Cu doamna Georgeta Filitti m-am întâlnit la Biblioteca Academiei Române. Eram tare emoționată să cunosc un istoric de talia domniei sale, o priveam și am uitat unde mă aflu. Totul în jur începe să se etompeză, disting doar figura doamnei Filitti și vocea. Este suficient să-și exprime gândurile, de orator rafinat, și admirația mea atinge cote îngrijorătoare. Poveștile capătă viață și mă țin captivă într-o lume pe care mi-aș dori-o mult mai prezentă în memoria românilor de astăzi. Evocările domniei sale mă plimbă de la oamenii care i-au fost alături la Institutul Iorga, pentru a poposi apoi în apropierea Regelui Mihai și a Reginei Ana, dar și în lagărele rusești și pușcăriile comuniste. Indiferent că îmi vorbește de o lume dipărută sau despre prezent, tratează totul obiectiv, cu bune și rele, cu frumos și urât. Atunci când relatează despre întâmplări dureroase nu disting ură, ci doar regretul că România refuză să-și asume și să facă pace cu trecutul, adică să-și recunoască greșelile și să cinstească suferința unor oameni care au plătit cu prețul vieții credința în demnitate, onoare și adevăr.
Q: Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu profesorul Victor Slăvescu?
A: Eram proaspăt angajată la Institutul Iorga. În 1961 când am terminat facultatea am fost repartizată acolo. Trăiam o mare emoție pentru că era un institut al Academiei și eram înconjurată în majoritate de oameni cu doctorate luate în străinătate și care au fost ani de zile profesori universitari la București, Cernăuți și Cluj. Toți acești oameni au avut o caracteristică: bunăvoință față de mine, o tânără cercetătoare foarte emoționată, foarte curioasă și dispusă să învețe.
La secția de Manuscrise era un domn care stătea impresionant de drept la masă. Era în stare să rămână nemișcat și câte 3-4 ore. Uitându-mă la prof. Slăvescu, m-am gândit că e cazul să-l imit. Probabil că nu i-am rămas nici domniei sale indiferentă pentru că, într-o zi, îl văd cum se uită în condica unde iscăleam ca să-mi vadă numele, s-a apropiat de mine și mi-a spus: „ Ai bosă de cercetător! Să ții la preț!” Sigur, am sărit ca un diavol din cutie „Mulțumesc, domnule profesor!” Știam vag cine este.
Prof. Slăvescu a stat 7 ani în pușcărie pentru că a fost Ministrul Înzestrării Armatei în timpul războiului, prin excelență un ministru carlist. Eu am avut ocazia să-i public jurnalul. Încă mai lucrez la ultima parte. Îl transcriu și este foarte greu să te deprinzi cu scriitura profesorului. Istorisește în amănunt relația lui tensionată cu Ion Antonescu. Mareșalul era un om care nu admitea replică. Avea întodeauna dreptate. Or, nu puteai să-l învinovățești pe un ministru, care cheltuia miliarde pentru înarmare, pe motiv că este membru a Jockey Club, Rotary Club sau că este mason.
Q: Cum era atmosfera și echipa de cercetători pe care i-ați găsit la Institutul Iorga?
A: În primii mei ani de cercetare am fost confruntată cu o realitate care astăzi pare istorie, pe care mulți nici nu vor să o asculte. A fost contactul cu oamenii veniți din pușcărie. Poate nu aș fi avut ocazia să cunosc așa mulți dacă nu s-ar fi aglutinat câteva zeci la Institutul Iorga. Autoritățile comuniste, după ce s-au răfuit, ani de zile, cu asemenea oameni au început să-i scoată din pușcării (scoaterea masivă s-a produs în 1964). Erau oameni extrem de informați în domeniul lor, oameni cu lecturi extraordinare, foarte mulți cu condei. Au realizat potențialul lor și au fost angajați la Institutul Iorga.
