„Dezrădăcinații” este „o poveste nouă dintr-o lume veche” cu acțiunea plasată în Govora, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și unde locuitorii se sufocau sub dictatură lui Ceaușescu. Până într-o zi, când viața govorenilor a fost perturbată de dispariția Anei Decu, o adolescentă de 13 ani. Ca tip de roman, „Dezrădăcinații” este un melanj de thriller, roman istoric și roman social.
Cătălin Ceaușoglu reușește cu „Dezrădăcinații” ceva unic în literatura română contemporană. Scrie despre perioadă comunistă, fără a cosmetiza trecutul, asezonând povestea cu ingrediente occidentale ce amintesc cititorului de Twin Peaks. Personajele nu sunt ceea ce par, atmosfera de neliniște învăluie ca o ceață cititorul, în timp ce răul, odată cu dispariția fetei, se întinde ca o plagă peste micuța așezare.
Structura romanului are două planuri: anul 1984, marcat de dispariția Anei Decu și perioada 1999- 2000, minunat scoasă în evidență cu ajutorul jurnalistei franceze, Sophie Tobrouk care vine în România pentru a face un documentar despre cazul fetei „evaporate” în perioada comunistă.
10 motive pentru care merită să citiți „Dezrădăcinații” (prefer să va dau indicii, nu să vă stric plăcerea lecturii):
1. Tip de personaj rar întâlnit în literatura română contemporană. Locotenentul Sebastian Popa provine dintr-o familie importantă, tatăl era un influent politician pe vremea lui Ceaușescu. Investighează dispariția Anei Decu, dar este un inadaptat și ca toți inadaptații nu respectă canoanele mediului profesional din care face parte. În loc de un milițian tipic, Popa împrăștie prin toți porii un iz de polițist occidental. Are succes la femei, dar stă prost cu coordonarea. Întâlnirea cu ea (Adela, Ileana) s-a petrecut mereu în locul și timpul nepotrivit. Într-un caz dificil empatizează cu victima, taxând radical derapajele abuzatorului. Acesta este și motivul pentru care, urmărindu-se mușamalizarea scandalului, ajunge la Govora. Ar fi putut avea totul, într-o perioadă când majoritatea oamenilor nu aveau nimic, dacă nu ar fi ținut atât de mult la valori și principii. Pentru că nu poate să închidă ochii, Sebastian Popa ajunge să-și ruineze viața căutând o adolescentă dispărută timp de 5 ani. Deși existența lui se prăbușește în această luptă, Seba este cel mai luminos personaj al cărții. Este sensibil ca o mimoză la mirosurile dezagreabile, iubește cărțile și hortensiile. Asta nu înseamnă că nu are crize și nu este greu de suportat de către cei apropiați.
2. Subtilități care fac diferența. Nicu Ghenea este un personaj care se dezvăluie gradat. Când cititorul este convins că i s-au epuizat ideile, ei bine, acest monstru mai inventează ceva. Despre limbajul vulgar folosit în cărți am mai spus și o voi spune în continuare, acest limbaj este apanajul torționarilor. De fiecare dată când un scriitor îl folosește într-un roman, în context nepotrivit, ei au învins. Apare și în „Dezrădăcinații” și am fost dezamăgită, dar pentru că aveam în față un text cum nu mai întâlnisem în literatura română, i-am mai dat o șansă. Cătălin Ceaușoglu (din tot ce am citit până acum, posibil să mai fie cărți la care încă nu am ajuns) este primul scriitor care asociază trivialitățile cu personajul potrivit. Și tot Cătălin Ceaușoglu arată cum intoxică acest personaj lumea din jur. Subalternul lui Ghenea, plutonerul-adjutant Vasile, deși un om bun, expus zilnic la explozia de trivialități, preia limbajul. Și când un om bun vorbește ca ei, ei au învins. Aceste subtilități sunt bine punctate în „Dezrădăcinații”.
3. Drama dezrădăcinaților. Legătura dintre cele două planuri este făcută de Sophie care se îndrăgostește de un imigrant român. În capitolul 33 al cărții o să înțelegeți de ce jurnalista a fost atrasă de povestea fetei dispărute din România. Deși ea are cetățenie franceză, părinții ei s-au refugiat în Franța după Masacrul de la Oran. Pe 5 iulie 1962, când Algeria și-a câștigat independența, arabii aproape au exterminat populația pieds noirs din cartierul Oran. (Personalități pieds noirs: Claudia Cardinale, Albert Camus, Yves Saint- Laurent, Daniel Auteuil, Jaques Derrida.) Trăiește în Franța, dar rădăcinile ei sunt fragile. Dragă cititorule, dacă în drumurile tale prin țară o vei întâlni vreodată pe Sophie, în loc să te miri că a ales România, întreabă-te de ce a făcut-o.
4. Cărțile ocupă un loc important în „Dezrădăcinații”. Sebastian Popa citește, Ileana citește, iar Angela (mama Anei) este bibliotecară. La Govora se ținea un cerc de carte (club de carte suna prea burghez în perioada comunistă) în fiecare joi, ora 6:00, în sala de festivități. În timpul dictaturilor, grupurile de carte au fost mai mult decât un loc de dezbateri intelectuale, au fost o formă de rezistență. De multe ori cărțile sunt paravanul perfect pentru activități ilegale. E plină istoria literaturii de astfel de exemple (vezi „Citind Lolita în Teheran”, „Scrisori din insula Guernsey”, „Infinitul într-o trestie”, sau „Pe aripile vântului” unde fragila Melanie, folosindu-se de o carte, salvează viața unor sudiști care riscau să fie arestați de către yankei.) În „Dezrădăcinații” asocierea cercului de carte cu o activitate clandestină va juca un rol cheie în destinul Anei.
5. In vino veritas. Și de parcă rolul cărților nu era suficient, Cătălin Ceaușoglu introduce în „Dezrădăcinații” un personaj, puțin folosit în romanele autohtone, vinul. Cum cărțile și vinurile fac echipa bună, producând mare bucurie intelectuală și senzorială, această alianță dezvăluie un scriitor cu gusturi rafinate. Mi-a plăcut că nu a fetișizat vinurile, nu a bătut câmpii despre vinuri unicorn, scopul lor în roman este de a pune în valoare emoții, nu de a conferi statut social personajelor.
6. „Dezrădăcinații” e mai puțin despre disprețuitorul „noi, românii …” și mai mult despre lupta noastră cu o societate stoarsă de valori, moștenită din perioada comunistă. 50 de ani s-a proliferat suspiciunea, trădarea și frica de Securitate. Comunismul a răsturnat valorile. Bineînțeles că s-au acumulat frustrări pe care unii, după 1989, le-au depășit, alții nu. Sunt și astăzi oameni, rămași prizonieri într-un tărâm al urii și răzbunării, care mai cred că agresivitatea spală umilințele îndurate. Cătălin Ceaușoglu se ține departe de acest curent care incită la agresivitate, răzbunare și încurajează disprețul pentru Romania. Mesajul cărții, avem nevoie de timp pentru a reclădi ce s-a distrus în comunism.
7. Personajele nu sunt ce par a fi. Există barbarie, dar există și oameni cărora le pasă, unora nepermis de mult, există suferință până la cer, dar și victime care fac victime.
8. Autenticitatea romanului. Cititorii care au prins copilăria și adolescența în comunism vor regăsi printre personajele romanului oameni din trecutul lor. Își vor aminti de lupta de supraviețuire a părinților, despre bunurile la care aveau acces doar protipendada comunistă, despre atmosfera sufocantă și lipsa de perspectivă. Toate acestea au fost surprinse de Cătalin Ceaușoglu într-o perspectivă pe care puțini scriitori au exploatat-o. Acțiunea cărții e sumbră, dar Ceaușoglu nu o impune dictatorial, ci mai degrabă te face să o simți, dar și să apreciezi ce binecuvântat ești astăzi.
9. Un ritm constant al romanului. „Dezrădăcinații” începe bine, parcă prea bine ca scriitorul să poată menține ritmul, mi-am spus. Când credeam că nimic nu mă mai poate uimi, urmează partea a doua a romanului în care o paletă de personaje, excelent creionate, ne împărtășesc propria viziune despre dispariția Anei. Asta e partea cea mai strălucita a romanului, mi-am spus din nou. Mai mult nu se poate! Dar, spre încântarea mea și în partea a treia, Cătălin Ceaușoglu, reușește să păstreze ritmul. Finalul neașteptat (motivarea dispariției Anei), declarația de dragoste aproape șoptită, pe care un personaj o face României și reorientarea carierei, aceluiași personaj, din zonă televiziunii într-un domeniu nou, fac loc speranței. Limitată, dar suficientă astfel încât să devină o variantă de luat în calcul, atât pentru personaj, cât și pentru cititorii. „Capătul unei lumi poate fi foarte bine începutul alteia. Totul e să mergi mai departe.”
10. Prin numărul generos de pagini, alternarea planurilor, scriitura care nu slăbește ritmul și jongleriile pe care le face Cătălin Ceaușoglu în structura romanului, „Dezrădăcinații” mă trimite cu gândul la „Asasinul orb” romanul lui Margaret Atwood.
„Dezrădăcinații” este o carte despre întuneric, dar și despre lumânări cu flăcări fragile. Dacă faci parte din categoria celor care crezi că lumina lor nu poate alunga întunericul, îți propun o schimbare de perspectivă. Imaginează-ți că nu ești pe pământ, ci undeva în cer, iar de acolo nu întunericul se vede, ci puzderia de luminițe: Sophie, Sebastian, Ileana, Angela și toate personajele care au refuzat să treacă de partea răului. Eroii nu câștigă întotdeauna, dar prin scriitori precum Cătălin Ceaușoglu lupta și vocea lor contează. Asta este menirea cărților, să nu lase întunericul să stăpânească lumea.
Am citit „Drumul spre Soare-Răsare”, romanul Ioanei Nicolaie, inspirată de o însemnare din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, „Șapte ani stranii”. „Am aflat că Radu, fratele cel mare al Ioanei, tocmai murise. Era frig și parcul era în floare. Dar sub plafon de nori. Am mers apoi la aeroport și-a urmat ordalia drumului de întoarcere.” Așa l-am descoperit pe Radu Maxim Niculai.
Moartea lui Radu imaginată în „Drumul spre Soare-Răsare” de scriitoarea Ioanei Nicolaie. „Deschid în New York ușa hotelului, iată-mă la etajul 20. Răspunde! îi strig la ureche. Telefonul e pe mut, ea nu-l aude, a doua zi mai are niște întâlniri, iar după asta plănuiește să meargă la MoMa. Nu vreau să-ți dau vestea asta, dar trebuie să vii urgent acasă, intră mesajul. A murit Radu! Intră din nou. Sora mea citește abia dimineața. Clădirea se surpă, oceanul e un fel de tocană. Vă rog, îmi trebuie un bilet spre România. Și-o să ajung, o să ajung la înmormântare”
foto: Andreea Goia
„Drumul spre Soare-Răsare” începe cu o luptă care se dă între diavoli, Cel Alb și Cel Galben pentru sufletul personajului principal, Radu Maxim Niculai care moare în Vinerea Paștelui (14 aprilie 2023). Structura romanului se bazează pe vămile văzduhului, în număr de 20 în religia ortodoxă, care reprezintă obstacole spirituale prin care trebuie să treacă sufletul în a III-a zi după moarte. În roman Ioana Nicolaie nu le menționează în ordine cronologică, pe unele chiar le omite, permițându-i astfel personajului să spună propria versiune a poveștii.
