Recenzia nr. 3/7 – anul 2020 face parte din proiectul „Șapte recenzii pentru Șapte ani stranii. Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici, recenzia 2/7 aici.
,,Șapte ani stranii” – anul 2020
La începutul anului 2020, Mircea Cărtărescu scrie într-un caiet „cu o mirifică și sclipitoare copertă prerafaelită” care îl intimidează. În notele de jurnal, scriitorul menționează și un caiet cu fluturi, pictați în acuarelă, motiv pentru care îl consideră „de bun augur”. Când lumea se prăbușește, frumusețea supraviețuiește uneori pe o copertă de jurnal. Începe să țină, în paralel, două jurnale. Unul la care, noi cititorii, nu avem acces, poate cititorii din viitor vor fi mai norocoși, și altul destinat publicării.
Însemnare jurnal – 2 mai
La sfârșitul lui februarie notează „Abia aștept martie, cu primele drumuri”. De unde să-și imagineze că un virus pervers urma să dea peste cap planurile tuturor. Cu toate acestea, Mircea Cărtărescu a scris unele dintre cele mai lucide însemnări despre pandemie. Era deja un om singur, ruperea de viața socială nu l-a neliniștit ca pe cei care nu puteau funcționa decât în prezența altor persoane. Regretă că nu poate umbla pe urmele lui Borges în Buenos Aires, dar această părere de rău pălește în fața singurei dorințe care conta în acele zile, să rămână sănătos.
Însemnare jurnal – 14 martie
Pe plan psihic Mircea Cărtărescu, ca toți oamenii cu o bogată viață interioară, gestionează panica, nu se lasă agățat de scenarii apocaliptice, deși exista un motiv real de îngrijorare. Scriitorul are un sistem respirator cu probleme pentru că în copilărie a contactat bacilul care provoca tuberculoză. Din această cauză, în anotimpul rece, apar episoade când funcționează cu sănătatea pe avarie. În timpul ultimei pneumonii a tușit până și-a rupt o coastă. Cu un astfel de istoric, Coronavirusul nu are cum să te lase indiferent.
Însemnare jurnal – 19 martie
De parcă nu era de ajuns, pe lângă panica provocată de virus, omenirea mai are un test de trecut. „Dragostea nu cade niciodată” pare să țină de alte timpuri. Oamenii erau centrați pe supraviețuire și iubirea nu mai era o prioritate. Nu și în familia Cărtărescu. Ioana Nicolae preferă să meargă singură la cumpărături, decât să-și lase soțul să se expună coronavirusului. Pe măsură ce virusul devine normalitate, pierzând din inedit, pe scriitor, mai mult decât boala, îl teroriza teama că nu mai poate scrie. Iar pentru că are timp în exces, se uită prea des în oglinda și nu îi place ce vede. Diferența dintre oamenii obișnuiți și un scriitor este că el poate transformă inesteticul din viață banala în rânduri care te fac să asociezi bătrânețea cu un manuscris bizantin.
Însemnare jurnal – 9 iunie
Ce citește Mircea Cărtărescu în pandemie (o lista foarte, foarte scurtă, lista integrală o găsiți în jurnal):
• „Prăvăliile de scorțișoară” – Bruno Schultz, despre autorul volumului de povestiri spune că „scrie literatură mare”.
• Deși „Veacul de singurătate este supremul plafon pictat” continuă cu „Toamna Patriarhului”.
• Recitește Salinger „De veghe în lanul cu secară”, „Nouă Povestiri”, „Franny & Zooey.
• Reia Evangheliile, Exodul, Leviticul.
• Scrierile postume ale lui Kafka „Kafka rămâne esențial, izolat și de neatins în direcția lui principală: oniricul ca poartă spre metafizic. Cu neputință de imitat, cu neputință de uitat” Inspirată de această însemnare citesc acum ,,Vizuina”. Franz Kafka este unic pentru Mircea Cărtărescu. Fericiți cititorii care și-au găsit „alesul”.
• Herodot – „Istorii” Voi reveni la Herodot în recenzia 4/7. Așa cum Thomas Mann i-a marcat destinul ca scriitor, cred că recitirea istoriilor i-au marcat personalitatea. A sădit în Domnia Sa o calitate rară.
• „Prințesa și anticarul” – Enzo Siciliano despre care notează în jurnal că este „Frumoasă, poetică, decadentă, minoră. Pasabilă în mod agreabil.”
• „Marele Gatsby”
Însemnare jurnal – 26 iulie
• Deși încheie anul cu „Infernul” lui Dante, speranța transpare din ultimele însemnări ale anului 2020.
În noiembrie începe „Theodoros”, la mijlocul lunii avea deja primele 10 pagini scrise. Mircea Cărtărescu purta în gând și în suflet această carte de multă vreme. Prima însemnare despre „Theodoros” am găsit-o în „Zen”, trimiterile continuă apoi și în „Un om care scrie”. Aceste note se întind pe parcursul a 11 ani (2011-2022). Nu a fost intenția scriitorului să creeze așteptări, dar asta a reușit, pentru că sinceritatea (din notele de jurnal) și calitatea („Theodoros” este o capodoperă) sunt două ingrediente care țintesc bine. Dacă se mai adaugă și timpul de așteptare programezi un fenomen literar.
Însemnare jurnal – 27 ianuarie
Anul 2020 în familia Cărtărescu. Ioana scrie în biroul ei „mereu închisă de parcă ar fi camera unde timpul nu trece din «Great Expectation»”, Gabriel „tot ascultă o pălăvrăgeală continuă din telefon, cu care și mănâncă, și zace pe sofa, aceeași vorbărie a aceluiași ins care se pare că le știe pe toate.” „Doar eu nu exist, pentru că întotdeauna cel ce consemnează dispare: fotograful nu e în poza de grup.” Într-o zi, când face baie, simte ceva ca o „boabă de linte” pe burtă. Își pune ochelarii și face cunoștință pentru prima oară cu o căpușă. Ioana i-o extrage cu penseta, dar intrusa, deloc intimidată, „era vie și bine mersi pe brațul pensetei ”. Își revine cu greu după COVID – 19 și scrie mici poeme „ca niște țipete îndepărtate de păsări.” Lunile de vară vin cu anularea restricțiilor de călătorie. Pleacă în Bucegi, pentru „rododendroni roșu-întunecați, pe tulpinile lor aspre mărunte, ridicându-se până la coamele în ceață ale munților”, unde face fotografii cu Mihai și Sidonia. Merge la Sângeorz unde, conform jurnalului, întâlnește un tip ciudat. La sfârșitul lui august revine pe Facebook „abia aștept să fiu iar acolo, să ronțăi like-uri îi din traistă și «să-mi contabilizez succesurile»”. Se operează de deviație de septembrie „în condiții de film american cu doctori, diagnostice și spitale, la Regina Maria.” Moare Reghina, mama Ioanei Nicolae, femeia care a inspirat „Cartea Reghinei”. Dacă și tu ești un părinte care te învinovățești că nu gestionezi relația cu copilul tău, relaxează-te. Faci parte dintr-un club exclusivist. În 2020 până și Mircea Cărtărescu a avut o „ceartă-monstru” cu fiul său.
Însemnare jurnal – 6 mai
Pentru cititorii care nu au auzit strigătul de ajutor din „Solenoid”, în jurnalul ,,Șapte ani stranii” Mircea Cărtărescu declară public acest lucru. Ca cititoare, regret că nu mai sunt la modă jurnalele. Observ tot mai des un fenomen. Mesajul scriitorului este îngropat de părerile criticilor și cititorilor. Puterea deținută doar de una dintre părți se transformă în dictatură. Indiferent ce s-a spus sau ce se va spune despre romanele lui Mircea Cărtărescu, jurnalul este și va rămâne un martor.
Însemnare jurnal – 19 aprilieÎnsemnare jurnal – 19 aprilie
Note de jurnal care mi-au atras atenția: 22 iulie „Capacității de a suferi nu i se dă nici o importanță, nu trebuie să existe suferințe, ele sunt de fapt demodate.”
Pe 9 decembrie este rugat să scrie un articol pentru „Dilema” care „să termine optimism anul ăsta dement.” „M-am străduit să găsesc grăuntele de bine pierdut în crăpătura podelei. N-am dat de el, așa c-am renunțat să scriu. Bine e doar că suntem alive and kicking. ”
10 decembrie „Un partid neo-legionar a pătruns nevăzut, necunoscut în Parlamentul României. Vechea nebunie, violență și teroare ar putea reveni după un deceniu și jumătate (cred) fără extremiști. Dar acum lumea însăși și-a ieșit din țâțâni și gura căscată a pământului scuipă monștrii, după monștri de toate orientările și culorile.”
Însemnare jurnal – 18 decembrie
Dacă în 2020, scriitorul Mircea Cărtărescu a pierdut o viață normală, premii și recunoaștere internațională, omul care a scris jurnalul a câștigat. Însemnările Domniei Sale dezvăluie o calitate greu de practicat. De aceea, recenzia 4/7 va fi despre o virtute care rămâne cea mai bună soluție într-o lume imperfectă.
Însemnare jurnal – 18 decembrie
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 4/7 – anul 2020
Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici, recenzia 2/7 – anul 2018 o găsiți aici.
Recenzia nr. 2/7 – anul 2019 face parte din proiectul Șapte recenzii pentru ,,Șapte ani stranii”. Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici.
6 ianuarie Note de jurnal despre o petrecere, acasă la Mircea Cărtărescu, unde invitații și-au amintit de scriitorii mai în vârstă. În timp ce Mircea Cărtărescu îi enumera și le verifica pe Google vârsta, Emil Brumaru murea într-un spital din Iași la terapie intensivă. „Acum e un val de simpatie și admirație pentru el pe FB ca pentru nici un alt poet care s-a prăpădit vreodată. Nu știu dacă i-au arătat-o destul în timpul vieții – da, a fost mereu foarte cunoscut, dar asta e una și să-i arăți admirație e alta –, dar acum sunt revărsări de iubire stângace pentru bătrânul copil al cărui «Canțonier» e pe buzele tuturor”. Un moment de reflecție pentru cititorul care nu mai găsește timp să-și arate prețuirea pentru un scriitor în timpul vieții, dar are timp, după moartea lui, să scrie texte, să comenteze la postările celor care declară că l-au iubit, stimat și care au dormit cu cărțile lui sub pernă.
Însemnare jurnal – 21 noiembrie
În februarie călătorește la Köln „pe un frig de crăpau pietrele și lemnele” pentru un mic festival „de buzunar”. Cum numele sonore chemate nu au venit, Aris Fioretos, organizatorul evenimentului, a fost nevoit să se mulțumească cu „un asezonament de inși din limbul «would be»”. De parcă nu era destul, Christian Kracht, un scriitor neamț din Los Angeles, „a dispărut însă aproape-nainte de-a apărea”. În jurnal, scriitorul dezertor apare ca un „un globe-trotter și-n viață, și în scris”, fan Pynchon cu „ j-de mii romane publicate”, cu un stil vestimentar imposibil de ignorat „îmbrăcat cu pe ce-a pus mâna dimineața” și arătând ca un „beatnic de la Pacific”. Recomand să vă opriți asupra descrierii lui Aris. Pare un personaj desprins dintr-un roman, unde mai pui că poartă numele unui zeu din Elada ales de un tată comunist.
Însemnare jurnal – 13 aprilie (Citat preferat)
Mircea Cărtărescu călătorește în Columbia însoțit de Ioana și Gabriel. Au de înfruntat nu doar distanța, ci și șocul termic. Pleacă din București de la un ger cumplit (februarie) și aterizează la Cartagena de Indias în plină vară caniculară. Când vede la ce hotel au camere rezervate, chipul polițistul de frontieră glisează de la ferocitate la zâmbet larg. Se pare că „numele hotelului făcea cât toate pașapoartele”, membrii familiei Cărtărescu erau turiști de lux. Columbia reprezintă ineditul prin vegetația luxuriantă, casele excesiv colorate „încărcate de tone de flori”, turiștii înarmați cu aparate foto, vânzătorii ambulanți, hotelul, curtea interioară și camerele care îi lasă fără suflare, micul dejun servit de personalul uleiat&apretat, mirosul intens al cafelei columbiene care le invadează dimineața livingul „a desenat un fel de aureole în jurul capetelor deodată hiperlucide”. „Fericirea neagră a caraibelor” îi amintește diaristului de „lumea pestriță și săracă a copilăriei”.
Pe o vreme incendiară, membrii familiei Cărtărescu merg să vadă casa lui García Márquez. Rătăcesc pe străzi pitorești, cu transpirația curgându-le generos pe fețe, Gabriel pierde uneori direcția și „își tot ciocnește marele sombrero de al meu”, dar nu se lasă distrași și înaintează cu dârzenie „printre biserici coloniale, prăvălii, turiști și vânzători de mărgele”, deși îi cam usturau tălpile de la atâta mers, pentru a constata la finalul expediției că locuința „aparține unui alt Márquez, o figură istorică locală”
Mircea Cărtărescu dă „j-de mii de interviuri”, nu ratează întâlnirea cu fotograful de vedete culturale care ,,mă pozează singur, cu familia și cu Santiago Gamboa în poziții cam embarasante, în fața aceluiași zid stacojiu”, are parte de un „mic triumf”, pe scena unui teatru din vremurile coloniale „cu galerii și loje aurite și plafon pictat” cu o sală ticsită de cititori care îi sorb cuvintele. În librăriile columbiene întâlnește oameni care îi iubesc cu adevărat cărțile. Interacționează cu admiratorii și semnează teancuri de cărți. Pe partea de promovare Columbia sta bine, peste tot standuri cu volume lui Mircea Cărtărescu bine amplasate, afișe și fotografii. În România, în nici o librărie nu există un colț Mircea Cărtărescu.
Însemnare jurnal – 6 iunie (librarie din România)
Este invitat „la un fel de serată literară într-un apartament privat, ca un salon literar din secolul al XIX-lea, oameni bogați, crema Bogotei, centrul vieții moderne și culturale” Așa i s-a spus, dar în notele de jurnal lucrurile se văd mai nuanțat. Un SUV enorm îi lasă într-o zonă privată cu paznici care poartă veste antiglonț și armele la vedere. Este condus într-un loc plin de oameni unde gazda îl invită să semneze în cartea de onoare. Își face loc cu mare greutate prin marea de bărbați și femei „de o eleganță bine etalată”. Pentru că este filmat în timp ce semnează, devine anxios și face prima gafă, greșește numele gazdei. Vine la el moderatorul, un scriitor cunoscut i se spune, dar lui Mircea Cărtărescu i ce pare mai degrabă „un bătrân comediant”, plin de bunăvoință, dar „cu un umor dubios” care îl ia după umăr și începe să îl prezinte în stânga și în dreapta. Are nevoie la baie, unde merge însoțit de gazda care îl ghidează prin „labirintul apartamentului sufocat de oameni”. Aglomerația îi provoacă un alt episod de neliniște și de aici „un nou moment tâmpit”. Se împiedică, pe întuneric, de „farfuria de tablă a câinelui care zboară până în celălalt perete.” Cu ultimele puteri revine pe podium unde moderatorul îi spune „ e foarte exclusivist aici” „nenumărați oameni incredibil de bogați nici nu visează să fie primiți vreodată, gazda e cea mai tare persoană din societatea înaltă din oraș”. Despre societatea exclusivistă Mircea Cărtărescu notează în jurnal „mulți inși par ieșiți de-a dreptul din Proust”.
27 februarie „Au trecut două săptămâni de-atunci și încă mai suntem puțin acolo. Ne-a plăcut mult în Columbia și ne-a deschis dorința de-a mai merge în locuri îndepărtate.”
Însemnare jurnal – 13 mai (ce e scris în codul genetic – viziune M.C.)
24 aprilie primește rezultatele testului ADN. „Sunt destul de fuzzy firește, dar nu lipsite de interes.” Balcanic 54,9%, 36,1% este din Grecia și sudul Italiei. Grecii nu sunt balcanici? Înaintașii lui Mircea Cărtărescu au fost majoritari balcanici și levantini, dar exotismul este dat de restul de 10 procente: 7,8% baltic și 1,2% din Orientul Mijlociu. Rezultatele îl fac să viseze pe scriitor deoarece „baltic ” poate trimite, conform graficelor primite, la Finlanda și Polonia. „Mereu am presimțit un «polonez» în formula mea interioară, cum mereu m-am simțit grec și oriental (deși e posibil ca majoritatea sângelui meu să fie slav). Intuiția mea cea mai persistentă, că aș fi de prin stepele Rusiei – calmuc, kirghiz, naiba știe mai ce – nu se confirma.” Această însemnare m-a cam băgat în ceață. Am citit-o, recitit-o, dar tot confuză sunt. Confuză, dar curioasă, motiv pentru care am căutat pe net cum pot face un test ADN.
Un jurnalist care îl impresionează pe Mircea Cărtărescu 30 mai În Suedia, la Göteborg întâlnește un reporter TV, cu aspect african și trăsături atât de frumoase încât pentru câteva minute crede că este femeie. În timpul interviului, tânărul cu capul plin de codițe vopsite, dovedește nu doar că i-a citit cu mare atenție cartea, dar și că știa multe lucruri despre scriitor. „A fost o plăcere să conversez cu el” notează în jurnal Mircea Cărtărescu.
17 iunie Impresii despre trei zile la Roma, despre „un festival fără sens, prost organizat”, dar salvat de evenimentul principal de la Basilica Massenzio, de lângă Colosseum care a ieșit bine. „Scena e epatantă, ruinele bazilicii proiectează totul în grandios, iar sutele de spectatori pe scaune albe stau sub cerul liber într-un decor de arcuri și bolți antice prin care se vede luna.” Mircea Cărtărescu citește eseul despre clasici după lectura lui Alberto Manuel și face impresie bună. Însemnările despre „Cetatea eternă” nu le recomand celor care iubesc Roma, o să înnebuniți la propriu de dor și drag. „Pini și marmura canelată, iată visul meu roman, fără-ndoială scris în formula mea interioară, alături de amurgul ce-roșește canelurile cu dungi paralele de ambră”
În 2019 termină „Melancolia” Este cartea despre care mărturisește în jurnal „ e o carte delicată, poetică, în care fiecare cuvânt contează”, „e o carte din fire de păianjen”. „Melancolia e semnul izolării mele de lume, al însingurării tot mai mari din ultimii ani, ai sentimentului de «motherless child»”, „Melancolia rămâne cartea mea cea mai autobiografică.”
Însemnare jurnal – 23 octombrie
Publicare Solenoidului în Suedia dă avânt cronicilor „care vorbesc toate într-un delir entuziast despre roman și despre mine”. Cineva scrie „Solenoid nu e cartea anului, ci cartea începutului de secol” Toată această agitație îi jurul romanului îi induc lui Mircea Cărtărescu o stare de nervozitate. 23 mai „Sursa cea mai mare a neliniștii mele e acum succesul Solenoidului în Suedia, cronicile care spun că «a ridicat literatura la un nou nivel»”
De parcă nu era suficient, se mai se adaugă un nou motiv de neliniște. În țară, pentru că editura Humanitas dorește vânzări record la Bookfest, ca să se redreseze financiar, mizează pe „Melancolia”. Aceste așteptări pun presiune pe scriitor.
Însemnare jurnal – 23 mai
În timp ce lui Mircea Cărtărescu i se pretinde să livreze capodopere pe banda rulantă, cititorilor nu li se cere nimic. E drept, majoritatea vin la evenimente pentru că îi iubesc cărțile și îl prețuiesc, dar mai aterizează și câte unii direcționați de personajul cu cornițe care și-a băgat coada în aplicația Google Maps de pe telefonul lor.
Însemnare jurnal – 23 iunie
Citind fragmentul de mai sus, mi-am amintit de „grupusculele fremătătoare” din „Frumoasele străine” Pentru cei care nu au citit cartea, grupuscule fremătătoare = studente românce (acțiunea se petrece în Franța) la tot soiul de facultăți, preocupate să vadă și să fie văzute, să ia autografe pe cartea ta cea mai ieftină dintre cele mai expuse sau pur și simplu pe o bucată de hârtie, și mai ales să se pozeze cu tine la sfârșit, după vorbăria inevitabilă pe care o suportaseră cu stoicism.”
Oamenii despre oameni 26 iunie „Ionuța (fiica scriitorului) face 32 de ani și e mai departe copilul bun și generos pe care-l știu de exact atâta vreme.”
Mama lui Mircea Cărtărescu împlinește 90 de ani. În notele de jurnal din 12 septembrie găsiți o tulburătoare declarație de dragoste a unui fiu pentru mama sa.
