai mari de unire în jurul unor valori de suflet și spirit românesc vrei?
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Toma Enache:În primul rând pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre film și doi pentru că ai scris unul dintre cele mai frumoase articole care s-au publicat despre „Între chin și amin” (îl puteti citi aici).
Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană interesantă despre care ai vrea să citești pe blogul meu?
Toma Enache:Soția mea, Elena Enache scenaristul principal al filmului. Ar avea multe să-ți povestească. Are un bunic, Ion Buftea, care a fost deținut politic la Canal. Mulți din familia ei au fost anticomuniști convinși și sunt renumiți că au făcut mulți ani de pușcărie.
Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii care sunt familiarizați cu subiectul? (supraviețuitori, urmași ai foștilor deținuți politici, istorici)? (interviul a fost luat cu ceva timp în urmă. De aceea o parte din nume nu apar)
Toma Enache:
• George Cușa – supraviețuitor al reeducării de la Pitești – era sceptic și mi-a mărturisit că nu credea că o să se facă un film atât de bun despre fenomenul Pitești.
• Nepoata lui Toma Arnăuțoiu a fost teribil de impresionată.
• Părintele Necula a vorbit atât de frumos despre film.
• Președintele Asociației Foștilor Deținuți politici – Octav Bjoza.
• Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, născută în pușcărie. Tatal ei șeful luptătorilor anticomuniști din Dobrogea a fost arestat împreună cu toată familia. Dna Zoe Rădulescu mi-a fost profesoară de franceză în clasa a II-a.
• Ion Băurceanu una din celulele de la Jilava îi poartă numele.
• Filip Iorga și Florin Caragiu au scris atât de frumos despre film.
• Le-a plăcut filmul Danielei Zeca – Buzura, Luciei Hossu-Longin și lui Dan Pița.
„Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Nicolae Mărgineanu
Emilia Chebac: Un om din industria filmului care a susținut proiectul „Între chin și amin”?
Toma Enache:Nicolae Mărgineanu după ce a văzut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” m-a felicitat și mi-a spus că am jucat extraordinar. Când a auzit că vreau să mă apuc de „Între chin și amin” mi-a spus că dacă am nevoie îmi poate da camera și echipamentele lui. Chiar dacă am folosit o cameră mai performantă, faptul ca mi-a oferit echipamentul cu care lucra m-a emoționat teribil.
După ce a văzut „Între chin și amin” mi-a spus: „Toma m-ai făcut să plâng la vârsta mea. Incredibil ce ai făcut tu. Nu pot să cred că ai adunat atâta lume, într-un mall, la un film cu asemenea subiect. Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Simțeam cum omul asta extraordinar chiar se bucura pentru succesul meu. (Un interviu cu dl. Nicolae Mărgineanu în care mi-a vorbit extraordinar despre Toma aici.)
Emilia Chebac: Cum ai reușit să gestionezi toată avalanșa asta de entuziasm stârnită de filmul „Între chin și amin”?
Toma Enache: Nu sunt la prima experiența. În 2013 am mai făcut un film „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Impactul asupra aromânilor a fost devastator. Ce am reușit cu să fac cu „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” pentru aromâni am făcut și cu „Între chin și amin” pentru români. Cum se comporta românii acum așa s-au comportat aromânii când a apărut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”.
De la regizorul Toma Enache am primit unul dintre cele mai frumoase complimente de când scriu pe emiliachebac.com: „Observ că ție îți plac chestiile astea care au adâncime.”
Au trecut 70 de ani de la arestările din 1949 și 30 de ani de la căderea comunismului și vinovații nu au fost pedepsiți. Într-o Românie în care vorbim mult și facem puțin regizorului Toma Enache este o excepție. Filmul acestui regizor cu har a reușit să ne elibereze din somnolența care ne ținea captivi în ignoranță. O țară întreagă a reacționat extraordinar la mesajul filmului „Între Chin și Amin”. Săli pline, recenzii în neștire, foști deținuți politici aplaudați minute în șir, povești din trecut, adânc ascunse în inimă, au fost aduse în actualitatea după proiecția acestui film. Proiectul lui Toma Enache a generat o conexiune emoțională care nu s-a mai întâmplat până acum în cinematografia românescă. Meritul lui Toma Enache este cu atât mai mare cu cât acest film, care a zuduit o țară întreagă, nu a primit din partea statului român nici un leu.
Dar cum filmul lui Toma a fost vegheat de la început de o aripă de înger, sunt convinsă că miracolul, despre care am vorbit la începutul acestui articol, nu și-a terminat încă misiunea. Cum aș putea încheia acest interviu cu Toma Enache? Bravo Toma, perfecțiunea a fost depășită! Zbor frumos filmului „Între chin și amin” spre Oscar!