Etichetă: film&teatru

Categorii
Cultură Interviuri

Un interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu despre „Cardinalul”

Mă îndreptam spre sediul Ager Film să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu despre ultimul film al domniei sale – „Cardinalul”.

Era o dimineața de toamnă. Un soare blând punea în valoare vegetația năucitor de frumoasă de pe zidurile caselor. Îmi amintesc perfect pentru că încercam să mă concentrez pe ce vedeam și mai puțin pe ce simțeam. Chiar dacă mă documentasem temeinic și stăpâneam subiectul, ceva mă neliniștea. Iar aveam să răscolesc trecutul. Eram perfect conștientă că lumea închisorilor comuniste rămâne în continuare pentru mine o rană deschisă. Un subiect despre care se vorbește prea puțin: din neștiință, ignoranță sau nepăsare. Nu am o atracție nefirească pentru suferința consumată în acea perioadă așa cum se crede. Am, mai degrabă, o datorie morală, ca om care scrie, să vorbesc despre acest subiect.

„Cardinalul” un film tulburător de dureros, dar și tulburator de frumos a venit să facă dreptate unui om pe care comuniștii l-au scos din cărțile de istorie: Episcopul Iuliu Hossu.

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea filmului „Cardinalul”?

Nicolae Mărgineanu: Episcopul Iuliu Hossu, printre ardeleni, este un nume foarte respectat. Dintre toți foștii deținuți politici, preoții greco – catolici, au fost considerați, prin atitudine și comportament, modele la cel mai ridicat nivel. Era foarte tentant să fac un film despre cel care, la 1 Decembrie 1918, a citit în fața românilor strânși la Alba Iulia proclamația Unirii. Iuliu Hossu a fost preot militar pe toată durata Primului Război Mondial oferind sprijin spiritual românilor din spitalele militare (Austria, Boemia și Moravia). În timpul celui de-al II-lea Război Mondial refuză să plece din Transilvania și rămâne alături de comunitatea de credincioși care ajunseseră din nou sub ocupația maghiară. A salvat mulți evrei clujeni de deportarea în lagărele naziste (fapt recunoscut de fostul rabin al Clujului Moshe Carmilly – Weinberger). În 1948 a fost arestat. A răbdat cu o consecvență de neclintit condițiile inumane prin care comuniștii au încercat să-i înfrângă rezistența. A preferat să rămână în închisoare decât să renunțe la cultul greco-catolic. Nici când i s-a propus titlul de Mitropolit al Moldovei nu s-a dezis de credința sa.

Emilia Chebac: Comuniștii au interzis, în 1948, cultul greco-catolic. Pentru a introduce cititorii în contextul acelei perioade povestiți ce s-a întâmplat cu credincioșii?

Nicolae Mărgineanu: Mulți dintre liderii greco-catolici erau deja arestați. În bisericile greco-catolice lumea venea la slujbă, dar nu era preot. Dacă din preoții tineri avea vreo unul curaj să țină slujbă noaptea venea duba după el și a 2-a zi biserica rămânea iarăși fără preot. Din acest motiv, oamenii s-au îndreptat spre bisericile catolice ale ungurilor, ceea ce pentru ardeleni a fost foarte dureros. În acele timpuri a existat o solidaritate, cum rareori se mai întâmplase, între români și unguri. Religia i-a unit.

Emilia Chebac: Care este diferența între greco-catolici și ortodocși?

Nicolae Mărgineanu: Greco-catolici și-au păstrat ritul ortodox, dar ascultau de Papă. Or asta nu le convenea comuniștilor. Dacă Patriarhul Bisericii Ortodoxe putea fi controlat, cineva din afara țării nu. De aceea, Vaticanul era considerat în slujba imperialismului.

Radu Botar

Emilia Chebac: Cum a ajuns Radu Botar să joace rolul Episcopului Iuliu Hossu?

Nicolae Mărgineanu: Bogdan Nechifor, cel care l-a jucat pe pr. Arsenie Boca în „Poarta Albă”, mi-a spus de Radu Botar: „Există un actor foarte bun la Turda, ar fi bine să-l încerci și pe el.” A venit la probă. Când a intrat pe ușă am simțit că el este. Era foarte aproape de Iuliu Hossu, tras la față, spiritualizat, un bărbat de 55 de ani al cărui chip nu trăda traiul bun al zilelor noastre.

A dat proba, dar nu i-am spus pe loc. Am vrut să fiu sigur, de multe ori m-am repezit să aleg pe cineva apoi a apărut altcineva mai potrivit. Am așteptat 2-3 zile până i-am dat răspunsul. La început m-am temut, el nu are experiență de film. Actorii de teatru au alte obiceiuri.

L-am coordonat destul de puțin. Nu a fost nevoie, a pătruns imediat în personaj și s-a identificat cu el. Chiar și la actorii foarte buni sunt momente când se simte partitura. La Radu Botar nu a fost nici o clipă vorba de așa ceva. S-a uitat pe sine însuși și a fost episcopul Iuliu Hossu. A fost extraordinar. Rareori se întâmpla așa ceva. Îl respect și îl admir foarte mult pentru acest lucru. Radu Botar a fost fără îndoială un dar trimis de destin.

Emilia Chebac: Credeți ca Radu Botar a fost intimidat de rol?

Nicolae Mărgineanu: Nu știu. A fost peste așteptările mele. Cred că s-a gândit la acest rol ca la o onoare și a dat ce a avut mai bun din el.

Episcopul Iuliu Hossu citind Proclamația Unirii în fotografia lui Samoilă Mârza
Și replica ei în „Cardinalul”

Emilia Chebac: Când am văzut „Cardinalul” am simțit că Radu Botar a avut binecuvântarea Episcopului Iuliu Hossu pentru acest rol. Dumneavoastră ce credeți?

Nicolae Mărgineanu: Filmam pe un câmp din apropierea Bucureștiului scena Unirii. Era ger și Radu Botar își pierduse vocea. L-am chemat la postsincron, dar nu a ieșit nimic. La avanpremieră de la Sighet (unde am fost invitați de Ana Blandiana) am luat aparatul de filmat sperând să mergem într-o pădure undeva unde era liniște. Nu s-a putut, Radu era tare grăbit. Atunci în curtea Sighetului am mai întregistrat încă o dată fără a avea originalul textului, noroc că avem eu pe telefon ce trebuia să spună, și aia a întrat în film. Vocea care se aude în scena Unirii la Alba Iulia este întregistrată la Sighet (exact acolo unde episcopul Iuliu Hossu a fost închis). De multe ori m-am gândit că Iuliu Hossu de acolo de sus ne urmărește. Uneori aveam senzația că este foarte aproape de noi.

Emilia Chebac: L-am văzut pe Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”, în filmul dvs. Cum a ajuns să joace în „Cardinalul”?

Nicolae Mărgineanu: Faptul că el a îndrăznit să facă un film despre Pitești mi se pare extraordinar. A reușit cu bani puțini să facă un film puternic și emoționant. Mă bucur mult să văd ca un regizor tânar a ales această direcție.

Este un actor bun, deși nu este actor. A mai jucat un rol principal în filmul lui „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Un film foarte frumos, poetic și special. Mi-a plăcut așa de mult încât atunci când am avut un rol pentru el i l-am dat. Ne simpatizăm reciproc și avem cam același traseu.

Emilia Chebac: Cum vă alegeți actorii?

Nicolae Mărgineanu: N-am o metodă. Îi aleg intuitiv când simt că aduc ceva bun personajului. Când este o partitură grea, cu mai multe replici, nu iau un actor începător. Dacă se poate prefer să lucrez cu aceiași actori. Între noi se creează o prietenie, iar când citesc un scenariu nou asociez un personaj cu un actor cunoscut. Identific mai ușor roluri pentru cei care îmi sunt dragi.

Avem nevoie de filme istorice

Emilia Chebac: De ce astazi se fac atât de rar filme istorice?

Nicolae Mărgineanu: Sunt foarte costisitoare. De aceea, m-am rezumat doar la închisoare și momentul Unirii. Mai aveam o secvență în timpul războiului (Primul Război Mondial) când preotul militar Iuliu Hossu îl întâlnește într-un cort de răniți pe fotograful Samoilă Mârza (Cristi Iacob) care este rănit. Au o discuție despre ardelenii care luptau într-un război ce nu era la lor (pe frontul austriac din Galiția și pe cel din Italia) și cu toate astea erau puși în prima linie. S-au purtat îngrozitor cu ei (din 70 000 soldați originari din Transilvania, 5000 erau români). Iuliu Hossu îi spune lui Samoilă Mârza: „Ai răbdare că până la urmă toată suferința asta va fi răsplătită.” A avut dreptate, iar cei 2 se vor reîntâlni în scena Unirii.

Episcopul Iuliu Hossu și fotograful Samoila Mârza (Cristi Iacob)

Iuliu Hossu a fost făcut episcop, la 32 de ani, de Carol împăratul Imperiului și rege al Ungariei prin decret imperial. Mi-ar fi plăcut să introduc o asemenea secvență, dar cum banii au fost puțini nu a fost posibil. Bugetul „Cardinalulul” a fost ca pentru un film de actualitate. Am avut noroc cu cei de la Jilava care m-au ajutat mult cu zeghele și chiria.

Emilia Chebac: Dle Mărgineanu sunteți greco-catolic?

Nicolae Mărgineanu: Sunt născut greco-catolic după tata, ortodox după mama. Cu decretul dat de comuniști, în 1948, am trecut cu toții la ortodocși. Soția mea (actrița Maria Ploae) este tot ortodoxă, copii născuți înainte de 1989 sunt tot ortodocși. E o stare de fapt. Mi-ar fi foarte greu să trec la greco-catolici. Am revenit la credință datorită actorului Dragoș Pâslaru (astăzi monahul Valerian). Când am filmat „Capul de zimbru” m-a întrebat: „De când nu te-ai mai spovedit?” Mi s-a făcut o rușine îngrozitoare și mie și soției. Așa ne-am apropiat, cu pași timizi, de biserica ortodoxă. Nici nu mi-a trecut prin cap să revin la greco-catolici.

Iată unde a dus o dezbinare făcută de statul comunist! Închipuiți-vă o biserică care a fost a greco-catolicilor, iar apoi 42 de ani a fost ortodoxă. Preoții ortodocși care au slujit acolo s-au implicat și au făcut îmbunătățiri. Normal că atunci când a fost redată greco-catolicilor au apărut conflicte.

Emilia Chebac: Ce reprezintă familia pentru dvs?

Nicolae Mărgineanu: Totul. Familia este înaintea profesiei. Să ai o relație de durata e un privilegiu, iar eu am avut mare noroc cu Maria. Acum când au venit și nepoții stabilesc o alta legatură decât cea părinte copil. Ca tata eram destul de ocupat și, din păcate, nu prea am avut timp de copii. Acum stau cu o plăcere extraordinară cu nepoții. Le ofer iubire, iar ei îmi dau înapoi înzecit. E minunat să descopăr cum li se contureaza personalitatea de la o săptămână la alta.

Credit foto

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Nicolae Mărgineanu: Nu refuz nici un interviu în perioda când filmul urmează să fie lansat. Din 2 motive: pentru publicitate, dar și pentru că, uneori, unii jurnaliști nu vin neaparat spre mine cu un gând bun și trebuie să fac fața și unor astfel de situații. Să nu spună că le întorc spatele. Nu e nici o supărare dacă scriu împotriva filmului.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană căreia să-i iau un interviu?

Nicolae Mărgineanu: Viorel Ilișoi – un reporter independent care face reportaje foarte temeinice. S-a angajat 2 săptămâni ca gunoier. După ce i-am citit articolul am un respect enorm pentru acestă profesie. Scrie cu talent, dar mai ales cu inima. Pătrunde în locuri unde nimeni nu vrea să pătrundă.

Răul și urâtul în „Cardinalul”
Binele și frumosul în „Cardinalul”

Emilia Chebac: De ce credeți că răul și urâtul seduce mai mult decât binele și frumosul?

Nicolae Mărgineanu: S-ar putea să fie o dezintoxicare. În timpul socialismului am trăit cu 2 personalități: acasă vorbeai ceva, în societate fie tăceai, fie vorbeai doar ce era permis. În momentul răsturnării orânduirii am avut parte de surprize care m-au oripilat. Doar lucrurile rele au ieșit la suprafață, foarte rar ceva bun. Mai mult, unora le era rușine să spună că fac bine. Și așa să faci bine a devenit desuet. Când de fapt să faci bine e ceva normal. Sunt mulți oameni anonimi care trăiesc frumos și au o credința morala exemplară. Astfel de oameni am întâlnit în cartea lui Viorel Ilișoi.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Nicolae Mărgineanu: Eram student în anul III la chimie. După revoluția din Ungaria a venit iar un val de arestări. În 1958 am fost dat afară din facultate. Mi-au spus că pot lucra ca muncitor în domeniu, iar eu prostul chiar am crezut. Nimeni nu voia să mă angajeze. Atunci am întâlnit oameni de un cinism brutal. Își beau cafea când mă respingeau. Un alt fiu de deținut politic, care lucra ca șofer, mi-a spus că era mare nevoie de șoferi și din acest motiv nu au mai fost atât de stricți cu dosarele. Am făcut școala de șoferi, iar apoi am condus tractor, autobuz, camion de lapte și de pâine. A fost o experiență frumoasă.

