Etichetă: trăiește frumos

Era o zi de vineri. O zi în care nimic nu mă mulțumea, o zi în care așteptam răspunsuri ce nu veneau, o zi în care solicitasem ajutor și nu primeam, o zi în care în jurul meu totul își pieduse farmecul, o zi în care poșeta devenise brusc prea grea, mantoul mi se părea demodat, iar eu îmi cam pierdusem busola. O zi în care simțeam nevoia să am lângă mine o prietenă. De unde să o scot, vineri la ora 13?  În lipsa ei înceram să compensez cu „ am nevoie de o poșetă ”. Ori poșetele nu erau ce îmi doream, eu ori nu eram suficient de deprimată? Stăteam în mijlocului magazinului aproape gol și mă întrebam ce aș putea face? Mintea îmi era împrăștiată într-o 1000 de direcții. O poșeta nouă nu m-ar fi ajutat. Încercam să mă decid muzeu, librărie sau plimbare în parc?

Nu pot să cred! aud deodată lângă mine. Era Delia. Îmi doream atât de mult să te întâlnesc! Te-am sunat de 3 ori. De ce nu răspunzi? Am scos telefonul. Bineînțeles era pe silent. În câteva minute Delia făcuse programul. Mergem să mâncăm, apoi vizităm casa Storck. Ce zici,e bine? O zi in care am nevoie de o prietenă. Și ea era acolo, lângă mine.

Avem un restaurant preferat pe lângă Piața Victoriei. Am ajuns. Era ora prânzului. Foarte agomerat. La masa din dreapta mea o tipă citea așteptând să-i vină comanda. În scurt timp i s-a alăturat o prietenă. Conversații decente. În general oamenii serveau masa, nu erau la socializare. Câteva mese mai încolo a apărut un individ care vorbea tare la telefon, mult prea tare. Costum, ceas de firmă, aer plin de importanță. Deși era îmbrăcat cu un costum scandalos de scump, cravata de mătase de cea mai bună calitate, comportamentul lui agresiv îmi zgăria timpanele. Îl compătimeam pe cel de la capătul firului. Eu și toți din restaurant eram nevoiți să auzim despre performanțele lui profesionale și ultima vacanță. Dacă aș fi fost singură l-aș fi urmarit. Sunt convinsă că mi-ar fi ieșit un articol pe cinste. Preferam însă să mă bucur de prezența Deliei. Individul era de plâns. În spatele imaginii pe care o afișa era un om îngrozitor de singur. O om care vorbea neîncetat la telefon doar pentru a-și alunga singuratatea. Nimeni nu a venit la masa lui cât am stat acolo. Am plătit și am plecat.

Ce apreciez la Delia: citește enorm, adoră muzeele și are o capacitate, cum rar am întalnit, de organiza evenimente. Tot ce iese din mâna ei este impecabil. Are standarde, știe să negocieze, are un simț estetic peste medie, nu-și pierde măsura, bunul simț, iar dacă o enervează cineva foarte tare, adoptă confruntarea directă. În general este tolerantă. Devine inflexibilă când e vorba de prostie. Nu pot lucra cu incompetenții. Pur și simplu nu pot.  Îmi amintesc cum a părăsit ultimul job din acest motiv. Când a fost întrebată de cineva din top management de ce pleacă a răspuns: Nu pot colabora cu cineva care nu înțelege nimic din activitatea asta. Nu pot găsi un limbaj comun cu astfel de persoane.

Cu Delia am vizitat palatul Cotroceni, galerii de arta, muzeul Aman, casa Storck, cu ea am fost la îmormantarea Reginei Ana. Toate astea au fost planificate. În ziua funeraliilor Regelui Mihai traficul era blocat în centrul capitalei. Toată lumea folosea metroul. Pe măsură ce ne apropiam de Palatul Regal devenea tot mai aglomerat. Ce șanse sunt să vezi un cunoscut, într-un metrou plin de oameni, cu care nu ai stabilit o întâlnire în prealabil?  Nici una. Hazardul a vrut ca  noi să ne vedem în marea aceea de oameni. În timp ce așteptam să înceapă ceremonia de înmormântare mi-a spus. Se confirmă, atunci când este dat să te întâlnești cu un om, lucrul asta chiar se întamplă. Fără să faci nimic. Avea dreptate. La funerariile Regelui Mihai am stat una lângă alta. Nu i-am mărturisit atunci cât de fericită eram să o am lângă mine. Nu îi plac declarațiile patetice. Și nu era nici locul și nici momentul să fac asta. Am ales să fac asta acum prin acest articol. Știu că îl va citi.