Radu este un tânăr care promite, doar că simțind prea mult, pe măsură ce viața îl „batjocorește”, renunță să mai lupte. Își trăiește adolescența într-o țară (Republica Socialistă România) fără perspective și fără libertate. Elev inteligent, ratează înscrierea la Liceul de Marină din Constanța (a se vedea scena sfâșietoare din roman), dar reușește să intre la cea mai bună clasă la Liceul Industrial din Văralia (Sângeorz -Băi). Ține jurnal „Căci viața, înțeleg de-odată, nu e niciodată în ce se arată, ci în ce se ascunde.” și scrie poezii. Dă la facultate, dar o diferență de numai 5 sutimi îi decide destinul. În loc să devină student în Cluj, ajunge miner la Rodna. Într-o zi mina se surpă și are parte de o experiență care îl va marca pe viață. Primește ordin de încorporare, pleacă la Unitatea de Aviație din Periș unde jurnalul și caietul cu poezii sunt descoperite. „Poietul” are parte, în mediul brutal pe care armata îl încuraja, de încercări și umilințe greu de dus. Serviciul militar a reprezentat pentru Radu timpul când a fost „eu contra eu”.
Deși Radu Maxim Niculai este un personaj inspirat de fratele scriitoarei, el rămâne un personaj ficțional. Credit foto : Facebook Ioana Nicolaie
Dar indiferent de ce i se întâmplă, Radu merge mai departe pentru că dragostea îi dădea aripi. Radu este român și provine dintr-o familie cu mulți copii, dar cu resurse puține. Helga Schuler este nemțoaică, cu rude în Vest, care se trăgea dintr-o familie educată. Bunicii Helgăi au fost prieteni cu Ion și Fanny Rebreanu (vezi paginile 105- 109 din roman)
Iubirea în perspectiva lui Radu. „Dragostea nu se furișează, nu se ascunde, nu e cu gura cusută. Dimpotrivă, strigă din toate încheieturile. Dragostea e limpede și cristalină. Ne ține-n chihlimbar pe noi, cei doi adolescenți care am fost cândva.” Dacă, acolo în Germania, Helga s-a mai gândit la Radu, vă las să descoperiți din carte.
Radu, după plecarea Helgăi (1985), mai are câteva tentative de a se agăța de viață. Dar episodul Mona și capitalismul sălbatic care a pus la pământ economia localităților mici îl fac să se refugieze în alcool. Noua schimbarea de regim s-a dovedit raiul profitorilor, dar pentru Radu libertatea a venit la pachet cu suferință și singurătate. A pierdut tot, s-a pierdut pe el, dar niciodată nu s-a dezis de dragostea pentru Helga.
„Dragostea nu va pieri niciodată. Și nu a pierit. A trecut limpede prin vremea Monei, a tunelului, a Bețivei. E și acum cu mine. Nu mă ridic să arunc în foc, așa cum am făcut cu scrisoarea pe care am scris-o mai sus, și foile astea de abur. Sunt mărturie. Poate nu-s de folos pentru mine, dar acum, la capătul capătului, mă gândesc că dragostea e binele. Iar binele meu, cât am trăit pe lume, ai fost tu, Helga.”
Spațiul geografic în care se desfășoară acțiunea romanului Ioanei Niculaie este marcat cu sânge. Mi-a plăcut modul cum scriitoarea proiectează povestea lui Radu pe un fundal care reprezintă o istorie a suferinței:
• Răscoala lui Gheorghe Doja care, datorită amplorii și organizării, a fost considerată un adevărat război țărănesc împotriva asupririi feudale. Intervenția armatei regale ungare decide, în ultima fază, soarta răscoalei. Gheorghe Doja este prins, pus pe un „tron” de fier încins în foc, în timp ce soldații lui, morți de foame, mâncau bucăți din el.
• Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan ridica iobagii (români, maghiari și sași), meșteșugari, preoți, minerii din Munții Apuseni și ocnele din Maramureș împotriva constrângerilor feudale la care erau supuși. Capii revoltei sunt prinși: Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost trași pe roată.
• Revoluția de la 1848. Printre liderii mișcării din Transilvania se remarcă Avram Iancu, avocatul care a reușit să strângă 25000 de țărani și împreună să se ridice împotriva asupritorilor.
• Dictatul de la Viena, 30 august 1941, când România a fost silită să cedeze Ungariei lui Horthy Ardealul de Nord.
Capitolul meu preferat din „Drumul spre Soare-Răsare” este povestea lui Niculai Maxim, bunul lui Radu. Avea 28 de ani când a fost convocat la încorporare. România cedase deja Ardealul de Nord, iar cei din Compania de Muncă Românească nr. 1042, înrolații în 1 iulie 1943, bătuți, înfometați și în zdrențe au construit calea ferată Bistrița-Târgu Mureș. Despre tratamentele aplicate plutonul cu „200 de secături românești, țigănești și evreiești” aflați mai multe din roman. Ioana Nicolaie dovedește potențial pentru roman istoric. Mi-ar plăcea să scrie o carte despre patimile românilor transilvăneni din perioada Dictatul de la Viena.
Personajul Radu Maxim Niculai nu a avut parte de viața pe care a meritat-o, dar Ioana Nicolaie prin povestea construită îi oferă șansa de a fi înțeles. Pe scriitoare o găsiți pitită în personajul Arsenia, dar totul cu măsură, ficțiunea deține rolul principal.
Scriitoarea a mărturisit (într-o emisiune culturală) că nu-și poate scoate din minte „lumina care se pune peste viața celui drag”. Cred că nu întâmplător Paștele este atât de prezent în „Drumul spre Soare-Răsare”. Toate marile evenimente se petrec în preajma Paștelui sau în zilele de Paște. Este sărbătoarea în care lumina vine de la flacăra lumânării. Flacăra ei este unică, verticală, cutezătoare, dar și fragilă. Ca să reziste are nevoie să fie protejată.
Radu, personajul din „Drumul spre Soare-Răsare”, are însă în comun cu Radu, fratele Ioanei Nicolaie, pasiunea pentru poezie. Radu din roman și-a transcris cele mai bune poeme într-un caiet cu copertă cartonată gri, iar Radu, fratele scriitoarei și-a adunat cele 170 de poezii într-o agenda neagră. Acestea din urmă vor fi publicate, în această toamnă, în volumul „Picurând apa”.
Despre Radu Maxim Niculai am aflat din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, apoi am descoperit personajul construit de Ioana Nicolaie în „Drumul spre Soare-Răsare”. Despre roman vom discuta pe 11 septembrie la „Clubul de carte Emilia Chebac” – link eveniment aici. Scriitoarea Ioana Nicolaie a confirmat prezența la eveniment.
Recenzia nr. 3/7 – anul 2020 face parte din proiectul „Șapte recenzii pentru Șapte ani stranii. Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici, recenzia 2/7 aici.
,,Șapte ani stranii” – anul 2020
La începutul anului 2020, Mircea Cărtărescu scrie într-un caiet „cu o mirifică și sclipitoare copertă prerafaelită” care îl intimidează. În notele de jurnal, scriitorul menționează și un caiet cu fluturi, pictați în acuarelă, motiv pentru care îl consideră „de bun augur”. Când lumea se prăbușește, frumusețea supraviețuiește uneori pe o copertă de jurnal. Începe să țină, în paralel, două jurnale. Unul la care, noi cititorii, nu avem acces, poate cititorii din viitor vor fi mai norocoși, și altul destinat publicării.
Însemnare jurnal – 2 mai
La sfârșitul lui februarie notează „Abia aștept martie, cu primele drumuri”. De unde să-și imagineze că un virus pervers urma să dea peste cap planurile tuturor. Cu toate acestea, Mircea Cărtărescu a scris unele dintre cele mai lucide însemnări despre pandemie. Era deja un om singur, ruperea de viața socială nu l-a neliniștit ca pe cei care nu puteau funcționa decât în prezența altor persoane. Regretă că nu poate umbla pe urmele lui Borges în Buenos Aires, dar această părere de rău pălește în fața singurei dorințe care conta în acele zile, să rămână sănătos.
Însemnare jurnal – 14 martie
Pe plan psihic Mircea Cărtărescu, ca toți oamenii cu o bogată viață interioară, gestionează panica, nu se lasă agățat de scenarii apocaliptice, deși exista un motiv real de îngrijorare. Scriitorul are un sistem respirator cu probleme pentru că în copilărie a contactat bacilul care provoca tuberculoză. Din această cauză, în anotimpul rece, apar episoade când funcționează cu sănătatea pe avarie. În timpul ultimei pneumonii a tușit până și-a rupt o coastă. Cu un astfel de istoric, Coronavirusul nu are cum să te lase indiferent.
Însemnare jurnal – 19 martie
De parcă nu era de ajuns, pe lângă panica provocată de virus, omenirea mai are un test de trecut. „Dragostea nu cade niciodată” pare să țină de alte timpuri. Oamenii erau centrați pe supraviețuire și iubirea nu mai era o prioritate. Nu și în familia Cărtărescu. Ioana Nicolae preferă să meargă singură la cumpărături, decât să-și lase soțul să se expună coronavirusului. Pe măsură ce virusul devine normalitate, pierzând din inedit, pe scriitor, mai mult decât boala, îl teroriza teama că nu mai poate scrie. Iar pentru că are timp în exces, se uită prea des în oglinda și nu îi place ce vede. Diferența dintre oamenii obișnuiți și un scriitor este că el poate transformă inesteticul din viață banala în rânduri care te fac să asociezi bătrânețea cu un manuscris bizantin.
Însemnare jurnal – 9 iunie
Ce citește Mircea Cărtărescu în pandemie (o lista foarte, foarte scurtă, lista integrală o găsiți în jurnal):
• „Prăvăliile de scorțișoară” – Bruno Schultz, despre autorul volumului de povestiri spune că „scrie literatură mare”.
• Deși „Veacul de singurătate este supremul plafon pictat” continuă cu „Toamna Patriarhului”.
• Recitește Salinger „De veghe în lanul cu secară”, „Nouă Povestiri”, „Franny & Zooey.
• Reia Evangheliile, Exodul, Leviticul.
• Scrierile postume ale lui Kafka „Kafka rămâne esențial, izolat și de neatins în direcția lui principală: oniricul ca poartă spre metafizic. Cu neputință de imitat, cu neputință de uitat” Inspirată de această însemnare citesc acum ,,Vizuina”. Franz Kafka este unic pentru Mircea Cărtărescu. Fericiți cititorii care și-au găsit „alesul”.
• Herodot – „Istorii” Voi reveni la Herodot în recenzia 4/7. Așa cum Thomas Mann i-a marcat destinul ca scriitor, cred că recitirea istoriilor i-au marcat personalitatea. A sădit în Domnia Sa o calitate rară.
• „Prințesa și anticarul” – Enzo Siciliano despre care notează în jurnal că este „Frumoasă, poetică, decadentă, minoră. Pasabilă în mod agreabil.”
• „Marele Gatsby”
Însemnare jurnal – 26 iulie
• Deși încheie anul cu „Infernul” lui Dante, speranța transpare din ultimele însemnări ale anului 2020.
În noiembrie începe „Theodoros”, la mijlocul lunii avea deja primele 10 pagini scrise. Mircea Cărtărescu purta în gând și în suflet această carte de multă vreme. Prima însemnare despre „Theodoros” am găsit-o în „Zen”, trimiterile continuă apoi și în „Un om care scrie”. Aceste note se întind pe parcursul a 11 ani (2011-2022). Nu a fost intenția scriitorului să creeze așteptări, dar asta a reușit, pentru că sinceritatea (din notele de jurnal) și calitatea („Theodoros” este o capodoperă) sunt două ingrediente care țintesc bine. Dacă se mai adaugă și timpul de așteptare programezi un fenomen literar.