În 1964, când au ieșit ultimii deținuți politici, s-a renunțat la dosare. Chiar din foștii deținuti au intrat la facultate. Am fost reprimit la Chimie, dar nu am vrut să mă mai duc. Din foștii mei colegi doar 2 foarte buni lucrau în cercetare, dar munceau pentru lucrările șefului de partid. Restul făceau naveta, în provinie.

Aveam 27 de ani cand am dat la operatorie de film. Credeam că sunt bătran, dar majoritatea aveam aceeași vărsta. Am fost coleg cu Dan Pița și Mircea Veroiu. Între noi exista o libertate extraordinară de a discuta. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am fost dat afară de la chimie, am ajuns să fac film, un domeniu de care sunt foarte mulțumit acum.

Emilia Chebac: Chiar dacă este un film istoric în „Cardinalul” apar răsturnări de situații care fac filmul extrem de atractiv. Cine a scris scenariul?

Nicolae Mărgineanu: Prima variantă de scenariu a fost făcută de mine după Memoriile episcopului Iuliu Hossu. Era liniar și destul de plictisitor. Bogdan Adrian Toma, scenaristul filmului, l-a transformat în altul, mai atractiv, dar fără a se abate de la traseul episcopului Iuliu Hossu.

A creat o poveste și un conflict, inventându-l pe capitanul Argeșanu (Ioan Andrei Ionescu) un torționar, fiu de preot, neobișnuit de inteligent. Tot rodul imaginației lui Bogdan este și Otilia (Maria Ploae) sora directorului închisorii care ne oferă informații prețioase despre starea de atunci. Preoții nu voiau să aiba de a face cu cei care aveau în familie torționari. A introdus și un poet (Richard Bavnoczki). Deși aceste presonaje sunt fictive în filmul meu, se știe că în realitate au fost multe asfel de cazuri.

Bogdan Adrian Toma a făcut filosofia la Cluj, a câștigat Loteria Vizelor după care a plecat în SUA împreună cu soția și copii. Acum este lector universitar la Chicago, dar cu sufletul este tot în România. Scrie scenarii foarte bune. A urmat acolo o școala de film și se simte asta în fiecare personaj și scenariu construit de el. Am colaborat foarte bine împreună.

Victimă și Torționar (Radu Botar și Ioan Andrei Ionescu)
Episcopul Iuliu Hossu și Otilia (Maria Ploae)
Poetul Enache Viziran (Richard Bavnoczki)

Emilia Chebac: Domnule Mărgineanu, până la urmă ce contează cu adevărat în viață?

Nicolae Mărgineanu: Dragostea și în profesie și în familie. Este singura care rămâne. Cine nu este capabil să ofere dragoste este un om sarac.

Emilia Chebac: Cum vă doriți să rămână „Cardinalul” în memoria spectatorilor?

Nicolae Mărgineanu: Ca un omagiu adus episcopului Iuliu Hossu.

Interviul cu dl. Nicolae Margineanu îl voi purta în suflet toată viața. Nu-mi amintesc, de când scriu pe acest blog, să mai fi avut o conversație atât de armonioasă cu cineva. Domnia sa mi-a anticipat întrebările incomode făcându-mi misiunea mult mai ușoară. E posibil că religia „Cardinalului” să deranjeze pe unii. Tocmai aici este marea provocare. Se știe că pentru caracterele mici religia devine un subiect inflamabil. Toleranța însă este apanajul sufletelor mari.

Ce aș putea să mai spun? Cât de impresionată am fost de generozitatea cu care mi-a vorbit despre echipa „Cardinalului”? Cu atât mai mult venind din partea unui om căruia viața i-a pus prea multe piedici. Dar domnia sa în loc să se înrăiască a devenit mai empatic. 50 de ani de comunism nu au fost suficienți să-i schimbe principiile, scara de valori și caracterul. Regizorul Nicolae Mărgineanu nu este străin de lumea pușcăriilor comuniste. Tatăl dumnealui, psihologul Nicolae Mărgineanu a făcut 16 ani de închisoare.

Tonul echilibrat, economia de gesturi, chipul luminos și plin de blândețe al regizorului Nicolae Mărgineanu, atât de rare în lumea noastră, m-au făcut să plec de la acest interviu cu o stare de bine și frumos. Cred în măreția sufletească a celor care înțeleg un sentiment și știu să-l transmită mai departe. Iar credința și dragostea care îl definesc pe regizorului „Cardinalului” cu siguranță au cântârit enorm în geneza acestui film.

Aș vrea să închei acest articol făcând trimitere la o scenă tulburătoate din film. Iuliu Maniu (fost prim ministru al României și președinte al PNȚ) și episcopul Iuliu Hossu se reîntâlnesc după 30 de ani la închisoarea Sighet. Își amintesc de 1 Decembrie 1918, momentul în care la Alba Iulia au stat în fața unei adunări de 100 000 de oameni.

Iuliu Maniu: Unde o fi acum mulțimea aceea?
Iuliu Hossu: Cu puțin noroc o să se adune din nou.
Iuliu Maniu: Preasfințite, trebui să trăiești să te adresezi din nou mulțimii.

Episcopul Iuliu Hossu a murit în 1970 și nu a mai avut acestă șansă. Prin „Cardinalul” interpretat magistral de Radu Botar, Iuliu Hossu se adresează din nou mulțimii. Am văzut filmul de 2 ori. Prima dată pentru a mă familiariza cu povestea filmului pentru interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu. A II-a oara am urmărit doar interpretarea lui Radu Botar. Oricât aș vrea să-i găsesc o scăpare cât de mică, nu reușesc. Și chiar dacă pentru unii cititori voi părea exaltată, cred cu tărie că, în „Cardinalul”, atunci când Radu Botar l-a interpretat pe episcopul Iuliu Hossu îngerii au coborât pe pământ. Mergeți să vedeți filmul! O să plecați de acasă cu fruntea în pământ, copleșiți de griji, și o să vă întoarceți cu spatele drept. Știți de ce? Pentru că una este să fii român ca Iuliu Hossu, episcopul Unirii și alta este să fii român ca un politician al zilelor noastre.

În 1969 un emisar special Papei Paul al VI-lea îi aduce la Căldărușani (unde episcopul Iuliu Hossu avea domiciliu obligatoriu) hotărârea Sfântului Scaun de a fi promovat cardinal. Guvernul Român pune o condiție: să plece la Roma și să nu mai revină în țară. Refuză. „Decât cardinal făra turmă la Roma, mai bine simplu păstor în mijlocul turmei mele.” Este numit cardinal „in pectore”. O denumire păstrată doar în inima papei, deoarece situația politică din Romania nu permitea să fie cunoscută public. Abia după moartea sa a devenit oficială. Iuliu Hossu a fost primul cardinal al nației române.

Moare în 28 mai 1970 ora 9:00, iar ultimele cuvinte au fost: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă.”

Pe 2 iunie 2019 Iuliu Hossu, episcopul Unirii, a fost beatificat de Papa Francisc, alături de alți 6 episcopi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Mai multe informații despre cardinalul Iuliu Hossu, episcopii greco-catolici închiși la Sighet și eroii care au făcut România Mare găsiți în cărțile Luciei Hossu-Longin: „Credință nepieritoare” și „Oameni mari care au făcut România Mare”.

Credit foto: pagina de facebook a filmului „Cardinalul”

Categorii
Cultură Interviuri

Un interviu cu regizorul Lucian Sabados despre transferul de putere

Credit foto: Cornel Crătineanu

Până să-i iau acest interviu știam nepermis de puțin despre omul talentat care este Lucian Sabados. Nu auzisem nici de piesa „Schimb urgent … trei surori” regizată de domnia sa la Teatrul Maria Filotti din Brăila.

Asta nu m-a oprit, acolo, în sală, să intuiesc o poveste în spatele acestei piese. Prea au jucat bine toți actorii, prea simțeam că regizorul este cu tot sufletul alături de ei. În timpul spectacolului, la scenele de mare încărcătură emoțională privirea îmi era atrasă fără să vreau de acest om. Vedeam cum între actori și regizor exista o „chimie” pe care eu una nu o mai întâlnisem până atunci. În aerul sălii vibra ceva, ceva mai mult decât fluxul emoțional care se transmite, de obicei, între actori și spectatori.

Consider „Schimb urgent … trei surori” una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultima perioadă. Ce o face atât de specială? După interviul cu Lucian Sabados am realizat că nici un regizor nu va putea ridica, prea curand, la o asemenea intensitate emoțională piesa „Schimb urgent … trei surori”.

Emilia Chebac: Ce v-a făcut să introduceți acestă piesă în repertorul Teatrului Maria Filotti din Brăila?

Lucian Sabados: Calitatea, dar mai ales tema principală a piesei – transferul de putere de la o orânduire la alta, de la comunism la o societatea liberă, democratică. Realitatea a dovedit că omul nu se poate schimba atât de ușor și nici adapta peste noapte la un sistem diferit. Lucrurile se petrec în timp. Oamenii, care au prins cele 2 perioade, se regăsesc în acest spectacol. Sunt extrem de atrași și de lumea din culisele scenei. „Schimb urgent … trei surori” este o piesă foarte iubită de spectatori.

Credit foto: Cornel Crătineanu

Emilia Chebac: A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că autorul nu este rus. Cum a ajuns un american să scrie o piesă de teatru care se petrece în Rusia?

Lucian Sabados: Piesa lui Nagle Jackson m-a fascinat pentru că este teribil de apropiată de situația noastră. Autorul, profesor de dramaturgie din Chicago, a obținut o bursă Fulbright la Sankt Petersburg chiar în perioada în care s-a făcut schimbul de putere între Gorbaciov și Elțîn. A lucrat în teatru și, deși un observator neutru, a surprins cu o acuratețe extraordinară, în piesă, realitatea acelei perioade. Tocmai asta șochează.

Credit foto: Cornel Crătineanu

Emilia Chebac: V-am observat cum urmăreați actorii în timpul spectacolului. Am simțit că piesa asta reprezintă mult pentru dvs. Există o poveste cu care rezonați?

Lucian Sabados: În prezent, sunt director la Teatrul Maria Filotti din Brăila, după ce am fost mult timp directorul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Într-o zi, după 22 de ani, cineva din administrația Ploieștiului a decis că eu pot fi înlocuit. Am fost nevoit să mă dau la o parte. Nu fac un caz din asta. Au fost mulți directori de teatru îndepărtați pe motive politice.

La 3 luni după ce am avut permiera piesei „Schimb urgent … trei surori” la Braila, am fost în turneu cu ea la Ploiești. La finalul spectacolului m-am reîntâlnit cu mulți dintre spectatorii care mă apreciau și mă urmăreau. Unii mai înlăcrimați, alții mai puțin, dar toți mi-au spus: „Piesă asta este despre dvs.” Nu are nici o legătură cu mine, le-am spus, dacă există anumite similitudini este o pură întâmplare!” Dar într-adevar era și situația mea.

Emilia Chebac: O întâmplare din timpul acestui spectacol care v-a făcut inima să se oprească?

Lucian Sabados: S-a întâmplat la un spectacol obișnuit, în Brăila. Un coleg mai tânăr de la lumini care a preluat spectacolul de la un maestru de lumini cu mare experiență, la final a omis să lumineze penultima scenă în care apăreau cele 2 femei din corpul tehnic împreună cu actrița Ludmila. Este o scenă mută, dar de o intensitate emoțională cu totul deosebită. Am simțit că mi s-a rupt sufletul. Probabil fiind la început, a avut emoții și a uitat să pună lumina pe cele 3 actrițe care joacă foarte bine și au roluri grele de dramă.

Emilia Chebac: O pasiune în afară de teatru?

Lucian Sabados: Jazzul este marea mea pasiune după teatru. Am făcut muzică de la 6 ani până în clasa a VIII-a. Mama mea, Viorica Sabados, a fost o minunată profesoară de pian și canto din Ploiești. A studiat la Conservatorul din București. Nu a făcut o carieră solistică pentru că s-a dedicat familiei.

Pasiunea pentru jazz am moștenit-o de la tata. Am descoperit-o la 8 ani și de atunci n-am mai renunțat la ea. Am avut un club de jazz în Ploiești (între 2003-2013). După cel de la Sibiu era cel mai important club, în acea perioada. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu cânt. La Braila, în garsoniera mea din teatru am o clapă foarte bună unde să studiez, plus alte 3 piane de concert în teatru. E o pasiune care la un moment dat a devenit și profesie.

(Lucian Sabados are o colaborare cu actrița Claudia Motea în spectacolul „Te-ai gândit vreodată?” Un recital de Jazz şi Poezie – proiect Libris Editorial)

Credit foto: Mihail Cratofil

Emilia Chebac: Numele dvs. e grecesc?

Lucian Sabados: Nu. Bunicul era român de lângă Sighetul Marmației. Îl chema Săbăduș. Bunica era nemțoaică. Dar dacă tot m-ați întrebat, soția mea are sânge grecesc. Bunicul ei a fost Nicolae Polidor un arhitect de renume în Ploiești și unul din cei mai importanți acuareliști ai țării. Asta-i Romania, cu familii mixte.