Episoadele mele de hipo. Ea era cea care suna la 112 și chema salvarea. Vizita ei la spital. Poate părea un gest firesc între prieteni. Atât că Delia era sătula de spitale și de medici. Mama ei se lupta cu o boala necruțatoare. Cu toate astea a venit. Pe atunci nici măcar nu eram foarte bune prietene, doar colege de birou care ne plăceam.

O întâmplare m-a făcut să o văd cu alți ochi. Nu eram printre favoritele managerului de atunci. Pentru că urla tot timplul am ales să mă mut în alt birou, să nu îl mai aud. Au început mizeriile. Nu a putut trece peste asta. I-a sugerat Deliei, că ar fi mai bine să mă evite dacă nu vrea să strice „prietenia” dintre ei. Replica ei mi-a fost comunicată de o persoană care  a asistat la confruntare. Tu nu o cunoști deloc! Eu însă știu cum este cu adevărat. Dacă tu nu faci nici un efort să afli cum este, nu ai nici dreptul să-mi interzici să o frecventez. Delia nu mi-a spus nimic. După această discuție, devenise un obicei să treacă pe la mine prin birou zilnic. Ne despărțeau doar vreo 5… etaje. Pentru că avea interzis. Cred că asta spune mult despre caracterul ei.

Ea are o problemă cu incompetenții, eu am o problemă cu oamenii care refuză să evolueze. Cu cei care te trag inapoi. Cei care se vaită mereu, cei care își plâng de milă lovind de cele mai multe ori în alții, cei de la care nu ai ce să înveți. Eram înconjurată pe atunci de manageri „experți” în arta manipulării, ori lucru asta nu îmi doream să-l învaț. Nu puteam să mă prefac că muncesc, învățând că 1+1 fac 3 cum mi se cerea. Să fiu aplecată numai pe detaliu fără să văd în ansamblu. Fără să îmi pun întrebări. Îmi amintesc de e-mailurile pe care le primeam pe atunci de la acei „experți”. E-mailuri care reflectau lipsă de profesionalism și caracter. E-mailuri scrise cu un limbaj coroziv, deși se vroiau ferme și profi. Știu că le-am arat unei prietene psiholog care mi-a confirmat asta. Când au văzut că nu pot convinge cu amenințarile au trecut la planul B. Au cumpărat respectul. Toată lumea are un preț. Delia a plecat prima, la ceva timp am plecat și eu. Delia nu are preț. Are însă valoare, iar valoarea nu poate fi cumpărată.

Îmi plac oamenii care mă inspiră, care mă contaminează cu energia lor, care îmi transmit din pasiunea și determinarea lor. Întâlnirea cu astfel de oameni e o încântare pentru suflet. Delia m-a inițiat în istoria regalității europeane, mi-a vorbit despre cazul Arnăuțoiu și despre rezistența grupărilor de partizani din munții Fagăraș, Banat, Vrancea, Bucovina, Dobrogea și Apuseni. Delia mă bate la cap să scriu un articol despre Regina Maria și să citesc o carte abia apărută Romanovii. Delia îmi face cadou cărți cu dedicație, în care îmi spune cât de specială sunt. Este bine crescută, nu ridică vocea, și nu se laudă. Nu râde foarte des. La început o judecam că nu se străduiește să pară mai veselă. Dacă ajungi să o cunoști, înțelegi că nu e genul care să râdă cu gura până la urechi. E prea profundă. Face parte din lumea celor care încă mai cred în fapte bune, știe cum să prindă un om care este la pământ și a înțeles că partenerului de viață îi stai alături și la rău nu numai la bine. Şi mai are o calitate… foarte rară. Este prea inteligentă pentru a fi invidioasă.

Tinem legătura cât de des ne putem rupe de familii, joburi și alte proiecte care ne acaparează.