Însemnare jurnal – 26 iunie (prof. Nicolae I. Nicolae)
O însemnare plină de umor, peste care nu vreau să trec, este episodul cu renovarea casei. Dacă în literatura universală Mircea Cărtărescu este o forță, când vine vorba de zugravii și meșterii care îi invadează casa, scriitorul se confesează jurnalului. „Ni s-au zburătăcit pisicile terorizate de ciocănituri și bocănituri, ni s-au răsculat vecinii, a fost rău de noi și bine de concertul Lockheed.” Înainte să-l acuzați că a cedat fără luptă, e bine să știți că această categorie este temută în întreaga lume. Am citit, cu niște ani în urmă, într-o carte, o statistică a principaleler cauze de apariție a diabetului de tip 1. Îmi amintesc doar de cutremur și zugrăvirea locuinței, restul mi s-au șters din minte.
Despre jurnal Mircea Cărtărescu își scrie jurnalul de mână. Nu ține să aibă caiete scumpe, dar apreciază stilourile de bună calitate cum este faimosul „negru absolut” al lui Enrique cu care dă sute de autografe în Columbia „Dac-ar scrie și singur, numai pe el l-aș folosi.”
Însemnare jurnal – 21 noiembrie
2019 a fost declarat „Anul cărții” în România. Ce s-a făcut știm cu toții. De fapt, 2019 a fost anul cărții lui Mircea Cărtărescu. „Solenoid” a fost recompensat cu două premii: Prix Millepages, Vincennes și Prix Transfuge, Paris.
În această recenzie m-am axat cu bună știință mai mult pe călătoriile lui Mircea Cărtărescu și aproape deloc pe lumea sa interioară pentru că știam ce an va urma.
Fără să bănuiască, însemnarea din 25 februarie avea să se dovedească vizionară pentru 2020 „Cea mai stupidă și mai distructivă – și mai deprimantă – formă de dependență imaginabilă e dependența de vești bune.”
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 3/7 – anul 2020
Mircea Cărtărescu a scris prima însemnare în jurnal pe 17 septembrie 1973. Avea 17 ani și nu-și imagina atunci că avea să devină cel mai lung jurnal (integral scris de mână) al unui scriitor român. Peste două luni, în septembrie 2025, jurnalul lui Mircea Cărtărescu va împlini 52 de ani.
Am aflat, dintr-o notă de jurnal, că editura Humanitas are în plan publicarea jurnalului din perioada adolescenței. Sper să se concretizeze cât mai curând acest proiect.
Ultimul jurnal apărut „Șapte ani stranii” stă sub semnul cifrei șapte. Titlul și numărul anilor m-au inspirat să fac o recenzie tot sub semnul lui șapte. O recenzie pentru fiecare an. Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii”.
„Șapte ani stranii” – anul 2018
Deși centrul vieții lui Mircea Cărtărescu este scrisul, iar ponderea cea mai mare a paginilor din acest jurnal este dedicată notelor despre cum&ce scrie, impresii despre cărțile citite, însemnări despre adoratul Kafka „sunt fericit și mai răsplătit ca oricând citind Kafka”, cele mai emoționante fragmente, deși mai reduse ca întindere sunt dedicate fiului, soției, părinților, puținilor prieteni și pisicilor. Mircea Cărtărescu își tratează cu aceeași seriozitate misiunea de scriitor precum și rolul de tată, soț, fiu și prieten.
5 martie „Gabriel are 15 ani și nu (prea) mai e chiar puișor…” „are una dintre cele mai scăzute stime de sine din câte sunt cu putință. Până și succesele îl deprimă.”
27 decembrie notă pentru Gabriel „Nici nu știu ce să-ți urez, în afară de ce-ți dorește, cu un cuvânt învechit, sufletul meu, prieten sincer al sufletului tău: sănătate, seninătate, luciditate. În rest, te rog să te servești cu ce-ți priește din bufetul precar al lumii noastre.”
Însemnare jurnal despre moartea tatalui
Pentru că îi aduc bucurie, Mircea Cărtărescu își menționază pisicile în jurnal. Preferata pare să fie Cindy. Iubitorii de pisici vor iubi paginile cu însemnări din 28 iulie dedicate pisoilor mușchetari „doi blegi, doi insurgenți, între care unul mi-a inspirat un respect așa de mare, că o să-i pun numele Cassandra. ”
Mi-a plăcut grozav această abordare în jurnal, în care pisicile sunt consemnate cu nume, dar alege anonimatul pentru cei care îl critică și discreditează, deși le taxează derapajele. Astfel, peste 50 ani, puterea detractorilor se va estompa, pe când Cindy ca continua să seducă cititorii.
În „Șapte ani stranii” am găsit câteva declarații de dragoste superbe făcute de Mircea Cărtărescu soției sale, Ioana Nicolaie. Dar cum aceste însemnări apar în anii următori, voi reveni mai pe larg într-o recenzie viitoare. Prețuiesc nespus oamenii care își ocrotesc iubirea.
O constantă, pe care nu ai cum să o ignori, în jurnalul lui Mircea Cărtărescu este singurătatea omului înconjurat de o mare de oameni.
Însemnare jurnal – 1 martieÎnsemnare jurnal – 3 martie
Anul 2018 vine cu două premii importante
1. Premiul „Thomas Mann” pentru literatură, Lübeck
Pe 19 noiembrie scrie în jurnal despre ceremonia Premiului „Thomas Mann”. Nu vă lăsați înșelați de modestia cu care Mircea Cărtărescu mută zona de interes, de la discursul său, la Michael Krüger. A fost onorat că scriitorul german, deși era foarte bolnav, a venit special să citească discursul lui în limba germană. Apar apoi însemnări cu puternic impact emoțional! După momentul oficial, proaspătul premiat, Inger și soțul ei s-au „îmbrățișat ca nebunii ” (când oare, tu cititorule, te-ai îmbrățișat ultima data ca nebunul cu un prieten?) „Ioana face poze și îi înveselește pe toți”. Aude cum cineva îi spune soției „ai cel mai frumos zâmbet ”, motiv pentru Inger îi spună: „Michael Krüger te-a pupat de cinci ori când și-a luat la revedere, iar pe mine doar de două!
Discursul de primire al Premiului „Thomas Mann”, îl găsiți integral în „Creionul de tâmplărie”.
Ce a însemnat Thomas Mann pentru Mircea Cărtărescu? Avea 17 ani când într-o dimineață de primăvară merge la biblioteca din cartier unde are parte de o experiență memorabilă. Clădirea bibliotecii, pusă pe roți, tocmai era mutată pentru ca șoseaua să poată fi lărgită. În acea zi Mircea Cărtărescu împrumută de la „biblioteca mișcătoare” Doctor Faustus. Se identifică cu Adrian Leverkühn, iar „Până la sfârșitul anului școlar am fost Adrian Leverkühn rătăcit în București”. Recitește Doctor Faustus de mai multe ori, dar lectura care îi clarifică mesajul cărții se petrece pe la 40 de ani. Doctor Faustus „avea să se infiltreze în codul meu genetic și să mă ajute să-mi realizez destinul de scriitor” mărturisește Mircea Cărtărescu în discursul său.
Pe cei doi îi scriitori îi despart multe lucruri, dar îi unește pasiunea pentru scris și convingerea că frică în fața regimurilor totalitare lasă democrația să piară.
Cum se vede în „Șapte ani stranii” situația politică din România. 2018 este un an al protestelor. La sfârșitul lui ianuarie, pe un ger cumplit, echipat „cu o căciulă rusească uriașă ”, Mircea Cărtărescu este unul dintre cei 80 000 de oameni care nu vor și nu pot să închidă ochii la derapajele oamenilor politici. În iunie participă iarăși la manifestații, notând în jurnal cu amărăciune „Curcubeul pe care l-am văzut ieri, splendid arcuit peste cartier, a fost schilod de ultima lui culoare, speranța.” Pe 10 august se alătură din nou protestatarilor din Piața Victoriei. „Nu strig «M..e PSD», dar sunt în piață alături și de ei, și de ceilalți.” Mircea Cărtărescu, autorul „Levantului” , „Orbitorului”, „Solenoidului” și al lui „Theodoros”, se dezice astfel de limbajul folosit de către torționari în închisorile comuniste.
Dacă tot am menționat torționarii îi leg de o însemnare din 18 iulie în care caii sunt „la fel de mândri și neîmblânziți” ca deținuții politici și „frumoși ca lumea platonică a ideilor”.
2. Primește și Premiul internațional Formentor, Mallorca. Discursul îl găsiți integral în „Creionul de tâmplărie”
Relația lui Mircea Cărtărescu cu fotografii 8 octombrie ,,Am muncit la Formentor ca un sclav pe plantații.” Celebritatea vine la pachet nu doar cu premii, ci și cu obligații. Mircea Cărtărescu este răbdător, onorează interviurile care îi sunt stabilite de organizatori într-un ritm infernal, participă la ședințe foto, dar uneori i se pretind lucruri care îl fac să se răzvrătească. Un fotograf specializat în poze de laureați Nobel „m-a scos din minți cu pretenția să mă fotografieze la closet, chiar așezat pe tron cu nădragii-n vine – nu pun de la mine, honest! –, fie la piscină, bălăcindu-ne amândoi ca doi prunci fericiți.” Asta nu e tot, urmează episodul nr. 2 la Bilbao unde „unul vrea să-mi dea joben, eșarfă și baston. Refuz generoasa oferă. Atunci mă duce sub un cap de rinocer înșurubat într-un perete și mă pozează.” Cum poți să-i ceri unui om sensibil&timid ca Mircea Cărtărescu așa ceva? Viziuni ciudate ale domnilor fotografi puteți găsiți și în jurnalul „Un om care scrie”.
Exercițiu de toleranță cu Mircea Cărtărescu
Vă las pe voi să descoperiți ce a citit Mircea Cărtărescu în 2018, dar nu pot să trec peste respectul cu care se raportează la Proust, deși nu este un admirator al lui. Îi recunoaște meritele și îl menționează des în jurnal. Ce frumoasă lecție de toleranță, un scriitor care știe să-și dreseze orgoliul atunci când vorbește despre un scriitor care nu-i mai stârnește interesul (nu este interesat să-l recitească), ce detașare superbă de lumea asta în care doar extremele sunt acceptate. Aprecierea lui Proust este o invitație pentru cititorii extremiști, care țin să-și impună agresiv doar propria părere, să exerseze toleranța.
Lumea literară și cititorii
Însemnare jurnal – 24 ianuarie
În 2018 îl doare lipsa ecourilor din partea lumii literare românești. Este o respingere nuanțată. Unii îl invidiază în tăcere, alții, mai activi, se întrec în campanii de calomniere. În timp ce unii cititorii din România încă se mai gândesc dacă Mircea Cărtărescu merită sau nu atenția lor, Enrique îi spune exaltat „Alberto Manguel îți iubește cărțile, în ultimii trei ani te-a propus constant pentru P.N”, J. M. Coetzee vrea să-l cunoască, Argentina este la picioarele lui, America Latină suferă de „febra Cărtărescu”, iar în Spania ,,Solenoid” a devenit o carte cult.
Mircea Cărtărescu și obsesia pentru fluturi
În „Șapte ani stranii” fluturii își fac simțită prezența sub forma un craniu de porțelan alb ornamentat cu fluturi colorați, primit în dar de la Enrique, și a unei cămăși cu fluturi cumpărată de la Bigotti. Obsesia pentru fluturi i s-a furișat când a citit „Doctor Faustus”.
Fragment preferat – 7 augustContinuare fragment preferat
Sunt convinsă că undeva în lume, acum când scriu aceste rânduri, cineva învață limba română ca să-i poată citi cărțile. Un cititor din Spania, citind Solenoid, se va îndrăgosti de România, țara în care Mircea Cărtărescu face anticamera la o instituție care refuză să-i recunoască meritele. Dar pentru cititori aceste evaluări strâmbe nu contează, contează doar cărțile lui pe care le citesc, le recitesc și pe care le vor purta în suflet întreaga viață.
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 2/7 – anul 2019.
Scriu pe emiliachebac.comși moderez „Clubul de carte Emilia Chebac”. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Despre roman „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este un roman istoric în care adevărul se împletește cu ficțiunea. Carlo Vecce ignoră regulile literaturii de consum, mizând pe conținut valoros, care uneori poate pune în încurcătura un cititor mai puțin antrenat. Construcția romanului este și ea atipică. Scriitorul alternează suspansul cu descrieri poetice, creează scene în care sensibilitatea abia șoptește, dar și momente în care cruzimea este greu de suportat. Apare un bărbat care se salvează prin iubire, dar și „un șmecher parfumat” care comite fărădelegi într-un mod educat. Întâlnim femei forțate să devină puternice din cauza unor bărbați slabi. Norocul pare să fie mereu de partea celor care știu să ia, fără să întrebe dacă au voie. Bărbați educați și sclave, femei rafinate și bărbați neciopliți, opulență și sărăcie cruntă. Acțiunea romanului este amplasată la apogeul Renașterii italiene, o perioadă în care arta a înflorit în egală măsură cu fărădelegea. În timp ce oamenii Renașterii revoluționau lumea, comerțul cu sclavi prospera.
Detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”
Despre personajul principal
Caterina este fiica unui prinț cerchez care s-a născut într-un neam pentru care „binele suprem este libertatea”. Provine dintr-o regiune din munții Caucaz, „unde s-a oprit Arca lui Noe după Potop, unde Prometeu a fost înlănțuit de către zei, unde Alexandru cel Mare a închis prin porți gigantice trecerea hoardelor barbare și înspăimântătoare ale lui Gog și Magog”.
Capturată de tătari, dusă în colonia venețiană, Tana, vândută ca o marfă, călătorește fără voia ei de la Constantinopol la Veneția, de la Florența la Vinci. Într-o lume pe care nu o înțelege, singurul lucru care îi amintește de familia ei este un inel de care nu se va despărți niciodată. I s-a furat corpul, libertatea și viitorul, dar nimeni nu a putut-o deposeda de arta de a captura profilul unei ființe vii împreună cu sufletul ei. Acest talent îl va moșteni și fiului său, la un nivel pe care puțini l-au atins vreodată. În picturile lui va ascunde detalii doar de el știute, dar niciuna dintre operele lui nu a stârnit atâtea întrebări ca surâsul ei. Iar acest roman în loc să facă lumină, adâncește și mai mult enigma surâsului Monalisei. Dacă cea mai păzită operă de artă din lume reprezintă într-adevăr surâsul unei sclave, atunci Dumnezeu are umor.
Eroina cărții este exponenta unei categorii sociale care nu se clasifică, de obicei, pentru rol principal în literatură. O sclavă din Evul Mediu poate avea doar o apariție episodică, oscilând între o persoană ignorantă și rolul de victimă. Carlo Vecce ne prezintă viața unei sclave, văzută prin ochii unor personaje diferite, evidențiind impactul Caterinei asupra oamenilor cu care a interacționat. Societatea ne direcționează să ne încredem în liderii vizibili și vocali. Niciodată nu suntem încurajați să apreciem rolul oamenilor mărunți, al celor care schimbă lumea în bine fără a-și face un merit din asta. Aici intervine măiestria lui Carlo Vecce, arată influența ascunsă. Caterina, o sclavă, alină și ajută, iar prin fiul ei, geniul Renașterii italiene, va schimba lumea. Ca o ironie a sorții, tablourile lui Leonardo au ajuns să fie apreciate de cei care disprețuiesc arta, dar iubesc banii (probabil urmașii celor care i-au traficat mama). Dovadă dispariția Monalisei, cel mai mediatizat furt din istoria artei. Caterina, sclava cercheză, redusă la o marfă, nu și-ar fi imaginat niciodată că surâsul ei va fi disputat peste secole de barbari.
Vezi în roman viziunea lui Carlo Vecce despre mâinile Caterinei
Capitolele mele preferate din roman sunt: „Mariya”, „Ginevra”, „Leonardo” și „Eu”. Toate aceste personaje au ceva în comun, se ridică deasupra oamenilor obișnuiți. Unii pierd pentru că nu se pot adapta, alții recurg la compromisuri pentru a rezista, dar și unii și alții nu se vor lăsa schimbați în rău de suferințele de care au parte. Mariya, deși sclavă, găsește resurse să aline suferința Caterinei. Ginevra este o femeie care poate speria cititori cu puterea ei, dar și cu iubirea de care este capabilă pentru un bărbat. „Eu” este capitolul în care empatia lui Carlo Vecce pentru suferințele celor exploatați, depășește epoca, ajungând la emigranții și refugiații contemporani, tot un soi de sclavi.
În prezent se scrie mult, dar calitatea pierde în fața cantității. De aceea este o bucurie să-l citești pe Carlo Vecce care pune la colț pseudoliteratura care ne îngroapă în ultima vreme. Mai are și tupeul să aloce un spațiu generos, în romanul său, unei eroine fără importanță în istoria omenirii. Ce diferență între șmecherul parfumat, bărbatul influent care îi distruge cariera lui Donato și Caterina, sclava neînsemnată, care îi va salva viața.
Simbolul cărții: Albăstreaua era un simbol al sensibilității, fidelității şi al încrederii. În creștinism, era asociată cu Fecioara Maria şi Iisus, motiv pentru care se regăsește în picturile din Evul Mediu şi ale Renaşterii. Poate nu întâmplător printre schițele Caterinei se regăsesc albastrele.
Importanța culorilor în romanele istorice
Cititorii împătimiți de romane istorice știu că menționarea unei culori în vestimentația unui personaj deconspira dacă scriitorul stăpânește epoca
• Roșul era în Evul Mediu culoarea oamenilor bogați. „o mantie roșie după moda din Brabant”, „învingându-mi sentimentul de inferioritate pe care mi-l provoca acel om în înveșmântat într-o mătase de un roșu aprins”, „ilustrul messer Ieronimo e îmbrăcat cu aceleași veșminte lungi de un roșu aprins pe care îmi amintesc că le purta tatăl său”, „șmecherul ăsta parfumat în veșminte roșii”
• Galbenul era culoarea purtată de prostituate și de evrei. Era asociată cu trădarea. „am văzut ieșind o fată cu vălul pe față, îmbrăcată într-un galben aprins”, „la Veneția nu pot rămâne mai mult de două săptămâni la rând, și mai trebuie și să poarte acel semn galben odios de recunoaștere pe manta”
• Albastru, în perioada în care se petrece acțiunea romanului, începe să capete teren în fața roșului. Devine culoarea pe care și-o permiteau cei mai bogați dintre bogați. „e îmbrăcat în veșminte lungi de mătase albastră, cum se cuvine să poarte un prinț”, „a venit la noi acasă îmbrăcat în tunică albastră de satin lucios despicată pe margini”
Carlo Vecce nu doar că nu este niciodată în ofsaid în romanul său, dar este și o bogată sursă de informații privind culorile folosite în Evul Mediu și Renaștere.
Dacă ar fi să asociez pe Caterina cu o culoare, aleg albastru. Pentru efectul ochilor ei albaștri asupra personajelor cărții, pentru discreția ei (albastru nu e o culoare agresivă), pentru că devine lider, fără să-și propună, prin influența pe care o exercită asupra celor din jur (albastru, statistic, și astăzi este cea mai apreciată culoare).
Caterina și bărbații
Un tânăr bibliotecar din Vinci, Renzo Cianchi era obsedat de Caterina (vezi capitolul „Eu” din roman). Cred că și Carlo Vecce a fost. Altfel nu ar fi descoperit actul de eliberare al mamei lui Leonardo da Vinci. Până la el nimeni nu s-a întrebat „dacă o fi având sau nu și ea un suflet, o lume lăuntrică, plină de sentimente, dureri, speranțe visuri.” Dacă unii bărbați au traficat-o pe Caterina, alții au răscolit arhivele pentru a o face cunoscută. Surâsul acestei femei l-a urmărit pe Carlo Vecce în timp ce scria biografia fiului ei. Și ca să scape de sub vraja lui, a decis să spună povestea Caterinei. A reușit un roman atât de coagulat încât e greu de spus unde se oprește fantezia și unde începe adevărul.
Atunci poate că trebuie istorisită această poveste. Pentru Caterina. Pentru toate surorile ei fără nume, care mor în marea pe care ea a reușit s-o străbată. Care încă suferă în jurul nostru.
Există un personaj în carte care spune „Ceea ce nu este scris nu rămâne.” Fără Carlo Vecce istoria Caterinei s-ar fi pierdut. Când vor închide cartea, unii cititori vor rămâne cu realitatea, Caterina, mama lui Leonardo da Vinci, a fost o sclavă cercheză, alții, deși știu că este ficțiune, de fiecare dată când vor privi un tablou semnat de Leonardo da Vinci, vor vedea surâsul Caterinei. Printre aceștia mă număr și eu.