Atmosfera pe care am găsit-o în primii ani de cercetare la Institutul Iorga a fost salutară pentru formarea mea ca cercetător. A fost o deschidere din partea acestor oameni, a fost o bună voință în a ghida și a arăta niște lucruri care pot să pară astăzi banale: cum să faci o fișă, o notă, un subsol. Cum să iei de bună o afirmație, dar să citești și altă sursă. Să gândești! Acești colegi mai în vârstă s-au purtat admirabil cu mine. Era și ceva nou pentru ei. Unii au stat și 19 ani la pușcărie; acum, contactul, într-o bibliotecă civilizată, cu o femeie tânără care absoarbe ca un burete toate spusele lor, care le punea întrebări, îi silea și pe ei să gândească și să formuleze răspunsuri pe înțelesul meu. Mediul ăsta mi-a fost extrem de prielnic, așa că am învățat cu mare osârdie. Cei tineri plecam de la Institutul Iorga și veneam în Biblioteca Academiei să rezolvăm precizările care ni se cereau. În ce an a apărut cartea X? Cum era scris într-o lucrare Blaj sau Blasiu? Precizări care astăzi nu mai contează dacă privim ce se întâmplă pe net, unde toată lumea pare necunoscătoare de cuvinte elementare.
Q: La 10 ani de la absolvire, în 1971, v-ați luat doctoratul. Ce temă ați abordat?
A: Poate l-aș fi luat și mai repede, fiind șefă de promoție nu era nevoie de un stagiu preliminar de pregătire, dacă nu exista un element burlesc. Nu știam cu ce se mănâncă acest institut, eram foarte mândră când am primit repartiția. Am fost înștiințată că sunt convocată într-o anumită zi la ora 8 la o întâlnire cu directorul. S-a întâmplat chiar în acea dimineață să deraieze tramvaiul. Am întârziat, prima și ultima oară, iar asta i-a dat apă la moară directorului: „Vedeți, am știut de ce nu o vreau pe asta!” Când a trebuit să dau niște examene a fost foarte sever, pot zice chiar nedrept, dar m-au ajutat ceilalți colegi și lucrurile s-au desfășurat până la urmă bine.
Titlul tezei de doctorat a fost: Les foires de la Valachie pendant la période 1774-1848. Trebuie să vă mărturisesc: am fost puțin în situația lui Jourdain, personajul lui Molière, nici nu am știut că fac proză. Pentru că la București bâlciurile erau percepute ca niște adunări unde se mânca gogoașa infuriată și lumea se dădea în bărci. Mi-am trecut doctoratul la Cluj, un oraș serios, ancorat la adevăratele valori europene, care a intuit rolul acestei instituții fundamentale în formarea pieței interne. Fiind scrisă în franceză, lucrarea a fost bine primită în străinătate. Americanii mi-au propus să o traducă în engleză. Totul a rămas la acest stadiu. Nu am primit niciodată aviziul celor de la Comitetul Cental.
În timp, m-am lămurit de unde succesul cărții. Spațiul românesc era o pată albă în ceea ce privește acest subiect. Și a mai fost un element important pe care toți îl căutau: continuitatea. Aceste bâlciuri, despre care nu aveam informații mai vechi de sec. XVIII funcționau după niște principii juridice care se găsesc în Imperiul Roman. Lucrarea a fost propusă pentru premiul Academiei, dar iarăși Comitetul Cental, care nu agrea termenul de bâlci, a considerat că nu e cazul. A trebuit să mai aștept câțiva ani până să-l primesc, dar pentru altă lucrare.
Q: De unde și-au găsit resurse elitele intelectuale să supraviețuiască în pușcărie?