Însemnare jurnal – 27 ianuarie
Anul 2020 în familia Cărtărescu. Ioana scrie în biroul ei „mereu închisă de parcă ar fi camera unde timpul nu trece din «Great Expectation»”, Gabriel „tot ascultă o pălăvrăgeală continuă din telefon, cu care și mănâncă, și zace pe sofa, aceeași vorbărie a aceluiași ins care se pare că le știe pe toate.” „Doar eu nu exist, pentru că întotdeauna cel ce consemnează dispare: fotograful nu e în poza de grup.” Într-o zi, când face baie, simte ceva ca o „boabă de linte” pe burtă. Își pune ochelarii și face cunoștință pentru prima oară cu o căpușă. Ioana i-o extrage cu penseta, dar intrusa, deloc intimidată, „era vie și bine mersi pe brațul pensetei ”. Își revine cu greu după COVID – 19 și scrie mici poeme „ca niște țipete îndepărtate de păsări.” Lunile de vară vin cu anularea restricțiilor de călătorie. Pleacă în Bucegi, pentru „rododendroni roșu-întunecați, pe tulpinile lor aspre mărunte, ridicându-se până la coamele în ceață ale munților”, unde face fotografii cu Mihai și Sidonia. Merge la Sângeorz unde, conform jurnalului, întâlnește un tip ciudat. La sfârșitul lui august revine pe Facebook „abia aștept să fiu iar acolo, să ronțăi like-uri îi din traistă și «să-mi contabilizez succesurile»”. Se operează de deviație de septembrie „în condiții de film american cu doctori, diagnostice și spitale, la Regina Maria.” Moare Reghina, mama Ioanei Nicolae, femeia care a inspirat „Cartea Reghinei”. Dacă și tu ești un părinte care te învinovățești că nu gestionezi relația cu copilul tău, relaxează-te. Faci parte dintr-un club exclusivist. În 2020 până și Mircea Cărtărescu a avut o „ceartă-monstru” cu fiul său.
Însemnare jurnal – 6 mai
Pentru cititorii care nu au auzit strigătul de ajutor din „Solenoid”, în jurnalul ,,Șapte ani stranii” Mircea Cărtărescu declară public acest lucru. Ca cititoare, regret că nu mai sunt la modă jurnalele. Observ tot mai des un fenomen. Mesajul scriitorului este îngropat de părerile criticilor și cititorilor. Puterea deținută doar de una dintre părți se transformă în dictatură. Indiferent ce s-a spus sau ce se va spune despre romanele lui Mircea Cărtărescu, jurnalul este și va rămâne un martor.
Însemnare jurnal – 19 aprilieÎnsemnare jurnal – 19 aprilie
Note de jurnal care mi-au atras atenția: 22 iulie „Capacității de a suferi nu i se dă nici o importanță, nu trebuie să existe suferințe, ele sunt de fapt demodate.”
Pe 9 decembrie este rugat să scrie un articol pentru „Dilema” care „să termine optimism anul ăsta dement.” „M-am străduit să găsesc grăuntele de bine pierdut în crăpătura podelei. N-am dat de el, așa c-am renunțat să scriu. Bine e doar că suntem alive and kicking. ”
10 decembrie „Un partid neo-legionar a pătruns nevăzut, necunoscut în Parlamentul României. Vechea nebunie, violență și teroare ar putea reveni după un deceniu și jumătate (cred) fără extremiști. Dar acum lumea însăși și-a ieșit din țâțâni și gura căscată a pământului scuipă monștrii, după monștri de toate orientările și culorile.”
Însemnare jurnal – 18 decembrie
Dacă în 2020, scriitorul Mircea Cărtărescu a pierdut o viață normală, premii și recunoaștere internațională, omul care a scris jurnalul a câștigat. Însemnările Domniei Sale dezvăluie o calitate greu de practicat. De aceea, recenzia 4/7 va fi despre o virtute care rămâne cea mai bună soluție într-o lume imperfectă.
Însemnare jurnal – 18 decembrie
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 4/7 – anul 2020
Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici, recenzia 2/7 – anul 2018 o găsiți aici.
Recenzia nr. 2/7 – anul 2019 face parte din proiectul Șapte recenzii pentru ,,Șapte ani stranii”. Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici.
6 ianuarie Note de jurnal despre o petrecere, acasă la Mircea Cărtărescu, unde invitații și-au amintit de scriitorii mai în vârstă. În timp ce Mircea Cărtărescu îi enumera și le verifica pe Google vârsta, Emil Brumaru murea într-un spital din Iași la terapie intensivă. „Acum e un val de simpatie și admirație pentru el pe FB ca pentru nici un alt poet care s-a prăpădit vreodată. Nu știu dacă i-au arătat-o destul în timpul vieții – da, a fost mereu foarte cunoscut, dar asta e una și să-i arăți admirație e alta –, dar acum sunt revărsări de iubire stângace pentru bătrânul copil al cărui «Canțonier» e pe buzele tuturor”. Un moment de reflecție pentru cititorul care nu mai găsește timp să-și arate prețuirea pentru un scriitor în timpul vieții, dar are timp, după moartea lui, să scrie texte, să comenteze la postările celor care declară că l-au iubit, stimat și care au dormit cu cărțile lui sub pernă.
Însemnare jurnal – 21 noiembrie
În februarie călătorește la Köln „pe un frig de crăpau pietrele și lemnele” pentru un mic festival „de buzunar”. Cum numele sonore chemate nu au venit, Aris Fioretos, organizatorul evenimentului, a fost nevoit să se mulțumească cu „un asezonament de inși din limbul «would be»”. De parcă nu era destul, Christian Kracht, un scriitor neamț din Los Angeles, „a dispărut însă aproape-nainte de-a apărea”. În jurnal, scriitorul dezertor apare ca un „un globe-trotter și-n viață, și în scris”, fan Pynchon cu „ j-de mii romane publicate”, cu un stil vestimentar imposibil de ignorat „îmbrăcat cu pe ce-a pus mâna dimineața” și arătând ca un „beatnic de la Pacific”. Recomand să vă opriți asupra descrierii lui Aris. Pare un personaj desprins dintr-un roman, unde mai pui că poartă numele unui zeu din Elada ales de un tată comunist.
Însemnare jurnal – 13 aprilie (Citat preferat)
Mircea Cărtărescu călătorește în Columbia însoțit de Ioana și Gabriel. Au de înfruntat nu doar distanța, ci și șocul termic. Pleacă din București de la un ger cumplit (februarie) și aterizează la Cartagena de Indias în plină vară caniculară. Când vede la ce hotel au camere rezervate, chipul polițistul de frontieră glisează de la ferocitate la zâmbet larg. Se pare că „numele hotelului făcea cât toate pașapoartele”, membrii familiei Cărtărescu erau turiști de lux. Columbia reprezintă ineditul prin vegetația luxuriantă, casele excesiv colorate „încărcate de tone de flori”, turiștii înarmați cu aparate foto, vânzătorii ambulanți, hotelul, curtea interioară și camerele care îi lasă fără suflare, micul dejun servit de personalul uleiat&apretat, mirosul intens al cafelei columbiene care le invadează dimineața livingul „a desenat un fel de aureole în jurul capetelor deodată hiperlucide”. „Fericirea neagră a caraibelor” îi amintește diaristului de „lumea pestriță și săracă a copilăriei”.
Pe o vreme incendiară, membrii familiei Cărtărescu merg să vadă casa lui García Márquez. Rătăcesc pe străzi pitorești, cu transpirația curgându-le generos pe fețe, Gabriel pierde uneori direcția și „își tot ciocnește marele sombrero de al meu”, dar nu se lasă distrași și înaintează cu dârzenie „printre biserici coloniale, prăvălii, turiști și vânzători de mărgele”, deși îi cam usturau tălpile de la atâta mers, pentru a constata la finalul expediției că locuința „aparține unui alt Márquez, o figură istorică locală”
Mircea Cărtărescu dă „j-de mii de interviuri”, nu ratează întâlnirea cu fotograful de vedete culturale care ,,mă pozează singur, cu familia și cu Santiago Gamboa în poziții cam embarasante, în fața aceluiași zid stacojiu”, are parte de un „mic triumf”, pe scena unui teatru din vremurile coloniale „cu galerii și loje aurite și plafon pictat” cu o sală ticsită de cititori care îi sorb cuvintele. În librăriile columbiene întâlnește oameni care îi iubesc cu adevărat cărțile. Interacționează cu admiratorii și semnează teancuri de cărți. Pe partea de promovare Columbia sta bine, peste tot standuri cu volume lui Mircea Cărtărescu bine amplasate, afișe și fotografii. În România, în nici o librărie nu există un colț Mircea Cărtărescu.
Însemnare jurnal – 6 iunie (librarie din România)
Este invitat „la un fel de serată literară într-un apartament privat, ca un salon literar din secolul al XIX-lea, oameni bogați, crema Bogotei, centrul vieții moderne și culturale” Așa i s-a spus, dar în notele de jurnal lucrurile se văd mai nuanțat. Un SUV enorm îi lasă într-o zonă privată cu paznici care poartă veste antiglonț și armele la vedere. Este condus într-un loc plin de oameni unde gazda îl invită să semneze în cartea de onoare. Își face loc cu mare greutate prin marea de bărbați și femei „de o eleganță bine etalată”. Pentru că este filmat în timp ce semnează, devine anxios și face prima gafă, greșește numele gazdei. Vine la el moderatorul, un scriitor cunoscut i se spune, dar lui Mircea Cărtărescu i ce pare mai degrabă „un bătrân comediant”, plin de bunăvoință, dar „cu un umor dubios” care îl ia după umăr și începe să îl prezinte în stânga și în dreapta. Are nevoie la baie, unde merge însoțit de gazda care îl ghidează prin „labirintul apartamentului sufocat de oameni”. Aglomerația îi provoacă un alt episod de neliniște și de aici „un nou moment tâmpit”. Se împiedică, pe întuneric, de „farfuria de tablă a câinelui care zboară până în celălalt perete.” Cu ultimele puteri revine pe podium unde moderatorul îi spune „ e foarte exclusivist aici” „nenumărați oameni incredibil de bogați nici nu visează să fie primiți vreodată, gazda e cea mai tare persoană din societatea înaltă din oraș”. Despre societatea exclusivistă Mircea Cărtărescu notează în jurnal „mulți inși par ieșiți de-a dreptul din Proust”.
27 februarie „Au trecut două săptămâni de-atunci și încă mai suntem puțin acolo. Ne-a plăcut mult în Columbia și ne-a deschis dorința de-a mai merge în locuri îndepărtate.”
Însemnare jurnal – 13 mai (ce e scris în codul genetic – viziune M.C.)
24 aprilie primește rezultatele testului ADN. „Sunt destul de fuzzy firește, dar nu lipsite de interes.” Balcanic 54,9%, 36,1% este din Grecia și sudul Italiei. Grecii nu sunt balcanici? Înaintașii lui Mircea Cărtărescu au fost majoritari balcanici și levantini, dar exotismul este dat de restul de 10 procente: 7,8% baltic și 1,2% din Orientul Mijlociu. Rezultatele îl fac să viseze pe scriitor deoarece „baltic ” poate trimite, conform graficelor primite, la Finlanda și Polonia. „Mereu am presimțit un «polonez» în formula mea interioară, cum mereu m-am simțit grec și oriental (deși e posibil ca majoritatea sângelui meu să fie slav). Intuiția mea cea mai persistentă, că aș fi de prin stepele Rusiei – calmuc, kirghiz, naiba știe mai ce – nu se confirma.” Această însemnare m-a cam băgat în ceață. Am citit-o, recitit-o, dar tot confuză sunt. Confuză, dar curioasă, motiv pentru care am căutat pe net cum pot face un test ADN.
Un jurnalist care îl impresionează pe Mircea Cărtărescu 30 mai În Suedia, la Göteborg întâlnește un reporter TV, cu aspect african și trăsături atât de frumoase încât pentru câteva minute crede că este femeie. În timpul interviului, tânărul cu capul plin de codițe vopsite, dovedește nu doar că i-a citit cu mare atenție cartea, dar și că știa multe lucruri despre scriitor. „A fost o plăcere să conversez cu el” notează în jurnal Mircea Cărtărescu.