Cine îmi urmărește recenziile pe siteștie că îmi place să le scriu ca o prelungire a unor detalii din roman. Inspirată de Leonardo da Vinci am vrut mai degrabă să ascund, decât să exprim prea mult din acțiunea cărții. Ceva totuși am să spun. „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este unul dintre cele mai bune romane istorice pe care le-am citit în ultima vreme, iar Carlo Vecce nu a scris despre Caterina, ci a îngenunchiat în fața ei.
Laurence Durell a spus într-una dintre cărțile lui „Cu o femeie nu poți să faci decât trei lucruri. S-o iubești, să suferi pentru ea, sau să o transformi în literatură.” Caterina a fost iubită, Leonardo, fiul ei a adorat-o, Piero a suferit pentru ea, iar Carlo Vecce a scris un roman răscolitor. Câte femei obișnuite se pot lăuda cu asta?
„Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” și „Cronica Barbară”
Romanul „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” are în literatura română un omolog, „Cronica Barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Deși pare greu de imaginat, fiind deja familiarizată cu acțiunea „Cronicii Barbare”, pe care am descoperit-o acum doi ani, când am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” am avut impresia unui déjà-vu.
Pentru că:
• Sunt romane istorice cu acțiunea amplasată în Evul Mediu, cam în aceeași perioadă.
• Personajul principal este o sclavă/un sclav. Ambii scriitori au acordat, în romanele lor, un spațiu generos personajului astfel încât cititorul deduce ce se petrecea în sufletul unui sclav. Deși acum pare greu de crezut, în Evul Mediu se considera că un sclav era o marfă și nu avea suflet.
• Cititorul afla despre viața personajelor principale din surse scrise, jurnalele și însemnări.
• Și Caterina și Ymar/Hamid locuiesc la Constantinopol și Veneția.
• În ambele romane apare orașul de aur, Constantinopol, iar autorii scriu despre căderea lui.
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au folosit aceleași surse din arhive internaționale.
• Comportamentul barbar este taxat de ambii scriitori. Carlo Vecce nu poate trece ușor peste cruzimea bărbaților din Evul Mediu și înfierează fără milă patinarea spre primitivism. Ana-Maria Negrilă a mărturisit într-un interviu că cel mai mult detestă la un om trădarea. Dar cum trădarea face casă bună cu traficul de sclavi, titlul ,,Cronica barbară” oferă cheia în care trebuie citit romanul.
Sunt numai femei în casa asta. Se susțin și se ajută reciproc, pentru a supraviețui în această lume a lupilor. Lupii suntem noi, bărbații, grozavi numai la mârâit, la înșfăcat cu dinții și la sărit la bătaie în război. Dacă femeile acceptă, suntem stăpâni binevoitori. Poate că într-o bună zi totul se va schimba și va veni rândul lor. Carlo Vecce
• Din ambele romane răzbate, prin vocea personajelor, dragostea celor doi scriitori pentru țara lor de origine.
Închid ochii pe jumătate. Exact în clipe ca acestea amintirea orașului meu devine și mai intensă. Orașul care pare făcut din apă și din piatră, dar când colo e făcut din materia viselor, dintr-un labirint de canale, mai mari sau mai mici, din străduțe, porticuri, pasaje, piațete; piața cea mare ce se deschide spre lagună, cupolele de la San Marco, dantelăria rozalie a Palatului Dogelui; piațeta din fața casei mele, din apropierea bisericii Santa Maria Formosa. Carlo Vecce despre Italia, Veneția.
Când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră. Mă simt bine aici, la Barilla (Brăila), în acest pământ ce acum scoate capul din istorie și nu regret nimic. Ana-Maria Negrilă despre România, Brăila
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au lucrat cu manuscrise medievale, de aici rigoarea documentării de înaltă ținută.
• Într-o lume a banilor, unde totul este de vânzare, Catarina, Ymar/Hamid, au fost salvați de oamenii cărților.
• În cele două romane, chiar dacă răul își face de cap, speranța se dovedește mai puternică.
• Cele două coperte au în comun nu doar cromatica, ci și faptul că reprezintă detalii din picturi. „Surâsul Caterinei” are pe copertă un detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”.Pe coperta Cronicii barbare se regăsește un detaliu din tabloul „Vanitas Still Life”, Pieter Symonsz Potter.
Nu am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” comparându-l cu ,,Cronica barbară”, ci bucurându-mă că în România se scrie ficțiune istorică la un asemenea nivel. Consider că romanul Anei-Maria Negrilă este egalul, nu fratele mai mic al romanului scris de Carlo Vecce. Un motiv pentru care ar merita tradus.
Recenzia romanului ,,Cronica Barbară”: o găsiți aici.
În ianuarie 2025 la Clubul de carte Emilia Chebac când s-a dezbătut „Cronica barbară”
Pe 24 aprilie la„Clubul de carte Emilia Chebac” vom dezbate „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci”. Pentru că romanul „Cronica Barbară” are atât de multe în comun cu cel scris de Carlo Vecce, am invitat-o pe scriitoarea Ana-Maria Negrilă să ne povestească despre sclavia în Evul Mediu.
Ce cărți am dezbătut în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”:
• Ianuarie: „Cronica barbară”– Ana Maria Negrilă
• Februarie: „Ghepardul”– Giuseppe Tomasi di Lampedusa (traducere: Gabriela Lungu)
• Martie: „Chiajna din Casa Mușatinilor”– Simona Antonescu
• Aprilie: „Lumea de ieri” – Stefan Zweig (traducere: Ion Nastasia)
• Mai: „Maestrul și Margareta”– Mihail Bulgakov (traducere: Ion Covaci)
• Iunie: „Sufletul lumii”– Camelia Cavadia
• Iulie: „Ochii Monei”– Thomas Schlesser (traducere: Daniel Nicolescu)
• August: „Cuțitul”– Salman Rushdie (traducere: Dana Crăciun)
• Septembrie: „Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
• Octombrie: „2666” – Roberto Bolaño (traducere: Eugenia Alexe Munteanu)
• Noiembrie: „Cetatea cucului din nori” – Anthony Doerr (traducere: Iulia Gorzo)
• Decembrie: „Orașul din castelul meu” – Ioana Bâldea Constantinescu
Scriitori români invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
• Ana-Maria Negrilă cu „Cronica barbară” Găsiți aici recenzia. Un alt titlu, al aceleași scriitoare, pe care l-am mai dezbătut la club a fost „Cele patru oglinzi ale adevărului”.
Ana-Maria Negrilă la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Mihaela Ptre
• Simona Antonescu cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” Găsiți aici recenzia. Alte două titluri discutate la club au fost „Fotograful curții regale” și „Hanul lui Manuc”.
Simona Antonescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
• Camelia Cavadia cu „Sufletul lumii” Motivul pentru care am invitat-o pe Camelia a fost povestirea „Grădina secretă” din volumul „Sufletul lumii”.
Camelia Cavadia la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Marilena Iovu
• Ioana Bâldea Constantinescu cu romanul „Orașul din castelul meu” Găsiți recenzia carții aici
Ioana Bâldea Constantinescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
Traducători invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
„Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
Valentina Georgescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
Aniversare 5 ani „Clubul de carte Emilia Chebac”
În urmă cu 5 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele acestui club de carte. Inițial s-a numit „Emilia,cărți&cafea”. Am fost convinsă că acest proiect va rămâne la stadiul de întâlnire în sufragerie. Conexiunea cu oamenii din lumea literelor lipsea cu desăvârșire (la lansări stăteam mereu undeva în spate), nu aveam sprijinul unei edituri, nu aveam curaj să le spun scriitorilor cât de mult îi prețuiesc și cât le iubesc cărțile. La început, promovarea evenimentul a fost inexistentă, mi-a luat ceva timp până am realizat că ar fi bine să pun fotografii de la eveniment. Privind în urmă, cred cu tărie că pasiunea (în cazul proiectelor personale) promovează mai mult decât marketingul. Pasiunea te face să faci alegeri inspirate, pasiunea îți da curaj să spui nu unei cărți care nu rezonează cu valorile în care crezi, pasiunea te conectează cu participanți îndrăgostiți de cărți și, deloc de ignorat, pasiunea te face să reziști în momentele grele.
Cu Andreea Tănesescu, Secret Santa 2023. Foto credit: Emilia Nicolae
În septembrie 2024 am schimbat denumirea clubului, la sugestia Andreei Tănăsescu, fondatoarea proiectului La blouse roumaine, mi-a spus. „Ești fondatoarea și moderatoarea a clubului, renunță la Emilia, cărți&cafea. Clubul de carte Emilia Chebac e mult mai bine.” Andreea m-a făcut să conștietizez că proiectul meu e mult mai valoros decât îl vedeam eu. Mulțumesc, Andreea pentru aripi!
Tot în 2024 clubul s-a mutat în casa nouă, întâlnirile au loc acum la librăria Humanitas Lipscani. Mulțumesc, Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas! Ești parte din povestea acestui club.
Cu Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas, la Gaudeamus
Povestea clubul de carte Emilia Chebac o găsiți aici. Cum a fost la ediția din decembrie, unde am avut-o invitată pe scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, las aici impresiile unei participante la club. Mulțumesc, Ingrid Ionetz!
La aniversarea de 5 ani (ianuarie 2025) am avut-o invitată pe scriitoarea Veronica Niculescu. În perioada când romanul „Toți copiii librăresei” a împlinit 5 ani și #clubuldecarteemiliachebac a aniversat 5 ani. O coincidență despre care am aflat de pe Facebook, dintr-o postare a scriitoarei,cu o zi înainte de club. Mi s-a părut o potriveală faină, motiv pentru care am căutat simbolul cifrei 5. Este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului.
5 este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului. Foto credit: Emilia Nicolae
La ediția aniversară 5 ani am primit un mesaj de la o participantă (scris de mână pe o felicitare) pe care îl voi purta în suflet
toată viața. Mulțumesc, draga mea!
Gazda noastră pentru evenimentul Secret Santa a fost restaurantul Ciao Niki. Povestea lui Niki, proprietarea restaurantului, o găsiți aici.
Mulțumesc, Niki!
Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae
Mulțumesc doamnelor scriitoare care m-au onorat cu prezența.
Mulțumesc tuturor participanților. Sunteți eroii mei. Fără voi lumea fără cărți ar înghiți lumea cărților.
Emilia Nicolae
Mulțumesc, Emilia Nicolae, fotograful oficial al clubului. Emilia a fost alături de mine de la prima ediție a clubului.
Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae
Mulțumesc, Marianei Petre și Marilenei Iovu pentru fotografii.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez „Clubul de carte Emilia Chebac” și îmi place să promovez scriitorii români.
Pe Rodica Ojog-Brașoveanu am descoperit-o în adolescență. Era vară și părinții mei au hotărât să mergem la munte. Eu iubeam marea, iar perspectiva de a petrece o săptămână cu un grup extins de adulți nu mi se părea deloc atrăgătoare. Am mai găsit totuși puterea să aleg din bibliotecă, absolut la întâmplare, câteva romane polițiste. Așa m-am împrietenit cu Melania și Mirciulică. La întoarcerea din vacanță, prietena mea cea mai bună m-a întrebat cum am rezistat. În loc să-i spun cât de mult mi-a lipsit, exaltată de descoperirea făcută, i-am zis: Trebuie să o citești neapărat pe Rodica Ojog-Brașoveanu. Mare greșeală! Am simțit pe propria piele ce însemnă să fii ignorată din cauza Rodicăi Ojog-Brașoveanu.
Părinții Rodicăi Ojog-Brașoveanu
Părinții Rodicăi Ojog-Brașoveanu s-au cunoscut în perioada interbelică. Victor Ojog, tatăl autoarei, era profesor la liceul de fete din Orhei unde s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă elevă, Ana. După ce Ana a terminat școala s-au căsătorit. Luna de miere, care a durat 70 de zile, au petrecut-o în Egipt. Cum Regele Carol al II-lea era acolo în vizită oficială, tinerii soți au avut privilegiul să se alăture o perioadă suitei regale. La revenirea în țara au locuit timp de trei ani la hotelul Union, apoi familia Ojog cumpăra un apartament într-un bloc din cartierul fostei Operete. Imobilul era locuit de liber-profesioniști, membri de ambasadă, juriști, avocați, medici, ingineri, artiști. În acest loc Victor Ojog și-a deschis propriul cabinet de avocatură.
Pașaportul soților Ana și Victor Ojog
Tatăl Rodicăi Ojog-Brașoveanu era un bărbat distins, inteligent, ambițios și pragmatic. A fost cel mai tânăr deputat, desemnat de Partidului Național Liberal, în Parlamentul României (din partea Basarabiei).
Mama Rodicăi Ojog-Brașoveanu a fost timp de cinci ani profesoară. Despre ea scriitoarea mărturisea: „Mama mea era o femeie foarte frumoasă, avea stil. Își cumpăra toaletele de la case de modă celebre: Worth, Botoș, Robelle, Marisse. Avea convingerea că o blană la gâtul unei femei îi conferă acesteia și eleganța și distincție. De la ea am învățat bunul gust și mai ales să nu fiu banală; să fiu originală, să nu mă iau după «turmă».”
Tânărul cuplu își permitea o viața mondenă: teatru, operă, concerte, restaurante și vizite. Dragostea lor pasională s-a transformat într-o căsnicie durabilă. Cuplul a avut doi copii, o fata și un băiat, Rodica Angela și Dan.
Ana și Victor Ojog, părinții scriitoarei
Omul Rodica Ojog-Brașoveanu
Rodica Ojog-Brașoveanu a văzut lumina zilei în București, pe 28 August 1939. Scriitoarea care a sedus generații întregi de cititori, în copilărie era considerată întârziată mintal. Până la patru ani nu a vorbit, nu a mers și era suspect de cuminte. La șase ani a fost înscrisă la „Maison de Francais” o școală catolică de prestigiu unde studiau copiii aristocraților vremii. S-a remarcat prin ușurința cu care a învățat limba franceză.
Rodica la vârsta de patru ani
Regele abdică, la conducerea țării vin comuniștii și viața familiei se schimbă dramatic. Tatăl, singurul întreținător al familiei, este arestat și închis la Văcărești. Mama ca să supraviețuiască vinde bunuri din casă: tablouri, mobilier rar, bijuterii vândute pe sume scandalos de mici. A făcut eforturi disperate pentru ca micuții să simtă cât mai puțin sărăcia umilitoare în care se zbăteau.
În 1948, Rodica Ojog-Brașoveanu se înscrie la Liceul „Domnița Ileana” , unde rămâne cinci ani. La șaisprezece ani era deja absolventă de liceu (pe atunci se făceau doar zece clase), apoi dă examen la Facultate de Drept. În 1956, când era în anul II, izbucnește Revolta din Ungaria. Chiar dacă nu a participat la manifestația de solidaritate cu aceasta mișcare, Rodica este arestată. Secretarul UTC, un tip care nu a putut trece peste respingerile Rodicăi, ca să se răzbune, a trecut-o pe lista manifestanților.
Lunile de anchete, declarațiile și nedreptatea suferită o marchează profund. Acest episod nefast din viața Rodicăi o surprinde îndrăgostită de un tânăr aristocrat – avocatul Bebe Gașpar. După ce este eliberată cei doi se căsătoresc și părăsesc Bucureștiul. Se stabilesc la Bocșa-Timișoara unde familia soțului avea un castel care încă rămăsese în posesia proprietarilor. Bebe era nepotul protopopului de Boșca – Mihail Gașpar care primise titlul de „Ecsedi, Gall Gașpar”. De atunci toți descendenții au beneficiat de particula nobiliara „von” ce preceda numele de familie. Deși a fost foarte bine primită de familia soțului, oameni de mare cultură, Rodica nu s-a mulțumit doar cu rolul de soție. Voia să-și continue studiile și să se realizeze profesional.
Îi lipsea Bucureștiul. Rodica acceptase căsătoria cu condiția să se stabilească în capitală. „Prefer o mansardă pe Calea Victoriei, decât un castel în Timișoara”. Cu siguranță acest motiv a cântărit mult când a hotărât să divorțeze.
Despre familia Gașpar se spune că este urmărită de blestem: mulți membri au murit de tineri în condiții dramatice. Nici castelul Gașpar nu se bucură de un destin normal – se spune că este bântuit de fantome. Există numeroase mărturii în acest sens. Strănepoții lui Mihail Gașpar, după revoluție , au părăsit definitiv castelul mutându-se în Germania. Acum este o ruină, iar localnicii îl ocolesc.
La întoarcerea în București primește aprobare de reîmatriculare la facultate cu condiția să lucreze un an ca muncitoare necalificată într-o fabrica de medicamente. Pentru că nu avea îndemnare pentru o astfel de muncă, își prindea mâinile în capse și butoane, noaptea dormea cu ele bandajate. Tinerele colege aveau încredere în ea și îi făceau confidențe de ordin sentimental. Nu bănuia atunci că aceste mărturii vor deveni o sursă valoroasă pentru romanele pe care le va scrie mai târziu.
Cu toate aceste sacrificii, la finalul anului 1962, nu a fost reprimită la facultate. I se permite însă să dea din nou admitere la orice facultate. Pleca la Iași unde se înscrie tot la Facultatea de Drept. Se îndrăgostește de prietenul fratelui ei, Cosma Brașoveanu. Încep cursele București-Iași: Rodica venea la București, iar Cosma pleca la Iași. Dragostea pentru Cosma o determină să ceară transferul la Facultatea de Drept din București. După cinci ani de studii, în 1967, termină facultatea evidențiindu-se la Drept Civil, Limba Franceză, Criminalistica și Medicina Legala – discipline care o vor ajuta mai târziu în scrierea cărților polițiste.
Cosma Brașoveanu în Praga
Cosma Brașoveanu, soțul scriitoarei
Pe 28 August 1963, chiar de ziua ei, Cosma o cere în căsătorie. Nu doar părinții se opun, ci și fratele ei, Dan, care îl consideră „neserios și golan”. Se căsătoresc, fără voia familiei, pe 31 August, iar Cosma se va dovedi un soț bun și iubitor.
Cosma Brașoveanu, al V-lea copil la părinți, era fiu de preot. S-a născut în 1933, la Tighina, în Basarabia. La opt ani se refugiază cu familia în București. S-a înscris la Liceul Matei Basarab unde la serbările școlare devine o mică vedetă. A avut șansa să fie descoperit de actrița Dina Cocea care îl sfătuiește să dea admiterea la teatru. A fost coleg de generație cu: Florin Piersic, Ioana Bulcă și Leopoldina Bălănuță. Cosma era o fire rebelă, nu avea tact, spunea ce gândea fără menajamente motiv pentru care a tras antipatii și a ratat roluri. Rodicăi însă îi era rezervat umorul, imaginația și inteligența cinică dublată de o sensibilitate înduioșătoare.
„actorul Cosma Brașoveanu și-a pierdut nevasta la ruletă”
Era regele farselor. Fiind cu Rodica în America a publicat într-un ziar de mare tiraj următoarea știre „scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu a fost aleasă miss Niagara, și actorul Cosma Brașoveanu și-a pierdut nevasta la ruletă.” Armata de informatori sesizează conducerea teatrului. Au loc explicații furtunoase.
Cosma Brașoveanu a scris și el patru romane: „Fuga”, „Un martor incomod”, „Omul fără umbră” și „Fiara”.
Rodica în Grădina Botanică
„Pe Rodica o iubea nemăsurat de mult, o ocrotea, îi îndeplinea și de multe ori preîntâmpina dorințele, capriciile, nimic nu era prea scump sau prea greu să-i facă bucurie, un moft costisitor, dar asta nu l-a împiedicat s-o amenințe că dacă îl înșală, îi scoate ochii cu tocul de la pantofii de seară.” Mădălina Ojog-Pascu
După decesul lui, la 46 de ani, Rodica Ojog-Brașoveanu a fost devastată. Repeta în continuu: „Nu e posibil, nu poate fi adevărat.” Au trăit împreună 17 ani fericiți.
Cu o seară înainte de moartea actorului s-au întâlnit cu Matty, renumitul caricaturist, care trecând pe lângă masa lor, la restaurant, i-a întrebat: „Sunteți și eleganți și fericiți. Sărbătoriți ceva?” „Viața i-au răspus.”
• Rodica Ojog-Brașoveanu nu și-a dorit niciodată copii.
• În adolescență a vrut să ajungă cântăreața sau dansatoare într-un bar de noapte. Cu vârsta s-a mai cumințit și a spus ca jurnalismul i s-ar fi potrivit perfect. S-a orientat însă spre avocatură.