Emilia Chebac: Ați terminat Critică de Teatru la București. Nu văd la dvs. boema aceea pe care am întâlnit-o în mediul artistic. O fi de vină moștenirea germană?

Lucian Sabados: Sunt un om foarte disciplinat, punctual și riguros într-o țară în care rigoarea este una din mai micile virtuți. Talentul fără rigoare se pierde pe undeva.

Emilia Chebac: Cine vă ține pe linia de plutire în momentele grele?

Lucian Sabados: Familia evident. De 6 ani mă împart între Ploiești și Braila. Când mi se face dor merg acasa. Dar nu sunt deloc o victimă, beneficiez de o înțelegere minunată a Primarului din Braila și a colegilor mei din Teatru. Așadar familia și colegii de multe ori mă ajută să merg înainte.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți soție dvs. ce i-ați spune?

Lucian Sabados: Îi mulțumesc că a apărut în viața mea în momentul în care trebuia. Trăiesc într-o lume foarte agitată. Soția mea, Alexandra este inginer, dar cu un suflet de artist și cu o rafinată cultură. Are o mare sensibilitate și finețe, o distincție nativă, calități care o impun atunci când este prezentă la un eveniment. Se impune de multe ori fără cuvinte. Lucruri care au dispărut astăzi. Și eu am măsură, dar ca leu îmi place să impresionez asistența. Uneori chiar reușesc…

Emilia Chebac: Credeți în zodii?

Lucian Sabados: Da. Sunt leu născut pe 16 august, în aceași zi cu Bill Evans, o personalitate uriașă, un renumit pianist de jazz și cu Madonna, care în ciuda exceselor ei rămâne pe scena o mare artistă.

Credit foto: Cornel Crătineanu

Emilia Chebac: De ce ați aceptat acest interviu?

Lucian Sabados: Recomandările Claudiei Motea au contat foarte mult. Dar cu fiecare interviu caut să dezvălui aspecte nu numai personale, ci și despre instituțiile și oamenii care m-au însotit în viață.

Emilia Chebac: O provocare?

Lucian Sabados: Regia de teatru și relația cu actorii din distribuții!

Emilia Chebac: Care este cel mai important lucru adus de dvs. pe scena celor 2 teatre?

Lucian Sabados: Lucrul cel mai important pe care l-am adus eu la Ploiești și ulterior la Brăila a fost cultivarea și încurajarea, cu disperare chiar, a atitudinii profesioniste a actorului față de rolul lui și după 2 ani și după 5 ani de la premiera. Sunt unele teatre care de mult au „plecat steagul”. După un an nu mai recunoști spectacolul, nu mai spun ce se întâmplă după 3 ani. De aceea, eu ca regizor dar și ca director urmăresc cu acribie să se păstreze ce am creat împreună. Când actorul uită ce a construit împreună cu regizorul, și-și permite anumite libertăți după un timp, mi se pare un act, cel puțin, laș.

Credit foto: Cornel Crătineanu

Emilia Chebac: Nu întâmplător pun o întrebare care este, cred eu, firul roșu al piesei despre care discutăm. De ce răul și urâtul au o putere de seducție mai mare decât binele și frumosul?

Lucian Sabados: Pentru că este mai ușor de vândut. E mult mai simplu să faci rău decât să faci bine. Pentru că suntem cu toții relativi de multe ori, derizorii. Pentru că nu avem măsură, iar când începem să avem discernământ, deja este prea târziu, avem o vârstă înaintată și numai putem schimba lucrurile.

Emilia Chebac: Cum v-a afectat cariera faptul că nu v-ați înscris într-un partid politic?

Lucian Sabados: Consider o greșeală imensă, pentru un director de teatru, să se cantoneze politic. Este cea mai fragilă condiție să fii ancorat la remorca unui partid. De aceea, am rezistat 22 în fruntea Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Indiferent cine a venit la putere nu m-a afectat, până într-o zi când un nimeni a decis că numai este locul meu acolo.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvantare?

Lucian Sabados: Nu consider un eșec înlăturarea mea de la conducerea teatrului din Ploiești. A fost mai degrabă un șut interesant care m-a ajutat să mă reinventez. La 56 de ani, iată că se poate. În Brăila am cunoscut o comunitate la care țin foarte mult. Puțin știu ce lume bună există încă în Brăila, ce oraș cosmopolit este încă. E drept departe de strălucirea începutului de sec XX, dar totuși o lume care are timp de cluburi de istorie, de sociologie, de literatură etc. Mi se pare fabulos că într-o lume în care nu avem nici un fel de perspectivă mai există oameni care să se întâlnească pentru pasiuni comune.

Emilia Chebac: La finalul acestui interviu îmi explic încărcătura emoțională pe care am trăit-o în timpul acestui spectacol. Aș vrea să-mi spuneți dvs. în ce proporție vă regăsiți în acestă piesa?

Lucian Sabados: Mă reprezintă 100% ceea ce este foarte rar. Nu am ales-o pentru a vorbi despre povestea mea. Ar fi fost stupid și egoist. O consider una dintre cel mai puternice piese care vorbește despre un moment crucial în istoria omenirii – când ești nevoit să treci la o altă orânduire total nepregătit. Și nu știi nimic despre pârghiile sociale, politice și economice. Am fost ca niște miei duși la tăiere.

Credit foto: Cornel Crătineanu

„Am fost ca niște miei duși la tăiere.” Ceea ce actorii au jucat acolo pe scenă, noi spectatorii am experimentat în viață. Am fost nevoiți să ne adaptăm. Pentru faimă și bani unii și-au vândut sufletul și și-au călcat în picioare principiile. Alții au devenit victime, fără să le treacă prin cap, să se opună. Alții au luptat, dar tot au pierdut. Învingători și învinși. Așa e construită lumea. La noi însă nu este capitalism, e mai degrabă piraterie. Granița dintre învingători și învinși e atât de fragilă încât în 24 de ore aluneci din vârful piramidei la baza ei. Până la urmă pierdem toți, iar viitorul nu sună deloc bine.

Ne plac spectacolele, filmele și cărțile în care ne regasim. Cu ce am rezonat eu în acesta piesa? Mă doare să văd cum valorile sunt marginalizate de o societate care mă sufocă cu false modele. Dar se pare că numai eu ci și Nagle Jackson a gândit la fel. Vă reamintesc că piesa a fost scrisă de un american, un martor mult mai obiectiv decât mine care am experimentat „transferul de putere”.

Vă invit să vedeți piesa „Schimb urgent … trei surori”. Nu vă place ce citiți, zguduie prea mult? Doamnelor, domnilor este lumea în care trăim! Dar viața reală oricât ar fi de grea are și momente frumoase. Plângi și râzi, cazi și te ridici, suferi, dar ești și fericit. Iar acolo unde lucrurile o iau razna de tot, în cele din urmă, justiția divină își face simțită prezența. Poate de aceea, de multe ori confundăm viața cu teatrul și teatrul cu viața. Iar interviul cu Lucian Sabados, regizorul spectacolului „Schimb urgent … trei surori”, îmi confirmă asta din plin.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Credit foto: Cornel Crătineanu

Credit foto: Cornel Crătineanu
Credit foto: Cornel Crătineanu
Credit foto: Cornel Crătineanu
Credit foto: Cornel Crătineanu
Credit foto: Cornel Crătineanu
Categorii
Cultură

„Între chin și amin” un film de Toma Enache

E ora 3 noaptea. Mă răsucesc de pe o parte pe alta, încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Renunț, mă ridic din pat, deschid laptopul și degetele încep să zboare pe tastatură. Filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” s-a dovedit o experiență pe care nu o pot păstra doar pentru mine. Ani de zile am așteptat un asemenea de film.

De fiecare dată când citeam un material despre pușcăriile comuniste și Experimentul Pitești apărea obsesiv întrebarea: de ce nu se face un film? Mă săturasem să întâlnesc oameni care nu știau nimic despre duritatea metodelor folosite de torționari, împotriva elitelor intelectuale, politice și religioase încarcerate în perioada comunistă. Sunt atâtea filme despre Holocaust, dar nici unul despre fenomenul Pitești.

La 13 ani cărțile despre Holocaust m-au introdus pentru prima dată în intimitatea răului. În naivitatea mea credeam că Holocaustul reprezintă răul absolut. Dar mai târziu aveam să aflu că în timpul „reeducării” de la Pitești răul a atins un primitivism care întrece orice imaginație. Dacă Holocaustul a însemnat exterminarea evreilor de către naziști, fenomenul Pitești a însemnat exterminarea românilor de către români. La Pitești erai frate contra frate, prieten contra prieten. În lagăre evreii erau supuși la o muncă epuizantă în scopul exterminarii. La Pitești a fost însă și mai rău. Pentru a se lepăda de convingerile politice și religioase, deținuții erau torturați zi de zi, loviți chiar și atunci când primeau mâncare sau apă și culmea sadismului trăiau cu torționarul în aceeași celulă.

Metode de tortură folosite la închisoarea Pitești găsiți aici.

În perioada 1948-1952 când a avut loc „reeducarea” de la Pitești, cu siguranță în iad s-a făcut liniște. Diavolii s-au declarat învinși, au scos carnetele și au început să ia notițe. Pe Pământ, în România, oamenii inițiau cel mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană.

Toma Enache

Când îmi pierdusem orice speranță, aflu că regizorul Toma Enache pregătește un film „Între chin și amin” despre Experimentul Pitești. Filmările s-au făcut la închisoarea Jilava. Urmăream în fotografiile postate pe pagina de facebook a filmului cât de frumos se conturează proiectul. Citind materiale despre film, am descoperit că Toma Enache pune mare preț pe valorile umane: „Eu ca regizor îi aleg pe cei care îi prețuiesc” De aceea, un actor care are șansa să fie admis în echipa lui, va primi întotdeauna un rol care îl va pune în valoare. Pe măsură ce mă adânceam în documentare îmi plăcea tot mai mult acest om. Cuvintele lui „În loc să-și onoreze eroii, Romania onorează în continuare comuniștii” m-au convins că filmul nu va fi o dezamăgire. Nerăbdătoare am început să număr zilele până la data apariției în cinematografe.

Prin filmul „Între chin și amin” l-am descoperit pe Vali V. Popescu actorul care îl joacă pe tânărul compozitor Tase Caraman. Intuiția lui Toma Enache și talentul lui Vali V. Popescu au făcut ca rolul unui supraviețuitor al Experimentului Pitești să se apropie de perfecțiune. Rar am mai văzut pe cineva capabil să exprime agonia, frica, curajul și tandrețea cu atâta naturalețe. Modul cum și-a înțeles Vali V. Popescu personajul, umilește lejer prestațiile actoricești cu care suntem sufocați până la indecent în ultima vreme. Jocul inteligent, trăsăturile rasate și ochii care știu să spună o poveste conturează minunat un personaj care ți se strecoară discret în suflet.

Mereu m-am dat în vânt, la actori, după genul acela de fizionomii, ușor desuete, care pot juca orice. Când te identifici prea mult cu perioada în care trăiești se simte impostura. Vali este avantajat de un fizic care îl recomandă pentru o diversitate de roluri: un tânăr fiu de boier din Belle Époque care se ruinează la Paris, un escroc sentimental din perioada fanariotă, un haiduc, un scriitor din Bucureștiul interbelic, un evreu din timpul Pogromului de la Iași, dar și un jurnalist de investigație contemporan. Cel mai mult mi-aș dori să-l văd pe acest actor, care lucrează la Teatrul din Turda, într-un film în care să joace rolul unui partizan din munți. Asta așa, pentru că este greu să uit acel „niciodată” cea mai redutabilă formă de rezistență din film.

Vali V. Popescu

Kira Hagi a fost marea revelație din distribuția filmului „Între chin și amin”. Prima dată mi-a atras atenția cu proiectul „Martha”. E greu să porți povara numelui Hagi și să performezi la același nivel cu cel care l-a făcut celebru. Dar sunt convinsă că va reuși. Faptul că este născută pe 27 martie Ziua Internaționala a Teatrului nu cred că este deloc întâmplător. La Kira Hagi nici o replica nu a sunat fals. Deși a avut un rol secundar, personajul ei Tana are atâta putere încât îl domină pe Constantin Cotimanis în scena în care cei 2 se înfruntă. M-am întrebat de ce este atât de credibilă. Poate pentru că este parte din poveste. Străbunicul matern a fost închis 15 ani la Aiud. Bunicul matern a fost trimis la muncă forțată la canal. Unchiul bunicii a fost închis la Pitești. Se pare că „ dușmanii de clasă” din arborele genealogic al tinerei actrițe au pregătit-o pentru rolul Tanei.

Am sentimentul că fata asta talentată ne va rezerva multe surprize.

Constantin Cotimanis este, în acest film, reîncarnarea diavolului pe Pământ. Un Cotimanis brutal până la insuportabil, șeful închisorii domină prin violență nu numai deținuții, dar și publicul din sală. Urletele lui m-au făcut să mă simt amenințată de câteva ori. Personajul lui C. Cotimanis și-a impus forța până la capat. Ciumău, mi-a amintit de naziștii pasionați de muzică clasică, dar care printr-un gest trimiteau evreii la moarte. Mă bucură că Toma Enache i-a oferit șansa unui rol atât de complex. Filmul „Între chin și amin” m-a făcut să înțeleg că puterea și forța nu sunt sinonime. Prin putere schimbi oameni, pe când prin forța doar terorizezi. Tana e puternică (l-a întors pe Iancu de unde se rătăcise), pe când Ciumău în afară de a băga frica în oameni nu e în stare de nimic memorabil.