A: Oamenii din pușcăriile comuniste au rezistat datorită educației: prin discuțiile pe care le-au purtau și prelegerile pe care le țineau în funcție de specialitatea fiecăruia. Nu aveau nici un instrument, nu existau biblioteci, doar cu o coajă de săpun pe care scrijeleau 3 litere. Au trebuit să-și pună mintea la contribuție, să-și rânduiască toate informațiile în așa fel încât să le transmită și celoralți. Unii au învățat limbi străine în pușcărie. Oamenii aștia erau cu școală. Și când ai ceva în cap, te gândești la lucrurile pe care le cunoști. Deși am tot respectul pentru o categorie teribil de persecutată de comuniști, chiaburii, ei au suportat cel mai greu pușcăria. Pentru că erau învățați să trăiască în spațiu larg și să facă muncă fizică. Acești oameni se mai duceau ei la biserică, mai citeau câte o carte de rugăciuni, dar nu erau cărturari. Nici nu era treaba lor! De aceea chiaburii au suportat foarte greu recluziunea, în vreme ce elitele intelectuale și-au pus gândurile în ordine, iar dacă au avut șansa în celulă să mai dialogheze cu cineva, nu pot spune că a fost o adevărată plăcere, dar a fost singura salvare.
Acum câțiva ani mă aflam la sindrofia unor prieteni și era un domn care avea o cruce la gât, legată foarte stâns deasupra cămășii și a cravatei. Era crucea lui de identificare cu care a făcut războiul. Era inginer, fusese ofițer și mi-a adăugat ceva care mi-a stârnit imediat interesul. A fost multă vreme prizonier la ruși. Mi-a spus unde și imediat am avut subiect de conversație pentru că avusesem niște prieteni ai familiei acolo. Dormise ani întregi în același pat cu un bun prieten, care la rândul lui îmi povestise tot. Am putut să coroborez perfect lucrurile spuse de cei 2. Imaginați-vă să fii într-un lagăr rusesc și să faci o orchestră care să cânte Mozart! Toate instrumentele au fost făcute de prizonerii români și străini din tot ce puteau găsi acolo: lemn, mațe de câine… Numărul prizonerilor era foarte mare, printre ei s-au găsit muzicieni de excepție și dacă unul uita partea a III-a din Simfonia Haffner a lui Mozart, și-o amintea altul. Oamenii ăștia făceau o muncă fizică epuizantă, rușii nu-i cruțau. Găseau însă puterea să-și ungă mâinile, să facă o anumită gimnastică ca să poată ține arcușul și să poată cânta la pian. Este forța extraordinară pe care ne-o dă Dumnezeu să putem îndura și să nu pierim ca oameni, dincolo de a fi români, ruși sau nemți. Dacă în lagărele rusești a fost posibil așa ceva, în pușcăriile românești n-a fost cu putință.
La noi a fost un experiment, cel de la Pitești, care nu este acceptat de instanțele juridice internaționale. Nu se admite că oamenii au ajuns într-un asemenea hal de dezumanizare până acolo încât să-și tortureze bestial semenii. Am citit cu ani în urmă o carte în care un personaj din spațiul românesc este dus în Rusia. Stă într-un lagăr, la Magadan, și la un moment dat este eliberat și repatriat în Romania. Cartea se încheie cu o frază: „M-am întors în România, am fost arestat din nou și ce-am îndurat aici a fost mai cumplit decât în lagărele rusești.” Sunt experiențe care modelează, dar sunt și experiențe care distrug. Pentru că au devastat mii de oameni și prin extensie și familiile lor: copii care n-au mai putut studia, femei care au fost obligate să divorțeze și care din niște burgheze onorabile au ajuns femei de serviciu și au făcut tot felul de munci umilitoare.
Q: Un astfel de om a fost Corneliu Coposu, prieten cu soțul dumneavoastră, Manole Filitti.