• Era un foarte bun psiholog. Rar se lasă păcălită, dar dacă totuși se întâmpla nu-și putea ierta credulitatea și nici pe cei care o trădau. Cei vinovați erau penalizați cu ruperea relației, indiferent cât ar fi afectat-o.
• Era excentrică și originală. Iubea viața, deși se lovise de destule, și era de un optimism molipsitor. Refuza să se lase copleșita de tristețe. Când nu putea face față momentului spunea la fel ca Scarlett din „Pe aripile vântului”, cartea ei preferată în adolescență: „La asta am să mă gândesc mâine ”.
• Iubea Crăciunul despre care credea că trebuie „să fie un delir de culori și strălucire, să fie vesel aidoma unui triumf, să exprime speranță și să-ți umple inima de bucurie.”
• Era superstițioasă. A refuzat ultima internare în spital pentru ca era marți 13 (august 2020). Credea în soartă. În fața unui obstacol lupta deși considera că rezultatul ține de destin.
Scrisoare „măsluită” de Rodica
• Era extrem de atașată de familie. După anii ’70, când și-a permis, și-a răsfățat părinții cu daruri, bani și vacanțe costisitoare.
În cartea „A fost Agatha Christie a României” există un episod tulburător care spune enorm despre omul Rodica Ojog-Brașoveanu. În 1996 moare fratele ei Dan, dar cum mama încă trăia decide să-i ascundă tragedia. Pentru a o menaja spune ca a obținut o slujbă excelentă în străinătate. Așa începe Golgota Rodicăi. Timp de trei ani cât Ana Ojog a supraviețuit fiului ei a primit scrisori de la Rodica (care imita perfect scrisul fratelui). Se mira că fiul ei nu o suna niciodată. Rodica nu mai părăsea casa, tremura la orice sunet de telefon. Trimitea pachete scumpe motivând că convorbirile telefonice costa enorm. Ana Ojog ruptă de realitate a crezut. Din prea mare iubire, ca sa-și menajeze mama, s-a programat la o suferința peste limite. Probabil se simțea datoare pentru sacrificiile părinților.
Rodica și Ana Ojog
• Ca pasiuni pe primul plan era lectura care „nu era o pasiune, ci o înclinație organică.” Citea tot ce îi cădea în mană, iar în ultima parte a vieții prefera non ficțiunea și dicționarele. Apoi călătoriile. Iubea poezia, cultura Parisului și America. Admira veselia și simțul pragmatic al americanilor, dar îi era greu să înțeleagă dezinteresul lor pentru cultură.
Rodica Ojog-Brașoveanu și moda
• Era boemă, dezordonată și extrem de cheltuitoare „banii sunt inventați să-i dai în schimbul bucuriilor ce ți le pot procura, nu să stea în safe-ul băncilor.” Mădălina Ojog mărturisește că era „excentrică în comportament, în gândire și îmbrăcăminte.”
• Rodica Ojog-Brașoveanu credea despre ea „că s-a născut prea târziu, și-a ratat epoca”. S-ar fi potrivit în opulența anilor 1900-1940. „Adora rochiile romantice din muselină și voaluri fluide, cu risipă de pasmanterii și volane, jabouri bogate din dantelă de Valenciennes, umbreluțe din ghipură, pălării florentine cu pene și panglici, pantofi delicați din satin.”
• Din garderoba ei nu au lipsit niciodată trei piese: rochia de seară cu accesorii opulente, bijuteriile și costumul de baie.
• Avea mania bijuteriilor. Pe lângă cele de familie care au scăpat vânzării cumpăra și gablonzuri, dar de bun gust. Când se plictisea le dăruia și achiziționa altele noi.
• Era o cochetă și nu accepta vizitele neanunțate, nici măcar membrilor familiei. Trebuia să fie perfect machiată, ținuta bine aleasă, iar starea de spirit să fie ascendentă.
Familia Ojog – Victor și Ana (părinții), Rodica și Dan (fratele)
Despre cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu
S-a apucat de scris dintr-o întâmplare. Cosma i-a descoperit potențialul pentru romane polițiste. Nu avea răbdare să se apuce de scris pentru că își dorea succes imediat. Exasperat că pierdea vremea i-a spus: „În fiecare zi în care scrii cinci pagini până vin eu de la spectacol, te scot la bar.” Și cum era o mare amatoare de baruri și restaurante s-a apucat de scris. De la cinci pagini a ajuns la zece – cincisprezece pe zi.
În opt luni scrie „Moartea semnează indescifrabil” și predă manuscrisul la editura Albatros. Deși ar fi trebui să aștepte șase luni răspunsul, după două săptămâni primește vestea că romanul a fost acceptat. Așa a debutat cea mai talentată scriitoare de romane polițiste din România care încă nu a fost egalată. Romanele ei se bucură în continuare de succes.
Inspirația pentru „Cianura pentru un surâs” i-a venit în timp ce era la stomatolog. Văzând cum acesta prepară o plombă provizorie, și-a imaginat o otrava cu efect întârziat ascunsă în aliajul din care era confecționată.
Personajului Melaniei i-a fost inspirat de filmul „Aeroportul.” „M-a fascinat personajul episodic – Ada – care de altfel a și luat premiul Oscar pentru rol secundar, doamna aceea în vârstă extrem de delicată și politicoasă care călătorește gratis pe liniile aeriene. De la ea mi-a venit ideea Melaniei, o bătrânică gingașă, cu grații și sfiiciuni de fetiță, în spatele cărora se ascunde o minte ageră și apetituri de gangster”. Apoi l-a inventat pe Mirciulică, partenerul de conversații al Melaniei, deși Rodica Ojog-Brașoveanu detesta pisicile. Mai mult, îi era frică de ele.
Seria Melania cuprinde 6 volume:
1. Cianură pentru un surâs
2. Bună seara, Melania!
3. 320 de pisici negre
4. Anonima de miercuri
5. Dispariția statuii din parc
6. O toaletă à la Liz Taylor
În jurul vârstei de 50 de ani intrând într-un anticariat se simte atrasă de o fotografie cu o femeie de 30 de ani. Pe verso era scris „Rodica, sunt fericită! – 1928. Caligrafia femei din fotografie era identică cu a ei. Așa s-a născut romanului ei „Coșmar”.
„Personajele mele sunt de obicei mixuri între persoane reale și cele create de imaginația mea.” Rodica Ojog-Brașoveanu când circula cu transportul în comun, niciodată nu alegea un loc la întâmplare. Uneori chiar ea provoca discuții sau le alimenta.
Rodica cu familia (părinți, fratele și veri)
Lumea restaurantelor (Cina, Ambasador, Capșa, Casa Scriitorilor) a constituit un teritoriu extrem de fertil care a ajutat-o în creionarea personajelor. Cosma intra cu încântare în jocul ei. Studiau chipurile și conversațiile clienților. Cum abordau chelnerul, cine comanda și cum achitau nota veciniI de masă.
În piețe stătea la taifas cu zarzavagii. Cozile pe care le detesta toata lumea în perioada comunistă pentru Rodica erau o sursă extrem de ofertantă de documentare. Dacă prindea o ceartă era cea mai fericită.
Transfera asupra personajelor propriile stări sufletești. Când lucra la finalul cărții „Omul de la capătul firului” se lupta cu migrene îngrozitoare, febră și oboseală. A transmis aceste stări Minervei Tutovan. Spunea râzând că atunci când își împovăra personajul cu stările ei nu mai avea nevoie de pastile.
Personajul Minerva Tutovan a avut drept model pe profesoara ei de matematica din liceu care a torturat generații întregi de elevi. Era foarte exigentă și făcea crize de isterie dacă cineva greșea. Pentru o persoana cu un simt estetic peste medie ca Rodica a fost greu să suporte o profesoară urâtâ și infatuată care repeta ora de oră că „fără matematica nu poți face cariera în nici un domeniu de vârf.” Pentru că ura matematica, s-a răzbunat inventând-o pe Minerva Tutovan care este totuși un personaj mult mai cosmetizat decât cel real. Și Minervei ca și Melaniei i-a creat un tovarăș, canicheul Spiridon.
Un admirator o inspiră în creionarea locotenentul Vasile Dobrescu din seria Minerva. A fost încântată să găsească în „locotenentul Minervei”, în ciuda tinereții lui, nu numai un admirator ci și un om împătimit de cultura. L-a cunoscut când a venit să îi ceară un autograf. Când a deschis ușa tânărul s-a emoționat și a scăpat buchetul cu flori. Apoi s-a așezat „sfârșit” pe un fotoliu și minute în șir n-a mai scos un cuvânt. Înduioșată de bărbatul frumos, impecabil îmbrăcat, dar atât de timid, Rodica avea să-i reținută câte un exemplar din fiecare carte pe care o publica.
Seria Minerva :
• Spionaj la mânăstire
• Omul de la capătul firuluiMinerva se dezlănțuie, Editura Militară, 1974 (reeditată Editura Scriptum, 2001)
• Plan diabolic
• Panică la căsuța cu zorele
• Nopți albe pentru Minerva
• Violeta din safe
Ca să scrie „Poveste imorală” a avut drept sursă de inspirație viața prostituatelor de lux. Pentru documentare s-a întâlnit cu o prostituată „de clasă”, Cora care i-a povestit viața. A aflat picanteriile, avantajele, dar și neplăcerile celei mai vechi meserii din lume. Interesant că nu a pomenit nimic despre pește.
În anii 1975-1976 romanul polițist intră într-un con de umbră ca urmare a contextului politic. Cenzura tăia nemilos din cărțile Rodicăi. După câteva luni de zbucium decide să se îndrepte spre romanul istoric. Alege domnia lui Constantin Brâncoveanu. Pentru prima carte din seria logofătului Andronic a muncit enorm. Ca să poată introduce cititorul în atmosfera epocii a studiat timp de o lună documente la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Avocatul Ion Dimitrescu i-a pus la dispoziție material documentar despre perioada Primului Război Mondial și epoca lui Brâncoveanu, care conținea în jur de 30 de volume.
Rodica Ojog-Brașoveanu a ales să scrie despre epoca lui Brâncoveanu din două motive:
• a fost o domnie stabilă și o perioadă înfloritoare care a durat 25 de ani
• era fascinată de Cancelaria Neagra, fabrica de spioni administrată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Se știe că francezii, austriecii și italienii apelau la serviciile stolnicului.
Seria logofătului Andronic:
1. Agentul secret al lui Altân Bey
2. Logofătul de Taină
3. Ochii Jupâniței
4. Letopisețul de argint
5. Vulturul dincolo de Cornul Lunii
Rodica îl omorâse pe logofăt în prima carte, dar la insistentele unei admiratoare îl reînvie. Scriitoarea era înamorată de Radu Andronic. Se pare ca a fost creat după criterii personale, de aici personajul fascinant capabil să seducă toata suflarea feminină între 16 și 80 de ani.
Romane istorice:
• Al cincilea as
• Întâlnire la Élysée
• A înflorit liliacul
• Să nu ne uităm la ceas
Statistic cărțile cu Minerva erau preferate în Ardeal, cele cu Melania în Moldova și Muntenia. Romanele istorice au avut succes printre cititorii maturi din diaspora.
O parte dintre manuscrisele Rodicăi Ojog-Brașoveanu – 10 – se găsesc la Muzeul Literaturii Române.
„Odată instalată în tren – a constatat că era singurul pasager în compartimentul de clasa I și-a lăsat ușa deschisă, gândindu-se că vor mai veni și alți călători. Până să pornească trenul – atrasă de muzică, s-a dus la fereastră și a privit fascinată un final de nuntă țigănească tradițională, care se derula pe peron. Imprudentă, își lăsase poșeta cu bani, acte, farduri, pe bancheta și când a revenit de la geam a observat cu stupoare că dispăruse. În panică a coborât imediat din tren și s-a dus la miliția gării să depună plângere. Recunoscută după ce și-a spus numele, un milițian hâtru i-a zis: «Asta-i doamnă, vedeți, răzbunarea hoților»”
A fost numita „Agatha Christie a României” și deși au trecut 22 ani de la moartea ei nimeni nu a reușit să-i smulgă acest titlu. A scris 38 de cărți. Nu numai ca romanele ei nu au fost uitate, dar au revenit în modă. Rodica Ojog- Brașoveanu, cu siguranță, se distreaza grozav când vede cum cărțile ei răvășesc inimile creatoarelor de conținut pe instagram.
Bibliografie: „Agatha Christie a României” – Mădălina Ojog Pascu
Credit foto: „Agatha Christie a României” – Mădălina Ojog Pascu
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez #clubuldecarteemiliachebac unde în august 2023 am dezbătut, împreună cu participanții, romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu „Să nu ne uităm la ceas”. Ceva îmi spune că în acest an ne vom reîntâlni cu Rodica.
Lista integrala a romanelor scrise de Rodica Ojog- Brașoveanu
Colecția „Aventura” :
1. Moartea semnează indescifrabil – 1971
2. Enigma la mansarda – 1971
3. Cocoșatul are alibi – 1973
4. Ancheta in Infern – 1977
5. Ștafeta/O bombă pentru revelion – 1981/1999
6. Apel din necunoscut – 1985
7. Crima prin mica publicitate – 1991
8. Coșmar – 1992
9. Cutia cu nasturi – 1994 (cartea de suflet a scriitoarei)
10. Poveste imorala – 1998
11. Un blestem cu domiciliul stabil – 1998
12. Telefonul din bikini – 1999
13. Răzbunarea sluților – 2000
14. Necunoscuta din congelator – 2002
Colecția „Logofătul Andronic” :
15. Agentul secret al lui Altin-Bey – 1976
16. Logofătul de taină – 1978
17. Ochii Jupâniței – 1980
18. Letopisețul de argint – 1981
19. Vulturul dincolo de Cornul Lunii – 1988
Colecția „Minerva” :
20. Spionaj la mănăstire – 1972
21. Omul de la capătul firului – 1973
22. Plan diabolic – 1974
23. Minerva se dezlănțuie – 1974
24. Stilet cu șampanie – 1977
25. Nopți albe pentru Minerva – 1982
26. Violeta din safe – 1986
Colecția „Melania Lupu” :
27. Cianură pentru un surâs – 1975
28. Bună seara, Melania – 1975
29. 320 de pisici negre – 1979
30. O toaleta a la Liz Taylor –1992
31. Anonima de miercuri – 1984
32. Dispariția statuii din parc – 1987
Romane istorice :
33. Al cincilea as – 1978
34. Întâlnire la Elysee – 1983
35. Să nu ne uităm la ceas – 1989
36. A înflorit liliacul – 1990
Povestiri :
37. Grasă și proastă -2000
38. Bărbații sunt niște porci – 2000
Filmul „Enescu, jupuit de viu” are în prim-plan povestea de dragoste dintre „Sfinxul muzicii noastre” și prințesa Maruca Cantacuzino, mai precis intervalul cuprins între momentul în care s-au cunoscut până în ziua căsătoriei. În paralel, în plan profesional, Enescu începe opera „Oedip” pe care i-o dedică Mariei Rosetti-Tescanu (Maruca).
„Pentru mine Enescu este ca un vis împlinit al tuturor românilor.”
Titlul
„Enescu, jupuit de viu” nu este un titlu generat de fantezia regizorului Toma Enache, este un titlu în care ar fi crezut și Enescu. Povestea din spatele acestei alegeri se bazează pe o întâmplare reală. Într-o zi George Enescu merge la un grafolog. Se semnează pe o foaie, acesta îi analizează scrisul, apoi adaugă lângă numele maestrului „jupuit de viu”.
„Omul era foarte perspicace, m-a definit în câteva silabe, mai bine decât am știut eu să o fac în atâtea pagini!” spune George Enescu în amintirile lui.
,,Când l-am cunoscut pe Sfinxul muzicii noastre a spus că va compune o operă”
Cum arata în film întâlnirea dintre George Enescu și Maruca
George Enescu este invitat să cânte la o serată. În salon există un loc gol. Într-un final apare întârziata care poartă o pălărie splendidă și mută zona de interes, pentru câteva clipe, de la muzician. Enescu este vrăjit de această apariție.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Reacția publicului
Am văzut „Enescu, jupuit de viu” de două ori. La un film publicul este cel mai bun barometru. Nu contează ce se va scrie, ce se va posta ulterior pe conturile de Social Media, acolo în sală, sub anonimatul întunericului, măștile cad și se contorizează valoarea. Când oamenii nu-și pot desprinde privirile din ecran, când uită de telefoane, e semn că „Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții. Am văzut oameni ștergându-și pe furiș o lacrimă și tineri care i-au spus lui Toma Enache: „Nu am crezut vreodată că în România se va face un astfel de film.”
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Un film ușor de urmărit, dar încărcat de subtilități.
Abia după ce am văzut a doua oară „Enescu, jupuit de viu” am reușit să descifrez mesajele ascunse în dialoguri. Toma Enache face filme pe înțelesul tuturor, dar asta nu înseamnă că fiecare scena nu este îndelung cântărită și documentată.
Scenă din film, cearta dintre Maruca (Theodora Sandu) și Nae Ionescu (Pavel Ulici) este impecabil jucată:
– De fapt, ești un bărbat ca toți bărbații. Egoist. Am vrut sa fiu partenera ta, nu sclava. Ce vrei sa-mi fii? Sprijin sau stăpân? Prieten sau tiran?
– Ești bolnavă de gelozie. Nu mai da nebunia ta și altora. Du-te la mănăstire!
– Nu sunt geloasă. Te compătimesc. Dragul meu filozof. Ești un farsor nenorocit și ipocrit care sucește mințile tinerilor și ale femeilor visătoare ca mine. Mi-ai distrus sufletul și eu mă așteptam de la tine să mi-l înalți.
– Lucrurile înălțătoare se în întâmplă în tinerețe. În partea a doua vin și căderile.
– Acum înțeleg, domnule, că la dumneata totul e fals. Și iubirea și prietenia si filozofia. Ești incapabil să iubești.
Într-o scenă care durează un minut (nu am transcris-o integral ca să nu vă stric surpriza) Toma Enache captează perfect personalitatea lui Nae Ionescu.
Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu
George Enescu în interpretarea actorului Mircea Dragoman
Să-l interpretezi pe George Enescu, o legendă a muzicii universale, dar și un om bun pare o misiune sinucigașă. Oamenii buni nu prezintă interes. Publicul iubește acțiunea, schimbul de replici tăios și suporta binele în doze scandalos de mici. Mircea Dragomana reușit să facă dintr-un om bun un personaj remarcabil.
Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu
Toma Enache a regretat că nu a putut introduce în film (din cauza timpului limitat) și cuvintele guvernantei: „George, ține minte! Să fii domn și când nu te vede nimeni”. Actorul Mircea Dragoman a reușit un Enescu domn. Trecerea de la roluri de ofițeri naziști, în producții internaționale, la rolul lui George Enescu „un om imposibil de bun ” arată măsura talentului acestui actor.
Mircea Dragoman
L-am văzut pe Mircea Dragoman la filmări, la Opera Națională unde actorul a primit lecții de dirijat de la un dirijor profesionist. Mi-am zis: Stai să vezi că ne apucă seara până prinde gesturile. După câteva minute dirija. Cu Mircea Dragoman în rolul lui George Enescu, Toma Enache a făcut alegerea perfectă.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino
Prințesa Maruca Cantacuzino în interpretarea actriței Theodora Sandu
Nicicând viziunea regizorului și interpretarea unei actrițe nu m-au emoționat așa. Din fiecare gest se simte că actrița Theodora Sandu a iubit acest personaj. A reușit cu Maruca ce a izbutit scriitoarea Simona Antonescu cu Chiajna. Să spulbere judecățile și să o impună pe Maruca Cantacuzino într-o lumină nouă. A interpretat un rol luptând pentru un personaj.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Rolul Theodorei Sandu a fost greu. Unele scene din film sunt pe muchie de cuțit. Seducția presupune clasă, altfel cade în vulgar. Nicicând nuditatea nu a fost mai tulburătoare și dureroasă că în viziunea lui Toma Enache, nicicând vulnerabilitatea nu a fost camuflată în spatele capriciilor ca în interpretarea Theodorei Sandu. A reușit un rol memorabil. Îi doresc să aibă parte de regizori și roluri pe măsura talentului ei.
Mircea Dragoman și Theodora Sandu
Despre critici
Chiar și un geniu ca George Enescu a avut parte de critică. Interesantă abordarea regizorului Toma Enache de a reuni în personajul interpretat de Cristian Șofron pe toți criticii lui Enescu. Pentru spectator este o lecție prețioasă. Când vei citi o cronică virulentă (despre proiecte valoroase) întreabă-te ce a scris, ce a pictat, ce film a făcut cel care critică. Ce îl recomandă pe acel critic să calce în picioare visul unui om?