La finalul filmului îl uram pe Constantin Cotimanis. Proiectam asupra actorului personalitatea lui Ciumău. În timp ce scriam articolul am realizat că în mintea mea actorul îl eliminase complet pe omul Cotimanis. Mi-am amintit că l-am văzut în vara asta, la Vila Florica, la mormântul Brătienilor. Ca o reparație morala, omul nu este deloc o fiara. Doar un actor talentat.

Torționar și victimă – Constantin Cotimanis și Vali V. Popescu
Ion Dichisianu și Constantin Cotimanis

Câmpul de maci care apare în film îl asociez cu paltonul roșu din „Lista lui Schindler”. Este frumosul într-o lume în care Dumnezeu a fost trimis în exil. Mi-a plăcut teribil cum prin această alternanța de scene, subtil Toma Enache strecoară speranța.

Întreaga echipă a depus o muncă fantastică. Nu am scris despre fiecare actor în parte pentru a nu vă strica surpriza. Mai dau un singur indiciu. În film există o poveste de dragoste între Tase și frumoasa profesoară Lia. Aceasta iubire este ancora de care se agață Tase pentru a rezista.

Tase și Lia – Vali V. Popescu și Ana Pârvu
Ana Pârvu

Pe durata filmului, în sală, s-a așternut o liniște cutremurătoare. Între replicile actorilor puteai auzi, cu ușurință, cum păianjenii își țes pânza. Dintre cei care au venit la film m-a impresionat un grup de 6-7 baieți extremi de vocali când au intrat în sală. Credeam că vor pleca în primele 20 de minute. Nu numai că au rezistat pâna la final, dar cred că nici nu s-au atins de cutiile cu pop corn. Erau în spatele meu și n-am auzit nici măcar un ronțait. A mai fost o familie cu 2 copii: unul de 13 ani, altul de 17. Să petreci o seară de vineri uităndu-se la un film dur despre fenomenul Pitești, când adolescenții preferă alternative mult mai amuzante, e mare lucru.

Am ieșit din sala la 00:30. În mall eram doar noi spectatorii, paznicii și o liniște apăsătoare. Și deodată am auzit preț de câteva secunde bune cum bat clopotele. Cu siguranța era rodul imaginației mele. Dar le-am auzit! Le-am interpretat ca pe o rugă pentru risipă de personalitate, talent, cultură și șansă care a pierit la Pitești.

O scenă cutremurătoare

Toma Enache și echipa lui și-au încheiat misiunea. Acum e rândul nostru al spectatorilor să împărtășim mai departe. O lume normală așa ar trebui să funcționeze. Când primești ceva ești dator să dai mai departe. Personajele din filmul „Între chin și amin”au murit, suferit și rezistat pentru că nu au putut să renunțe la o lume normala. O lume normală nu există fără Dumnezeu, fără credință și fără memorie.

Acolo în sala de cinema a rămas o parte din sufletul meu. Cum aș putea să le mulțumesc lui Toma Enache și echipei lui decât urându-le: Avânt frumos filmului „Între chin și amin” spre inimile oamenilor!

Mergeti la film, dovediți că nu suntem cum ne vede Ciumău în scena finală. „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul asta este ficțiune.”

Mulți spun că este prea dur și că nu pot suporta suferința. Dacă alegem în felul ăsta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor tulbure.

Nu toți avem stofă de eroi, dar am putea măcar să le cinstim memoria. „Între chin și amin” filmul lui Toma Enache asta face le cinstește memoria și ne mai spală din păcate.

Caravana „Între chin și amin” va merge în această lună prin toată țara.

Fotografiile sunt luate de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. Multe din fotografii am înteles ca sunt făcute de Matei Cotimanis.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură

„Much Love – Decalog Teatral” – Claudia Motea

Despre Claudia Motea am vorbit cu drag și cu un tsunami de emoții la evenimentul de lansare a cărții ei „Much Love – Decalog Teatral” editată de Libris Editorial.

Se spune că ai un presentiment înainte de o întâlnire care îți va marca viață. Ei bine, eu n-am avut! Eram pregătită pentru un interviu cu actrița româno – canadiană Claudia Motea, o persoană cu un parcurs profesional interesant, convinsă fiind apoi că la final ne vom vedea fiecare de drumul nostru.

Cineva avea însă alte planuri cu mine. Astăzi asociez aceea întâlnire cu un joc al hazardului, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O întâmplare pe care aș asocia-o mai degrabă cu o aripă de înger decât cu un zar norocos. Între noi s-a creat o conexiune emoțională și așa a intrat Claudia în viața mea.

De aceea, nu vreau să mă limitez a vorbi doar despre artista Claudia Motea, minimalizând omul Claudia Motea. Sunt 2 noțiuni care la Claudia nu pot funcționea separat. Nu aș putea vibra la jocul scenic al actriței, dacă nu ar exista în spate un om cu o mare dechidere a inimii. Mixul acesta atât de bine închegat o face specială în spațiul teatral românesc.

Profesional Claudia Motea are o misiune artistică cumulată: actriță, dramaturg, scriitoare, traducătoare, profesor de artă dramatică și director artistic al Teatrului Nostrum (teatru independent afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).

În noua ei carte „Much Love – Decalog Teatral”, Claudia abordează 2 genuri teatrale: creații dramatice originale și traduceri proprii din literatura nord-americană contemporană a unor comedii de succes.

Traducerea unei piese de teatru nu este deloc atât de simplă cum pare. Dar pe lângă o cunoaștere perfectă a limbii engleze, Claudia mai deține câteva atuuri inaccesibile traducătorilor de rând. A locuit în Canada 10 ani, suficient pentru a ajunge să stăpânească subtilitățile limbii engleze, dar și să înțeleagă o cultură complet diferită de cea lăsată acasă. Familiarizată cu mirajul și povestea din spatele scenei, s-a pus în pielea actorilor, iar asta i-a șlefuit substanțial calitatea traducerilor.

Transpunerea pieselor din engleză în româna s-a făcut cu un limbaj accesibil, făra a afecta firescul. Nu s-a pierdut valoarea limbii vorbite, iar adaptarea la spațiul cultural a locului acțiunii s-a făcut armonios.

Piesele de teatru traduse de Claudia în cartea „Much Love – Decalog Teatral” constituie o activitate de pionierat în peisajul românesc. De mult se simțea nevoia unui proiect care să aducă o notă de prospețime în circuitul teatral din România.

Am spus că nu vreau să las în plan secund omul Claudia Motea. Eu cred că ea face parte din categoria aceea extrem de rară a oamenilor magici. Acum să nu vă închipuiți că acești oameni presară puțin praf de stele, învârt o baghetă și va schimbă destinul peste noapte. Mă refer la acei oamenii care te susțin și îți sunt mereu alături.

La lansarea cărții „Much Love – Decalog Teatral”
Claudia Motea cu Alina Sava

Omul Claudia Motea mi-a mărturisit că dacă nu joacă pe scenă, ea moare! Ca la fiecare reprezenție acolo sus pe scenă îi rămân fâșii din suflet și că lumea ei nu poate funcționa fără iubire. Iar lovitura de grație a venit când mi-a spus „nu interacționez cu persoane rele. Prostia o accept, dar nu și răutatea!”

M-am tot întrebat cum a apărut această conexiune între noi două? Iubesc teatrul. De aceea, am avut mereu o slăbiciune emoțională pentru actori. Când văd o piesă de teatru, cu care rezonez, am senzația că încerc o pereche de aripi. După 2 ore petrecute acolo sus, când cobor în lumea reală, în jurul meu totul îmi pare altfel.

După ce m-ai ajutat de atâtea ori să zbor, astăzi aș vrea să iei o mică pauză. E rândul meu să-ți spun: Zbor frumos cărții, Claudia!

Și pentru că este un eveniment organizat de Libris Editorial închei cu ceva care spune mult despre artistul și omul Claudia Motea.

La întrebarea mea, atunci când i-am luat interviul: O colaborare de suflet aici în România? Claudia mi-a raspuns: Am o frumoasă colaborare cu Libris Editorial. Iubesc toată echipa lor. Sunt exact genul acela de oameni pe care mi-am dorit să-i întâlnesc de când am revenit în România. Între noi totul decurge armonios și profesional.
Libris Editorial funcționează după îndemnul #Respect yourself/ Oferă-ți timp pentru lectură!

Elena Dițu, Dana Anghelescu, Virgil Oniță, Claudia Motea, Elena Scurtu
Cu Felix Goldbach

Interviul cu Claudia Motea îl puteți citi aici.

Să vă mai spun că, datorită Claudiei, m-am înscris la un curs de teatru? Sunt tare curioasă unde mă va purta această experiență.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Povestea unei cărți „SHALOM, ISRAEL!” – interviu cu Claudia Motea

Interviul cu actrița româno-canadiană Claudia Motea mi-a dezvăluit o femeie care, indiferent unde a purtat-o viața, nu și-a trădat niciodată pasiunea. Însă nu actoria m-a condus la Claudia, ci cartea scrisă de ea „SHALOM, ISRAEL!”. Trebuie să recunosc, prima dată, am fost atrasă de imaginea de pe copertă. Apoi am deschis-o și am simțit că trebuie să scriu, pe blogul meu, povestea acestei cărți.

Claudia Motea a absolvit Facultatea de Teatru și Film din București, și-a făcut ucenicia la Teatrul Național din Craiova, iar apoi a pleacat cu spectacolul „Danaidele” (regia Silviu Purcărete) pe Broadway. La 27 de ani rămâne în New York doar cu o valiză și 20 de dolari în buzunar. În perioada newyorkeză a lucrat ca vânzătoare, chelneriță și babysitter. Tot atunci primește o bursă Sorbonne 4 pe care o refuza și decide să emigreze în Canada (unde a rămas 10 ani).

Aici după ce a învățat limba engleză, a scris, a jucat și înființat o companie de teatru. În cadrul festivalurilor de teatru și film (din Canada), Claudia Motea s-a impus atât ca actriță, dar și ca dramaturg. Dovadă numeroasele premii cu care a fost recompensată: Best Actress, Best Original Script, Best Production, Best Audience Award și o nominalizare Brickenden Award similar cu Premiul de Excelență în dramaturgia canadiană.

În prezent trăiește în România. Este actriță, dramaturg, scriitoare, profesor de artă dramatică și director artistic al Teatrului Nostrum (teatru independent afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).

Emilia Chebac: Cum îți alegi proiectele?

Claudia Motea: Am o structură independentă, trec totul prin filtrul meu. Sunt în punctul în care pot să-mi aleg singură proiectele. De obicei, merg pe proiecte one woman show și proiecte de colaborare cu alte teatre. Deocamdată nu aș putea să fiu angajata unui teatru de stat. Conformația mea este de argint viu, îmi place să călătoresc și să întâlnesc oameni.

În Canada am reluat activitatea artistică de la zero. Am fost nevoită să mă dezvolt pe mai multe planuri: actorie, scris, producție teatrală și cinematografică. Necunoscând limba engleză, mi-am găsit singură oportunități să pătrund pe scena canadiană. Asta mi-a accesat latura creativă: am început să scriu piese de teatru și să-mi creez roluri pentru a fi acceptată de comunitatea lor. Experiența canadiana m-a forțat, la aproape 30 de ani, să am o misiune artistică cumulată: actor, scriitor, dramaturg și producător de spectacole.

Emilia Chebac: Ce tip de roluri te-au definit în Canada?

Claudia Motea: În majoritatea cazurilor am avut roluri de emigrantă. Dramaturgii canadieni din provincia Ontario au ajuns să scrie roluri pentru mine. Când era o audiție pentru un rol de emigrantă, mai ales rusoaice, prezentam credibilitate și eram prima lor alegere la casting. Spuneau: „O avem pe Claudia Motea pentru rolul ăsta.”

Am debutat pe scena teatrului canadian, în spectacolul „You Can’t Take It With You”, cu rolul unei rusoaice – Ducesa Olga, verișoara lui Rasputin. Unul din visurile mele este să traduc această piesă și să o jucăm aici în România. Este o producție cu mulți actori.

A Fost Odată
Pușlamaua de la etajul 13
Iubește-mă… America!

Emilia Chebac: Proiecte artistice de suflet?

Claudia Motea:
• Iubește-mă… America!, un spectacol teatru-film, în regia regretatului Al.G. Croitoru. L-am scris și făcut cu tot sufletul. Interpretez 8 personaje cu vârsta între 25-80 de ani.
• Pușlamaua de la etajul 13 de Mircea M. Ionescu. La Roma am jucat-o în fața a 5000 de spectatori…
• O emisiune de teatru pentru copii la TVR2 – A Fost Odată, în care am interpretat 36 de personaje.
• În Los Angeles – Romanella Nostradamus – am jucat cu magicianul Brandon Scott la The Magic Castle (Academia, unde își fac ucenicia toți marii magicieni ai lumii, condusă de David Copperfield)
• Acum am o colaborare extraordinară cu Lucian Sabados, directorul Teatrului Maria Filotti din Brăila. Împreună am realizat un Recital de poezie și jazz „Te-ai gândit vreodată?”, finalizat cu succes printr-un CD, marca Libris.