Recunosc au fost și momente în care îmi venea să o trimit la plimbare. Și chiar am făcut-o.  Consideram că are idei multe și fixe. Putea să iasă urât. O persoana dragă m-a salvat atunci. Știi ceva, eu mă văd cu voi 2 „tinere” pensionare la o cafea în oraș. N-am de gând să stau acasa singură și să mă uit la seriale pentru că tu nu poți trece peste asta. În timp am înțeles că prefer un om de caracter cu idei multe și fixe, decât o persoana care să nu mă contrazică, dar cu o coloana vertebrală maleabilă.

2018 aș vrea să fie anul în care să împărtășesc oamenilor dragi ce simt pentru ei. Nu e simplu, dar cred că nici imposibil?

Pentru astăzi pregătisem un alt articol la care am renunțat. De ce? Pentru că m-am revăzut cu Alina o fostă colegă de facultate. După 20 de ani. Încercam să facem asta de 1 an și în sfârșit ne-a ieșit. Astrele s-au aliniat perfect de data asta. Ne-am  întâlnit în față magazinul Unirea. Am trecut pe lânga ea. Asta pentru că eu mă uitam după persoana care credeam eu că a devenit. Ori în fața mea stătea Alina cu același zâmbet pus pe șotii, dar în variantă mai sofisticată. Wow! Același zâmbet care prevestea acum 20 de ani că scoate un as din mânecă, că urmează o surpriză sau că acea zi va decurge diferit.

Cu Alina hoinăream prin parcuri, colindam librăriile, mergeam la film, la teatru și inventariam magazinele periodic. Probam tot ce ne plăcea. De obicei tot ce era mai scump. A fost un exercițiu stilistic care ne-a învățat să apreciam calitatea nu cantitatea. Atunci am realizat că o haina bine croită e ca rama unui tablou.  Te pune în valoare pe tine. Timpul minim petrecut într-un magazin era de 2 ore. Nu cumpăram nimic. Ne cam flutura vântul prin buzunare. Iar când o facem timpul se dubla, pentru că trebuia să găsim perechea perfectă de blugi, cureaua perfectă, bluza perfectă. Știam că am reușit când întorceam capete după noi sau când ajungeam la facultate și erau întrebate: cum le găsiți, de unde?

Cu Alina m-a „reperat” controlorul fără bilet. Era prima dată când făcem asta. Și ne-au prins.  Ne-au dat jos. Au început cu amenințările. M-am aplecat la urechea ei, am luat-o de mâna  și i-am spus: fugi!  Și am fugit din fața de la clădirea nouă de la ASE până în Romană. La 20 pare simplu. Atât ca noi eram cocoțate pe tocuri. Normal că ne sufocam de râs. Ești nebună și eu m-am luat după tine! De atunci n-am mai urcat într-un mijloc de transport fără abonament.

Cu Alina în mașina 300 discutam că e vital să îți găsești nuanța perfectă de ruj. Deodată îmi spune: Uite-l pe Dan, tocmai a coborât! Dan prietenul meu de atunci, soțul meu astazi. Inutil să mai spun că nuanța perfecta de ruj a dispărut total din precuparile mele. Muream de ciuda că nu-l văzusem. Alina râdea în hohote, iar mie îmi venea să o strang de gât. Atunci nu exista telefon mobil, așa că a trebuit să ajung acasă la Alina să îl pot suna să-i spun. Am mai avut parte de o repriză de râs de data asta din partea lui.

Cu Alina am petrecut o vacanță la mare, iar ultimile zile acasă la ea, undeva pe lângă Constanța. Parinții ei au fost drăguți și au organizat o escapadă la Gura Portiței. Eram extaziată, nu vroiam să ratez nimic. Atât că soarele acelei zile și plimbarea cu vaporașul mie mi-au venit de hac. Am ajuns acasa cu insolație amândouă, iar eu am descoperit atunci că am rau de mare.

Eu și Alina avem o caligrafie frumoasă. Așa ca toată lumea ne cerea cursurile să le tragă la xerox. În scurt timp au renunțat. Motivul, unul foarte simplu. Pentru că noi aveam propriul cod de prescurtări. De cele mai multe ori o pagina de-a noastra reprezenta cam 3 pagini fără prescurtari. Imi amintesc de un coleg care nu s-a uitat pe cursuri până în sesiune. La examen mi-a spus. Normal că voi sunteți  relaxate și reușiți să scrieți tot, iar noi înnebunim! Bineințeles că noi leșinam de râs. Am remediat situația. Curajoșii care ne mai cereau cursuri primeau și o foaie atașată cu „prescurtările”.