17 iunie Impresii despre trei zile la Roma, despre „un festival fără sens, prost organizat”, dar salvat de evenimentul principal de la Basilica Massenzio, de lângă Colosseum care a ieșit bine. „Scena e epatantă, ruinele bazilicii proiectează totul în grandios, iar sutele de spectatori pe scaune albe stau sub cerul liber într-un decor de arcuri și bolți antice prin care se vede luna.” Mircea Cărtărescu citește eseul despre clasici după lectura lui Alberto Manuel și face impresie bună. Însemnările despre „Cetatea eternă” nu le recomand celor care iubesc Roma, o să înnebuniți la propriu de dor și drag. „Pini și marmura canelată, iată visul meu roman, fără-ndoială scris în formula mea interioară, alături de amurgul ce-roșește canelurile cu dungi paralele de ambră”
În 2019 termină „Melancolia” Este cartea despre care mărturisește în jurnal „ e o carte delicată, poetică, în care fiecare cuvânt contează”, „e o carte din fire de păianjen”. „Melancolia e semnul izolării mele de lume, al însingurării tot mai mari din ultimii ani, ai sentimentului de «motherless child»”, „Melancolia rămâne cartea mea cea mai autobiografică.”
Însemnare jurnal – 23 octombrie
Publicare Solenoidului în Suedia dă avânt cronicilor „care vorbesc toate într-un delir entuziast despre roman și despre mine”. Cineva scrie „Solenoid nu e cartea anului, ci cartea începutului de secol” Toată această agitație îi jurul romanului îi induc lui Mircea Cărtărescu o stare de nervozitate. 23 mai „Sursa cea mai mare a neliniștii mele e acum succesul Solenoidului în Suedia, cronicile care spun că «a ridicat literatura la un nou nivel»”
De parcă nu era suficient, se mai se adaugă un nou motiv de neliniște. În țară, pentru că editura Humanitas dorește vânzări record la Bookfest, ca să se redreseze financiar, mizează pe „Melancolia”. Aceste așteptări pun presiune pe scriitor.
Însemnare jurnal – 23 mai
În timp ce lui Mircea Cărtărescu i se pretinde să livreze capodopere pe banda rulantă, cititorilor nu li se cere nimic. E drept, majoritatea vin la evenimente pentru că îi iubesc cărțile și îl prețuiesc, dar mai aterizează și câte unii direcționați de personajul cu cornițe care și-a băgat coada în aplicația Google Maps de pe telefonul lor.
Însemnare jurnal – 23 iunie
Citind fragmentul de mai sus, mi-am amintit de „grupusculele fremătătoare” din „Frumoasele străine” Pentru cei care nu au citit cartea, grupuscule fremătătoare = studente românce (acțiunea se petrece în Franța) la tot soiul de facultăți, preocupate să vadă și să fie văzute, să ia autografe pe cartea ta cea mai ieftină dintre cele mai expuse sau pur și simplu pe o bucată de hârtie, și mai ales să se pozeze cu tine la sfârșit, după vorbăria inevitabilă pe care o suportaseră cu stoicism.”
Oamenii despre oameni 26 iunie „Ionuța (fiica scriitorului) face 32 de ani și e mai departe copilul bun și generos pe care-l știu de exact atâta vreme.”
Mama lui Mircea Cărtărescu împlinește 90 de ani. În notele de jurnal din 12 septembrie găsiți o tulburătoare declarație de dragoste a unui fiu pentru mama sa.
Însemnare jurnal – 26 iunie (prof. Nicolae I. Nicolae)
O însemnare plină de umor, peste care nu vreau să trec, este episodul cu renovarea casei. Dacă în literatura universală Mircea Cărtărescu este o forță, când vine vorba de zugravii și meșterii care îi invadează casa, scriitorul se confesează jurnalului. „Ni s-au zburătăcit pisicile terorizate de ciocănituri și bocănituri, ni s-au răsculat vecinii, a fost rău de noi și bine de concertul Lockheed.” Înainte să-l acuzați că a cedat fără luptă, e bine să știți că această categorie este temută în întreaga lume. Am citit, cu niște ani în urmă, într-o carte, o statistică a principaleler cauze de apariție a diabetului de tip 1. Îmi amintesc doar de cutremur și zugrăvirea locuinței, restul mi s-au șters din minte.
Despre jurnal Mircea Cărtărescu își scrie jurnalul de mână. Nu ține să aibă caiete scumpe, dar apreciază stilourile de bună calitate cum este faimosul „negru absolut” al lui Enrique cu care dă sute de autografe în Columbia „Dac-ar scrie și singur, numai pe el l-aș folosi.”
Însemnare jurnal – 21 noiembrie
2019 a fost declarat „Anul cărții” în România. Ce s-a făcut știm cu toții. De fapt, 2019 a fost anul cărții lui Mircea Cărtărescu. „Solenoid” a fost recompensat cu două premii: Prix Millepages, Vincennes și Prix Transfuge, Paris.
În această recenzie m-am axat cu bună știință mai mult pe călătoriile lui Mircea Cărtărescu și aproape deloc pe lumea sa interioară pentru că știam ce an va urma.
Fără să bănuiască, însemnarea din 25 februarie avea să se dovedească vizionară pentru 2020 „Cea mai stupidă și mai distructivă – și mai deprimantă – formă de dependență imaginabilă e dependența de vești bune.”
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 3/7 – anul 2020
Mircea Cărtărescu a scris prima însemnare în jurnal pe 17 septembrie 1973. Avea 17 ani și nu-și imagina atunci că avea să devină cel mai lung jurnal (integral scris de mână) al unui scriitor român. Peste două luni, în septembrie 2025, jurnalul lui Mircea Cărtărescu va împlini 52 de ani.
Am aflat, dintr-o notă de jurnal, că editura Humanitas are în plan publicarea jurnalului din perioada adolescenței. Sper să se concretizeze cât mai curând acest proiect.
Ultimul jurnal apărut „Șapte ani stranii” stă sub semnul cifrei șapte. Titlul și numărul anilor m-au inspirat să fac o recenzie tot sub semnul lui șapte. O recenzie pentru fiecare an. Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii”.
„Șapte ani stranii” – anul 2018
Deși centrul vieții lui Mircea Cărtărescu este scrisul, iar ponderea cea mai mare a paginilor din acest jurnal este dedicată notelor despre cum&ce scrie, impresii despre cărțile citite, însemnări despre adoratul Kafka „sunt fericit și mai răsplătit ca oricând citind Kafka”, cele mai emoționante fragmente, deși mai reduse ca întindere sunt dedicate fiului, soției, părinților, puținilor prieteni și pisicilor. Mircea Cărtărescu își tratează cu aceeași seriozitate misiunea de scriitor precum și rolul de tată, soț, fiu și prieten.
5 martie „Gabriel are 15 ani și nu (prea) mai e chiar puișor…” „are una dintre cele mai scăzute stime de sine din câte sunt cu putință. Până și succesele îl deprimă.”
27 decembrie notă pentru Gabriel „Nici nu știu ce să-ți urez, în afară de ce-ți dorește, cu un cuvânt învechit, sufletul meu, prieten sincer al sufletului tău: sănătate, seninătate, luciditate. În rest, te rog să te servești cu ce-ți priește din bufetul precar al lumii noastre.”
Însemnare jurnal despre moartea tatalui
Pentru că îi aduc bucurie, Mircea Cărtărescu își menționază pisicile în jurnal. Preferata pare să fie Cindy. Iubitorii de pisici vor iubi paginile cu însemnări din 28 iulie dedicate pisoilor mușchetari „doi blegi, doi insurgenți, între care unul mi-a inspirat un respect așa de mare, că o să-i pun numele Cassandra. ”
Mi-a plăcut grozav această abordare în jurnal, în care pisicile sunt consemnate cu nume, dar alege anonimatul pentru cei care îl critică și discreditează, deși le taxează derapajele. Astfel, peste 50 ani, puterea detractorilor se va estompa, pe când Cindy ca continua să seducă cititorii.
În „Șapte ani stranii” am găsit câteva declarații de dragoste superbe făcute de Mircea Cărtărescu soției sale, Ioana Nicolaie. Dar cum aceste însemnări apar în anii următori, voi reveni mai pe larg într-o recenzie viitoare. Prețuiesc nespus oamenii care își ocrotesc iubirea.
O constantă, pe care nu ai cum să o ignori, în jurnalul lui Mircea Cărtărescu este singurătatea omului înconjurat de o mare de oameni.
Însemnare jurnal – 1 martieÎnsemnare jurnal – 3 martie
Anul 2018 vine cu două premii importante
1. Premiul „Thomas Mann” pentru literatură, Lübeck
Pe 19 noiembrie scrie în jurnal despre ceremonia Premiului „Thomas Mann”. Nu vă lăsați înșelați de modestia cu care Mircea Cărtărescu mută zona de interes, de la discursul său, la Michael Krüger. A fost onorat că scriitorul german, deși era foarte bolnav, a venit special să citească discursul lui în limba germană. Apar apoi însemnări cu puternic impact emoțional! După momentul oficial, proaspătul premiat, Inger și soțul ei s-au „îmbrățișat ca nebunii ” (când oare, tu cititorule, te-ai îmbrățișat ultima data ca nebunul cu un prieten?) „Ioana face poze și îi înveselește pe toți”. Aude cum cineva îi spune soției „ai cel mai frumos zâmbet ”, motiv pentru Inger îi spună: „Michael Krüger te-a pupat de cinci ori când și-a luat la revedere, iar pe mine doar de două!
Discursul de primire al Premiului „Thomas Mann”, îl găsiți integral în „Creionul de tâmplărie”.
Ce a însemnat Thomas Mann pentru Mircea Cărtărescu? Avea 17 ani când într-o dimineață de primăvară merge la biblioteca din cartier unde are parte de o experiență memorabilă. Clădirea bibliotecii, pusă pe roți, tocmai era mutată pentru ca șoseaua să poată fi lărgită. În acea zi Mircea Cărtărescu împrumută de la „biblioteca mișcătoare” Doctor Faustus. Se identifică cu Adrian Leverkühn, iar „Până la sfârșitul anului școlar am fost Adrian Leverkühn rătăcit în București”. Recitește Doctor Faustus de mai multe ori, dar lectura care îi clarifică mesajul cărții se petrece pe la 40 de ani. Doctor Faustus „avea să se infiltreze în codul meu genetic și să mă ajute să-mi realizez destinul de scriitor” mărturisește Mircea Cărtărescu în discursul său.
Pe cei doi îi scriitori îi despart multe lucruri, dar îi unește pasiunea pentru scris și convingerea că frică în fața regimurilor totalitare lasă democrația să piară.
Cum se vede în „Șapte ani stranii” situația politică din România. 2018 este un an al protestelor. La sfârșitul lui ianuarie, pe un ger cumplit, echipat „cu o căciulă rusească uriașă ”, Mircea Cărtărescu este unul dintre cei 80 000 de oameni care nu vor și nu pot să închidă ochii la derapajele oamenilor politici. În iunie participă iarăși la manifestații, notând în jurnal cu amărăciune „Curcubeul pe care l-am văzut ieri, splendid arcuit peste cartier, a fost schilod de ultima lui culoare, speranța.” Pe 10 august se alătură din nou protestatarilor din Piața Victoriei. „Nu strig «M..e PSD», dar sunt în piață alături și de ei, și de ceilalți.” Mircea Cărtărescu, autorul „Levantului” , „Orbitorului”, „Solenoidului” și al lui „Theodoros”, se dezice astfel de limbajul folosit de către torționari în închisorile comuniste.
Dacă tot am menționat torționarii îi leg de o însemnare din 18 iulie în care caii sunt „la fel de mândri și neîmblânziți” ca deținuții politici și „frumoși ca lumea platonică a ideilor”.