A: Corneliu Coposu a avut o recluziune aproape incredibilă. Să stai închis complet singur timp de 7 ani la Râmnicu Sărat, fără să vorbești cu nimeni, oricât ți-ai plimba gândurile, oricât ți le-ai ordona, oricât ai vrea să numeri de la 1 la 1 milion înainte și înapoi este aproape supraomenesc să reziști. Când a ieșit din pușcărie și-a dat măsura valorii lui, adică de trasmițător a unor principii de organizator și conducător. Corneliu Coposu avea un doctorat la Paris, era un om foarte cultivat, toată viața, până la intrarea în pușcărie, îl recomandă ca fiind unul din juriștii de valoare ai acestei țări. Iuliu Maniu a fost unul din oamenii pe care comuniștii l-au urmărit cu o furie dementă. Dovadă că Maniu a murit în condiții penibile în pușcăria Sighet, iar Corneliu Coposu, care era secretarul lui, a rămas să ispăsească. Între eliberarea totală și pușcărie a avut domiciliu obligatoriu în Băragan, în satul Rubla care ulterior a fost ras de pe fața pământului. Orice popor cu bun simț ar fi vrut să păstreze memoria acelor locuri cu atâtâta încărcătură emoțională. Noi băgăm buldozerele!
Aici venea mama lui și îl reînvăța să scrie. Mi-a povestit că în momentul în care a plecat din Gara de Nord spre Bărăgan era însoțit de un colonel, iar acesta, magnanim, l-a întrebat dacă nu vrea să fumeze. Corneliu Coposu a rămas în gară, iar atunci când colonelul s-a intors cu pachetul de țigări tocmai treceau niște femei. Uitase cuvântul, nu mai știa cum se spune așa că a arătat cu degetul. Vă dați seama ce blocaje trebuia să îndepărteze acest om cu 17 ani de detenție. Pentru ce? Pentru că era de altă părere decât conducătorii de atunci!
Q: În 2012 ați fost decorata de Majestatea Sa, Regele Mihai I cu Medalia „Crucea Casei Regale a României”. Cum era Regele Mihai?
A: Chiar dacă regele Mihai era o fire rezervată, avea așa o căldură încât atunci când te aflai în preajama lui te simțeai bine. Avea și o distanță! Era un adevărat suveran. Noi nu ne dăm seama ce am pierdut! Impunea prin ținută, felul cum răspundea, felul cum vorbea, prin splendida limbă română pe care o folosea. Eu mi-am îngăduit să-l întreb cum este posibil să se exprime așa? Mi-a răspuns: „Tot timpul am gândit românește!” Rămâne o figură emblematică, nu numai pentru istoria noastră, ci și pentru istoria lumii. Dar noi nu l-am prețuit, cum nu l-a prețuit nici restul lumii. Culmea ironiei – este ultimul suveran participant la al II-lea Război Mondial, este omul prin decizia căruia s-a scurtat războiul cu 6 luni, decizie pe care a luat-o împreună cu staful său (era normal pentru că nu era dictator) și în ciuda acestui fapt cel care a luat premiul Nobel pentru pace este Yasser Arafat. Regele Mihai a fost dat la o parte pentru un terorist!
Am pierdut un om deosebit, un om a cărui viață poți să o cercetezi și despre care poți să faci un curs pe seama atitudinii lui în diverse împrejurări. Unele lucruri sunt cunoscute, altele nu, iar altele continuă să se afle. Întâmplarea a făcut ca eu să o cunosc bine pe doctorița Reginei Elena, care l-a cunoscut pe Regele Mihai când era copil. Mi-a povestit o sumedenie de lucruri legate de reacția acestui copil sfâșiat între dragostea aprigă pentru mamă și intruziunea în viața lui a femeii impuse de Regele Carol al II-lea. A mers până acolo încât a cerut să-i spună mamă, ceea ce micuțul nu putea să conceapă. Mămica lui era una singură chiar dacă era departe. E suficient să-i vezi fotografiile și chipul intristat, toată disperarea acestui copil care nu are pe nimeni, deoarece personalul din jurul lui era fidel Regelui Carol al II-lea.
Q: Ce a însemnat Regina Ana pentru Regele Mihai?