Cu Alina am fost prietenă în primii ani de facultate. Și într-o zi m-am supărat pe ea. Acum când scriu asta nu mai știu exact motivul rupturii. Am stat ceva timp bosumflată pe ea. Când m-am căsătorit am avut măcar decența să o invit. Pentru că îmi doream să fie lângă mine. Și a venit. Am făcut petrecerea într-o garsoniera unde stăteam cu chirie, cu vreo 35 – 40 de colegi care sincer nu știu unde au încăput. Uitasem de asta, mi-a amintit ea într-un mesaj pe whatsapp. Și mi-a spus că a fost frumos. Cu simțul umorului caracteristic a adăugat: acum se fac de la grădiniță petreceri la restaurant.

În timp ce stateam la Carturești Carusel la ceainărie și povesteam am avut senzatia că m-am întors în trecut. Că timpul s-a opritîn loc, că suntem iarăși noi două la o terasă bucurându-ne de de soare, un suc și că nu trebuie să-l mai suportam pe profesorul acela plictisitor. Alina de acum are din Alina de atunci: simțul umorului, dar mai rafinat, un stil vestimentar bine definit, dar mult mai sofisticat, timiditatea s-a transformat în timp de reflecție. N-am încercat o sesiune de shopping. Promit să o facem draga mea! In cele mai exclusiviste magazine. De acolo cu siguranța vom pleca fară nimic, asta după ce vom înnebuni tot personalul și vom proba tot ce ne place. Ne-am schimbat, eu am devenit mai înțeleaptă, Alina mult mai curajoasă. Am râs, am plâns, am depănat amintiri, dar la final am realizat un lucru: nu ne-am modificat scara de valori.   Poate că mai renunțăm câteodată la tocuri, dar niciodată la standarde înalte.

În timp ce vorbeam cu ea îi urmăream mâinile cu o manichiură impecabilă care repetau aceleași gesturi de acum 20 de ani. Un inel masiv de argint îi punea în evidență degetele fine. La un moment dat și-a răsucit o șuviță de păr. Acum se transformase într-un un gest rafinat care îi pune în evidentă mainile, dar mai ales pieptănătura. Punctul ei forte. Atunci proceda așa când învăța pentru un examene. Era ceva involuntar. Părul Alinei. Ca să ajungă la coafura de azi a trecut prin mainile unor stiliști și a unei întâmplări de care îmi amintesc cu drag. Părul ei împosibil de creț, rebel, unic. Mereu îi spunem cât e de norocoasă. Până într-o zi când ne pregateam să mergem la teatru cred. Avea părul lung. Iar peria pur și simplu refuza să își facă treba. Lasă-mă pe mine, te rog! Credeam că e nervoasa că nu și-l poate aranja cum dorește. Surpriză! Părul Alinei avea mai multă personalitate decât noi 2 la un loc. Am renunțat întinzându-i peria. Mă tund nu mai rezist! Avea dreptate, era momentul pentru o schimbare. Am mers împreună la coafor. De acolo am ieșit cu o altă Alina, părul scurt îi punea perfect trăsăturile în evidență, iar ochii au căpătat o strălucire pe care înainte nu o aveau. Strălucirea aceea nu s-a pierdut. E acolo și azi.

Nu știu cum a plecat Alina de la această întâlnire. Eu știu că am plecat zâmbind. Înainte să ne despărțim am intrat într-o librarie de unde am cumparat 2 carnete mici identice, cu o copertă ilustrată haios. I-am daruit unul. Pentru timpurile când ne cumpăram în facultate aceleași rechizite, pentru timpurile când individualitate nu statea în haine ci în atitudine, pentru insolatia cu care ne-am molipsit amândouă la Gura Portiței, pentru timpurile acelea fără griji când eram preocupate doar să ne lărgim orizontul cultural, să ne șlefuim personalitatea, să ne rafinăm inteligența, să ne luam examenele, când grijile însemnau sesiune și cam atât, cand problemele se rezumau la o manichiură nereușită, când dramă era sinonimă cu un un examen picat.

Dupa 20 de ani am revenit în trecut și a fost o placere, draga mea!