2. Primește și Premiul internațional Formentor, Mallorca. Discursul îl găsiți integral în „Creionul de tâmplărie”
Relația lui Mircea Cărtărescu cu fotografii 8 octombrie ,,Am muncit la Formentor ca un sclav pe plantații.” Celebritatea vine la pachet nu doar cu premii, ci și cu obligații. Mircea Cărtărescu este răbdător, onorează interviurile care îi sunt stabilite de organizatori într-un ritm infernal, participă la ședințe foto, dar uneori i se pretind lucruri care îl fac să se răzvrătească. Un fotograf specializat în poze de laureați Nobel „m-a scos din minți cu pretenția să mă fotografieze la closet, chiar așezat pe tron cu nădragii-n vine – nu pun de la mine, honest! –, fie la piscină, bălăcindu-ne amândoi ca doi prunci fericiți.” Asta nu e tot, urmează episodul nr. 2 la Bilbao unde „unul vrea să-mi dea joben, eșarfă și baston. Refuz generoasa oferă. Atunci mă duce sub un cap de rinocer înșurubat într-un perete și mă pozează.” Cum poți să-i ceri unui om sensibil&timid ca Mircea Cărtărescu așa ceva? Viziuni ciudate ale domnilor fotografi puteți găsiți și în jurnalul „Un om care scrie”.
Exercițiu de toleranță cu Mircea Cărtărescu
Vă las pe voi să descoperiți ce a citit Mircea Cărtărescu în 2018, dar nu pot să trec peste respectul cu care se raportează la Proust, deși nu este un admirator al lui. Îi recunoaște meritele și îl menționează des în jurnal. Ce frumoasă lecție de toleranță, un scriitor care știe să-și dreseze orgoliul atunci când vorbește despre un scriitor care nu-i mai stârnește interesul (nu este interesat să-l recitească), ce detașare superbă de lumea asta în care doar extremele sunt acceptate. Aprecierea lui Proust este o invitație pentru cititorii extremiști, care țin să-și impună agresiv doar propria părere, să exerseze toleranța.
Lumea literară și cititorii
Însemnare jurnal – 24 ianuarie
În 2018 îl doare lipsa ecourilor din partea lumii literare românești. Este o respingere nuanțată. Unii îl invidiază în tăcere, alții, mai activi, se întrec în campanii de calomniere. În timp ce unii cititorii din România încă se mai gândesc dacă Mircea Cărtărescu merită sau nu atenția lor, Enrique îi spune exaltat „Alberto Manguel îți iubește cărțile, în ultimii trei ani te-a propus constant pentru P.N”, J. M. Coetzee vrea să-l cunoască, Argentina este la picioarele lui, America Latină suferă de „febra Cărtărescu”, iar în Spania ,,Solenoid” a devenit o carte cult.
Mircea Cărtărescu și obsesia pentru fluturi
În „Șapte ani stranii” fluturii își fac simțită prezența sub forma un craniu de porțelan alb ornamentat cu fluturi colorați, primit în dar de la Enrique, și a unei cămăși cu fluturi cumpărată de la Bigotti. Obsesia pentru fluturi i s-a furișat când a citit „Doctor Faustus”.
Fragment preferat – 7 augustContinuare fragment preferat
Sunt convinsă că undeva în lume, acum când scriu aceste rânduri, cineva învață limba română ca să-i poată citi cărțile. Un cititor din Spania, citind Solenoid, se va îndrăgosti de România, țara în care Mircea Cărtărescu face anticamera la o instituție care refuză să-i recunoască meritele. Dar pentru cititori aceste evaluări strâmbe nu contează, contează doar cărțile lui pe care le citesc, le recitesc și pe care le vor purta în suflet întreaga viață.
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 2/7 – anul 2019.
Scriu pe emiliachebac.comși moderez „Clubul de carte Emilia Chebac”. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Despre roman „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este un roman istoric în care adevărul se împletește cu ficțiunea. Carlo Vecce ignoră regulile literaturii de consum, mizând pe conținut valoros, care uneori poate pune în încurcătura un cititor mai puțin antrenat. Construcția romanului este și ea atipică. Scriitorul alternează suspansul cu descrieri poetice, creează scene în care sensibilitatea abia șoptește, dar și momente în care cruzimea este greu de suportat. Apare un bărbat care se salvează prin iubire, dar și „un șmecher parfumat” care comite fărădelegi într-un mod educat. Întâlnim femei forțate să devină puternice din cauza unor bărbați slabi. Norocul pare să fie mereu de partea celor care știu să ia, fără să întrebe dacă au voie. Bărbați educați și sclave, femei rafinate și bărbați neciopliți, opulență și sărăcie cruntă. Acțiunea romanului este amplasată la apogeul Renașterii italiene, o perioadă în care arta a înflorit în egală măsură cu fărădelegea. În timp ce oamenii Renașterii revoluționau lumea, comerțul cu sclavi prospera.
Detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”
Despre personajul principal
Caterina este fiica unui prinț cerchez care s-a născut într-un neam pentru care „binele suprem este libertatea”. Provine dintr-o regiune din munții Caucaz, „unde s-a oprit Arca lui Noe după Potop, unde Prometeu a fost înlănțuit de către zei, unde Alexandru cel Mare a închis prin porți gigantice trecerea hoardelor barbare și înspăimântătoare ale lui Gog și Magog”.
Capturată de tătari, dusă în colonia venețiană, Tana, vândută ca o marfă, călătorește fără voia ei de la Constantinopol la Veneția, de la Florența la Vinci. Într-o lume pe care nu o înțelege, singurul lucru care îi amintește de familia ei este un inel de care nu se va despărți niciodată. I s-a furat corpul, libertatea și viitorul, dar nimeni nu a putut-o deposeda de arta de a captura profilul unei ființe vii împreună cu sufletul ei. Acest talent îl va moșteni și fiului său, la un nivel pe care puțini l-au atins vreodată. În picturile lui va ascunde detalii doar de el știute, dar niciuna dintre operele lui nu a stârnit atâtea întrebări ca surâsul ei. Iar acest roman în loc să facă lumină, adâncește și mai mult enigma surâsului Monalisei. Dacă cea mai păzită operă de artă din lume reprezintă într-adevăr surâsul unei sclave, atunci Dumnezeu are umor.
Eroina cărții este exponenta unei categorii sociale care nu se clasifică, de obicei, pentru rol principal în literatură. O sclavă din Evul Mediu poate avea doar o apariție episodică, oscilând între o persoană ignorantă și rolul de victimă. Carlo Vecce ne prezintă viața unei sclave, văzută prin ochii unor personaje diferite, evidențiind impactul Caterinei asupra oamenilor cu care a interacționat. Societatea ne direcționează să ne încredem în liderii vizibili și vocali. Niciodată nu suntem încurajați să apreciem rolul oamenilor mărunți, al celor care schimbă lumea în bine fără a-și face un merit din asta. Aici intervine măiestria lui Carlo Vecce, arată influența ascunsă. Caterina, o sclavă, alină și ajută, iar prin fiul ei, geniul Renașterii italiene, va schimba lumea. Ca o ironie a sorții, tablourile lui Leonardo au ajuns să fie apreciate de cei care disprețuiesc arta, dar iubesc banii (probabil urmașii celor care i-au traficat mama). Dovadă dispariția Monalisei, cel mai mediatizat furt din istoria artei. Caterina, sclava cercheză, redusă la o marfă, nu și-ar fi imaginat niciodată că surâsul ei va fi disputat peste secole de barbari.
Vezi în roman viziunea lui Carlo Vecce despre mâinile Caterinei
Capitolele mele preferate din roman sunt: „Mariya”, „Ginevra”, „Leonardo” și „Eu”. Toate aceste personaje au ceva în comun, se ridică deasupra oamenilor obișnuiți. Unii pierd pentru că nu se pot adapta, alții recurg la compromisuri pentru a rezista, dar și unii și alții nu se vor lăsa schimbați în rău de suferințele de care au parte. Mariya, deși sclavă, găsește resurse să aline suferința Caterinei. Ginevra este o femeie care poate speria cititori cu puterea ei, dar și cu iubirea de care este capabilă pentru un bărbat. „Eu” este capitolul în care empatia lui Carlo Vecce pentru suferințele celor exploatați, depășește epoca, ajungând la emigranții și refugiații contemporani, tot un soi de sclavi.
În prezent se scrie mult, dar calitatea pierde în fața cantității. De aceea este o bucurie să-l citești pe Carlo Vecce care pune la colț pseudoliteratura care ne îngroapă în ultima vreme. Mai are și tupeul să aloce un spațiu generos, în romanul său, unei eroine fără importanță în istoria omenirii. Ce diferență între șmecherul parfumat, bărbatul influent care îi distruge cariera lui Donato și Caterina, sclava neînsemnată, care îi va salva viața.
Simbolul cărții: Albăstreaua era un simbol al sensibilității, fidelității şi al încrederii. În creștinism, era asociată cu Fecioara Maria şi Iisus, motiv pentru care se regăsește în picturile din Evul Mediu şi ale Renaşterii. Poate nu întâmplător printre schițele Caterinei se regăsesc albastrele.
Importanța culorilor în romanele istorice
Cititorii împătimiți de romane istorice știu că menționarea unei culori în vestimentația unui personaj deconspira dacă scriitorul stăpânește epoca
• Roșul era în Evul Mediu culoarea oamenilor bogați. „o mantie roșie după moda din Brabant”, „învingându-mi sentimentul de inferioritate pe care mi-l provoca acel om în înveșmântat într-o mătase de un roșu aprins”, „ilustrul messer Ieronimo e îmbrăcat cu aceleași veșminte lungi de un roșu aprins pe care îmi amintesc că le purta tatăl său”, „șmecherul ăsta parfumat în veșminte roșii”
• Galbenul era culoarea purtată de prostituate și de evrei. Era asociată cu trădarea. „am văzut ieșind o fată cu vălul pe față, îmbrăcată într-un galben aprins”, „la Veneția nu pot rămâne mai mult de două săptămâni la rând, și mai trebuie și să poarte acel semn galben odios de recunoaștere pe manta”
• Albastru, în perioada în care se petrece acțiunea romanului, începe să capete teren în fața roșului. Devine culoarea pe care și-o permiteau cei mai bogați dintre bogați. „e îmbrăcat în veșminte lungi de mătase albastră, cum se cuvine să poarte un prinț”, „a venit la noi acasă îmbrăcat în tunică albastră de satin lucios despicată pe margini”
Carlo Vecce nu doar că nu este niciodată în ofsaid în romanul său, dar este și o bogată sursă de informații privind culorile folosite în Evul Mediu și Renaștere.
Dacă ar fi să asociez pe Caterina cu o culoare, aleg albastru. Pentru efectul ochilor ei albaștri asupra personajelor cărții, pentru discreția ei (albastru nu e o culoare agresivă), pentru că devine lider, fără să-și propună, prin influența pe care o exercită asupra celor din jur (albastru, statistic, și astăzi este cea mai apreciată culoare).
Caterina și bărbații
Un tânăr bibliotecar din Vinci, Renzo Cianchi era obsedat de Caterina (vezi capitolul „Eu” din roman). Cred că și Carlo Vecce a fost. Altfel nu ar fi descoperit actul de eliberare al mamei lui Leonardo da Vinci. Până la el nimeni nu s-a întrebat „dacă o fi având sau nu și ea un suflet, o lume lăuntrică, plină de sentimente, dureri, speranțe visuri.” Dacă unii bărbați au traficat-o pe Caterina, alții au răscolit arhivele pentru a o face cunoscută. Surâsul acestei femei l-a urmărit pe Carlo Vecce în timp ce scria biografia fiului ei. Și ca să scape de sub vraja lui, a decis să spună povestea Caterinei. A reușit un roman atât de coagulat încât e greu de spus unde se oprește fantezia și unde începe adevărul.
Atunci poate că trebuie istorisită această poveste. Pentru Caterina. Pentru toate surorile ei fără nume, care mor în marea pe care ea a reușit s-o străbată. Care încă suferă în jurul nostru.