Mircea Dragoman și Theodora Sandu
A fost iubire?
Contemporanii (conform memoriilor și jurnalelor) spun că doar Enescu ar fi iubit-o pe Maruca. Vedeau în el victima unei prințese răsfățate. Blândul Enescu a prioritizat muzica, iar Maruca nu a suportat să rămână în plan secund. Prea puțini menționează că relația tensionată dintre ei a avut și o parte bună, l-a inspirat și i-a potențat creația lui George Enescu.
Maruca a mai trăit 14 ani după moartea lui George Enescu. A cerut să i se treacă pe piatra de mormânt doar „Maruca Enescu, născută Rosetti-Tescanu”, fără niciun titlu nobiliar. Ciudată alegere pentru o persoană acuzată că iubea titlurile și fastul. Probabil le-a iubit, dar se pare că mult mai mult l-a iubit pe Enescu. O dragoste imperfectă, uneori greu de îndurat pentru amândoi. Judecați și voi dacă cea care a scris aceste rânduri în jurnalul ei era sau nu îndrăgostită de Enescu „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă că de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine, fatal irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui.”
Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze un film despre viața lui George Enescu.
Ce au în comun George Enescu și Toma Enache?
Regizorul Toma Enache a mărturisit într-un interviu pe care i l-am luat că „După 1946 Enescu a fost urmărit de Securitate. Deși trăia în Franța, tot anturajul, mai puțin Maruca, îl turna cu sârg la Securitate. În dosarele Securității numele lui de cod era Enache.” Încercați să vă imaginați ce a fost în sufletul lui când a descoperit acest lucru. Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze primul film artistic despre viața lui George Enescu.
Muzica
Muzica lui George Enescu este dovada că există divin în lume. Te învăluie, te înalță, iar când lumina se aprinde cu greu te reconectezi la starea pământeană. Coloana sonoră a filmului este creația lui Sebastian Androne-Nakanishi. Muzica lui omagiază pe geniul care a lăsat „o operă bună care se aude și dincolo de moarte”, dar și pe omul bun și modest pe care ar trebui să-l luăm drept model.
Fotografie din arhiva Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” – Tecuci.
În „Enescu, jupuit de viu” s-a folosit un automobil rar
Este un automobil marca EGO, fabricat în anul 1924. A fost produs în ediție limitată, doar 7 autovehicule. Astăzi mai există în lume numai două exemplare. Un automobil la Muzeului Tehnic din Berlin, iar al doilea la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci.
„Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții.
Felicitări, Toma Enache! Pentru curaj, nimeni nu a îndrăznit să viseze mai sus ca tine. Ai făcut din „Enescu, jupuit de viu”, un proiect independent, „un vis împlinit al tuturor românilor”.
Ca blogger literar recomand două cărți pe care se bazează scenariul filmului:
• Umbre si lumini. Amintirile unei printese moldave – Maria Cantacuzino-Enescu
• Amintirile lui George Enescu– Bernard Gavoty
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!
La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.
„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”
Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.
Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.
„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.
„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”
Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.
De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.
Credit foto – Karmen Florea
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.
Citate care mi-au plăcut:
„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”
„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”
„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”
„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”
„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”
„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”
Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.
Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:
Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.
Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.
Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.
Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”
Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.
Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.
Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.
Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.
De fiecare dată, când treceam cu trenul (perspectiva îmi acutiza starea), dar și cu mașina podul peste Siret, mă încerca un sentiment de teamă. Nu înțelegeam atunci că podul își spunea povestea. Încerca să ajungă la mine povestea soldaților&civililor care au murit&suferit la Cosmești, dar eu nu o auzeam. Nu știam atunci că pământul pe care călcam era hrănit cu sânge.
Până într-o zi, când am deschis „Blestemul podului”. O carte pe care am citit-o în două zile, m-a făcut să trec de la uimire la cutremur, am plâns în hohote, uneori de durere, alteori de frumos și într-un final am contactat autoarea. Ne-am apropiat printr-o carte, autor&cititor, și povestind, am realizat că în istoriile noastre personale coincidențele curg precum Siretul.
Despre carte:
• E credibilă, atât de autentică încât nu am putut să o las din mână, deși personajele nu ar fi fost tocmai favoritele mele în mod normal. Ulterior aveam să înțeleg ce m-a fascinat. Multe întâmplări din carte sunt inspirate din fapte reale.
• Personajele sunt oameni simpli, cu o viața măruntă, dar tocmai de aceea prețioasă.
• Remarcabile paginile în care Regina Maria este văzută prin ochii unei țărănci.
• Un citat memorabil despre Regele Mihai „era tânăr, prea tânăr pentru a face parte din acel grup de conducători de război, prea blând pentru povara morții unui neam.”
• Personajul secundar favorit, profesorul Radu un om luminos într-o lume întunecată.
• În timpuri dramatice oamenii oameni se unesc, nu se dezbină (restaurarea relației noră-soacră).
• Zguduitoare cina cea de taină de la pag. 322.
• Mereu spun la club de lectură pe care îl moderez #emiliacarticafea că generalizarea nu este o gândire sănătoasă. În cartea Mădălinei, Ivan, un soldat rus, salvează de la moarte lentă doua fete, apoi le protejează împotriva abuzurilor confraților săi. Abuzurile adică violurile în grup practicate de soldații ruși.
• Apare și iubirea cu majuscule. Femei tinere care își așteaptă bărbații să se întoarcă de pe front sau din lagăr. Comportamentul acestor femei m-a dus cu gândul la vorbele Apostolul Pavel către Corinteni „Dragostea nu cade niciodată”. Vezi relația Petru-Ana.
• Un suflet destrămat își găsește sprijin într-o terapie care astăzi poate părea ciudată. „Vrăbiuțele, le-a hrănit în fiecare zi la fereastră, și-a găsit în ele un sprijin, o motivație să lupte.”
• Personajul negativ, jandarmul Ilie, care în carte a fost edulcorat. În realitate, trădarea a venit de foarte aproape, nu de la distanță ca în roman.
• Povestea familiei Golea și a familiei Bălan. Istoria copiilor lor, Petru și Ana, având ca fundal perioada celui de al Doilea Război Mondial, nemții, rușii, foametea, viața de zi cu zi, cu bune și rele sunt descrise de M.T cu tușe delicate, dar puternice. Cu atenție de a nu răni inutil cititorul, dar în același timp să nu treacă indiferent peste carte. Să afle, să fie inspirat de curajul personajelor, să acționeze în loc să urască din neputință.
• Locul acțiunii: Cosmești (județul Galați).
• Dacă ar fi să rezum într-o frază „Blestemul Podului”: să îndrepți, să clădești și să ierți.
Este un roman scris în pandemie. Ca tot ce s-a scris atunci, are vibrație, are forța și mai presus de toate transmite emoție.
„Podul străjuiește și astăzi intrarea în satul Cosmești, iar autoarea cărții l-a traversat de zeci de ori ascultându-i povestea.”
Mulțumesc, Mădălina că prin cartea ta povestea podului a ajuns și la mine!
„Blestemul podului” ar merita un film. Aș incepe cu un prim-plan cu un pom în floare, din care apare chipul Anei, apoi al lui Petru, aș largi ulterior perspectivă, aș prinde râul Siret, podul, apoi satul Cosmești deal&vale. M-aș retrage discret și aș lasă personajele să-și spună povestea.
Finalul, deși Madălina Tanasă descrie multe momente dramatice, e luminos. O carte care îți întărește credința, dacă o ai, dacă nu, s-ar putea să o capeți. Un roman care, în momentele de îndoială, are menirea să te facă să mai acorzi vieții imperfecte o șansă. Dar cel mai frumos lucru, în „Blestemul podului”, este că îți amintește delicat să nu uiți niciodată fii Om. Ca rostul tău, cât trăiești pe acest pământ, este să slujești Binele.
Ce dor mi-a fost de o astfel de carte! M-am săturat de lumi apocaliptice care promovează răzbunarea, m-am săturat ca dragostea să fie redusă la câteva acrobații sexuale, m-am săturat de autori care se răfuiesc permanent cu cineva și care preamăresc imperiul răului pentru că asta se vinde.
Binele și Lumina din sufletele personajelor au învins Răului, în măsura în care s-a putut în acele vremuri. Repet, personajele sunt inspirate din fapte reale.
• Ianuarie: „Între două lumi”– Suleika Jaouad.
• Februarie: „Memoriile lui Hadrian”– Marguerite Yourcenar.
• Martie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”– Jeni Acterian
• Aprilie: „Între două fronturi” – Oana David
• Mai: „Cele patru oglinzi ale adevărului”– Ana – Maria Negrilă
• Iunie: „Prietenul visătorilor și al învinșilor”– Andrei Crăciun,
Pentru prima dată, am pus la club o carte cu care nu am rezonat. Am sperat că, auzind și alte păreri, o să-mi revizuiesc sentimentele. Dar la finalul ediției, jurnalul adolescentei sclipitoare care îl citea pe Proust și veșnic plictisite, tot nu s-a dovedit pe gustul meu.
Pe 30 iunie 1940 Jeni Acterian scria în jurnal „m-am plictisit teribil”. O admir pentru această detașare, dar nu pot să nu o condamn ca româncă. Cu două zile înainte de marea plictiseala a lui Jeni, pe 28 iunie 1940, România cedase Basarabia și Bucovina de nord rușilor. Probabil, nu sunt suficient de sofisticată ca să o înțeleg pe Jeni, dar empatizez, cu siguranță, cu atitudinea românilor din fotografiile vremii.
Las o lista cu alte evenimentele pe care J.A. le-a ignorat în jurnal:
• 27 noiembrie 1940 asasinarea lui Nicolae Iorga
• 27-30 iunie 1941 Pogromul de la Iasi
• Bombardamentul de la 4 aprilie 1944
• 23 august 1944 Lovitura de palat
• 28 august 1944 intrarea rușilor în BucureȘti
• 14 iulie 1947 înscenarea de la Tămădau
• 19-21 noiembrie 1947 fraudarea alegerilor de catre comuniști
• 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui
Oana David (găsiți aiciinterviul pe care i l-am luat autoarei)
Credit foto: Emilia Nicolae
Ana-Maria Negrilă (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei) a participat la club nu doar în calitate de autoare ci și ca cititoare. Ulterior a postat pe site-ul personal unul dintre cele mai frumoase texte despre atmosferă și oamenii întâlniți la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”
Să ne inspiram de la regina Maria (găsiți aici reel)
Toată lumea vorbește despre calitățile, arborele genealogic impresionant, viziunea politică și generozitatea Reginei Maria. Prea puțini însă amintesc de rolul pe care l-a jucat România în destinul reginei.
Dacă noi am avut noroc cu Regina Maria, ei bine, și Regina Maria a avut noroc cu noi.Țara asta atât de disprețuită i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte potențialul. Dacă s-ar fi căsătorit cu prințul unui regat puternic (George V) ar fi devenit regina unei țări cu monarhie conservatoare unde totul mergea ceas. Probabil rolul ei s-ar fi limitat la moștenitori, gale de binefacere, evenimente culturale și ar fi strălucit în saloanele din toată Europa.
România i-a oferit șansa să se înalțe politic. Împreună cu Brătianu și Regele Ferdinand au înfăptuit Romania Mare. Regina unui stat mic a impresionat lumea întreagă prin excelentele abilități de negociator. Fără Regina Maria nu ar fi existat România Mare, dar nici Regina Maria nu ar fi existat fără România.
Dacă ea ne-a iubit, mă gândesc că poate n-ar strica să ne vedem și noi (ca nație) mai des calitățile nu doar defectele. Să le vedem și să le folosim.
Pe mine una mă apucă urticaria când aud „Noi romanii …” și încep insultele. Suntem o țară ca toate țările. Cu bune și rele. Istoria noastră a avut parte de trădări, ne-am disprețuit eroii naționali, dar am avut și momente remarcabile în care ne-au spălat din păcatele.
În anul 2022 am revenit la edițiile offline. De aceea, am rugat, oameni de vârste diferite, de pe plarforme diferite să-mi răspundă la o un chestionar.
Ce vă deranjează cel mai tare la un club de carte?
A. o persoană care monopolizează discuția
B. o opinie prea vocală
C. o persoană care nu vorbește niciodată
D. o persoană care, indiferent de subiectul cărții, conduce discuția spre viața personală
Varianta A a fost aleasă în proporție covârșitoare. Din experiență, pot spune că dacă un/o participant/ă în loc de 20 de cuvinte, vorbeste despre personajul principal/ carte, în 20 de minute inevitabil va amesteca opinii depre ce a citit cu propriile prejudecați& viața personală. Dacă pe scenă monologul poate fi interesant, la un eveniment, care dureaza 1:45 – 2:00 ore, unde fiecare participant vrea să-și spună părerea, plictisește.
La ediția cu „Jurnalele pariziene” am pus o întrebare: Cu ce floare l-ați asocia pe Ernst Jünger? Eu alesesem floarea de colț. Rară și rezistentă ca el.
Spre surpriza mea (fară să-mi cunoască opțiunea, eu o spun mereu la final) toată lumea a răspuns floarea de colț. Nu mi-a venit să cred. A fost unul din momentele acelea rare când am realizat că un mare autor poate „manipula” frumos cititorii.
Recenzia aici.
Cât de ușor putem uita de toleranță
La ediția din octombrie, pentru prima dată, n-am vrut să mai mediez disputele. Din contra, am aruncat voit o afirmație incendiară, iar apoi i-am invitat să o comenteze. A fost instructiv să-i observ pe cei care au combătut, cu eleganță, afirmația mea fără să se dezică de propriile opinii. A fost însă un șoc să aud replicile celor care au migrat de la toleranță spre intoleranță.
La final am punctat că a fost o simulare (nu o dispută reală) pentru a evidenția cât de ușor se poate aluneca spre extremism.
După o ediție incendiară a urmat o ediție de excepție
La ediția din noiembrie a fost ceva în aer. Poate se simțeau sărbătorile, poate eu am reușit să-i fac pe participanți să se deschidă. I-am văzut mai dispuși (ca niciodată) să vorbească despre ce au simțit (legat de carte) în loc să facă paradă de cunoștințe. Poate participantele noi care au venit cu un aer proaspăt, poate L. care aseară a fost sclipitoare, poate A.M. care mereu ne uimește cu o poveste inedită, poate E. care nu ne-a lăsat să ratăm poza de final, poate D&S mari admiratori Sebastian.
Habar nu aveam atunci că printre noii înscriși se afla și Omul-Lumină (cum îmi place să o numesc pe L). O persoana pe care o prețuiesc nespus.
Credit foto: Emilia Nicolae
Daca e decembrie e Secret Santa – găsiți reel aici,
Să moderezi un club de carte singură e uneori solicitant, dar și provocator. 2022 a fost un an furtunos, dar care s-a încheiat minunat. Ca moderator sunt mai degrabă genul impresionat de șoapte decât de strigăte. Admir oamenii care își apără ferm, dar cu diplomație opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre tine. Astfel de oameni sunt favoriții mei.
Cartea preferată (votata de participanți) a anului 2022 la clubul de carte #emiliacarticafea a fost
„Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Cum am citit eu jurnalul vedeți aici.
Locul unde ne întâlnim să dezbatem cărțile este Seneca Anticafe. Cum arata puteți vedea aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La început, n-am vrut să aud de „Jurnalul lui 66”. Cunosc sistemul medical din România. Fac insulină de 27 de ani și consideram că îmi este deajuns suferința&neputință mea. Ce rost avea să mai deschid o altă cutie a Pandorei?
Am realizat, apoi, că protejându-mă astfel (egoist) făceam front comun cu Răul din cartea Alexandrei: cu personalul medical lipsit de empatie, cu politicienii corupți, cu toți cei care călcau în picioare suferință persoanelor rănite în incendiul din Colectiv.
În jurnalul său, o radiografie a suferinței, Alexandra face mărturisiri asemenea supraviețuitorilor Holocaustului. Fără detalii înfiorătoare (pentru a menaja pe cei care nu au trăit experiențe extreme), fără răzbunare și fără ură. Spune Adevărul cu măsură.
În noaptea în care a ars Alexandra Furnea scăpase din Infern. Trăia, dar Golgota ei nu se sfârșise. Continuă în „spitalul nevindecării” unde începe lupta ei (de supraviețuire) cu un sistem care declara „Avem tot ce ne trebuie”.
Totul era sub „control”, dar rănile Alexandrei se contaminau cu bacterii, trupul ei ceda și emoțional se prăbușea. Doar sufletul, în care credința nu se stinsese, mai pâlpăia. Vezi relația Alexandrei cu Divinitatea.
Apare și Diavolul În jurnal. Las aici niște reprezentanți de top:
• Dormiți bine domnule profesor X ?
• Dar tu care ai etichetat unui om ars drept monstru?
• Dar tu, asistenta, care ai țipat la o pacientă care agoniza de durere „te p… pe tine ca o nesimțită”
• Dar tu, vedeta, care te folosești fără jenă de suferința Alexandrei ca să câștigi capital de imagine.
• Dar voi, preoți nepăsători, care ați uitat ce înseamnă alinarea.
• Și voi toți cei care zilnic îi spuneați că e mofturoasă, sensibilă, că nu știe să râdă și că nu se vindecă din vina ei.
Cât poți sa reziști în astfel de condiții? Normal că a urmat căderea. Apoi a ajuns în Germania. Acolo, unul dintre medicii care au tratat-o i-a spus „A fost o plăcere să te am ca pacientă. De fapt pe voi toți”.
După „Jurnalul lui 66”, nimeni, niciodată, nu va mai putea estompa adevărul despre persoanele rănite în incendiul din clubul Colectiv.
• Dacă nu aș fi sedusă de copertele frumoase, cu siguranță, m-ar fi atras titlul „Dante Enigma”
• Dacă nu aș fi pasionată de Evul Mediu, cu siguranță, aș fi ales cartea pentru documentarea de excepție a autorului. (vezi dedicația)
• Dacă nu aș fi iubit poezia medievală, cu siguranță, aș fi dorit să aflu cum se trăia în timpul lui Dante.
• Dacă nu m-aș fi desprins de curând din lumea Eneidei, cu siguranță, aș fi dorit să o întâlnesc – prin Matteo Strukul – în lumea lui Dante.
• Dacă nu aș fi adorat poemele lui Homer, cu siguranță, prin visul lui Dante (cu Homer) tot aș fi ajuns să citesc Illiada&Odysseia.
• Dacă nu aș avea o slăbiciune pentru scriitorii cu boli cronice (Proust-astm, Dostoievski, Flaubert-epilepsie), cu siguranță, după „Dante Enigma” m-aș fi aplecat cu mai multă atenție asupra operei lor. (Dante suferea de epilepsie).
• Dacă nu aș fi știut cât de puternice erau femeile Evului Mediu, aș afla prin personajul Gemmei, soția lui Dante, și cel al Capuanei de Panico.
• Dacă n-aș fi asociat barbații Evului Mediu cu onoarea și cavalerismul, aș fi descoperit prin contele Ugolino della Gherardesca cât prețuiește demnitatea (personajul meu preferat).
• Dacă n-aș prețui prietenia&devotamentul, aș fi învățat de la Gherardao Upezzinghi, cel mai luminos personaj al cărții, să cred.
Cartea este centrată pe bătălia de la Campaldino – un eveniment marcant al Evului Mediu italian – care a schimbat cursul istoriei, dar și al literaturii. Dante atât de pasionat de poezie și pictură (un domeniu familiar poetului, de aici prietenia cu Giotto imaginată de autor) este chemat să participe la un conflict în care nu se regăsea (înfruntarea dintre guelfi și ghibelini). Deși scăpa cu viața, experiența războiului lasă urme adânci. Va fi bântuit de coșmaruri pe care noi cititorii le regăsim în viziunile apocaliptice din Divina Comedie.
Londra 1941. O dactilografă este solicitată ca translator la o întrevedere dintre Churchill și De Gaulle. Rose nu și-a imaginat niciodată cum îi va schimba viața această întâlnire. Cum de știa o englezoaică atât de bine franceza vă las să aflați din roman. Tânăra fragilă, care părea că nu va face față provocărilor de zi cu zi, se va dovedi cea mai rezistentă psihic din grupul parașutat în Franța ocupată.
Alan Hlad prin Rose ne povestește despre operațiunea Jericho, despre arestarea, în 1942, a mii de evrei, luptele duse de Rezistența Franceză și despre dragostea în vreme de război.