Emilia Chebac: O colaborare de suflet aici în România?

Claudia Motea: Am o frumoasă colaborare cu Libris. Iubesc toată echipa lor. Sunt acel gen de oameni pe care mi-am dorit să-i întâlnesc de când am revenit în România. Între noi totul decurge armonios și profesional. Libris reprezintă, pentru mine, o frumoasă carte de vizită a activității mele artistice. Sunt coproducători la câteva dintre proiectele mele teatrale. Cu ei lucrez acum pentru spectacolul multi media după cartea „SHALOM, ISRAEL!”. Sunt reprezentanta Libris la București.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea piesei de teatru „SHALOM, ISRAEL!”?

Claudia Motea: Ideea cărții s-a declanșat într-o zi de iunie 2017. Eram la comemorarea a 76 de ani a Pogromului de la Iași. Într-un moment festiv, au fost invitate 6 personalități să planteze câte un pom. 6 pomi pentru 6 milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului. Domnul Iancu Zuckerman, supraviețuitor al „trenului morții” (Iași – Podu Iloaiei) a plantat ultimul pom. Corect ar fi fost ca el să fie primul. Mi s-a părut o mare nedreptate. Asta a declanșat șocul emoțional care m-a făcut să scriu piesa de teatru „SHALOM, ISRAEL!”

Claudia Motea și domnul Iancu Zuckerman la evenimentul de lansare a cărții „SHALOM, ISRAEL!” (foto credit: Mihail Cratofil)
Domnul Iancu Zuckerman la evenimentul de lansare a cărții „SHALOM, ISRAEL!” (foto credit: Mihail Cratofil)

Emilia Chebac: Ce conține cartea „SHALOM, ISRAEL!”?

Claudia Motea: După ce m-am întors de la comemorarea Pogromului de la Iași am scris piesa de teatru. Timp de 2 săptămâni am stat numai în casă și m-am documentat. Nu a fost gândită să-mi ofer un rol artistic, a fost gândită ca o eliberare.

Prima dată a citit-o o prietenă. A spus că este foarte bună și are potențial. Dorind să încep un proiect cu regizorul Radu Dinulescu, i-am dat-o împreună cu alte piese traduse de mine din dramaturgia canadiană. Mi-a spus: „Claudia am citit, dar cel mai mult mi-a plăcut „SHALOM, ISRAEL!” E o piesă cu o mare forță dramaturgică.”

Reacțiile celor din jur m-au făcut să îi sun pe cei de la Libris. Au citit-o și ei, le-a plăcut și au hotărât să facem o carte. Pe lângă piesa de teatru am mai adăugat interviuri cu reprezentanți ai comunității evreiești. După ce mă întâlneam cu acești oameni, eram foarte încărcată emoțional și simțeam nevoia să scriu. Așa au apărut poemele incluse la finalul cărții.

Emilia Chebac: Știu câtă muncă este în spatele unui interviu. Au fost momente în care ai fost tentată să renunți?

Claudia Motea: Am avut niște experiențe extraordinare la scrierea cărții.

• Unul dintre oamenii care m-a susținut cu proiectul și mi-a dat mare curaj a fost Aurel Vainer (Președintele Federației Comunitățiilor Evreiești din România). La el am găsit mereu ușa deschisă.
• O altă persoană care m-a ajutat a fost Iuliu Licht. A fost lângă mine piatră de temelie. Când voiam să renunț îmi spunea: „Mergi înainte!”
• Avocatul George Vlaicu a avut și el un rol important. A fost lângă mine în postură de consultant de lectură.

Emilia Chebac: Acum pregătești un spectacol multi media după piesa de teatru „SHALOM, ISRAEL!”. Cum l-ai gândit?

Claudia Motea: Personajele principale sunt o EA (româncă), un EL (evreu) între care se înfiripă o poveste de dragoste, câțiva supraviețuitori ai Pogromului (Iancu Zuckerman, Leonard Zeicescu, Leizer Finkelstein) și un personaj simbol INIMA care vorbește fără ură despre atrocitățile acelei perioade. Este un documentar-reportaj cu structură avangardistă. Un proiect one woman show. Toate personajele sunt în mine, Claudia Motea, care sunt imagine de Holocaust.

Emilia Chebac: Ce te face să mergi mai departe?

Claudia Motea: În viață am avut suișuri și coborâșuri, bucurii dar și decepții. Ce m-a ținut mereu în echilibru a fost Teatrul. La început, când am emigrat, un an de zile până m-am adaptat, nu am putut urca pe scenă. Când am reînceput să joc mi-am spus: Doamne, pe mine, teatrul niciodată nu m-a trădat!

Când mă simt slow-down, iau o carte, caut un personaj și se conturează un proiect. În acel moment apare motivația de a continua. Eu am avut și am șansa să joc mult și în străinătate. Dacă nu joc pe scenă, eu mor! Nu voi mai putea exista!

Emilia Chebac: Ceva superficial despre tine?

Claudia Motea: Un lucru pe care îl iubesc enorm este să trec pe lângă un magazin cu rochii de mireasă și să fac poze. Îmi place enorm… Mă bucură mai mult decât o floare!

Emilia Chebac: Ceva peste care nu poți trece?

Claudia Motea: Îmi place mult să vorbesc în egală măsură cu personalități, dar și cu oameni simpli. Fac o singură selecție: nu interacționez cu persoane rele. Prostia o accept, dar nu și răutatea!

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Claudia Motea: Pentru că te-a recomandat Iancu Aizic. Am o slăbiciune pentru el ca om. Este un prieten pe care mi l-a ales Viața. Știu cât de mult iubește Iancu oamenii. Încearcă să conecteze oameni frumoși. Când m-a sunat și te-a dat la telefon a fost chimie. Unele întâlniri le așează și universul. Eu aleg oameni frumoși, nu după notorietate.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Claudia Motea:
• Dana Anghelescu – un om de la Libris
• Mircea M. Ionescu – un om de teatru
• Aurel Vainer – Președintele Federației Comunitățiilor Evreiești din România
Sunt oameni pe care îi iubesc și cred în ei.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre peisajul pestriț al emisiunilor mondene din România?

Claudia Motea: Am fost chemată de multe ori la acest gen de emisiuni, dar am refuzat. Eu nu pot să fac față la așa ceva. Când un om jignește mă blochez. Deși mă consider o actriță bună nu am spontaneitatea să jignesc și eu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Claudia Motea: Când m-am întors în România am fost primită de mulți directori de teatru. Erau întâlniri de la care plecam cu lacrimi în ochi de bucurie. Aveam atât de multe promisiuni încât ajunsesem să regret că am stat atâta timp în Canada. Am trăit în visul asta amăgitor vreo 3-4 luni. Apoi mi-am zis: Măi fată, ce faci tu? Stai puțin! Am realizat atunci că și aici trebuie să fac ce am făcut în Canada. Să-mi găsesc singură proiecte.

Fără acest start (în România) nu aș fi ajuns niciodată la actuala stare de independență și nici la proiectele de succes pe care le-am realizat. M-aș fi angajat într-un teatru, iar comoditatea m-ar fi condus cu siguranță la lâncezeală. Giovani Papini, un mare scriitor italian spunea că dacă el ar fi fost bogat niciodată nu ar fi ajuns să scrie. Nici eu nu ajungeam aici dacă aveam o viață comodă, dar nu m-am lăsat și am mers mai departe. Niciodată nu strig spre cer: De ce m-am născut în România? Dintr-un eșec nu trebuie să abdici, ci să renaști!

Experiența canadiana i-a schimbat viziunea asupra vieții. Nu a așteptat proiecte, le-a găsit singură. Și i-a mai adus ceva: curajul de a acționa la timp, atunci când e nevoie, nu mâine sau altă dată. Ca să faci asta trebuie să ai capacitatea de a iubi oamenii, nu dorința de a iubi. Așa a apărut „SHALOM, ISRAEL!” – un proiect unic în peisajul teatral românesc. O piesă de teatru apărută ca o reparație morală. Dacă tot mai mulți oameni s-ar purta ca ea, cu siguranță lucrurile s-ar mișca mai repede în România. Degeaba ești o mare personalitate dacă nu ești și un mare om. Când te adresezi unui public numeros, mesajul tău trebuie să inspire și să schimbe ceva în bine. Așa funcționează lucrurile într-o societate normală. Actrița Claudia Motea nu este evreică.

Am aflat povestea acestei cărți. Între timp am avut ocazia să-l întâlnesc și pe omul care a inspirat-o  pe Claudia (domnnul Iancu Zuckerman). Acum aștept cu nerăbdare premiera spectacolului „SHALOM, ISRAEL!”.

Interviul cu Claudia Motea mi-a dezvăluit o latură care mi-a plăcut teribil. Deși spune că nu este pregătită emoțional să facă față emisiunilor mondene, este în schimb perfect aptă emoțional pentru a scrie o carte. „SHALOM, ISRAEL!”, editată de Libris Editorial, a reprezentat Romania, prin Institutul Cultural Român, la Târgul Internațional de Carte de la Torino din 9-13 iunie 2019.

Pe cei de la Libris i-am descoperit prin cartea lui Teofil Mihăilescu. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am uitat să văd ce editură a scos-o. Era Libris care astăzi astăzi funcționează după îndemnul #Respect yourself/ Oferă-ți timp pentru lectură!

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

O idee care a transformat o carte într-un spectacol unic – Interviu cu Simona Mihăescu

Interviul cu actrița Simona Mihăescu nu a fost ceva programat. A fost mai degrabă un joc al hazardului, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O întâmplare pe care aș asocia-o mai degrabă cu o aripă de înger decât cu un zar norocos. Simona mi-a atras atenția la un eveniment, organizat de Moara de Hârtie, unde a interpretat un scurt fragment din spectacolul Regina Maria – Jurnal de Război. A fost atât de convingătoare, încât la numai o săptămnă eram la teatru. Câteodată, destul de rar, așteptările noastre și realitatea se armonizează perfect. Într-o seara de februarie (2019), în sala Studio a Teatrului Mic, am trăit un astfel de moment. Cum altfel aș putea explica de ce, acolo pe scenă, în fața mea stătea… Regina Maria.

Pentru energia înaltă cu care am plecat de la spectacol și pentru felul cum m-a făcut să mă simt, am postat un mesaj pe facebook. Actrița Simona Mihăescu l-a văzut și mi-a mulțumit. Iar eu în loc să mă bucur, mi-am pierdut brusc liniștea. Îmi doream nespus un interviu cu ea.

Spectacolul Regina Maria – Jurnal de Război

Emilia Chebac: Cum a intrat Regina Maria în viața ta?

Simona Mihăescu: După 1989. Mereu am fost atrasă de regalitate. Consider că monarhia a dat modele de care societatea noastră are nevoie. La început am văzut, în presă, fotografii mai mult pe partea de glamour. Mă uitam cu admirație, dar nu știam prea mult. Apoi am început să citesc cărți scrise de și despre Regina Maria. Dacă vrem cu adevărat să o cunoaștem pe Regina Maria îi citim jurnalele. Asta o face specială! Nu a fost numai regină ci și om de litere. Am rezonat cu foarte multe din lucrurile pe care le-a scris în Jurnalul de Razboi. Și am învățat foarte mult. Eu mi-am schimbat atitudinea, în multe situații, raportându-mă la ce-am citit în jurnalele ei.

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea acestui spectacol?

Simona Mihăescu: Totul a pornit de la Jurnal de război scris de Regina Maria pe care l-am răsfoit într-o librărie. Nu l-am cumpărat, dar cumva mă obseda așa că m-am întors după el. Ideea s-a conturat foarte limpede, într-o dimineață, în timp ce îl citeam. N-am să uit niciodată! Ce-ar fi să scriu un text după jurnal și să fac un spectacol? A fost o idee nebunească, dar atunci am simțit că pot să o fac și nu mi-a fost deloc teamă. M-am pus pe treabă și am făcut o primă selecție. Textul l-am gândit cronologic și într-un crescendo. Ulterior, am revenit de mai multe ori asupra lui. Selectarea materialului este 100% contribuția mea.

Cu forma finală m-am dus la directorul teatrului, Gelu Colceag. A deschis dosarul, a văzut doar titlul și a spus „Foarte frumos! Ideea este foarte bună! Chiar aș putea să te las să faci asta!” Eram anul Centenarului. La teatru exista deja un spectacol la care se lucra. Asta se întâmpla în primăvara. Mi-a spus să îl pregătesc pentru 2 decembrie 2018. Vara a fost destul de agitată. Proiectul era mereu în mintea mea. În toamnă am început să pregătesc spectacolul.

Emilia Chebac: Cine a citit textul pentru prima dată?

Simona Mihăescu:
• Prima dată, l-am dat soțului meu să-l citească, iar eu am plecat la plimbare (fac de 2-3 ori pe săptămână, singură, un traseu pe jos). Când am văzut că nu dă nici un semn, l-am sunat eu. S-a scuzat că a avut ceva urgent de făcut. Și textul?! am întrebat nerăbdătoare. „Textul… am plâns tot timpul! E foarte bun!”
• Apoi l-am dat unui coleg mult mai tânăr. La fel „Am plâns! E foarte bun!”