Există un personaj în carte care spune „Ceea ce nu este scris nu rămâne.” Fără Carlo Vecce istoria Caterinei s-ar fi pierdut. Când vor închide cartea, unii cititori vor rămâne cu realitatea, Caterina, mama lui Leonardo da Vinci, a fost o sclavă cercheză, alții, deși știu că este ficțiune, de fiecare dată când vor privi un tablou semnat de Leonardo da Vinci, vor vedea surâsul Caterinei. Printre aceștia mă număr și eu.
Cine îmi urmărește recenziile pe siteștie că îmi place să le scriu ca o prelungire a unor detalii din roman. Inspirată de Leonardo da Vinci am vrut mai degrabă să ascund, decât să exprim prea mult din acțiunea cărții. Ceva totuși am să spun. „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este unul dintre cele mai bune romane istorice pe care le-am citit în ultima vreme, iar Carlo Vecce nu a scris despre Caterina, ci a îngenunchiat în fața ei.
Laurence Durell a spus într-una dintre cărțile lui „Cu o femeie nu poți să faci decât trei lucruri. S-o iubești, să suferi pentru ea, sau să o transformi în literatură.” Caterina a fost iubită, Leonardo, fiul ei a adorat-o, Piero a suferit pentru ea, iar Carlo Vecce a scris un roman răscolitor. Câte femei obișnuite se pot lăuda cu asta?
„Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” și „Cronica Barbară”
Romanul „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” are în literatura română un omolog, „Cronica Barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Deși pare greu de imaginat, fiind deja familiarizată cu acțiunea „Cronicii Barbare”, pe care am descoperit-o acum doi ani, când am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” am avut impresia unui déjà-vu.
Pentru că:
• Sunt romane istorice cu acțiunea amplasată în Evul Mediu, cam în aceeași perioadă.
• Personajul principal este o sclavă/un sclav. Ambii scriitori au acordat, în romanele lor, un spațiu generos personajului astfel încât cititorul deduce ce se petrecea în sufletul unui sclav. Deși acum pare greu de crezut, în Evul Mediu se considera că un sclav era o marfă și nu avea suflet.
• Cititorul afla despre viața personajelor principale din surse scrise, jurnalele și însemnări.
• Și Caterina și Ymar/Hamid locuiesc la Constantinopol și Veneția.
• În ambele romane apare orașul de aur, Constantinopol, iar autorii scriu despre căderea lui.
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au folosit aceleași surse din arhive internaționale.
• Comportamentul barbar este taxat de ambii scriitori. Carlo Vecce nu poate trece ușor peste cruzimea bărbaților din Evul Mediu și înfierează fără milă patinarea spre primitivism. Ana-Maria Negrilă a mărturisit într-un interviu că cel mai mult detestă la un om trădarea. Dar cum trădarea face casă bună cu traficul de sclavi, titlul ,,Cronica barbară” oferă cheia în care trebuie citit romanul.
Sunt numai femei în casa asta. Se susțin și se ajută reciproc, pentru a supraviețui în această lume a lupilor. Lupii suntem noi, bărbații, grozavi numai la mârâit, la înșfăcat cu dinții și la sărit la bătaie în război. Dacă femeile acceptă, suntem stăpâni binevoitori. Poate că într-o bună zi totul se va schimba și va veni rândul lor. Carlo Vecce
• Din ambele romane răzbate, prin vocea personajelor, dragostea celor doi scriitori pentru țara lor de origine.
Închid ochii pe jumătate. Exact în clipe ca acestea amintirea orașului meu devine și mai intensă. Orașul care pare făcut din apă și din piatră, dar când colo e făcut din materia viselor, dintr-un labirint de canale, mai mari sau mai mici, din străduțe, porticuri, pasaje, piațete; piața cea mare ce se deschide spre lagună, cupolele de la San Marco, dantelăria rozalie a Palatului Dogelui; piațeta din fața casei mele, din apropierea bisericii Santa Maria Formosa. Carlo Vecce despre Italia, Veneția.
Când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră. Mă simt bine aici, la Barilla (Brăila), în acest pământ ce acum scoate capul din istorie și nu regret nimic. Ana-Maria Negrilă despre România, Brăila
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au lucrat cu manuscrise medievale, de aici rigoarea documentării de înaltă ținută.
• Într-o lume a banilor, unde totul este de vânzare, Catarina, Ymar/Hamid, au fost salvați de oamenii cărților.
• În cele două romane, chiar dacă răul își face de cap, speranța se dovedește mai puternică.
• Cele două coperte au în comun nu doar cromatica, ci și faptul că reprezintă detalii din picturi. „Surâsul Caterinei” are pe copertă un detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”.Pe coperta Cronicii barbare se regăsește un detaliu din tabloul „Vanitas Still Life”, Pieter Symonsz Potter.
Nu am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” comparându-l cu ,,Cronica barbară”, ci bucurându-mă că în România se scrie ficțiune istorică la un asemenea nivel. Consider că romanul Anei-Maria Negrilă este egalul, nu fratele mai mic al romanului scris de Carlo Vecce. Un motiv pentru care ar merita tradus.
Recenzia romanului ,,Cronica Barbară”: o găsiți aici.
În ianuarie 2025 la Clubul de carte Emilia Chebac când s-a dezbătut „Cronica barbară”
Pe 24 aprilie la„Clubul de carte Emilia Chebac” vom dezbate „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci”. Pentru că romanul „Cronica Barbară” are atât de multe în comun cu cel scris de Carlo Vecce, am invitat-o pe scriitoarea Ana-Maria Negrilă să ne povestească despre sclavia în Evul Mediu.
Ce cărți am dezbătut în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”:
• Ianuarie: „Cronica barbară”– Ana Maria Negrilă
• Februarie: „Ghepardul”– Giuseppe Tomasi di Lampedusa (traducere: Gabriela Lungu)
• Martie: „Chiajna din Casa Mușatinilor”– Simona Antonescu
• Aprilie: „Lumea de ieri” – Stefan Zweig (traducere: Ion Nastasia)
• Mai: „Maestrul și Margareta”– Mihail Bulgakov (traducere: Ion Covaci)
• Iunie: „Sufletul lumii”– Camelia Cavadia
• Iulie: „Ochii Monei”– Thomas Schlesser (traducere: Daniel Nicolescu)
• August: „Cuțitul”– Salman Rushdie (traducere: Dana Crăciun)
• Septembrie: „Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
• Octombrie: „2666” – Roberto Bolaño (traducere: Eugenia Alexe Munteanu)
• Noiembrie: „Cetatea cucului din nori” – Anthony Doerr (traducere: Iulia Gorzo)
• Decembrie: „Orașul din castelul meu” – Ioana Bâldea Constantinescu
Scriitori români invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
• Ana-Maria Negrilă cu „Cronica barbară” Găsiți aici recenzia. Un alt titlu, al aceleași scriitoare, pe care l-am mai dezbătut la club a fost „Cele patru oglinzi ale adevărului”.
Ana-Maria Negrilă la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Mihaela Ptre
• Simona Antonescu cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” Găsiți aici recenzia. Alte două titluri discutate la club au fost „Fotograful curții regale” și „Hanul lui Manuc”.
Simona Antonescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
• Camelia Cavadia cu „Sufletul lumii” Motivul pentru care am invitat-o pe Camelia a fost povestirea „Grădina secretă” din volumul „Sufletul lumii”.
Camelia Cavadia la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Marilena Iovu
• Ioana Bâldea Constantinescu cu romanul „Orașul din castelul meu” Găsiți recenzia carții aici
Ioana Bâldea Constantinescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
Traducători invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
„Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
Valentina Georgescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
Aniversare 5 ani „Clubul de carte Emilia Chebac”
În urmă cu 5 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele acestui club de carte. Inițial s-a numit „Emilia,cărți&cafea”. Am fost convinsă că acest proiect va rămâne la stadiul de întâlnire în sufragerie. Conexiunea cu oamenii din lumea literelor lipsea cu desăvârșire (la lansări stăteam mereu undeva în spate), nu aveam sprijinul unei edituri, nu aveam curaj să le spun scriitorilor cât de mult îi prețuiesc și cât le iubesc cărțile. La început, promovarea evenimentul a fost inexistentă, mi-a luat ceva timp până am realizat că ar fi bine să pun fotografii de la eveniment. Privind în urmă, cred cu tărie că pasiunea (în cazul proiectelor personale) promovează mai mult decât marketingul. Pasiunea te face să faci alegeri inspirate, pasiunea îți da curaj să spui nu unei cărți care nu rezonează cu valorile în care crezi, pasiunea te conectează cu participanți îndrăgostiți de cărți și, deloc de ignorat, pasiunea te face să reziști în momentele grele.
Cu Andreea Tănesescu, Secret Santa 2023. Foto credit: Emilia Nicolae
În septembrie 2024 am schimbat denumirea clubului, la sugestia Andreei Tănăsescu, fondatoarea proiectului La blouse roumaine, mi-a spus. „Ești fondatoarea și moderatoarea a clubului, renunță la Emilia, cărți&cafea. Clubul de carte Emilia Chebac e mult mai bine.” Andreea m-a făcut să conștietizez că proiectul meu e mult mai valoros decât îl vedeam eu. Mulțumesc, Andreea pentru aripi!
Tot în 2024 clubul s-a mutat în casa nouă, întâlnirile au loc acum la librăria Humanitas Lipscani. Mulțumesc, Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas! Ești parte din povestea acestui club.
Cu Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas, la Gaudeamus
Povestea clubul de carte Emilia Chebac o găsiți aici. Cum a fost la ediția din decembrie, unde am avut-o invitată pe scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, las aici impresiile unei participante la club. Mulțumesc, Ingrid Ionetz!
La aniversarea de 5 ani (ianuarie 2025) am avut-o invitată pe scriitoarea Veronica Niculescu. În perioada când romanul „Toți copiii librăresei” a împlinit 5 ani și #clubuldecarteemiliachebac a aniversat 5 ani. O coincidență despre care am aflat de pe Facebook, dintr-o postare a scriitoarei,cu o zi înainte de club. Mi s-a părut o potriveală faină, motiv pentru care am căutat simbolul cifrei 5. Este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului.
5 este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului. Foto credit: Emilia Nicolae
La ediția aniversară 5 ani am primit un mesaj de la o participantă (scris de mână pe o felicitare) pe care îl voi purta în suflet
toată viața. Mulțumesc, draga mea!
Gazda noastră pentru evenimentul Secret Santa a fost restaurantul Ciao Niki. Povestea lui Niki, proprietarea restaurantului, o găsiți aici.
Mulțumesc, Niki!
Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae
Mulțumesc doamnelor scriitoare care m-au onorat cu prezența.
Mulțumesc tuturor participanților. Sunteți eroii mei. Fără voi lumea fără cărți ar înghiți lumea cărților.
Emilia Nicolae
Mulțumesc, Emilia Nicolae, fotograful oficial al clubului. Emilia a fost alături de mine de la prima ediție a clubului.
Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae
Mulțumesc, Marianei Petre și Marilenei Iovu pentru fotografii.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez „Clubul de carte Emilia Chebac” și îmi place să promovez scriitorii români.
Pe Rodica Ojog-Brașoveanu am descoperit-o în adolescență. Era vară și părinții mei au hotărât să mergem la munte. Eu iubeam marea, iar perspectiva de a petrece o săptămână cu un grup extins de adulți nu mi se părea deloc atrăgătoare. Am mai găsit totuși puterea să aleg din bibliotecă, absolut la întâmplare, câteva romane polițiste. Așa m-am împrietenit cu Melania și Mirciulică. La întoarcerea din vacanță, prietena mea cea mai bună m-a întrebat cum am rezistat. În loc să-i spun cât de mult mi-a lipsit, exaltată de descoperirea făcută, i-am zis: Trebuie să o citești neapărat pe Rodica Ojog-Brașoveanu. Mare greșeală! Am simțit pe propria piele ce însemnă să fii ignorată din cauza Rodicăi Ojog-Brașoveanu.