Cartea este un omagiu adus femeilor și bărbaților curajoși din SOE și Rezistența Franceză. Este înspirată din realitate. În 1942, SOE a început să recruteze femei pentru misiunea de agent secret. Rose este un mix între: Pearl Witherington, Nancy Wake și Odette Sansom.
Lazare cel care îi fură inima Rosei are și el o poveste captivantă. Cultivat, cu moral de fier și curajos, deși fizic nu părea deloc genul capabil de fapte mărețe. Dar ura fața de naziști (găsiți în carte de ce) și forță dragostei dintre cei doi le vor da putere să reziste până la eliberarea Parisului. Cu ce preț o să descoperiți în roman.
Am rezonat cu povestea de dragoste. O iubire care nu abdică, o iubire care rezistă la orice, o iubire care luptă, o iubire care crede și o iubire care așteaptă. Dacă prima carte scrisă de A.H. „Lungul zbor spre casă” mi-a amintit ca sunt binecuvântată cu o prietenă unicorn, „Mesagerul secret al lui Churchill” mi-a amintit că iubirea din carte chiar există.
Din acest motiv e posibil să fiu subiectivă cu carțile lui A.H.
L: „Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit”.
R: „Pot să mă dea afară, dacă vor, dar eu n-o să renunț niciodată.”
M-a impresionat: descrierea Parisul ocupat, arestarea evreilor (vezi razia Vel d’Hiv) și cartea pe care o citea Lazare ascuns în catacombele Parisului. Mi-a amintit ce rol terapeutic poate avea Proust. #iloveproust
R: Ce citești?
L: „În cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust
R: E o carte buna?
L: Te inspiră.
Nu este o capodoperă, dar merită citită. Te convinge că adevărata iubire exista.
Am citit-o cu un nod în gat. Am plâns de bucurie, dar și de neputință. Puțini oameni (străini, dar și români) sunt dispuși să vadă dincolo de aparențe. Și mai puțini sunt înzestrați cu limpezime de vederi și empatie. Să descoperi România a fost&este un act de voință.
10 motive să citești „De la Rin la Dunăre și înapoi”:
• Ajunge în țara noastră în primăvara anului 1974, iar „din acel moment, nu am mai putut să mă despart de România”.
• „Câțiva colegi de liceu m-au declarat apt de balamuc când le-am povestit că vreau să urmeaz studiile de limbă și cultură română”
• În 1978 primește o bursă în cadrul acordului cultural între România și Olanda. O să vă distreze, dar și tulbure peripețiiile unui student străin în România lui Ceaușescu. Se îndrăgostește de Cornelia. Cea care îi va deveni ulterior soție, venise din U.S.A să studieze&cunoască țara în care s-a născut. Familia ei părăsise România după venirea comuniștilor (Cornelia avea atunci câteva luni).
• Apropo de Ceaușescu, nu ratați fragmentul cu Laura (fiica autorului). Încredibil cum reacționa micuța când auzea numele dictatorului.
• Țara fără libertate, în care se stătea cu orele la cozi, fără curent, fără apa caldă este înnobilată în ochii autorului prin oamenii pe care îi cunoaște: ospitalieri, primitori și curajoși. Vezi fragmentul: Doru și securitarea, tăierea porcului etc.
• Sunt multe pagini dedicate cărților. Literatura universală, dar și română: Camil Petrescu, Anton Hoban, M.Sadoveanu, Eminescu…
Las la final ce m-a cucerit definitiv:
• Este pasionat de opera lui Sorin Titel. „Din păcate, S.T. nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi. Scriitorul a fost în mare parte uitat.”
• A tradus în neerlandeză #craiidecurteaveche – o carte de care sunt obsedată.
• Descrierea evenimentelor din 1989 și poveștile despre refugiații români.
Dacă în ultima perioadă ți-ai tratat țara cu indiferența cartea lui J.W.B te va pune pe gânduri.
Cum romanul oferă o perspectivă extrem de empatică asupra suferințelor, bucuriilor&iubirilor eroinelor am fost convinsă că este creația unei femei. Am dat o căutare pe net și autoarea s-a dovedit a fi… autor. Asta a crescut și mai mult cota cărții. Un bărbat care înțelege femeile. Zülfü Livaneli nu este doar scriitor ci și compozitor. Ca să înțelegeți de unde această sensibilitate.
Personajul principal Maya Duran, 36 de ani, se ocupă de oaspeții străini care vizitează Universitatea din Istanbul. Viața i se schimbă total când îl întâlnește pe Maximilian Wagner un fost profesor (87 ani).
Prin el Maya își descoperă trecutul (originea celor două bunici: Ayșe și Mari) și face cunoștință cu protagoniștii unei povești de dragoste (Nadia – Maximilian) pe care nici moartea nu a putut-o stinge.
În peisajul literar contemporan să scrii frumos despre intimitatea răului nu e pentru oricine. Să creionezi o poveste despre prigoana armenilor, tătarilor din Crimeea și evreilor pe care cititorul nu o poate lasă din mână ține de har. Ca să vă „îndrăgostesc” de carte adaug: Struma și România. Una dintre cele 3 femei: Ayșe, Mari și Nadia este originară din România.
„Serenada pentru Nadia” este una dintre cele mai valoroase cărți publicate la #raftuldenisei. Genul de ficțiune care nu te relaxează, dar care te ajută să descoperi lumea&viața.
În loc de recenzie am să spun cum m-am simțit când am citit „Căzuți din junglă”
La început a fost uimire (un explorator care citește ➡ cititor rafinat), apoi s-a instalat bucuria (de la „Micul Saturnian” a lui Soviany n-am mai trăit așa ceva ➡ excelent povestitor) și am sfarșit în admirație pentru A.L. (știu că nu se mai poarta admirația, dar o să înțelegeți de ce)
Îl asociez pe A.S. cu Patrick Leigh Fermor. Doar în cartea autorului englez am mai întâlnit așa pasiune pentru păsări (vezi episodul cu berzele migratoare care întunecă cerul balcanic. Nimeni nu cred ca a mai descris o acvila cum a facut-o PLF). Pentru mine cărțile lui PLF sunt Everestul cărților de călătorie.
Ce mai au în comun?
• Dragostea pentru cărți. La 19 ani PLF pleacă în călătorie cu „Odele” lui Horațiu în rucsac. (vezi în foto 2o parte din cărțile care se regăsesc în „Căzuți din junglă”)
• Empatie, candoare, dragoste pentru natură, curaj, recunoștință pentru ce primesc, dar și vulnerabilitate, episoadele de depresie și dorul de casă.
• Talentul de povestitor. Am văzut că a studiat pe lângă biologie, teologie și filosofia. Cred ca programul de formare în psihoterapie pozitivă și-a pus și el amprenta asupra cărții.
„Căzuți din junglă” este o carte despre aventură și creștere spirituală, despre mai puțin care înseamnă de fapt mai mult, despre conexiuni, sentimente care zac în fiecare dintre noi și despre… vrăjitori.
Probabil acum când scriu aceste rânduri un puști de 15 ani citește cartea lui A.S. Un viitor explorator.
Câteva motive să citești jurnalul lui Radu Vancu:
• seara dostoievskiană când Mircea Ivănescu se cearta cu Dumnezeu,
• trimiterile la citate urmate apoi de opiniile autorului (și ce opinii),
• despre infinitului lui Sebastian (pag 23) – când apare în jurnal fiul lui R.V. își pune în umbră tatăl,
• paginile sfâșietoare despre „România splendidă ieșită în stradă” la manifestații: „Adevărul&frumusețea acestor mulțimi ne vor face liberi”,
• folosește obsedant cuvântul frumusețe,
• oferă iubitorilor de #memoriijurnale o informație extrem de valoroasă – o să apară jurnalul lui Negoițescu (eu una abia îl aștept),
• dureroasele pagini despre Eugen Ciurtin și Horia Patapievici,
• menționează locuri pe lângă care, în goana noastră spre nicăieri, trecem zilnic nepăsători.
Peste 50 de ani „Răul” – jurnalul lui Radu Vancu va fi o frescă despre România splendidă (ignorată momentan). Despre românii care au ieșit în stradă la manifestații, despre oamenii de cultură care vor trece proba timpului, despre oameni care refuză să-și negocieze principiile, dar și despre cei înfranți de sistem, despre valori, despre Bine și Frumos, despre ce contează cu adevărat.
Ca să concluzionez, jurnalul lui Radu Vancu este pentru mine ➡Răul îmblânzit în Bine.
„Frumusețea va salva lumea, însă nu va salva iadul.” Un jurnal de citit, recitit și dăruit.
De ce mi-a plăcut „Impudoare”:
• Pentru că promovează discursul filozofic pe înțelesul tuturor. Gânduri înalte în formă simplă. Cum „pe înțelesul tuturor” nu este pentru oricine încă ne plictisim cu sârg ascultând „vedete culturale” vorbind „pe neînțelesul tuturor”.
• Pentru că ne permite să-i simțim sufletul scăldat în emoție atunci când îl evocă pe Petru Creția. „Omul cel mai împlinit cultural al momentului” în opinia lui C. Noica. Devastator să afli că Petru Creția, dezamăgit de miopia oamenilor și derapajul vieții culturale, „sângera ca un erou ignorat.”
• Pentru magistrala pledoarie în slujba Binelui (paginile mele favorite). M-au dus cu gândul la un citat din Istrati. „Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.”
• Pentru că în cartea domniei sale dedică un capitol genului meu preferat – jurnalul. „Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un «concurs de umanitate»”.
• Pentru subtila observație despre „libertatea de exprimare”. „Nu trebuie mai întâi să faci dovada că ai dreptul la cuvânt?” Cu cât o persoana este mai neinformată cu atât simte nevoia să-și expună părerea în orice privință.
• Pentru fragmentul sfâșietor despre „mâna de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor” și „trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți.” Ne-am făcut un obicei din a ignora valorile adevărate și ne dam în vânt după personaje care scriu. Personalități marginalizate, personaje promovate.
• Pentru fermecătorul omagiu adus cărților (vezi fragmentul în care domnul Liiceanu compară peretele unei biblioteci cu scena balului din „Război și Pace”)
• Pentru imaginea deloc cosmetizată despre frumusețea vieții. Cum se compune din lumini, dar și din umbre poate că e mai bine să suferim de un surplus de simțire decât să sfârșim goliți de emoții.
• Împreună cu Mircea Eliade (au fost prieteni) întemeiază în 1959 revista Antaios.
• De Valeriu Marcu, (evreu român stabilit în Berlin) îl leagă o prietenie aparte. Deși E.J. era ofițer în armata germană, se oferă să-l ajute când începe prigoana împotriva evreilor.
• Celebrul roman a lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca sursă de inspirație cartea lui E.J. „În furtuni de oțel”
➡ Rar am mai întâlnit un jurnal în care sublimul și urâtul să se armonizeze atât de bine. Deși are ca fundal ororile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, cititorul rămane cu convingerea că lumina e mai puternică decât întunericul.
Modul cum sunt scrise aceste jurnale vin să întărească credință că omenirea mai are o șansă chiar și în mijlocul dezastrului. Omul se salveză prin frumos. Cultura va rămane mereu un scut împotriva barbariei.
➡ În septembrie 2022, am moderat „Jurnalele pariziene” la clubul de lectură #emiliacarticafea după „Jurnalul” lui M. Sebastian (august 2022). Jurnalul unui evreu urmat de jurnalul un ofițer al Wehrmachtului. Cei 2 gândeau la fel în multe privințe.
➡ Cartea recomandă cartea: Ernst Jűnger m-a convins să-mi cumpăr primele două volume ale Bibliei.
„Visul celtului” este povestea lui Sir Roger Casement. A fost consul britanic (1895 – 1911) în: Mozambic, Angola, Congo și Brazilia.
➡ Congo
Dobândește faimă internațională după ce dezvăluie, prin intermediul unor raport extrem de bine documentat, cruzimea atroce a exploatatorilor albi îndreptată împotriva populației băștinașe.
➡ Amazonia
Dacă în Congo a crezut că a văzut tot ce poate fi mai rău în Putumayo/Peru avea să întâlnească iadul. Cum era considerat cel mai bun „specialist în atrocități” este trimis să investigheze crimele din Putumayo. Raportul memorabil pe care l-a intocmit este rezultatul unei munci supraomenești care îi va zdruncina sanătatea fizică și psihică. Amenințat cu moartea, trăind cu spaima că notițele îi pot fi furate R.C.a fost supus unei presiuni dincolo de limitele omenești. Pentru acest raport, Regatului Unit l-a investit cu titlul de cavaler.
➡ Irlanda
După viața petrecută în Africa (din cauza sănătății precare) este forțat să se retragă în Irlanda. Deși provenea dintr-o familie protestanta R.C. simpatizează cu naționaliștii irlandezi catolici. În loc sa vă povestesc aventura lui irlandeză (aș deconspira conținutul cărții) las câteva citate.
„Nu dragostea față de Germania te face să vorbești așa, ci ura fața de Anglia.”
„Lipsa de popularitate nu e întotdeauna un indiciu corect pentru a decide dacă o cauza e dreaptă sau nu”.
Dacă în Congo&Amazonia a ajutat dezinteresat și nu a fost implicat politic, în Irlanda lucrurile se schimbă. Proiectează soarta băștinașilor din Africa pe cea a irlandezilor. Acționează uneori sub impulsul urii. Deși scopul era nobil, modul cum îl pune în practică îi grăbesc declinul. Plus o iubire dezastruoasa. Plus Jurnalele negre. Plus neînțelegerea idealurilor lui de către contemporani.
Știu că pare o recenzie ciudată, dar dacă dau un amănunt (toată intriga cărții este înlănțuită) spulber plăcerea lecturii.
Timpul i-a spălat păcatele acestui om și a diminuat mult din patima cu care a fost judecat în timpul vieții. Astazi R.C. este considerat unul dintre marii martiri irlandezi care au luptat împotriva dominației britanice.
În cartea lui Llosa am descoperit un om (imperfect) care a schimbat lumea. Nici măcar acele jurnale (care au fost puse în circulație pentru a-l discredita) nu au reușit să schimbe percepția oamenilor (mai puțin a celor carora le plac calomniile) despre acest el. Binele a învins scandalul. Și-a ruinat sănătatea luptând pentru drepturile băștinașilor din Congo și Putumayo care pentru restul europenilor nu existau (deși exploatarea lor le aduceau averi fabuloase).
În loc să-și continue cariera de consul a ales să lupte pentru Irlanda. Funcționa însă cu sănătatea pe avarie și inamicul era prea puternic (Regatul Unit). Dar jertfa lui nu a fost în zadar. „Visul Celtului” a prins aripi pentru că R.C., un om deasupra timpurilor, le-a arătat irlandezilor că independență nu e ceva imposibil.
Făra scriitură magică a lui Llosa n-aș fi aflat niciodată de R.C. În carte apar momentele de grație și agonie din viața lui R.C. Detaliile de tabloid nu intră în preocupările unui autor rafinat ca M.V.L.
Când am început cartea, am crezut că va fi o lectură lejera, dar m-am înșelat. Ca vibrație emoțională aș asocia-o cu „Portofoliul fugii”. Tot un caz real. Și Sir Roger Casement și Varian Fry fac parte din clubul exclusivist al oamenilor care au vocația Binelui.
Recomand cartea tuturor celor care le plac oamenii „în răspăr”. Decât invizibil în turmă mai bine singur în slujba Binelui. Un astfel de om a fost Roger Casement.
„Paradisuri pierdute” – Éric-Emmanuel Schmitt găsiti aici un interviu pe care l-am luat autorului
Citesc noutăți, cărți vechi achiziționate din anticariate și clasici. Am selectat o singură carte din fiecare categorie:
• ceva nou– „Theodoros” pentru mine cartea anului 2022. Singura carte (scrisă de un autor contemporan) pe care odată ce terminat-o am reluat-o. A fost ca o vrajă. A trecut o lună și încă nu am pus-o în biblotecă. A se vedea cum am citit-o aici.
• ceva vechi „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” – dacă căutați pe Instagram #cartiignorateo să vedeți că am o aplecare pebtru cărțile care descriu genocidul armean. Cartea lui Franz Werfel este una dintre marile cărți ale secolului XX
• ceva clasicaici– „Anna Karenina” pe care nu mai știu de câte ori am recitit-o. Îl admir pe Dostoieski, dar îl iubesc pe Tolstoi. Pentru lumina care radiază din cărțile lui. Pentru speranța care merge cu mine mai departe după ce am închis cartea. Chiar dacă eroina se sinucide, când e razboi sau prințul Andrei moare. Daca ar fi să-l rezum pe Tolsoi cu un citat din Tostoi „Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun mai mereu din umbre și lumini.” Oamenii nu pot suporta prea multă umbră, dar nici prea multă lumină. I-ar orbi.
Mi-aș dori ca recenziile mele să vă inspire nu să vă influențeze. Sunt și cărți despre care nu am scris, dar pe care le-am dezbătut la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia,cărți&cafea”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La primă vedere Eric-Emmanuel Schmitt este scriitorul care, indiferent de experiențele trăite, se poziționează mereu spre partea luminoasă a vieții. Pentru cei care văd dincolo de aparențe, Eric-Emmanuel Schmitt traversează și momente de melancolie (vizibile și la evenimente publice). Stăpânește dialogul, dar nu fuge de solitudine. Se folosește cu măiestrie de un umor fin (care îmi amintește de Proust) atunci când își dezvăluie vulnerabilitățile. Alternează, atât de uman, smerenia cu arta de a vorbi deschis despre reușitele sale.
Se spune că…, se știe că… nu funcționează în cazul scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. La fel ca personajul său Noam din „Paradisuri pierdute” vrea să afle și să descopere singur lumea. Își scrie sub ochii noștri și cărțile, și propria poveste de viață. Ca autor nu se impune, ci sugerează. Se ține departe de lecțiile de morală, dar încurajează trăirile autentice. Personajele lui sunt un mix atipic de bine și rău. Poți să adori un erou la pag. 125 și deodată la 200 să simți subit că vrei să-l trimiți pe Lună. Romanele lui nu te copleșesc prin ierarhizări și modele care țintesc perfecțiunea. Poate din acest motiv provoacă, incită, stârnesc și încurajează cititorul să se implice în acțiunea romanului și să-și pună întrebări. Fiecare dintre noi ne regăsim și devenim poveste în povestea cărții. Uneori, fără să realizăm, destinul eroului se strecoară în sufletul nostru și ne marchează propriul destin. Și uite cum un personaj imperfect ne răspunde la întrebări la care specialiști renumiți nu au reușit. Cum aș defini frumusețea artei lui Eric-Emmanuel Schmitt? Simplu: cuvinte simple, idei semețe.
Emilia Chebac: Cartea dumneavoastră „Paradisuri pierdute” este un exercițiu de admirație pentru natură. Cât de mult vă afectează devastarea ei de către oameni?
Eric-Emmanuel Schmitt: Este pentru prima dată când mărturisesc dragostea mea pentru natură. Trăiesc la țară. Simt nevoia să văd cum se succed anotimpurile prin viața mea. De aceea, ies în fiecare zi să merg pe jos, alături de câinii mei, prin pădure. Nu aș putea trăi într-un mediu unde domină bitumul și betonul. Sigur, îmi place orașul, civilizația umană, admir geniul tehnologic și științific, dar în același timp sunt și înfricoșat de felul în care umanitatea a invadat planeta. Oamenii au ajuns să considere natura ca fiind proprietatea lor, o materie și o substanță pe care le pot folosi după bunul plac. Am uitat că și noi suntem ființe ale naturii. De aici apar o mulțime de neliniști și angoase de tip ecologic legate de lumea de astăzi. Cred că aceasta se leagă de un sentiment al Apocalipsei și mă gândesc că umanitatea a mers prea departe.
Emilia Chebac: Personajul principal Noam este o prelungire a personalității dumneavoastră. În „Paradisuri pierdute” unde ați rezonat cel mai mult cu el?
Eric-Emmanuel Schmitt:Mă simt apropiat de Noam, în primul rând pentru că este curios și are o dorință enciclopedică de a cunoaște lumea. Așa am fost întotdeauna și eu. M-au interesat acele cunoștințe care nu sunt ierarhizate. Faptul că știi să faci pâine sau cunoști metafizica lui Heidegger și Kant este la fel de important. Pentru mine nu exista superioritate. În al doilea rând prin faptul că Noam are mai multe întrebări decât răspunsuri. Este un spirit care caută și are puține certitudini, gândește mereu și este îndrăgostit. Acest lucru este la temeiul vieții sale. (Râzând) Sigur, exista și diferențe. Noam este un bărbat chipeș, etern tânăr și cu păr mult mai abundent.