A: Deși se spune că regele Mihai a fost un om fără noroc, căsătoria cu Regina Ana contrazice această afirmație. Regina Ana era o femeie puternică, dar avea o calitate care o făcea fermecătoare. Era un om extrem de simplu! Astăzi în societatea noastră întâlnești femei cu țâfne, care știu ele cum să se poarte, cum să se îmbrace, să se coafeze și care au tot felul de idei și fasoane. Or, Regina Ana era o femeie de un firesc dezarmant și care se uita chiar cu dispreț la poveștile legate de obsesiile vestimentare. Noi, oamenii obișnuiți din jurul ei, care mai știam niște lucruri despre viața normală, am fost luați prin surprindere de atitudinea Reginei.
Odată, aflată la noi în vizită, în grădina casei din str. Icoanei, i-am servit cea mai banală prăjitură cu vișine. Mi-a cerut rețeta cu un firesc la care nu mă așteptam. Era Regină, făceam o reverență politicoasă, pentru ca apoi să înceapă o discuție atât de normală și caldă încât imediat erai cucerit. Îmi amintesc când a iscălit o carte, după ce o iscălise și Regele, semnând Nan în loc de Ana. „A, te rog să mă ierți, dar mie în casă așa mi se spune!” Asta o făcea atât de caldă, de apropiată, o simțeai ca o pavăza împotriva răului. Rar am mai întâlnit o persoană care să placă atât de repede și care să emane atâta încredere, atâta forță, păstrând totuși o distanță față de noi, ceea ce mi se părea firesc pentru că familiarismul îi era străin. Nu numai în ceea ce îi privea pe străinii de casă, dar și în propria gospodărie făcea ordine imediat și toată lumea o asculta cu bunăvoință, și cu încântare aș spune.
La început nu vorbea românește, dar prin gesturi, prin zâmbete se înțelegea fără cusur cu toată lumea. După vreo 2-3 ani ne cerea celor care aveam privilegiul, din vreme în vreme, să îi fim în preajmă: „Te rog să-mi răspunzi în românește”! Îmi era greu. Realizam că nu poate să aibă vocabularul bogat al unui român din naștere și căutam să folosesc cuvinte cât mai apropiate și uzuale. Îmi aduc aminte că odată mi-a atras atenția: „Prea cauți cuvinte! Dă-i drumul!” Și pe Regina Ana cred că nu am știut să o prețuim suficient.
Q: De ce este considerată Regina Maria un model?
A: Consider că este interesantă promovarea unui personaj în măsura în care înveți ceva de la el. Or, ce rămâne de la Regina Maria este această fantastică forță englezească. Englezii sunt niște adevărate stânci. În timpul războiului a fost convinsă că victoria este până la urmă de partea noastră. Regele Ferdinand a fost un om slab, a fost un om de cabinet, un om dornic să citească, să învețe limbi străine mai ciudate, să-și alcătuiască ierbarele lui, iar ca om politic era nehotărât. De aceeia au avut discuții foarte serioase. Apropierea ei de un bărbat sau altul (pe care golănia românilor tinde să o ducă într-o zonă vulgară) s-a produs tocmai pentru că avea nevoie să discute cu un om de inițiativă.
Chiar ea scrie în jurnal că este fericită că Joe Boyle există. Acest bărbat curajos i-a rezolvat o sumedenie de lucruri. În timpul refugiului de la Iași a stat lângă ea. A fost în Rusia în 1917 și obține de la guvernul bolșevic restituirea unor fonduri de arhivă ale Ministerului Afacerilor Externe și rezerve de bilete de bancă ale Băncii Naționale a României, care fuseseră trimise împreună cu o parte din bijuteriile Coroanei la Moscova în apropierea invaziei Bucureștiului în 1916. În 1918 a contribuit la eliberare unor ostateci români din Odesa, Feodosia și Sevastopol care au fost dați la schimb pentru militari ruși deținuți de armata română.