Părinții Rodicăi Ojog-Brașoveanu
Părinții Rodicăi Ojog-Brașoveanu s-au cunoscut în perioada interbelică. Victor Ojog, tatăl autoarei, era profesor la liceul de fete din Orhei unde s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă elevă, Ana. După ce Ana a terminat școala s-au căsătorit. Luna de miere, care a durat 70 de zile, au petrecut-o în Egipt. Cum Regele Carol al II-lea era acolo în vizită oficială, tinerii soți au avut privilegiul să se alăture o perioadă suitei regale. La revenirea în țara au locuit timp de trei ani la hotelul Union, apoi familia Ojog cumpăra un apartament într-un bloc din cartierul fostei Operete. Imobilul era locuit de liber-profesioniști, membri de ambasadă, juriști, avocați, medici, ingineri, artiști. În acest loc Victor Ojog și-a deschis propriul cabinet de avocatură.
Pașaportul soților Ana și Victor Ojog
Tatăl Rodicăi Ojog-Brașoveanu era un bărbat distins, inteligent, ambițios și pragmatic. A fost cel mai tânăr deputat, desemnat de Partidului Național Liberal, în Parlamentul României (din partea Basarabiei).
Mama Rodicăi Ojog-Brașoveanu a fost timp de cinci ani profesoară. Despre ea scriitoarea mărturisea: „Mama mea era o femeie foarte frumoasă, avea stil. Își cumpăra toaletele de la case de modă celebre: Worth, Botoș, Robelle, Marisse. Avea convingerea că o blană la gâtul unei femei îi conferă acesteia și eleganța și distincție. De la ea am învățat bunul gust și mai ales să nu fiu banală; să fiu originală, să nu mă iau după «turmă».”
Tânărul cuplu își permitea o viața mondenă: teatru, operă, concerte, restaurante și vizite. Dragostea lor pasională s-a transformat într-o căsnicie durabilă. Cuplul a avut doi copii, o fata și un băiat, Rodica Angela și Dan.
Ana și Victor Ojog, părinții scriitoarei
Omul Rodica Ojog-Brașoveanu
Rodica Ojog-Brașoveanu a văzut lumina zilei în București, pe 28 August 1939. Scriitoarea care a sedus generații întregi de cititori, în copilărie era considerată întârziată mintal. Până la patru ani nu a vorbit, nu a mers și era suspect de cuminte. La șase ani a fost înscrisă la „Maison de Francais” o școală catolică de prestigiu unde studiau copiii aristocraților vremii. S-a remarcat prin ușurința cu care a învățat limba franceză.
Rodica la vârsta de patru ani
Regele abdică, la conducerea țării vin comuniștii și viața familiei se schimbă dramatic. Tatăl, singurul întreținător al familiei, este arestat și închis la Văcărești. Mama ca să supraviețuiască vinde bunuri din casă: tablouri, mobilier rar, bijuterii vândute pe sume scandalos de mici. A făcut eforturi disperate pentru ca micuții să simtă cât mai puțin sărăcia umilitoare în care se zbăteau.
În 1948, Rodica Ojog-Brașoveanu se înscrie la Liceul „Domnița Ileana” , unde rămâne cinci ani. La șaisprezece ani era deja absolventă de liceu (pe atunci se făceau doar zece clase), apoi dă examen la Facultate de Drept. În 1956, când era în anul II, izbucnește Revolta din Ungaria. Chiar dacă nu a participat la manifestația de solidaritate cu aceasta mișcare, Rodica este arestată. Secretarul UTC, un tip care nu a putut trece peste respingerile Rodicăi, ca să se răzbune, a trecut-o pe lista manifestanților.
Lunile de anchete, declarațiile și nedreptatea suferită o marchează profund. Acest episod nefast din viața Rodicăi o surprinde îndrăgostită de un tânăr aristocrat – avocatul Bebe Gașpar. După ce este eliberată cei doi se căsătoresc și părăsesc Bucureștiul. Se stabilesc la Bocșa-Timișoara unde familia soțului avea un castel care încă rămăsese în posesia proprietarilor. Bebe era nepotul protopopului de Boșca – Mihail Gașpar care primise titlul de „Ecsedi, Gall Gașpar”. De atunci toți descendenții au beneficiat de particula nobiliara „von” ce preceda numele de familie. Deși a fost foarte bine primită de familia soțului, oameni de mare cultură, Rodica nu s-a mulțumit doar cu rolul de soție. Voia să-și continue studiile și să se realizeze profesional.
Îi lipsea Bucureștiul. Rodica acceptase căsătoria cu condiția să se stabilească în capitală. „Prefer o mansardă pe Calea Victoriei, decât un castel în Timișoara”. Cu siguranță acest motiv a cântărit mult când a hotărât să divorțeze.
Despre familia Gașpar se spune că este urmărită de blestem: mulți membri au murit de tineri în condiții dramatice. Nici castelul Gașpar nu se bucură de un destin normal – se spune că este bântuit de fantome. Există numeroase mărturii în acest sens. Strănepoții lui Mihail Gașpar, după revoluție , au părăsit definitiv castelul mutându-se în Germania. Acum este o ruină, iar localnicii îl ocolesc.
La întoarcerea în București primește aprobare de reîmatriculare la facultate cu condiția să lucreze un an ca muncitoare necalificată într-o fabrica de medicamente. Pentru că nu avea îndemnare pentru o astfel de muncă, își prindea mâinile în capse și butoane, noaptea dormea cu ele bandajate. Tinerele colege aveau încredere în ea și îi făceau confidențe de ordin sentimental. Nu bănuia atunci că aceste mărturii vor deveni o sursă valoroasă pentru romanele pe care le va scrie mai târziu.
Cu toate aceste sacrificii, la finalul anului 1962, nu a fost reprimită la facultate. I se permite însă să dea din nou admitere la orice facultate. Pleca la Iași unde se înscrie tot la Facultatea de Drept. Se îndrăgostește de prietenul fratelui ei, Cosma Brașoveanu. Încep cursele București-Iași: Rodica venea la București, iar Cosma pleca la Iași. Dragostea pentru Cosma o determină să ceară transferul la Facultatea de Drept din București. După cinci ani de studii, în 1967, termină facultatea evidențiindu-se la Drept Civil, Limba Franceză, Criminalistica și Medicina Legala – discipline care o vor ajuta mai târziu în scrierea cărților polițiste.
Cosma Brașoveanu în Praga
Cosma Brașoveanu, soțul scriitoarei
Pe 28 August 1963, chiar de ziua ei, Cosma o cere în căsătorie. Nu doar părinții se opun, ci și fratele ei, Dan, care îl consideră „neserios și golan”. Se căsătoresc, fără voia familiei, pe 31 August, iar Cosma se va dovedi un soț bun și iubitor.
Cosma Brașoveanu, al V-lea copil la părinți, era fiu de preot. S-a născut în 1933, la Tighina, în Basarabia. La opt ani se refugiază cu familia în București. S-a înscris la Liceul Matei Basarab unde la serbările școlare devine o mică vedetă. A avut șansa să fie descoperit de actrița Dina Cocea care îl sfătuiește să dea admiterea la teatru. A fost coleg de generație cu: Florin Piersic, Ioana Bulcă și Leopoldina Bălănuță. Cosma era o fire rebelă, nu avea tact, spunea ce gândea fără menajamente motiv pentru care a tras antipatii și a ratat roluri. Rodicăi însă îi era rezervat umorul, imaginația și inteligența cinică dublată de o sensibilitate înduioșătoare.
„actorul Cosma Brașoveanu și-a pierdut nevasta la ruletă”
Era regele farselor. Fiind cu Rodica în America a publicat într-un ziar de mare tiraj următoarea știre „scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu a fost aleasă miss Niagara, și actorul Cosma Brașoveanu și-a pierdut nevasta la ruletă.” Armata de informatori sesizează conducerea teatrului. Au loc explicații furtunoase.
Cosma Brașoveanu a scris și el patru romane: „Fuga”, „Un martor incomod”, „Omul fără umbră” și „Fiara”.
Rodica în Grădina Botanică
„Pe Rodica o iubea nemăsurat de mult, o ocrotea, îi îndeplinea și de multe ori preîntâmpina dorințele, capriciile, nimic nu era prea scump sau prea greu să-i facă bucurie, un moft costisitor, dar asta nu l-a împiedicat s-o amenințe că dacă îl înșală, îi scoate ochii cu tocul de la pantofii de seară.” Mădălina Ojog-Pascu
După decesul lui, la 46 de ani, Rodica Ojog-Brașoveanu a fost devastată. Repeta în continuu: „Nu e posibil, nu poate fi adevărat.” Au trăit împreună 17 ani fericiți.
Cu o seară înainte de moartea actorului s-au întâlnit cu Matty, renumitul caricaturist, care trecând pe lângă masa lor, la restaurant, i-a întrebat: „Sunteți și eleganți și fericiți. Sărbătoriți ceva?” „Viața i-au răspus.”
• Rodica Ojog-Brașoveanu nu și-a dorit niciodată copii.
• În adolescență a vrut să ajungă cântăreața sau dansatoare într-un bar de noapte. Cu vârsta s-a mai cumințit și a spus ca jurnalismul i s-ar fi potrivit perfect. S-a orientat însă spre avocatură.
• Era un foarte bun psiholog. Rar se lasă păcălită, dar dacă totuși se întâmpla nu-și putea ierta credulitatea și nici pe cei care o trădau. Cei vinovați erau penalizați cu ruperea relației, indiferent cât ar fi afectat-o.
• Era excentrică și originală. Iubea viața, deși se lovise de destule, și era de un optimism molipsitor. Refuza să se lase copleșita de tristețe. Când nu putea face față momentului spunea la fel ca Scarlett din „Pe aripile vântului”, cartea ei preferată în adolescență: „La asta am să mă gândesc mâine ”.
• Iubea Crăciunul despre care credea că trebuie „să fie un delir de culori și strălucire, să fie vesel aidoma unui triumf, să exprime speranță și să-ți umple inima de bucurie.”
• Era superstițioasă. A refuzat ultima internare în spital pentru ca era marți 13 (august 2020). Credea în soartă. În fața unui obstacol lupta deși considera că rezultatul ține de destin.
Scrisoare „măsluită” de Rodica
• Era extrem de atașată de familie. După anii ’70, când și-a permis, și-a răsfățat părinții cu daruri, bani și vacanțe costisitoare.
În cartea „A fost Agatha Christie a României” există un episod tulburător care spune enorm despre omul Rodica Ojog-Brașoveanu. În 1996 moare fratele ei Dan, dar cum mama încă trăia decide să-i ascundă tragedia. Pentru a o menaja spune ca a obținut o slujbă excelentă în străinătate. Așa începe Golgota Rodicăi. Timp de trei ani cât Ana Ojog a supraviețuit fiului ei a primit scrisori de la Rodica (care imita perfect scrisul fratelui). Se mira că fiul ei nu o suna niciodată. Rodica nu mai părăsea casa, tremura la orice sunet de telefon. Trimitea pachete scumpe motivând că convorbirile telefonice costa enorm. Ana Ojog ruptă de realitate a crezut. Din prea mare iubire, ca sa-și menajeze mama, s-a programat la o suferința peste limite. Probabil se simțea datoare pentru sacrificiile părinților.
Rodica și Ana Ojog
• Ca pasiuni pe primul plan era lectura care „nu era o pasiune, ci o înclinație organică.” Citea tot ce îi cădea în mană, iar în ultima parte a vieții prefera non ficțiunea și dicționarele. Apoi călătoriile. Iubea poezia, cultura Parisului și America. Admira veselia și simțul pragmatic al americanilor, dar îi era greu să înțeleagă dezinteresul lor pentru cultură.