Emilia Chebac: Ați spus în alt interviu că v-ar fi plăcut să trăiți în Galileea pe vremea lui Iisus din Nazaret. De ce?
Eric-Emmanuel Schmitt: Aș fi vrut să am părerea mea. De 2000 de ani suntem cu toții obligați să ne formăm o părere care se bazează pe mărturiile ulterioare ale celorlalți. Mi-ar fi plăcut să pot primi, înțelege, să fiu uimit și să mă îndoiesc și eu de toate aceste lucruri. Acum suntem condamnați să o facem prin intermediari. Spun acest lucru pentru că pentru mine vremea lui Iisus din Nazaret este evenimentul este cel mai important, evenimentul de gradul absolut.
Emilia Chebac: În roman lăsați să se înțeleagă că vremurile se schimbă nu și oamenii. Nota de subsol despre statutul migrantului vine să întărească acest lucru. De ce credeți că omul repetă aceleași greșeli în epoci diferite?
Eric-Emmanuel Schmitt: Această lectură este întotdeauna una de tip dublu pentru că în carte arăt ceea ce se schimbă, adică istoria și ceea ce nu se schimbă, adică antropologia. Există multe puncte comune cu strămoșii noștri: ne naștem, murim, ne îmbolnăvim, regretăm pe cineva/suntem în doliu, asistăm la nașteri, ne întrebăm ce este just, ne gândim cum funcționează lumea, trăim experiențe amoroase, avem părinți care ne iubesc/nu. Este vorba de elemente universale în spațiu și timp, de aceea, am vrut să creez ideea fraternității între cititorul de astăzi și eroii acelor timpuri vechi.
Emilia Chebac: Știu că sunteți un mare admirator Proust (Și eu îl iubesc pe Proust). Ce rol a avut în viața dumneavoastră întâlnirea cu opera lui Marcel Proust – „În căutarea timpului pierdut”
Eric-Emmanuel Schmitt:L-am descoperit la 18 ani. În aceea perioadă scriam de ani buni și mă gândeam să devin scriitor. Când am citit „În căutarea timpului pierdut” mi-am spus: Oooo, nu se poate! Din acel moment am trăit cu admirație pentru opera lui Marcel Proust. Am fost teribil de impresionat și mi-am spus că nu se mai poate adăuga nimic la istoria literaturii. Proust este unul dintre cei 2 autori care m-au făcut să mor. Celălalt e Dostoievski.
M-am bucurat că am început cu piesele de teatru. În dramaturgie, nu există nici Proust, nici Dostoievski. Pot spune că apoi mi-am găsit vocea, dar nici un alt autor nu m-a influențat și nu mi-a oferit atât pentru sensibilitatea și pentru inteligența mea așa cum a făcut-o Proust. Mai mult poate decât mulți mari filosofi pe care i-am citit. La rândul meu, încerc să-i fac pe ceilalți să-l citească pe Proust. Le explic că este un autor nostim și comic, dar multora le este greu, pentru că le este dificil să se obișnuiască cu frazele lui foarte lungi. Cred că, după ce izbutești să citești măcar 100 de pagini din seria „În căutarea timpului pierdut”, reușești să intri în această lume și nu mai ieși din ea.
Emilia Chebac: Pe lângă ficțiune pentru adulți scrieți și povești pentru copii – colecția „Poveștile Bufniței”. În „Paradisuri pierdute” animalul lui Tibor este bufnița. Să înțeleg că și al dumneavoastră?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că mi se pare ca semănăm. Este o pasăre care are un proces de reflecție atunci când lumea se stinge. Departe de agitație, bufnița poate observa ce alții nu văd. Acesta este și rolul filosofiei și al literaturii. Mă regăsesc cumva în această pasăre cu aer stângaci, speriată, care pare a fi prada unei halucinații.
Emilia Chebac: La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (24 iunie – 3 iulie 2022) veți prezenta publicului un one man show după cartea dvs. „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Tema ediției din acest an este frumusețe. Cum arată frumusețea în viziunea lui Eric-Emmanuel Schmitt?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am fost salvat de frumusețe. În adolescență (la 15 ani), când am vrut să mă sinucid, am fost salvat de o cântăreață care intona o arie de Mozart. Mi-am spus atunci că, dacă pe pământ există lucruri atât de frumoase, merita să rămân. Frumusețea mi-a dat rațiune pentru a trăi, pentru a admira un chip frumos, un surâs, un peisaj, flori, animale. Am o relație estetică cu lumea și n-aș putea să trăiesc într-un loc urât. M-ar face să intru în depresie.
Credit foto: Mihaela Petre
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu un cititor/cititoare?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am început scriind teatru. Știți că atunci când ești dramaturg poți să-ți urmărești publicul. Îi vezi reacțiile, când râde/nu, când este emoționat/nu. Poți verifica dacă publicul primește ceea ce îi oferi. Când m-am apucat de scris romane, am fost cumva pierdut. Publicul nu mai era alături de mine, nu știam cum reacționează, nu puteam să-i văd pe cei care-mi citeau cărțile.
Într-o zi, urcându-mă într-un tren, m-am nimerit alături de un domn care citea „Evanghelia după Pilat” și am zis iată a sosit momentul să văd cum reacționează cineva când îmi citește cărțile. M-am pregătit să-l observ cu atenție, iar el … a adormit.
Emilia Chebac: Care este locul pe care l-ați asocia cu Paradisul Pierdut? Un loc cu lavandă?
Eric-Emmanuel Schmitt:Într-adevăr îmi plac deopotrivă mirosul și culoarea lavandei. Mă bucur foarte mult că peste o săptămână voi fi în sudul Franței, în Provence, la Festivalul de Corespondențăpe care îl conduc de puțină vreme. Acest eveniment va avea loc la Castelul Grignan care este înconjurat de câmpuri de levănțică. Într-un asfel de loc viața mi se pare și în mai mare măsură un dar.
Emilia Chebac: Ce provocări îl așteaptă pe Noam în „Poarta cerului”? Se va reîntâlni cu Noura și Derek?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că nu există un singur personaj nemuritor în această poveste, ci 3, iar lupta și iubirile lor vor dura mai multe mii de ani.
Romanul „Paradisuri pierdute” începe destul de abrupt. La început, nu am știut ce să cred, mă așteptam la un om din neolitic și am întâlnit un personaj contemporan destul de confuz (pentru o viziune mai clară recomand recitirea prologului după ce terminați cartea). Începând cu pagina 35 dinamica se schimbă. Folosindu-se de un fragment care se repetată de 4 ori în două pagini „M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare. Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată aceste cuvinte.” povestea capătă forță. Din acest punct am rămas captivă fără scăpare în lumea lui Noam.
Dacă aș putea da timpul înapoi, mi-aș fi dorit, ca în urmă cu ceva ani, să fi fost mai interesată de cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Las mereu la coada listei cărțile foarte lăudate și cele care au sub 300 de pagini. Prioritizez cărțile lungi, în mod special seriile și cele desființate de critici. Dacă vă recunoașteți în aceste rânduri, nu procedați ca mine, oferiți-i o șansă lui Eric-Emmanuel Schmitt. Pe admiratorii lui Eric-Emmanuel Schmitt, când vor citi aceste cuvinte, îi rog să nu mă judece. Timpul l-a răzbunat pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar pe mine m-a condamnat la o lungă așteptare.
„Paradisuri pierdute” este primul volum al seriei (va cuprinde 8 volume) „Străbătând secolele”. Consider „Paradisuri pierdute” una dintre cele mai fascinante cărți publicate de Humanitas Fiction – colecția Raftul Denisei – (exceptând clasicii) în ultima perioadă. Dacă neoliticul poate fi atât de seducător, îmi imaginez cu ce va veni Egiptul faraonilor, Grecia și Roma Antică. Însă cele mai mari așteptări le am de la perioada Renașterii.
Admiratorii lui spun că Eric-Emmanuel Schmitt este talentat. Nou sosită în galaxia Eric-Emmanuel Schmitt, sunt de părere că, în ultimul său roman „Paradisuri pierdute”, talentul a atins excelența și a devenit har. Mai adăugați sensibilitate, umor, simț estetic, empatie și charismă. De ce spun toate acestea? Ca să înțelegeți de ce, fiind față în față cu Eric-Emmanuel Schmitt, am reușit să deschid reportofonul la… a 5-a încercare. În timp ce mă aștepta răbdător, mi-am găsit curajul rătăcit amintindu-mi un citat.
„Nimeni nu se naște curajos: în viață dăm dovadă de curaj atunci când suntem fața în fața cu primejdia. Să ai curaj nu înseamnă să-ți ignori frica, ci să ți-o învingi. Prin urmare, curajul are nevoie de două lucruri ca să se manifeste: frica și depășirea ei.” Pisoiul care se temea de orice
Credit foto: Humanitas Fiction
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Întâlnirea mea cu doamna Floriana Jucan – Directorul revistei Q Magazine – ține mai degrabă de un joc al hazardului. La fel și acest interviu. Într-o zi de februarie, pe o „vreme de lacrimi”, teribil de emoționată, sunam la ușa apartamentului ei. Când am intrat, primul lucru care mi-a atras atenția a fost biblioteca cu rafturi până în tavan. Cum în prezența cărților mă simt mereu protejată și devin mult mai curajoasă, am știut că acest interviu nu va fi unul obișnuit.
Mă așteptam să mă întâmpine jurnalista rece și riguroasă pe care o știam din mass-media, dar Floriana Jucan este o apariție grațioasă și mult mai tânără decât o țineam minte din aparițiile tv. Deși m-a izbit privirea pătrunzătoare capabilă să cântărească într-o secundă interlocutorul (efectul profesiei și al atâtor lecturi), ulterior, în timpul interviului, am sesizat tușe discrete de tristețe pe chipul ei. Am înțeles apoi, din discuția pe care o aveam, că în fața mea stătea un om sensibil, care a știut să dea sens tristeții. Suferința, pe care mulți o percepem ca fiind de ordin negativ, pe Floriana Jucan a ajutat-o să-și păstreaze sufletul viu, sensibil la emoții și generator de ele.
Mi-a plăcut vestimentația aleasă. A dorit să fie o prezență discretă. Strategia a fost, cred eu, să direcționeze atenția mea spre cărțile din bibliotecă. Purta o cămașa albă, blugi și pantofi sport. O piesă superbă (iubesc cărțile, dar sunt femeie), un inel cu perlă gri, mi-a atras nepermis de mult atenția când căuta într-o carte un citat subliniat. Ca să-l repereze mai ușor din noianul de fragmente subliniate și-a pus ochelarii. Impecabil aleși.
Dacă ar fi să găsesc un cuvânt pentru atmosfera din acea zi cred că armonie o definește perfect: camera în care predomină culoarea alb, piesele de mobilier – un mix de vechi și nou – menite să înfrumusețeze existența proprietarei nu să o complice, tablouri care ascund o poveste, un perete plin de icoane, serviciul de porțelan alb și aroma ceaiului de vanilie. Poate din acest motiv interviul a fost atât de lung. A durat aproape 7 ore.
Emilia Chebac: Ce carte ați lua pe o insulă?
Floriana Jucan:Un dicționar. Cred că este un Univers aproape infinit, îți prelungește curiozitatea și timpul pe care îl petreci în izolare.
Emilia Chebac: Un dicționar este o alegere neobișnuită. De unde această opțiune?
Floriana Jucan: Copilăria nu scuză nimic, dar explică multe. Pe vremea când învățam să citesc și să formulez clasice „de ce-uri”, buna mea mamă, singurul părinte pe care îl aveam, era destul de mult timp absentă, muncind din greu să ne întrețină, și pentru că nu era acolo să răspundă tututor curiozităților mele de copil care descoperă lumea, mi-a dăruit un DEX. Aveam vreo 6-7 ani și dicționarul acela a devenit pentru mine o carte de căpătâi.
I-aș sfătui pe toți părinții să dăruiască un dicționar copiilor. Dicționarul nu poate fi înlocuit vreodată cu Google. Eu sunt old school și am nevoie de tangibil. Ce nu ating, nu simt. Ce nu simt, nu trăiesc. Ce nu trăiești, nu rămâne.
Emilia Chebac: Cum a descoperit Floriana Jucan cărțile?
Floriana Jucan: Datorez descoperirea cărților mamei mele și destinului. Locuiam într-un apartament mic cu două camere, dar cu o bibliotecă mare. În copilărie cărțile m-au vindecat de singurătate. Fiind un copil lipsit de iubire și răsfăț, în sensul plin și rotund al cuvântului, cărțile cred că m-au vindecat și de o viitoare tristețe în care aș fi căzut. Mi-au cultivat un tip de ataraxie și fără ele, sunt convinsă că m-aș fi dezvoltat altfel emoțional și psihic decât am făcut-o. Biblioteca era un Univers în care călătoream. Cărțile m-au ajutat să nu alunec într-o prăpastie afectivă.
Și pentru că mama era francofilă, majoritatea scriitorilor din biblioteca noastră erau francezi, motiv pentru care am debutat ca cititor cu Balzac, Flaubert, Verlaine, Hugo, Guy de Maupassant, Dumas, Baudelaire, iar la 12-13 ani recitam deja din Francois Villon.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Care este relația dvs. cu Franța?
Floriana Jucan: Am fost îndrăgostită de Franța cu mult înainte de a o vizita. Am însă nostalgia Franței de odinioară, nobile și elitiste, culte, rafinate. Admir Franța cultivată, nu pe cea de astăzi. Respect reperele înalte pe care le avea cândva. Cred într-o elită capabilă să conducă oameni mai puțin instruiți. Ce vine din istoria veche are un maximum de frumusețe și de calitate. Gândiți-vă la subtilitatea inteligentă a lui Molière când își satiriza contemporanii, comparativ cu frivolitatea și grosolănia umorului de acum. Eroul meu preferat este tot francez, Napoleon pe care l-am descoperit…tot în bibliotecă. Cred că nu aveam mai mult de 14 ani când i-am citit Memoriile lui Las Cases. Și Franța rămâne, practic, singura țară străină în care am avut un apartament ani de zile și în care am călătorit aproape weekend de weekend uneori doar pentru a vedea un spectacol la Comedie Francaise sau un balet la Garnier și a mă plimba singură prin Tuileries.
Emilia Chebac: Ce cărți citea Floriana Jucan în copilărie ?
Floriana Jucan:Paradoxal, citeam cărți pentru oameni mari. Privind retrospectiv, mă amuz pentru că am citit multe cărți pe care nu cred că le înțelegeam la acea vârstă. Nimic nu s-a pierdut însă. Multe din informațiile căpătate atunci m-au luminat mai târziu, dezvelindu-se ca atunci când se risipește ceața.
La 12-13 ani am citit „Olympio”, biografia lui Victor Hugo, de André Maurois. Pe atunci, nu știam cine e Hugo, dar am ales cartea pentru că mi-a plăcut coperta, chipul lui Hugo cu o barbă albă. Cred că atracția a fost generată involuntar de sindromul copilului fără figură paternă, sunt alegeri pe care le faci subconștient.
M-a impresionat legătura lui cu Juliette Drouet, marea lui iubire, care a durat 50 de ani. Cu vreo 8-9 ani în urmă s-a organizat la Paris, în casa scriitorului din Place de Vosges, o expoziție despre povestea lor de dragoste. Aveam un déjà vu. Peste ani, informații care păreau uitate într-un ascunziș al memoriei, brusc au ieșit la lumină.
Victor Hugo a făcut pentru Franța ce nu au făcut toți miniștrii de externe de la Revoluția din 1789 încoace, pentru că uneori diplomația culturală este mai puternică decât cea din cancelarii. „Mizerabilii” a devenit nu doar un roman al tuturor timpurilor, ci și un musical, de pildă, cu un succes atât de mare, încât nu doar că a atras sute de milioane de spectactori în teatrul din Londra în care se joacă de peste 40 de ani fără întrerupere, dar s-au făcut și documentare despre această longevitate artistică.
Întorcându-mă la cărțile pe care le citeam, una dintre ele a fost „Procesul de la Nurnberg”. Și ca să vedeți ce ironie a vieții, la 40 de ani, când am făcut încă o facultate, Studii iudaice, la Universitatea București, din pasiune pentru poporul evreu, am avut la unul dintre cursuri, de făcut ca temă un eseu din acest Proces.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Parcă așa, cât ai spune „Sesam, deschide-te” mi-au apărut din memorie cifrele acestui proces istoric care a durat 218 zile de dezbateri, a avut un Proces verbal pe 16.000 de pagini, s-au folosit peste 20 de tone de hârtie pentru xeroxarea documentelor, s-au făcut aproape 800.000 de fotografii, s-au consumat 27 de km de bandă de magnetofon, 7000 de discuri, vreo 550 de birouri și-mi aduc aminte perfect că s-au tocit 22.000 de creioane.
Cred că nimic din ceea ce citim în copilărie nu se pierde. Uităm, mai degrabă, cărți pe care le-am citit ieri, din cauza asaltului informativ la care este suspus creierul nostru, dar nu ceea ce am citit mici fiind, când eram o foaie nescrisă pe care s-au imprimat amintirile primare din lecturile de început.
Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?
Floriana Jucan:Am scris de câteva ori despre ea, mărturisind chiar că „este Biblia mea”, „Confesiunile” Sfântului Augustin.
Am citit-o acum vreo 25 de ani, cred. Era în decembrie și plecam împreună cu niște prieteni la Budapesta, să petrecem Revelionul. Țin minte aceste detalii pentru că am început să o citesc în mașină. Nu am simțit cum a trecut timpul. Am ajuns seara, ne-am cazat și am stabilit să ne vedem la 21.00 la cina festivă. Când am ajuns în cameră, mi-am zis, mai citesc juma’ de oră și apoi mă pregătesc să cobor. Eram atât de captivă, nu doar captivată, de această lectură încât pur și simplu nu mi-am dat seama cât timp trecuse, până când m-au sunat în cameră pe la 21.30 să-mi spună că totul e programat și că cina se servește doar până la ora 23.00 și dacă nu vin, rămân nemâncată. Am coborât cu puțin înainte de miezul nopții, doar din complezență pentru cei care mă însoțeau, să ciocnesc un pahar de șampanie, i-am îmbrățisat și m-am întors în cameră unde am citit până pe la 5 dimineața. Mi se-nchideau ochii de oboseală și nu mă puteam desprinde.
De altfel, fac, așa, o paranteză, prietenii mei știu că nu e prima dată când n-am mai ajuns la petreceri sau chiar revelioane pentru că am rămas prizoniera unei cărți pe care nici măcar argumentul logic că o puteam relua oricând nu mă făcea s-o abandonez. Cred că e și un soi de nebunie în asta!
„Confesiunile” au fost ca o prelungire a personalității mele. Dialogul acesta îndreptat către divinitate, toată emoția, toată mărturisirea, recunoașterea, întoarcerea în timp la tot ce am greșit din punct de vedere uman, acceptarea, teofania, drum al Damascului, asumarea și abandonarea ulterioară într-o dimensiune care transcede umanul, m-au și fermecat, dar m-au și izbăvit cumva. Mi s-a părut că această carte este despre mine.
M-am îndrăgostit de sinceritatea introspecției umane a Sfântului Augustin, de capacitatea lui de a se înălța peste tot ceea ce era cândva corporal și lumesc. Nu neapart în plutire, ci în transfigurare.
Oamenii cu har privesc spre Cer nu spre pământ, deși suntem învățați mai degrabă „să ne uităm pe unde mergem!”. Puțini sunt capabili de o asemenea desprindere, de o asemenea transcendență. Am mai întâlnit o astfel de transfigurare la sfinții închisorilor comuniste. Și ei au atins „everestul” acela al durerii fizice sau al degradării umane, încât numai spiritul și ascensiunea au făcut posibilă atingerea numinosului.
În noaptea aceea de Revelion am călătorit cu Sfântul Augustin de la pământ până la cer și cred că a fost un punct kairotic în interiorul meu.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Împrumutați cărți?
Floriana Jucan:Niciodată, pentru că sufăr în perioada în care le aștept. Mă încearcă o neliniște că nu se vor mai întoarce la mine și atunci, pentru a mă priva de această așteptare, prefer să le dăruiesc. Nu este doar autoprotecție este și bucuria de a dărui. Am întotdeauna în mașină o pungă cu cărți. Cred c-am dăruit zeci de exemplare ale „Confesiunilor”, deși nu este o carte simplă, ale „Intermitențelor morții”, ale „Evangheliei după Iisus Cristos”, a lui Saramago, o să zâmbiți dar dăruiesc deseori Poezii, de la Coșbuc și Arghezi la iubita și trista mea Emily Dickinson sau „În căutarea sensului vieții” a lui Frankl. Am dăruit multe exemplare din „Lettres a Anne” ale lui Francois Mitterand, publicate în urmă cu câțiva ani, pentru că am în jurul meu câțiva francofili.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Aveți un gen de carte preferat?