Emilia Chebac: Cum ai ales regizorul?

Simona Mihăescu: Am găsit un regizor minunat, Ștefan Lupu cu care sunt colegă la teatru. El a mai regizat, dar în cu totul altă zonă, unde a mers mult pe mișcare și pe dans. Am colaborat extraordinar de bine.

Emilia Chebac: Ai simțit vreodată în acest proiect sprijinul Reginei?

Simona Mihăescu: În plimbările mele săptămânale am cerut ajutorul Reginei. Acum să nu credeți că sunt o exaltată, dar acest rol presupune o deschidere foarte mare a inimii. Dovadă întâlnirile de care am avut parte ulterior. Sunt deschisă de când joc în acest spectacol, iar asta atrage în viața mea tot felul de oameni și situații.

La fiecare interpretare acolo pe scenă rămân fâșii din sufletul Simonei Mihăescu

Emilia Chebac: Cum este să joci într-o piesă, timp de 1 oră și 15 minute, singură, fără pauză?

Simona Mihăescu: Aceeași întrebare mi-o pun și adolescenții. „Cum reziști numai tu pe scenă? Cum reușești să ții minte atâta text?” Textul este partea cea mai ușoară a meseriei mele. Memoria se exersează. Aici fiind mai mult text, nu a fost la fel de ușor ca de obicei. Textul trebuie să-l visezi, să devină un fel de automatism. Abia atunci poți deveni liber să-l spui cu surpriza ca și cum e pentru prima data. Una este să împarți emoția și oboseala cu alți colegi și alta este să fii singur. Ești expus tot timpul fără nici o pauză. E greu, dar atât de frumos!

Emilia Chebac: Reacții după spectacol?

Simona Mihăescu: Reacția oamenilor este foarte puternică. Unii care au posibilitatea scriu, alții mă așteaptă după spectacol să-mi spună, alții trimit mesaje pe facebook sau în privat. Simplu fapt că oamenii din sală își sterg lacrimile este pentru mine un semn că i-a atins, că mesajul meu a fost înțeles. Mă bucur enorm când oamenii îmi trimit mesaje.

Emilia Chebac: De ce crezi că nu reușim să identificăm adevăratele valori?

Simona Mihăescu: Avem nevoie de istorie. Cred că ar trebui să o cunoaștem mai bine. Așa ne-ar fi mai ușor să identificăm valorile adevărate. Suntem într-un moment mai superficial al existenței noastre. Avem nevoie de cultură. Lăsăm un spectacol, o carte pentru o terasă, un parc. Chiar și oamenii care ar avea deschidere. Ne scuzăm că avem joburi solicitante și nu ne mai găsim suficientă energie pentru un ceea ce merită, nici timp…

Emilia Chebac: Câteva motive pentru care oamenii ar trebui să citească Jurnalul de război al Reginei Maria (sursa care a stat la baza acestui spectacol)?

Simona Mihăescu: Deși cartea are 3 volume, se parcurge ușor.
• Găsim modelele de care avem nevoie.
• Dacă înțelegem contextul politic al acelor ani, vom înțelege cu ușurință și perioada actuală. Nimic nu este nou sub soare!
• Este o cronică a acelor vremuri din perspectiva Reginei, care știa foarte bine realitatea de atunci.
• Învățăm despre atitudinea pe care ar trebuie să o avem în viață: să fim curajoși în ceea ce facem, să ne asumăm lucrurile până la capăt, să luptăm atunci când credem în ceva, să facem totul în credință și adevăr.
• Descoperim în Regina Maria un foarte mare român care a promovat cultura romană, costumul popular și tradițiile.
Trebuie să cunoaștem toate acestea pentru a deveni mai puternici.

Emilia Chebac: Mi-ai spus că ești atrasă de monarhie. Ce ai simțit atunci când ți-ai luat rămas bun de la Regele Mihai?

Simona Mihăescu: Îmi amintesc că era o dimineață friguroasă. Știu pentru că îmi era teamă să nu răcesc. În meseria noastră o răceală nu este de dorit. Apoi am realizat că dacă nu o fac, voi regreta toată viața. În fiecare zi în plimbările mele vedeam cum se acumulează lumânări și flori în fața Palatului Regal. Era un freamăt în tot orașul, în aer plutea o emoție puternică cum numai trăisem până atunci. Trebuia să merg. Am fost cu o colegă și cu soțul ei și am stat la coadă 6 ore. Atunci am rămas uimită de atitudinea oamenilor. Pentru prima oară cuvinte precum mulțumesc, vă rog să mă scuzați deveniseră normale. Oamenii, prin comportament, își doreau să se apropie de modelul lor.

Pe regele Mihai l-am văzut, pentru prima și ultima oară, când s-a inaugurat piațeta Regelui Mihai de pe Kisseleff. Știu că atunci am rugat-o pe învățătoarea fiului meu să îl învoiască de la ore. Am vrut să îl vadă pe Rege.

 Fotografia mea preferată

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Simona Mihăescu: Îți sunt recunoscătoare pentru felul atât de frumos în care ai scris, despre spectacol, pe facebook. M-a impresionat foarte tare. Pentru mine este important când cineva lasă un mesaj. M-am uitat pe blogul tău și am văzut că sunt lucruri de calitate. Consider că un om, care face ceva bun și din suflet, merită tot respectul. Ce motiv aș fi avut să te refuz când am văzut felul în care scrii?

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Simona Mihăescu: Colegul meu Rareș Florin Stoica. Este foarte talentat și deștept!

Putere
Vulnerabilitate

Nu mă pretind un specialist, dar cred, cu convingere, că Regina Maria este un rol care îi vine mănușă. O personalitate cu care va fi identificată mult timp de acum încolo. În prezent, pe scena Teatrului Mic, Simona Mihăescu primește validarea talentului ei, din partea spectatorilor, după fiecare spectacol. Sala vibrează alături de ea deoarece reușește să redea admirabil atât emoțiile, empatia cât și forța Reginei Maria. Are până și aceeași culoare a ochilor cu Regina. Iar pe scenă, singură fiind, ochi îi sunt un aliat de nădejde. Fie că sunt în lacrimi, fie că aruncă flăcări de indignare, sau sunt transfigurați de bucurie. Și mai cred ceva, acest spectacol a pregătit-o pentru roluri din ce în ce mai complexe.

Lângă mine, în seara spectacolului, 3 adolescente nu-și lua ochii de la Simona. Cei care sunt părinți știu cât este de greu să le stârnești admirația. Dar actrița Simona Mihăescu, în rolul reginei Maria, a atins această performanță.

Mesajul scris de mine pe facebook (care a făcut posibil acest interviu cu Simona Mihăescu):

Am văzut-o pentru prima oară la un eveniment organizat de Moara de hartie. A început să vorbească. În câteva minute electrizase sala. Era așa o liniște încât, între pauzele dintre cuvintele rostite de Simona Mihaescu, puteai simți cum păianjenii își țes pânza.

Degeaba am în casă toate cărțile scrise de Regina Maria. Eu nu am reușit în atâția ani, ce a reușit aseară într-o ora și 15 min actrița Simona Mihăescu. Fiica mea a intrat în sala de spectacol pregatită pentru o seară agreabilă, dar a plecat de acolo schimbată. I-a plăcut tare mult ce s-a petrecut pe scenă, dar i-a plăcut în primul rând actrița. „Cred că e tare greu sa joci de una singură într-o piesă! Și știi ceva, acum chiar înțeleg obsesia asta a ta cu Regina Maria.”

Apropo de frumos! Pe lângă tematica piesei și muzica (Eugen Doga cred că Waltz of Roses) pe care am auzit-o aseară în „Regina Maria -Jurnal de razboi” m-a facut să plec acasă cu altă energie. Acel gen de muzică care pur și simplu îți amesteca gândurile și începi să zâmbești non stop.

Cât de ușor se poate atinge uneori bucuria! Suficient să te pastrezi în granițele binelui, frumosului și adevărului.

Din piesa de aseară:
„Nu vreau un Brătianu prea puternic pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara” (Regina Maria)

Cărțișor evenimentul organizat de Moara de hârtie

Pe Simona Mihăescu o puteți urmări pe facebook și pe instagram.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Simonei Mihăescu(foto credit: Emilia Nicolae, Steluța Popescu).

Categorii
Cultură Interviuri

Roxana Lupu: „Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă”

Nu era fardată, avea părul strâns într-un coc simplu care îi punea admirabil în valoare linia gâtului, iar ochii verzi atrăgeau atenția mai mult decât și-ar fi imaginat. Purta o vestimentație lejeră și o poșeta care mi-a făcut inima să suspine (nu brandul, ci cartea și revista tezaurizate acolo). Așa arăta Roxana Lupu în ziua în care ne-am cunoscut. Cum am reușit să-i iau acest interviu? Am primit un mesaj de la ea pe instagram. Mă felicita pentru blog.

Este actriță și deși este implicată în mai multe proiecte, este cunoscută mai ales pentru rolurile regale. După ce și-a finalizat studiile în România (licență, master, doctorat la UNATC), Roxana a ales să plece la Londra, unde a experimentat mai multe joburi până să ajungă să facă doar actorie. Cum a izbutit să joace rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar BBC? A câștigat audiția pentru Inside Buckingham Palace alegând un discurs de Crăciun al Reginei, dar nu unul oarecare ci unul de impact care comemora eroii celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că documentarul s-a bucurat de succes a continuat cu Inside Windsor Palace.

Regina Elisabeta a II-a
Regina Elisabeta a II-a

În timp ce juca rolul Reginei Marii Britanii, i-a spus actriței care o interpreta pe Prințesa Margaret „tu ai partea cea mai amuzantă!”. Și la ceva timp, a ajuns să fie distribuită în serialul Private Life în rolul… Prințesei Margaret. O provocare interesantă având în vedere că Regina Elisabeta a II-a și Prințesa Margaret sunt personalități total opuse.

„A părăsit” Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.

Tatiana Romanov

La Londra a jucat și teatru pe West End la Trafalgar Studios. BU21 este povestea unor supraviețuitori ai unui atac terorist.

În prezent, în România lucrează la un film artistic (coproducție) în rolul principal.

Emilia Chebac: De mică ai vrut să fii actriță?

Roxana Lupu: Nu. De mică mi-am dorit să cânt și să dansez. Îmi plăceau foarte mult musichall-urile.

Emilia Chebac: Un proiect preferat?

Roxana Lupu: Îmi este greu să aleg. Dacă nu le iubești, nu ai cum să lucrezi la ele. Fiecare rol e unic. E drept că unele presupun mai multă muncă și introspecție. Sunt recunoscătoare pentru fiecare rol pe care l-am avut.

Emilia Chebac: Cum vezi tu actoria?

Roxana Lupu: Refuz să mă las definită de rolurile mele și meseria asta. Am terminat cu faza când idealizam actoria. Când făceam asta aveam parte de tristețe și nemulțumire. Nu poți să-ți faci un idol dintr-o meserie, dintr-o carieră și nici din oameni. Noi ca oameni suntem mult mai complecși.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la filmări?

Roxana Lupu: Când am filmat Private Life, proiectul cu Prințesa Margaret. Eu nu am studiat pianul. A trebuit să joc într-o scenă în care Prințesa Margaret cânta la pian. Regizorul dădea indicații. Cântam sinistru, iar el spunea: „și acum îți imaginezi că plutești pe aripile muzicii.” Publicului din scena respectivă la fel: „și acum când o ascultați sunteți emoționați până la lacrimi.” Toată echipa a murit de râs când am filmat scenă. Trebuia să transform ceva sinistru în ceva sublim, iar sunetele pe care le scotea pianul nu mă ajutau deloc.

Emilia Chebac: Lucrezi cu un agent?

Roxana Lupu: Da. Am avut 4 agenți în Anglia, dar am decis să merg cu cineva din Germania de un an.

Emilia Chebac: Actori preferați?

Roxana Lupu: Marlon Brando îl admir pentru modul cum a reușit să transpună credința pe care o avea vis-a-vis de actorie, roluri și teatru. Așa ceva nu mai întâlnești în ziua de astăzi. A avut nebunia în sensul bun să refuze un Oscar. Susținea că este o tâmpenie să faci concursuri pentru a vedea ce actor este mai bun.

Stella Adler – I-am citit cartea și-i urmăresc cursurile de actorie pe internet. Era o femeie care nu venera meseria asta. În ziua de astăzi venerăm statutul de actor pe care îl asociem cu faima și vedetismul. Stella credea în muncă, atât!

Emilia Chebac: Cu ce regizor ți-ar plăcea să fimezi?

Roxana Lupu: Quentin Tarantino și Woody Allen. Actrițele care lucrează cu ei au dat la o parte faima, frumusețea și carisma. Se implică și muncesc din greu în aceste proiecte.

Emilia Chebac: Un motto?

Roxana Lupu: „Îmbunătățirea continuă este mai bună decât perfecțiunea amânată” Mark Twain

Emilia Chebac: Cât de important este să nu renunți la visuri?

Roxana Lupu: Terminasem UNATC-ul în Romania. Licență, masterat și un doctorat în pedagogie tearală: „Triada: persoană, personaj și public”. Cu toatea astea, când am ajuns în Londra, am lucrat în alte domenii. Dar dacă nu ai o pasiune în viață și te gândești numai la bani, ajungi să trăiești degeaba. Câștigam, aveam confort, dar simțeam că îmi pierd sufletul. Era oribil. Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă.