Țăranul român e splendid, e minunat, e unic, dar e puturos peste fire! De la Boyle a înțeles că trebuie învățat să se descurce singur. Ai nevoie de oameni puternici! Dacă ai tot timpul lângă tine o fire nedecisă este greu. Eu nu spun că regelui Ferdinand i-a fost ușor! Dar în momentele acelea de disperare, când noi eram anihilați, când jumătate din țară era liberă și jumătate ocupată, când la Iași exista un guvern progerman, unde mai era Romania? În astfel de momente Regina Maria a crezut tot timpul că vom răzbi. Cu oameni ca Joe Boyle și Barbu Știrbei, mai puțin cu regele.
După război, până în 1927, a fost o perioadă activă pentru ea. S-a dus la toate cimitirele unde zăceau soldați români, între care Soultzmatt – Alsacia. Sigur, s-ar fi așteptat să facă parte din Regență, dar în curând va veni Carol și acest lucru nu se va întâmpla. Era o femeie econoamă, chibzuită. În 1919 este trimisă de Brătianu la Paris care cunoștea popularitatea de care se bucura, iar croitorii parizieni năvălesc știind că e grozav să fii croitor al Majestății Sale. „N-am bani!” spune Regina Maria. Și-a luat cu ea doar o cusătoreasă care să-i modifice și să-i adapteze la moda zilei rochiile. „Țara mea este în mare lipsă, nu pot să-mi permit să fac cheltuieli!” Așa a fost tot timpul.
Regina Maria a arborat costumul popular, în timpul războiului aproape continuu. Stând la Iași, pe urmă la Bicaz, zi de zi, se ducea și ajuta: o bătrână, un bolnav, un olog, un demobilizat. Ducea bomboane, zahăr, biscuiți, cumpăra un porc. În continuu făcea ceva, încât în mentalul colectiv s-a păstrat ideea de Mama Regina. Și când te gândești că nu vorbea românește foarte bine, dar asta nu a împiedicat-o să se descurce teribil și toată lumea să fie încântată.
Q: Un regret legat de Regina Maria?
A: Regina Maria a fost o personalitate absolută. Cu toate astea, astăzi se întâmplă lucruri care nu pot să nu te nemulțumească. A fost membră de onoare a Academiei Române. La un moment dat s-a pus problema omagierii ei (în 2017), dar Academia a refuzat. Există un Dicționar al Scriitorilor Români. Sunt acolo sute de persoane onorabile, dar absolut mediocre care figurează printre scriitorii români. Regina Maria, pe lângă literatura extraordinară pe care ne-a lăsat-o, a mai lăsat ceva: jurnalul ei absolut fantastic; este viață cotidiană, viață politică, creionări de oameni politici, de personalități, de mersul vieții, de protocol, de ce se întâmpla în societatea noastră. Și nu-și găsesc loc 30 de rânduri să se vorbească despre această Regină Maria a românilor, un remarcabil scriitor.
Q: Mereu v-am apreciat onestitatea. Ce-mi puteți spune despre Regele Carol al II-lea, cu bune și rele?