Floriana Jucan: Îmi plac mult scrisorile. În corespondență întâlnim și beletristică, și estetică, dar și mărturie personală. Scrisoarea este o formă foarte interesantă de introspecție, nu doar afectivă, emoțională, sentimentală, ci și intelectuală. De la Scrisorile dintre Culianu și Mircea Eliade, în care discipolul îi mărturisește profesorului atât de onest „am făcut ceea ce m-ați sfătuit, și mi-am urmat inima, în ciuda prudenței și a evidenței”, până la cele dintre Sophie Volland și Diderot, despre care Voltaire spunea că s-a născut pentru că era necesar lumii să o lumineze, care sunt cea mai efervescentă scriere intelectuală, după mine, a filosofului, pentru că găsești aici nu doar inteligența care generează idei, ci și curiozitatea pură pentru forme ale gândirii umane, găsești rațiune, dar și sensibilitate, gândiți-vă apoi la Scrisorile dintre Simone de Beauvoire și Nelson Algren! Lumea se oprește doar asupra relației cu Sartre, uitând că marea iubire a fost, de fapt, scriitorul american. De altfel, l-a iubit atât de mult, chiar continunând să fie partenera de viață și de luptă politico-literară cu Sartre, încât a vrut să fie îngropată cu inelul de logodnă primit de la Nelson Algren, primit în America, în timpul relației lor care a durat un an și ceva, pentru ca apoi să devină exclusiv epistolară.
Cât am ști despre calvarul sufletesc și psihic al lui Van Gogh fără scrisorile lui către Theo?
Gândiți-vă la Scrisorile lui Heidegger către Hannah Arendt, un filosof grandios, asociat unui regim politic care extermina evreii, îndrăgostit de o evreică!
Sau la Scrisorile dintre Camus și Maria Casarès. Am citit corespondența lor, o carte de o mie de pagini, în franceză, pentru că în română nu a fost tradusă, în vacanța de Revelion de acum un an. Deși eram înconjurată de prieteni, m-am autoizolat pe plajă cu această poveste de dragoste.
Ne vedeam dimineața la micul dejun și seara la cină, dar v-am spus că cei apropiați mă știu deja, nu-i mai surprinde.
Am petrecut o săptămână în Maldive cu această carte care ne dezvăluie nu doar dimensiunea intelectuală a protagoniștilor, ci și interogațiile lor despre regimurile politice, supraviețuirea în exil, cazul Mariei Casares care venise în Franța din Spania, și peste toate, ne permite accesul în intimitatea unei relații extraconjugale care a durat 12 ani, cu așteptări și renunțări. Mă tot întorc la ironiile vieții, pentru că ele chiar merită a fi amintite. Aceste scrisori, paradoxal, au fost publicate de fiica lui Albert Camus, după moartea mamei sale, soția scriitorului, considerând că o dragoste ca cea pe care tatăl său a nutrit-o în ultimii 12 ani ai vieții lui, până la accidentul în care și-a pierdut viața, nu trebuie să rămână necunoscută.
Am și tradus câteva dintre scrisori (le găsiți aici) și cred că am inspirat pe cineva să traducă corespondența lor. O așteptăm.
În Scrisorile dintre François Mitterrand și Anne Pingeot, avem o poveste de dragoste suprapusă peste două mandate de președinte al Franței, ceva ce nu mai există la acest nivel în vreo altă țară. Poate că la Washington cel mai bine păstrat secret este codul nuclear, la Paris, acesta a fost, timp de peste 30 de ani, relația dintre președintele țării și Anne, căreia îi datorăm măcar Musee D’Orsay. Imaginea lui Francois Mitterand, ultimul mare om de stat al Franței, cu fetița lor, Mazarine, pe când avea vreo trei ani, în Pantheonul în care tatăl său îi arăta iluminații culturii franceze, mă obsedează. Părinții de azi își duc copiii să vadă dinozauri și curse de mașini.
Tot în Scrisori am descoperit un alt Alecsandri decât cel pe care-l știam din poezii sau discursuri politice. Găsiți cartea aici.
Amintiți-vă ce ardere și ce întâlnire care schimbă destinul lui Panait Istrati este în corespondența lui cu Romain Rolland și ce complicitate literară găsim în scrisorile către Nikos Kazantzakis!
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Citesc foarte multă poezie. Cred că m-a ajutat să rămân umană, mi-a cultivat un lirism pe care l-am avut de mică. Îmi place mult Emily Dikinson, deși are o poezie fragilă pentru felul meu de a fi, care sunt un mix deMerkava (n.m. tanc israelian) și de păpădie.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Citesc și cărți de artă. Vedeți că un sfert din cărțile din bibliotecă sunt de (și despre) artă.
Floriana Jucan la Biblioteca Națională a Austriei
Îmi plac cărțile care mă dor, care mă rănesc, care mă cutremură, cărțile care îmi produc un seism interior. Orice carte în care am descoperit o dramă, a devenit o trăire catarhică. Cărțile sunt lucrătoare în om.
Emilia Chebac: Autori preferați?
Floriana Jucan:Am cărți preferate, mai mult decât autori preferați.
Îl iubesc pe Camus, mai ales în „Primul om”, o carte biografică, pentru că-mi place să plonjez în viețile scriitorilor, ca și cum aș lua ceaiul cu ei.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Kafka, deși eu nu sunt neaparat un om trist, din contră. Am însă o aplecare spre tragic, vibrez la dramă, nu la comedie.
„O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn din care m-a izbit faptul că deținuții își construiau singuri gardul de sârmă ghimpată care le îngrădea libertatea. Și scena cu deținutul I-81, care se distingea cu singura coloană dreaptă printre toate celelalte gârbovite, și care duce lingura la gură mâncând o zeamă chioară, fără să se aplece ca toți ceilalți. Și ce frumos evidențiază Soljenițîn că fața lui era pecetluită de suferință, dar nu stoarsă până la slăbiciunea omului sfârșit, ci întărită până la „tărie de cremene cioplită, de piatră întunecată”. Mi-au rămas întipărite aceste cuvinte.
„Închisoarea noastră cea de toate zilele”, o mărturie fabuloasă despre tot ceea ce s-a întâmplat în celulele în care și-a pierdut viața elita intelectuală și politică a țării după instalarea regimului comunist, autorul, Ion Ioanid, fiind singurul care a trecut prin toate închisorile regimului, timp de 13 ani.
„Evanghelia după Iisus Hristos” , a lui José Saramago, o carte apocrifă ce descrie o prezumtivă poveste de dragoste între Iisus Hristos și Maria Magdalena. Altă ironie, mi-a fost recomandată de un călugăr bătrân, în timpul unei spovedanii. Aceasta carte m-a îndrăgostit de Saramago și i-am citit apoi mai toate cărțile dintre care „Eseu despre orbire” și „Intermitențele morții” cred c-am dăruit vreo 20.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
„Omul vieții” mi-a mărturisit într-o zi, după ani de tăceri, „ești singura femeie cu care aș putea să trăiesc o experiență ca cea din «Arhipelagul altei vieți»”. Atunci am citit cartea lui Andreï Makine să înțeleg ce mi s-a spus. A devenit una dintre cărțile care fac parte din biografia mea sentimentală, nu numai din cea intelectuală. De atunci nu am fost doar cea care eram, ci și Elkan. M-am născut din nou, pentru un alt drum, și mi-ar plăcea să am acel sfârșit.
E o lectură care te învață cum zice Makine, „diferența între a trăi și a exista”, este un univers care, vorba lui Andrei Pleșu, te face să îți pui marile întrebări ale sufletului rus.
Emilia Chebac: Dacă tot ați menționat sufletul rus: Tolstoi sau Dostoievski?
Floriana Jucan:Tolstoi este mai romantic, în timp ce Dostoievski este mai profund. De la el avem subteranele, iar mie îmi place nu doar să ating cerul cu fruntea, ci și să cobor în gropile mariane ale oamenilor, chiar și în genunea mea.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Ce carte ați recomandat în perioada pandemiei?
Floriana Jucan:„Intermitențele morții”- José Saramago, o distopie depre o regiune unde moartea nu mai vine și totul rămâne suspendat în viață. Unii sunt bolnavi și moartea le-ar fi fost izbăvirea, alții sunt între două alegeri și moartea le-ar fi eliberarea. Prim-ministrul țării, într-un discurs la radio, scoate în evidență ce ținut privelegiat este locul unde moartea nu vine niciodată. Cardinalul regiunii îl sună și-i spune: „Cum ați putut să vă declarați fericit că numai vine moartea? Nu știți că acolo unde nu există moarte nu există Înviere, iar unde nu există Înviere nu există Biserică?”. Mi s-a părut interesantă perspectiva.
Emilia Chebac: Cărțile și viața personală.
Floriana Jucan: Cărțile mi-au dat capacitatea de a înțelege când mi s-a spus „Ești, deci exist!”. Ce trist ar fi fost și pentru el și pentru mine ca o astfel de mărturisire să fi rămas neînțeleasă, doar pentru că n-am fi fost cartezieni amândoi, ci doar el. Câtă frumusețe s-ar fi risipit!
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți unei persoane. Floriana Jucan: Tot ceea ce sunt datorez mamei mele și lui Dumnezeu. Mama mi-a oferit TOTUL cu o bibliotecă.
Sunt bogată prin tezaurul pe care l-am îngropat în mine, prin cărțile pe care le-am citit.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Acum când Dumnezeu nu mai este la modă, dvs. vă mărturisiți credința?(Răspunsul Florianei Jucan trebuie citit într-un anumit context. I-am lăsat posibilitatea să aleagă dacă vrea/nu să apară. Am observat că lumea celor care îl mărturisesc pe Dumnezeu este din ce în ce mai redusă. Destule persoane cărora le-am luat interviu mi-au spus că, deși cred în Dumnezeu, mărturisirea credinței ar dăuna imaginii lor profesionale.)
Floriana Jucan:Dacă minoritățile (homosexualii și lesbienele) sunt „proud to be LGBT”, de ce noi, cei care îl iubim pe Dumnezeu, nu am fi? M-am gândit foarte mult la asta, în ultima vreme, tocmai încurajată de voluptatea cu care transgenderii, de pildă, își afirmă orgoliul apartenenței lor la o minoritate. Sunt la fel de mândră să afirm apartenența mea la creștinism.
Contextul ultimilor ani, agresivitatea cu care ni se impun anumite minorități, m-a făcut mai vocală în a-l mărturisi pe Dumnezeu. Este fantastic acest efect de bumerang pe care discursul politically corect îl poate genera. Aproape că le sunt recunoscătoare acestor minorități care au venit avalanșă, agresiv și ostil, peste noi.
Dincolo de mărturisirea publică, eu chiar sunt un miracol, și nu am viață, și nici cuvinte, pentru a mulțumi suficient. Nu sunt doar un om pe care Dumnezeu îl iubește, ci și unul pe care l-a ales pentru a-și arăta iubirea față de alții, ori asta este o dublă „alegere divină”. Și dacă suntem ceea ce iubim, mărturisesc cu voce tare că îl iubesc pe Dumnezeu.
Emilia Chebac: Puteți detalia?
Floriana Jucan: M-am născut într-o familie absolut banală și săracă, am crescut într-un apartament modest, de două camere, într-un bloc comunist din Dristor. Și iată că un copil care și-a petrecut copilăria la căminul săptămânal până la 7 ani, mă ducea luni și mă lua vineri seara, uneori chiar sâmbăta, fără tată, cu o mamă absentă, la 20 ani ajungea la Casa Albă însoțindu-l pe prim-ministrul român, călătorea apoi de-a lungul și de-a latul lumii în vizite oficiale ca ziarist acreditat la Guvern sau la Președinție, ani de zile mai târziu era primit în audiență privată de Papa Francisc la Vatican, în aceeași sală, Clementină, unde a fost primit președintele Obama, era ales pentru a schimba destinele unor copii pe care i-a salvat de la moarte sau pentru a-i ține de mână și a-i trece dinspre disperare spre nădejde pe câțiva oameni pe care i-am întors de pe marginea sinuciderii, și aș putea continua… Nu este acesta un miracol?
Floriana Jucan la Public Library – New YorkFloriana Jucan la Public Library – New York
Emilia Chebac: O bibliotecă de suflet?
Floriana Jucan: „Public Library” din New York. Este o bibliotecă construită din donații și nu se plătește intrarea. Iubesc totul acolo: atmosfera, pictura, faptul că am dat peste cărți pe care nu le-am găsit în altă parte, secția lor de scrieri ebraice. Au fost călătorii (la New York) în care am petrecut o zi întreagă în această bibliotecă. Și-n luna de miere am fost aici, la două zile după căsătorie.
În luna de miere în față la Public Library
În România, merg deseori la Biblioteca Centrală Universitară„Carol I” unde aleg să citesc pentru a mă bucura de atmosferă, în facultate mergeam aproape zilnic. Când sunt într-o bibliotecă închid ușa între mine și lume. E magic să fii într-un spațiu unde cărțile sunt respectate, nu există telefoane, calculatoare, decât cărți și sanctuarul lor. Prefer bibliotecile din clădirile vechi.
Emilia Chebac: Un loc de suflet?
Floriana Jucan:Un loc preferat, prea puțin cunoscut, este Muzeul Scrisorilor și Manuscriselor din Paris. Sunt acolo scrisori ale lui Napoleon către Josefine, ale lui Ludovic al XIV-lea, Anatole France, celebra „J’accuse” a lui Zola etc.
Emilia Chebac: Colecționați scrisori?
Floriana Jucan:Am scrisori ale lui Blaga în colecția mea, pe care nu le țin acasă, achiziționate de la o licitație. Găsiți aici și aici scrisorile.
Emilia Chebac: Ce carte v-a ajutat să puneți la punct o persoană prost crescută?
Floriana Jucan: Îmi amintesc că i-am spus cuiva „Miroși precum «Balada limbilor pizmașe» a lui Francois Villon. Simțeam nevoia să spun ceva tare. Cum nu știa despre ce e vorba, i-am trimis balada. Cărțile te învață să lezezi frumos.
Emilia Chebac: La 40 de ani ați început o a doua facultate. De ce?
Floriana Jucan: Facultatea de Studii Iudaice, adică studiul Bibliei Iudaice (Vechiul Testament) și disciplinele care derivă din ea. Pentru că am fost de când mă știu îndrăgostită de poporul evreu. Ca să-l citez pe Eugen Ionesco, „Dragostea mea pentru Israel s-a transformat într-una din rațiunile existenței mele.” Știam, citisem mult din literatura veterotestamentară, dar am simțit nevoia unei cunoașteri instituționalizate. În cei trei ani de studiu am facut o pauză de la lecturile obișnuite și am citit atât de mult cărți de specialitate încât, la final, pe lângă diploma de licență, m-am calificat cu succes și pentru ochelari de vedere.
Emilia Chebac: Ne recomandați câteva cărți despre Holocaust?
Floriana Jucan:
„Noaptea” lui Elie Wiesel, „Omul în căutarea sensului vieții” a lui Viktor Frankl – am răsfoit-o la Cărturești și cum nu aveam răbdare până acasă am început să o citesc în mașină când stăteam la semafor. O țineam pe bord și nu puteam să o las din mână. Mă claxona lumea să plec – „Mai este oare acesta un om?” de Primo Levi.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
De la aceste mărturii scrise de autori intelectuali ai cumva așteptări, dar cartea care m-a marcat a fost „The letters from Shoah”, o culegere de scrisori trimise familiilor de către deținuții evrei din lagărele de exterminare sau doar cu câteva zile înainte de a sfârși în ele. Au ajuns prin diferite metode la destinatari, unele după ani de zile, îngropate, date prin gard și expediate ulterior de persoane care au ajutat evreii, ofițeri și paznici care au făcut-o pentru bani etc. Scrisorile acestor oameni simpli m-au răvășit mai mult decât mărturiile unor scriitori renumiți. Recomand această carte celor care doresc să înțeleagă trauma și drama poporului evreu. Este o colecție de testamente, de ultime gânduri. Este întâlnirea fiecăruia cu moartea pe care și-o anticipa. Nu am citit ceva mai răvășitor toată viața mea. Niciodată.
„The letters from Shoah” a fost o carte care m-a îmbolnăvit la propriu. O zi nu m-am putut da jos din pat. Nu am fost capabilă să merg la birou și nici la facultate. Am fost copleșită la modul propriu al cuvântului.
Emilia Chebac: În titlul cărții care v-a marcat atât de mult „The letters from Shoah” apare un termen – Shoah. Care este diferența între Holocaust și Shoah?
Floriana Jucan: Când ne referim la exterminarea evreilor se folosește adesea termenul de Holocaust, dar termenul ebraic este Shoah.
Holocaust este folosit cumva greșit. De fapt, Holocaust însemnă un ritualul prin care se ardeau în întregime animale, o jerfă adusă lui Dumnezeu. Este însă atât de folosit și intrat în mentalul colectiv încât acum a devenit greu de corectat. De aceea și termenul de Holocaust este acceptat de evrei.
Shoah se referă la exterminarea la care au fost supuşi evreii de regimul nazist.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Floriana Jucan:E o bună întrebare, pentru că sunt ani de când nu am mai acordat un interviu. Sunt un om care preferă să îi pună pe alții în valoare și lumină. În ceea ce mă privește, QED de mult, și am trecut într-o fază în care prefer să mă uit la lume mai degrabă, decât să se uite lumea la mine.
Pentru că v-am descoperit din întâmplare, mi-au plăcut alte interviuri pe care le-ați realizat. Am văzut că sunteți îndrăgostită de cărți și că aveți un blog dedicat. A fost o decizie emoțională deși eu sunt un om destul de pragmatic în privința aparițiilor mele. Chiar i-am spus cuiva: „Uite ce întâmplare: Am întâlnit-o în virtual și o voi întâlni și real… și am invitat-o și la mine acasă, ceea ce nu fac în mod normal.” A fost o aliniere de sentimente, nu numai de planete!
Emilia Chebac: O provocare un interviu?
Floriana Jucan:Ambasadorul Israelului – David Saranga. Este mai mult decât un diplomat, este un om îndrăgostit de România, un excepțional comunicator și deși a participat la foarte multe interviuri, niciodată, nimeni nu l-a întrebat despre cărți. Mi-ar plăcea să aflu ce cărți iubește David Saranga, care sunt cele care l-au influențat, ce lecturi recomandă, care este relația lui, în general, cu cartea. Este un om despre care anticipez că are o relație excepțională inclusiv cu cărțile.
Emilia Chebac: Cu ce carte m-ați asocia?
Floriana Jucan:Cu ceva poetic. Mă duceți spre lirica engleză.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Cum ar fi o lume fără cărți?
Floriana Jucan:Antoine Gallimard spunea că un apartament fără cărți e ca și cum nu ar avea ferestre. Prin analogie, putem spune că ar fi o lume fără lumină. Sau o pandemie fără sfârșit în care oamenii ar trăi cu masca pe creier.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
După atâtea ore petrecute împreună am realizat că avem ceva puncte în comun: dragostea pentru Istrati și Proust, ambele am făcut a II-a facultate după 40 de ani și pasiunea pentru istorie. În timp ce eu citeam toate memoriile&jurnalele apărute cu ocazia Centenarului la o editura celebră, doamna Jucan punea bazele unui proiect romanidecentenar.ro. Tot un punct comun, interesul amândurora pentru un proiect despre Fenomenul Pitești a făcut să ne întâlnim.
Floriana Jucan cu care am vorbit despre cărți este o persoană deschisă, o femeie rafinată, un om care știe să piardă cu simțul umorului, să câștige fără să-și irosească măsura, să dăruiască fără să aștepte ceva la schimb, să iubească, să sufere și să lezeze frumos pe cei care știu doar să insulte. Și peste toate acestea, un mărturisitor al credinței care poartă altarul în ea însăși.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Dacă vezi 
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
De fiecare dată, când treceam cu trenul (perspectiva îmi acutiza starea), dar și cu mașina podul peste Siret, mă încerca un sentiment de teamă. Nu înțelegeam atunci că podul își spunea povestea. Încerca să ajungă la mine povestea soldaților&civililor care au murit&suferit la Cosmești, dar eu nu o auzeam. Nu știam atunci că pământul pe care călcam era hrănit cu sânge.