Iubește cărțile…

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Roxana Lupu: Eu nu ființez unifuncțional. Când lucrez la un film sau o piesă de teatru am nevoie de ocupații secundare. Alerg, merg cu bicicleta, cu rolele. Îmi place să citesc:
• cărți de dezvoltare personală – Jordan Peterson un clinician psiholog de la Universitatea din Toronto este eroul meu în ultima vreme. Recomand o carte: 12 reguli de viață
• cărți de teatru: Nașterea actorului – Liviu Lucaci
• acum citesc Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt

Emilia Chebac: Știi despre pușcăriile comuniste?

Roxana Lupu: Da. M-a fascinat fenomenul din perioada respectivă. Am început să citesc Petre Țuțea și am aflat despre fenomenul Pitești și ce a însemnat reeducarea. Este bine să cunoaștem despre regimurile totalitare și să nu mai repetăm greșelile. Fie că suntem aici sau în străinătate, sâmburii totalitarismului sunt în orice timp și în orice loc.

Emilia Chebac: Ce rol ocupă Dumnezeu în viața ta?

Roxana Lupu: Tot ce am realizat a fost cu ajutorul Lui. Chiar dacă nu ajung prea des la biserică, îi simt permanent prezența și nu pot trăi în lipsa Lui. Am modele ca: Petre Țuțea, Constantin Noica, Nae Ionescu, Nicolae Steinhard, oameni care aveau o credință în Dumnezeu asumată și documentată.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine România?

Roxana Lupu: Acasă. Oriunde m-aș duce, orice aș face, cu oricine aș interacționa aici e sufletul meu, aici mă încarc. Nu aș fi putut face nimic în străinătate dacă nu aș fi avut experiențele de aici.

Emilia Chebac: Colegi pe care îi admiri?

Roxana Lupu: Vlad Vîlciu lucrează mult teatru. Este un om tare fain, deschis cu dorință de a cunoaște, fără prejudecăți și un partener de scenă foarte bun.

Șerban Pavlu este om de cultură care nu-și idolatrizează meseria. Muncește din greu își face treaba 100%, dar are timp și de familie și copii. Îl iubesc din tot sufletul. Nu am lucrat foarte mult, dar asta nu m-a împiedicat să am niște discuții foarte interesante cu el.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăce să citești pe blogul meu?

Roxana Lupu: Șerban Pavlu

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Lupu: În viață e bine să te întâlnești cu cât mai mulți oameni, din medii cât mai diverse și să nu te gândești constant la ce câștigi. Din ce am citit pe blogul tău și ce am văzut pe pagina de instagram mi s-a părut că ai niște ocupații foarte interesante legate de cultură. E un domeniu care mă interesează. Nu sunt axată pe comercial, iar genul de proiecte ca cele pe care le ai tu au nevoie să fie susținute.

Emilia Chebac: Cum se înțeleg 2 parteneri care activează în același domeniu?

Roxana Lupu: Cred că este mai ușor, pentru că te poate înțelege mai repede. În meseria asta ai proiecte și grade de ocupare diferite. Cel care este mai liber îl susține moral pe celălalt. Încercăm să nu aducem acasă proiectul și să dormim cu el. Ne detașăm pe cât se poate.

Emilia Chebac: Un proiect comun?

Roxana Lupu: Arts Now este un centru europen de arte creative, cu workshopuri/ateliere în Londra și București. Este fondat de mine și soțul meu, Nicholas Lupu muzician, actor și trainer. Mottoul nostru este „Îmbunătățirea continua este mai bună decat perfecțiunea amânată” – Mark Twain. Workshopurile sunt dedicate mediului corporate, oamenilor obișnuiți, elevilor și studenților. În general ne axăm pe life coaching si dezvoltare personală, dar avem și cursuri de actorie și muzică. În Londra lucram cu Learning Performance, am ținut workshopuri pentru Rotary Londra, Capgemini, Nespresso. (care s-au bucurat de mult succes)

Din nou… Regina Elisabeta a II-a

Emilia Chebac: Fiind actriță, mesajul tău ajunge automat la mai mulți oameni. Cum crezi că te responsabilizează asta?

Roxana Lupu: Când ești cunoscut și transmiți anumite mesaje ai o mare responsabilitate. Să folosești ce ți s-a oferit. Nu ți s-a dat ca să te bucuri doar tu de glorie și atât. Ți s-a dat să transferi mai departe. Ai învățat lucruri, ai trăit niște experiențe, nu este normal să le ții doar pentru tine. Fluxul asta de energie trebuie să circule. Informația este putere. Este important ca tot mai mulți oamenii să înțeleagă acest lucru. Eu așa văd normalitatea în lumea mea.

Emilia Chebac: O personalitate care te-a marcat?

Pentru acest rol Michael Attenborough a vrut să o cunoască…

Roxana Lupu: Michael Attenborough. A venit să vadă BU21, piesa pe care o jucam la un teatru independent. Abordarea rolului meu era diferită comparativ cu cea a colegilor britanici. Personajul era imobilizat într-un scaun cu rotile. Piesa avea și un umor negru, pe care eu nu prea îl puteam exprima și eram frustrată din acest motiv. Toată presa vorbea de colegii mei, îi lăuda. La finalul proiectului, producătoarea a venit la mine și mi-a prezentat pe cineva :
– El este Michael Attenborough.
– Am venit să te felicit personal, este extraordinar ce ai făcut, ești una din cele mai bune actrițe pe care am văzut-o în ultima vreme, ai o putere extraordinară să captezi audiența și o naturalețe aparte. (Iar eu nici măcar nu știam cine era, mi-a mărturisit Roxana.)
– Multumesc, dar toată lumea mă întreba dacă sunt actriță?
– Ce știu ei !?
Omul asta atât de simplu, prietenos și inteligent a reușit să-mi dea în 5 minute încredere cât pentru toată viața. A venit special la mine să mă felicite, or asta nu fac britanicii decât dacă le place cu adevărat ceva. Am rămas prieteni, mi-a dat recomandări, îmi răspunde imediat când îl caut. Sunt flatată de atenția lui.

Cu Roxana am colaborat extrem de ușor. Când am ajuns la întâlnirea cu ea nu eram în cea mai bună formă, dar la plecare situația era complet diferită. Începea să se întunece. Am decis să fac o plimbare. Bucureștiul parcă era altul. Nu mai simțeam tensiunea aceia care atinge niveluri amețitoare în timpul zilei. Poate chiar în momentul acela, când luminile începeau să se aprindă la ferestre, cineva a hotărât că nu mai vrea să muncească pentru visul altor oameni. Cineva despre care o să aflăm peste ceva ani! Ajunsă acasă, înainte de culcare am recitit câteva pagini din cartea lui Seth Godin „Și tu poți să zbori”.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Daniela Nane: „Aștept un Cehov!”

Daniela Nane (foto via Ivatherm)

Pentru că nu o cunoșteam, în mintea mea, Daniela Nane era un mix al personajelor interpretate pe scenă și în filme. În realitate, este o femeie plină de naturalețe, cu un aer prietenos și surâzător. Are însă ceva cu totul special! O voce armonioasă prin care imprimă poveștilor un plus de farmec, face ca ironia să nu sune coroziv, iar critica atenționează fără a jigni.

Ne-am întâlnit la Teatrul Bulandra. Purta o vestimentație lejeră: ie albă, pantaloni de culoare neagră și încălțăminte fără toc. Tenul nu era fardat, cu excepția unui ruj roșu mat. Orice femeie știe că nu e deloc simplu să porți așa ceva. E nevoie de o anumită atitudine și o stăpânire a detaliilor, pentru a nu depăși limita, atât de fină, între natural și vulgar. Când a început să vorbească, spațiul din jur s-a mutat în plan secund. Mi-au rămas în memorie, vag, câteva imagini din cabină: un rucsac negru aruncat pe unul din scaune și un pistol (recuzită, evident) pe un colț al canapelei. Pentru o persoană expusă în atenția publicului de la vârsta de 19 ani, Daniela Nane a știut să-și construiască succesul bazându-se pe un set de reguli care au respectat întotdeauna bunul simț.

Emilia Chebac: Când te-ai hotărât să te faci actriță?

Daniela Nane: Dintotdeauna am vrut să fiu actriță. Mama îmi spunea că pe la aproximativ trei ani repetam încontinuu: „eu vreau să fiu actriță și educatoare.” Nu sunt convinsă că știam ce înseamnă „ actriță” la vârsta aia. Dar uite că am fost actriță 20 ani și de 10 ani m-am apucat și de profesorat. Mama își dorea să fiu medic. Am terminat liceul Emil Racoviță din Iași, specializarea fizică-chimie. Acest liceu era o pepinieră pentru mediciniști. Mergeam la olimpiade la chimie, ca majoritatea colegilor mei, care sunt acum medici; câțiva sunt IT-iști sau profesori universitari în SUA, iar eu actriță.

După ce am trecut cu bine examenul de treapta a II-a, care era foarte dificil în acea vreme, i-am spus mamei cu lacrimi în ochi: Mama, uite, am intrat unde ai vrut tu, dar te rog frumos, lasă-mă să dau la Facultatea de teatru! Îmi amintesc că nu-mi spunea „Nu”, ci „ Sunt doar câteva locuri acolo, iar noi nu cunoaștem pe nimeni în domeniu, care sa te ajute!” Erau 3-4 locuri pe an și mulți oameni talentați care dădeau examen ani de zile până intrau. La insistențele mele, m-a dus la un actor al Teatrului Național din Iași, Constantin Popa, să mă testeze și să ne spună dacă am sau nu șanse, iar el i-a spus: „Lili, îți dau o veste proastă, fata ta are talent, las-o să mergă la București!” Am fost șocată. Abia mai târziu am înțeles că „îți dau o veste proastă” era pentru mama, care spera că el o să-mi spună că nu am sorți de izbândă în teatru și o să-mi văd de medicina. Am un mare respect și recunoștință pentru mama! Din acel moment m-a susținut, m-a ajutat și a avut încredere în drumul meu.

Aveam 16 ani. Mama a căutat un profesor în București care să mă pregătească pentru facultate. Prin Adrian Vâlcu și Ștefan Bănică jr., care erau deja studenți, am ajuns la celebrul pedagog Petre Gheorghiu. M-a ascultat și mi-a dat diverse teme pentru aproximativ 15 minute, apoi a spus: „Da, am s-o pregătesc și o să intre, veniți când va fi în clasa a XII-a!” Așa a început „calvarul” drumurilor mele la București de două ori pe lună. Când am făcut 18 ani, nici petrecere de majorat n-am avut când să fac, pentru că în luna noiembrie m-a chemat în fiecare săptămână la București și n-am avut niciun week-end liber. Plecam vineri, după ore, la ora 14:00 din Iași, stăteam sâmbătă în București, iar duminică pe la 17:00 aveam tren spre Iași, ajungând acasă pe la 23:00, noaptea. Dacă mă ținea mai mult duminica, mai aveam un tren la 23:00 din București și ajungeam luni la 6:30 la Iași. Și la 7:30 eram la liceu.

Emilia Chebac: Pe atunci, la UNATC, erau doar 3-4 locuri/an. Cum a fost admiterea?

Daniela Nane: Era în primul an după revoluție și a fost prima dată când au fost mai multe locuri, dar și foarte mulți candidați buni care nu intraseră de ani de zile. Am fost foarte emotivă și am picat. Eram terminată, era primul eșec din viața mea. Întotdeauna, când îmi puneam ceva în cap și mă țineam de treabă, reușeam, de data asta nu. Apoi s-a anunțat concursul Miss Romania. Crescută lângă granița de est, vedeam în fiecare an la televizor concursul Miss URSS, care era foarte frumos. Și mi-am zis ca o astfel de experiența de scena mi-ar folosi, ca să nu mai fiu așa timidă. Și am câștigat concursul. Am fost trimisă apoi la Miss Univers, în Las Vegas. Aveam oferte să lucrez ca model la Tokio și la Milano, dar eu m-am întors repede în țară, pentru că aveam examen de admitere la facultate. A doua oară am intrat. Aveam sentimentul că merit să intru și că pot să fac actorie.

Orient Express

Emilia Chebac: Titlul de Miss Romania te-a ajutat în carieră?

Daniela Nane: Deloc, dimpotrivă, m-a încurcat destul de mult în profesie. Mulți mă percepeau doar ca pe o fată frumoasă și atât. Petre Gheorghiu m-a încurajat să mă duc la concurs pentru a căpăta mai multă experiență pe scenă. Aveam talent, dar eram mică, inhibată, aveam doar 18 ani și proveneam dintr-un mediu protejat, ca unic copil al unei familii de intelectuali din Iași. A fost o lecție de încredere și atât. Surpriza a fost că am câștigat concursul și a trebuit să merg la Miss Univers.