A: Carol al II-lea a umilit-o cât a putut pe Regina Maria: îi asculta conversațiile telefonice, îi controla bugetul, nu îi permitea să meargă într-un loc sau altul. Statutul Casei Regale impunea plata unor doamne de onoare. Unele au primit salarii, dar unele nu. Irina Procopiu, deși i-a stat Reginei alături din 1914 până în 1938 nu a primit pensie. Simki Lahovary a avut, Adela Cantemir a avut, dar ea nu. Acolo a fost ceva! Îi plătea toate reproșurile întemeiate pe care Regina i le-a făcut. Ziua de 31 august 1918, în calendarul ei intim, e însemnată cu negru când a aflat de fuga fiului ei la Odessa. E stare de război, e moștenitorul tronului, e ținut la adăpost să nu se expună în linia întâi, dar conduce Vânătorii de Munte. Și el nu găsește altceva de făcut decât să fugă cu Zizi Lambrino care, lipsită de scrupule, a acceptat o căsătorie morganatică. A apărut și un băiețel, dar Carol se satură repede de Zizi. Statul român este cel care o despăgubește, pentru că Principele Carol al II-lea nu se va interesa niciodată de copil. Eu am publicat o scrisoare al lui Zizi Lambrino foarte cominatorie: „Să nu spun eu tot ce știu despre tine!” Regina Maria a stat de vorbă cu el, i-a explicat: „Dragă, chiar dacă ți-ai pierdut într-adevăr mințile și nu poți fără ea, dar, pentru Dumnezeu, așteaptă să se termine războiul! Noi suntem acum într-o situație îngrozitoare și ție îți arde de așa ceva! Practic ai dezertat! Ce exemplu dai tu?”
În schimb pe plan cultural ce a făcut Regele Carol al II-lea pentru cultura românească, rămâne unic în istoria noastră. A dat dispoziție atașaților culturali să participe la toate licitațiile din Europa și dacă sunt lucruri legate de România să le achiziționeze. Dacă noi am face inventarul acestor obiecte, cărți, manuscrise, fotografii, tablouri, steaguri aduse de personalul nostru diplomatic atunci ne-am da seama de dimensiunea culturală a epocii lui. O să se spună: el dădea dispoziție și statul plătea! Nici acum nu i s-ar cere ministrului X să plătească din leafa lui, dar nu se întâmplă. A fost o licitație de peste 3000 de obiecte ale Ghiculeștilor, acum câteva luni, la Paris. Am aflat și am anunțat Ministerul de Externe. Răspuns: „Nu e treaba noastră! ”
Am ieșit în soarele orbitor de afară. Interviul cu doamna Georgeta Filliti mă încărcase de frumos și normal. Despre ce povestește doamna Georgeta Filitti poți scrie o carte, nu un interviu de câteva pagini. Mi-ar fi plăcut să-mi mai spună de Belle Époque, despre manuscrisele medievale rare de la Mânăstirea Văcărești, despre care se spune că erau râvnite de regii Franței, despre înfricoșătorul „Vin rușii”, poate și despre frivolele cronici ale lui Claymoor (Mișu Văcărescu). Aș fi vrut să aflu despre altfel de „târguri”, nu cele care apar în lucrarea de doctorat, talciocurile din perioada comunistă unde se vindea „inventarul unei case normale” și poveștile celor care recurgeau la astfel de metode pentru a supraviețui.
Binecuvâtată cu o vitalitate care umilește și o persoană de 40 de ani, doamna Filitti este o prezență dorită și care dă valoare peisajul cultural din Romania. Conferințele domniei sale au trecut la un alt nivel, prin umorul fin cu care abordează subiectele, umor șlefuit în timp de întâlnirea cu oameni deosebiți. Doamna Georgeta Filitti imprimă în conștiința publicului cunoașterea temeinică a țării, a istoriei, a tradiției și a conducătorilor trecuți (dar și prezenți). Neîntrecută în alegerea amănuntelor subtile care imprima poveștilor savoare dânsa este acum cercetător freelancer (cum îi place să-și spună). Un amănunt care spune mult despre deontologia profesională a acestei doamne minunate: deși a editat mii de pagini de memorii și jurnale nu își pune numele pe coperta. Asta într-o lume în care, de cele mai multe ori, editorul își pune pe coperta cărții numele cu caractere mai mari decât autorul memoriilor.
Și cum visez la o a II-a întâlnire, în care să ascult povești care să mă năucească de frumos, nu pot decât să-i mulțumesc pentru amabilitatea cu care s-a desprins din lumea memoriilor și jurnalelor pentru a sta de vorba cu mine.
Fotografiile mi-au fost puse la dispoziție de Fundația Calea Victoriei.