Deși în facultate eram socotită printre cei mai buni studenți, deși cei cu care am colaborat, inclusiv doamna Cătalina Buzoianu, au spus că au lucrat bine și ușor cu mine, dovadă că m-au mai distribuit și altă dată, mulți mă priveau doar ca pe o Miss care s-a făcut actriță doar pentru că era frumoasă. De asta spun că acel titlu m-a încurcat. Sunt sigură că, dacă nu aș fi câștigat acel concurs, aș fi reușit mult mai ușor în profesie. Lumea m-ar fi privit fără superficialitatea data de etichetă și ar fi fost mai puține invidii și răutăți. La început a fost flatant să fiu prima Miss Romania după 56 de ani, dar a trebuit să muncesc mult mai mult ca să mi se recunoască talentul. Frumusețea venea la pachet, să întregească calitățile de care aveam nevoie pe scenă, dar n-am făcut niciodată caz de aspect, nici nu m-am crezut vreodată „buricul pământului”. Am fost educată cu o solidă scară de valori, așa am rămas cu picioarele pe pământ.

Acum e mai simplu, mentalitățile s-au mai schimbat. Nimeni nu mai pune la zid o fată doar pentru că e frumoasă. Atunci ți se dădea fin peste nas: „Tu ești frumoasă! Vrei să mai ai și succes? Să fii și deșteapta? Să mai fii și fericită? Să mai ai și roluri bune? Lasă, ești foarte frumoasă, îți ajunge asta!” Doar că nu-ți prea ajunge, ba ți se pare și nedrept. De aceea, când găseam oameni care treceau peste bariera aspectului și priveau și în interior, era o mare bucurie. Asemenea oameni îmi sunt alături de ani de zile, cu mulți sunt prietenă de o viață. Cred în prietenie, în respect și grijă, nu am răutăți. Recunosc când greșesc și îmi cer iertare, iert și eu din toata inima. Nu cred ca sunt oameni care să poată spune că i-am rănit intenționat.

Emilia Chebac: Se spune că este o profesie unde competiția este acerbă. Ești de acord?

Daniela Nane: Am sprijinit mereu actorii tineri în care cred. I-am ajutat cu sfaturi, cu recomandari, cu promovare. Și, în general, mereu ajut oamenii. Fac asta fără să aștept de la ei ceva în schimb, e un mod de a-i fi recunoscatoare lui Dumnezeu. Sunt oameni care îmi mulțumesc și azi pentru un ajutor de acum 20 ani, dar alții nu. Și e ok așa, mereu se echilibreaza lucrurile. Știi, există un vechi proverb românesc care îmi place mult: „Binele ce-l faci la oarecine, ți-l întoarce vremea care vine. ”

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Daniela Nane: S-a petrecut în primii mei ani de teatru, pe atunci luam lecții de echitație. Era primăvară, căluțul meu nu mai ieșise de mult la goană în pădure și era greu de stăpânit. A cabrat și m-a aruncat, dar de consecințe doar eu sunt vinovată. Călăream cu ochelarii de soare, deși nu este permis. Am căzut ca la carte, nu am avut nici o fractură, nu m-au călcat copitele, dar ochelarii s-au spart și mi-au tăiat o arcada în momentul impactului cu solul. Bineînțeles că ochiul și obrazul s-au învinețit și tumefiat. Asta era duminică, iar marți aveam filmare la TVR, într-o scenetă regizată de Dan Mihăescu. Eram o fată înnebunită după presa anilor ’90. Machiajul a camuflat vânătaia, dar umflătura tot se vedea, nu mă puteau filma din niciun unghi. Soluția a fost o pereche de ochelari de vedere, care mă făceau să arat a „șoarece de bibliotecă”, dar a dat și mai bine pentru personaj. A doua zi aveam spectacol la Bulandra cu „Patul lui Procust”. M-au machiat frumos cu mult fond de ten și nu se mai vedea nimic suspect… de departe…

Pianul cu Poeme

Emilia Chebac: Ce rămâne după un spectacol?

Daniela Nane: Bucurie și liniște. Când văd că oamenii pleacă acasă destinși, cu inima mai plină de lumină, când simt că energia lor este mult mai înaltă decât cea cu care au venit, am un sentiment bun. Mă bucur când spectacolele noastre sunt apreciate pe scena de la Bulandra, dar mă bucur mult și când plecam în afara Bucureștiului. Îmi amintesc cu drag de la Brașov un moment înălțător cu o sală plină ochi de oameni care aplaudau în picioare și nu mai voiau să plece, la spectacolul „O scrisoare pierdută”. Sunt multe momente pe care le port în suflet, probabil că le voi ține minte până la sfârșitul vieții.

Emilia Chebac: Teatru sau film?

Daniela Nane: Când joc mult teatru mi-e dor de film, iar în pauza dintre stagiuni îmi este mereu dor de teatru. Folosești mijloace de expresie diferite, dar mecanismul autenticității este același, gândul și starea din spatele cuvântului dau forță.

„O scrisoare pierdută”

Emilia Chebac: De unde succesul piesei „O scrisoare pierdută”?

Daniela Nane: Așa este, varianta noastră e preferată, e tot timpul cerută la casă. E un spectacol genial, zic eu, pentru mine genialitatea ține de originalitate, unicitate și simplitate. Toți colegii jucăm cu atâta bucurie: Doru Ana, Șerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, Lucian Ifrim, Vlad Zamfirescu, Adrian Ciobanu, Nicolae Urs, Marius Florea Vizante – abia așteptăm să reînceapă stagiunea, va fi al unsprezecelea an.

„O scrisoare pierdută”

Emilia Chebac: Ce ți-ai mai dori să joci?

Daniela Nane: Cehov mi-aș dori, cred că sunt la vârsta perfectă ca să pot juca marile roluri din piesele lui. Sunt texte memorabile, iar eu am resursele și experiența necesare. Da, asta mi-ar placea, aștept un Cehov!

Și mi-ar mai placea ceva, pentru că eu cânt destul de bine: un music-hall pe textul lui Alecsandri, „Chirița în provincie”, care este un text încă valabil, mai incisiv decât oricând. A fost printre primele spectacole pe care le-am văzut la Teatrul Național din Iași, copil fiind. Priveam cu emoție act dupa act și am rămas mută de admirație când a intrat în scenă Tamara Buciucenu Botez pe un cal alb adevărat. Eu luasem deja hotărârea că voi fi actriță, dar când am văzut-o, mi-am dorit și mai mult să fac aceasta profesie. O iubesc și o admir foarte mult, am avut șansa să jucăm împreună stagiuni multe în „Mamouret”, la Bulandra.

Emilia Chebac: Un actor pe care îl prețuiești?

Daniela Nane: Sunt mulți actori pe care îi prețuiesc. Îl admir pe domnul Victor Rebengiuc. El a și avut o influență în cariera mea. Era rector când am dat admiterea la UNATC, peste ani am aflat că a fost în sala de examen – candidații nu văd nimic în fața din cauza reflectoarelor – și a zis: „Eu am văzut-o pe fata asta și anul trecut și mi-a plăcut”. În acel an am fost admisă. Apoi a venit director la Bulandra, unde a făcut ordine, dar pe mine m-a păstrat în teatru. Deși îl iubesc foarte mult, pe scenă nu am jucat împreună încă. Însă am filmat la TVR în serialul „La urgență”, unde eram fiica lui. Este un artist extrem de generos la lucru. Actoria nu e o profesie în care să poți să fii bun tu singur, ideal e ca toți actorii să fie foarte buni, altfel scena nu este la intensitatea necesară. Când toți sunt la înălțime, coboară și îngerul pe scenă, cum se spune.

Emilia Chebac: Ce alegi să transmiți prin ceea ce faci?

Daniela Nane: Eu consider că în misiunea artei este necesară această aspirație către bine, frumos și adevăr, triada vechilor greci. Nu sunt adepta spectacolelor care să provoace sentimente negative: de revoltă, furie, scârbă. Discutăm și problematică dificilă în spectacolele noastre și lucruri care ne apasă pe fiecare dintre noi, dar viziunea finală aș prefera să fie luminoasă, să îl ajute pe om să devină mai bun și mai frumos, să crească în virtuți, să trăiască mai ușor. Va veni un moment în care vom da seama pentru fiecare sămânță sădită în sufletele semenilor. Fiecare din noi are un cerc de influența mai mic sau mai mare și este responsabil pentru cum influențeaza oamenii. Atunci când creezi dubii și confuzie, sentimente grele, deznadejde, poți devia pe cineva de la calea sa. Iar scopul artei mele este să fac lumea un pic mai bună și mai frumoasă și nu invers.

Emilia Chebac: Ești actriță, dar și mamă. Cum este fiul tău, Codrin?

Daniela Nane: E un copil dorit și foarte mult iubit. Sunt fericită că a venit la mine și îl admir pentru cum s-a dezvoltat. Are un puternic spirit al dreptății, un simț al onoarei și al demnității. Are bunatate și generozitate, când ia hotărâri alege binele cel mai mare pentru toți cei implicați. Este și idealist, vrea să schimbe lumea, dar probabil ca toți am fost așa la 18 ani. Mă înțeleg bine cu el, l-am crescut liber, l-am ajutat să înțeleagă că poate să facă orice alegere în viață, atât timp cât își asumă consecințele. Să nu-i fie frică să-și împlinească visele. Există riscuri care trebuie luate în calcul, dar dacă îți asumi consecințele, mergi înainte cu demnitate și încredere. Când era mic, l-am învățat să spună: „Sunt atent și prudent și nu mi-e frică de nimic!” Îți dai seama ce simpatic suna, că nu-l putea pronunta pe „r”. L-am învățat să fie curajos, să se dea pe topogane, să se cațere, să alerge. Dar evident că l-am învatat și cum să cadă fără să se lovească, asta a fost prima lecție când a început să meargă singur. Are o memorie foarte bună, e pasionat de istorie, de antropologie, citește sinergologie. Iubea istoria încă înainte de a mă căsători eu cu Adrian (istoricul Adrian Cioroianu). Oprește-mă, că despre copil vorbesc o săptămână…

Emilia Chebac: Dar ție ți-a plăcut istoria?

Daniela Nane: Da, foarte mult. Țin minte că în clasa a VIII-a am învățat despre teoria lui Roesler și o combăteam cu vehemență, ridicam mâna la fiecare oră, în trimestrul acela am avut vreo opt note de 10, nu mai avea loc profesorul, în rubrica din catalog, unde să-mi mai pună note. Mi-a plăcut foarte mult istoria.

Emilia Chebac: Ai folosit un cuvânt care aproape a dispărut din vocabularul contemporan… onoare?

Daniela Nane: Fiul meu știe că, pentru el ca ființă umană, e foarte important respectul de sine. Nu te obligă nimeni să promiți nimic, dar dacă ai făcut-o, trebuie să te ții de cuvânt. Stăteam ieri de vorbă cu niște prieteni care au și ei doua fete și ne întrebam: Oare cum vor trăi copiii noștri crescuți așa, cum se vor descurca în lumea asta, care o să-i lovească din toate părțile? Apoi am realizat că vor fi loviți o dată, de doua, de trei ori, dar până la urma vor învăța să se adune cu oameni la fel ca ei. Și așa le va fi bine.

Pianul cu Poeme – cu pianista Ioana Maria Lupașcu

Emilia Chebac: Ce crezi că te face să răzbești în momentele grele?

Daniela Nane: Educația și credința. Credința este ancora. N-aș vrea să mai vorbesc despre asta, tot ce e ostentativ mi se pare indecent.

Emilia Chebac: O pasiune?

Daniela Nane: Mi-ar plăcea tare mult să fac filme muzicale pentru copii. De 40 de ani, de la Veronica și Mama, filme făcute cu atâta har de Elisabeta Bostan, nu se mai întâmplă nimic în acest domeniu. Am avut câteva tentative, dar este greu cu legea asta, îți trebuie un producător cu puncte multe, iar producătorii cu puncte multe nu fac filme pentru copii pentru că asta le scade din punctaj și le micșorează șansele de a câștiga finanțare CNC pentru alte proiecte. Dar nu șe stie niciodată…

Cu pianista Ioana Maria Lupașcu

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Daniela Nane: Despre pianista Ioana Maria Lupașcu, despre soprana Anita Hartig sau despre marea actriță Valeria Seciu.

În momentul în care am scris acest articol, am experimenat ceva cu care nu mă mai întâlnisem. Ascultând înregistrarea, am descoperit că Daniela are un mod interesant de a răspunde la întrebări. A presărat mesaje ascunse, pe care aveam să le descopar mai bine atunci când transcriam textul. La vârsta de 19, când a intrat la UNATC, Daniela Nane era doar o făgăduială. Dumnezeu o hărăzise cu toate calitățile pentru această profesie! Timpul i-a rafinat frumusețea, dar mai ales talentul, i-a modelat sufletul, interacțiunea cu publicul și cu oamenii deosebiți i-au scos în prim plan aceea latură umană prin care este capabilă să umple cuvintele cu sentimente.

Dacă actrița Daniela Nane așteaptă un Cehov, eu aștept să public pe acest blog cât mai multe interviuri cu actori. De ce să te oprești atunci când ți se dă șansa să descoperi o lume în care oamenii știu cu adevărat să dăruiască?

„Omul cel bun din Seciuan”
„Omul cel bun din Seciuan”
„Visul unei nopți de vară”
Cu maestrul Dorel Vișan
Cu Florin Piersic
Cu Florin Piersic jr.
Zița – „O noapte furtunoasă”
Acel domn care pare că doarme este … fotograful