Rodica Ojog-Brașoveanu și moda
• Era boemă, dezordonată și extrem de cheltuitoare „banii sunt inventați să-i dai în schimbul bucuriilor ce ți le pot procura, nu să stea în safe-ul băncilor.” Mădălina Ojog mărturisește că era „excentrică în comportament, în gândire și îmbrăcăminte.”
• Rodica Ojog-Brașoveanu credea despre ea „că s-a născut prea târziu, și-a ratat epoca”. S-ar fi potrivit în opulența anilor 1900-1940. „Adora rochiile romantice din muselină și voaluri fluide, cu risipă de pasmanterii și volane, jabouri bogate din dantelă de Valenciennes, umbreluțe din ghipură, pălării florentine cu pene și panglici, pantofi delicați din satin.”
• Din garderoba ei nu au lipsit niciodată trei piese: rochia de seară cu accesorii opulente, bijuteriile și costumul de baie.
• Avea mania bijuteriilor. Pe lângă cele de familie care au scăpat vânzării cumpăra și gablonzuri, dar de bun gust. Când se plictisea le dăruia și achiziționa altele noi.
• Era o cochetă și nu accepta vizitele neanunțate, nici măcar membrilor familiei. Trebuia să fie perfect machiată, ținuta bine aleasă, iar starea de spirit să fie ascendentă.
Familia Ojog – Victor și Ana (părinții), Rodica și Dan (fratele)
Despre cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu
S-a apucat de scris dintr-o întâmplare. Cosma i-a descoperit potențialul pentru romane polițiste. Nu avea răbdare să se apuce de scris pentru că își dorea succes imediat. Exasperat că pierdea vremea i-a spus: „În fiecare zi în care scrii cinci pagini până vin eu de la spectacol, te scot la bar.” Și cum era o mare amatoare de baruri și restaurante s-a apucat de scris. De la cinci pagini a ajuns la zece – cincisprezece pe zi.
În opt luni scrie „Moartea semnează indescifrabil” și predă manuscrisul la editura Albatros. Deși ar fi trebui să aștepte șase luni răspunsul, după două săptămâni primește vestea că romanul a fost acceptat. Așa a debutat cea mai talentată scriitoare de romane polițiste din România care încă nu a fost egalată. Romanele ei se bucură în continuare de succes.
Inspirația pentru „Cianura pentru un surâs” i-a venit în timp ce era la stomatolog. Văzând cum acesta prepară o plombă provizorie, și-a imaginat o otrava cu efect întârziat ascunsă în aliajul din care era confecționată.
Personajului Melaniei i-a fost inspirat de filmul „Aeroportul.” „M-a fascinat personajul episodic – Ada – care de altfel a și luat premiul Oscar pentru rol secundar, doamna aceea în vârstă extrem de delicată și politicoasă care călătorește gratis pe liniile aeriene. De la ea mi-a venit ideea Melaniei, o bătrânică gingașă, cu grații și sfiiciuni de fetiță, în spatele cărora se ascunde o minte ageră și apetituri de gangster”. Apoi l-a inventat pe Mirciulică, partenerul de conversații al Melaniei, deși Rodica Ojog-Brașoveanu detesta pisicile. Mai mult, îi era frică de ele.
Seria Melania cuprinde 6 volume:
1. Cianură pentru un surâs
2. Bună seara, Melania!
3. 320 de pisici negre
4. Anonima de miercuri
5. Dispariția statuii din parc
6. O toaletă à la Liz Taylor
În jurul vârstei de 50 de ani intrând într-un anticariat se simte atrasă de o fotografie cu o femeie de 30 de ani. Pe verso era scris „Rodica, sunt fericită! – 1928. Caligrafia femei din fotografie era identică cu a ei. Așa s-a născut romanului ei „Coșmar”.
„Personajele mele sunt de obicei mixuri între persoane reale și cele create de imaginația mea.” Rodica Ojog-Brașoveanu când circula cu transportul în comun, niciodată nu alegea un loc la întâmplare. Uneori chiar ea provoca discuții sau le alimenta.
Rodica cu familia (părinți, fratele și veri)
Lumea restaurantelor (Cina, Ambasador, Capșa, Casa Scriitorilor) a constituit un teritoriu extrem de fertil care a ajutat-o în creionarea personajelor. Cosma intra cu încântare în jocul ei. Studiau chipurile și conversațiile clienților. Cum abordau chelnerul, cine comanda și cum achitau nota veciniI de masă.
În piețe stătea la taifas cu zarzavagii. Cozile pe care le detesta toata lumea în perioada comunistă pentru Rodica erau o sursă extrem de ofertantă de documentare. Dacă prindea o ceartă era cea mai fericită.
Transfera asupra personajelor propriile stări sufletești. Când lucra la finalul cărții „Omul de la capătul firului” se lupta cu migrene îngrozitoare, febră și oboseală. A transmis aceste stări Minervei Tutovan. Spunea râzând că atunci când își împovăra personajul cu stările ei nu mai avea nevoie de pastile.
Personajul Minerva Tutovan a avut drept model pe profesoara ei de matematica din liceu care a torturat generații întregi de elevi. Era foarte exigentă și făcea crize de isterie dacă cineva greșea. Pentru o persoana cu un simt estetic peste medie ca Rodica a fost greu să suporte o profesoară urâtâ și infatuată care repeta ora de oră că „fără matematica nu poți face cariera în nici un domeniu de vârf.” Pentru că ura matematica, s-a răzbunat inventând-o pe Minerva Tutovan care este totuși un personaj mult mai cosmetizat decât cel real. Și Minervei ca și Melaniei i-a creat un tovarăș, canicheul Spiridon.
Un admirator o inspiră în creionarea locotenentul Vasile Dobrescu din seria Minerva. A fost încântată să găsească în „locotenentul Minervei”, în ciuda tinereții lui, nu numai un admirator ci și un om împătimit de cultura. L-a cunoscut când a venit să îi ceară un autograf. Când a deschis ușa tânărul s-a emoționat și a scăpat buchetul cu flori. Apoi s-a așezat „sfârșit” pe un fotoliu și minute în șir n-a mai scos un cuvânt. Înduioșată de bărbatul frumos, impecabil îmbrăcat, dar atât de timid, Rodica avea să-i reținută câte un exemplar din fiecare carte pe care o publica.
Seria Minerva :
• Spionaj la mânăstire
• Omul de la capătul firuluiMinerva se dezlănțuie, Editura Militară, 1974 (reeditată Editura Scriptum, 2001)
• Plan diabolic
• Panică la căsuța cu zorele
• Nopți albe pentru Minerva
• Violeta din safe
Ca să scrie „Poveste imorală” a avut drept sursă de inspirație viața prostituatelor de lux. Pentru documentare s-a întâlnit cu o prostituată „de clasă”, Cora care i-a povestit viața. A aflat picanteriile, avantajele, dar și neplăcerile celei mai vechi meserii din lume. Interesant că nu a pomenit nimic despre pește.
În anii 1975-1976 romanul polițist intră într-un con de umbră ca urmare a contextului politic. Cenzura tăia nemilos din cărțile Rodicăi. După câteva luni de zbucium decide să se îndrepte spre romanul istoric. Alege domnia lui Constantin Brâncoveanu. Pentru prima carte din seria logofătului Andronic a muncit enorm. Ca să poată introduce cititorul în atmosfera epocii a studiat timp de o lună documente la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Avocatul Ion Dimitrescu i-a pus la dispoziție material documentar despre perioada Primului Război Mondial și epoca lui Brâncoveanu, care conținea în jur de 30 de volume.
Rodica Ojog-Brașoveanu a ales să scrie despre epoca lui Brâncoveanu din două motive:
• a fost o domnie stabilă și o perioadă înfloritoare care a durat 25 de ani
• era fascinată de Cancelaria Neagra, fabrica de spioni administrată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Se știe că francezii, austriecii și italienii apelau la serviciile stolnicului.
Seria logofătului Andronic:
1. Agentul secret al lui Altân Bey
2. Logofătul de Taină
3. Ochii Jupâniței
4. Letopisețul de argint
5. Vulturul dincolo de Cornul Lunii
Rodica îl omorâse pe logofăt în prima carte, dar la insistentele unei admiratoare îl reînvie. Scriitoarea era înamorată de Radu Andronic. Se pare ca a fost creat după criterii personale, de aici personajul fascinant capabil să seducă toata suflarea feminină între 16 și 80 de ani.
Romane istorice:
• Al cincilea as
• Întâlnire la Élysée
• A înflorit liliacul
• Să nu ne uităm la ceas
Statistic cărțile cu Minerva erau preferate în Ardeal, cele cu Melania în Moldova și Muntenia. Romanele istorice au avut succes printre cititorii maturi din diaspora.
O parte dintre manuscrisele Rodicăi Ojog-Brașoveanu – 10 – se găsesc la Muzeul Literaturii Române.
„Odată instalată în tren – a constatat că era singurul pasager în compartimentul de clasa I și-a lăsat ușa deschisă, gândindu-se că vor mai veni și alți călători. Până să pornească trenul – atrasă de muzică, s-a dus la fereastră și a privit fascinată un final de nuntă țigănească tradițională, care se derula pe peron. Imprudentă, își lăsase poșeta cu bani, acte, farduri, pe bancheta și când a revenit de la geam a observat cu stupoare că dispăruse. În panică a coborât imediat din tren și s-a dus la miliția gării să depună plângere. Recunoscută după ce și-a spus numele, un milițian hâtru i-a zis: «Asta-i doamnă, vedeți, răzbunarea hoților»”
A fost numita „Agatha Christie a României” și deși au trecut 22 ani de la moartea ei nimeni nu a reușit să-i smulgă acest titlu. A scris 38 de cărți. Nu numai ca romanele ei nu au fost uitate, dar au revenit în modă. Rodica Ojog- Brașoveanu, cu siguranță, se distreaza grozav când vede cum cărțile ei răvășesc inimile creatoarelor de conținut pe instagram.
Bibliografie: „Agatha Christie a României” – Mădălina Ojog Pascu
Credit foto: „Agatha Christie a României” – Mădălina Ojog Pascu
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez #clubuldecarteemiliachebac unde în august 2023 am dezbătut, împreună cu participanții, romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu „Să nu ne uităm la ceas”. Ceva îmi spune că în acest an ne vom reîntâlni cu Rodica.
Lista integrala a romanelor scrise de Rodica Ojog- Brașoveanu
Colecția „Aventura” :
1. Moartea semnează indescifrabil – 1971
2. Enigma la mansarda – 1971
3. Cocoșatul are alibi – 1973
4. Ancheta in Infern – 1977
5. Ștafeta/O bombă pentru revelion – 1981/1999
6. Apel din necunoscut – 1985
7. Crima prin mica publicitate – 1991
8. Coșmar – 1992
9. Cutia cu nasturi – 1994 (cartea de suflet a scriitoarei)
10. Poveste imorala – 1998
11. Un blestem cu domiciliul stabil – 1998
12. Telefonul din bikini – 1999
13. Răzbunarea sluților – 2000
14. Necunoscuta din congelator – 2002
Colecția „Logofătul Andronic” :
15. Agentul secret al lui Altin-Bey – 1976
16. Logofătul de taină – 1978
17. Ochii Jupâniței – 1980
18. Letopisețul de argint – 1981
19. Vulturul dincolo de Cornul Lunii – 1988
Colecția „Minerva” :
20. Spionaj la mănăstire – 1972
21. Omul de la capătul firului – 1973
22. Plan diabolic – 1974
23. Minerva se dezlănțuie – 1974
24. Stilet cu șampanie – 1977
25. Nopți albe pentru Minerva – 1982
26. Violeta din safe – 1986
Colecția „Melania Lupu” :
27. Cianură pentru un surâs – 1975
28. Bună seara, Melania – 1975
29. 320 de pisici negre – 1979
30. O toaleta a la Liz Taylor –1992
31. Anonima de miercuri – 1984
32. Dispariția statuii din parc – 1987
Romane istorice :
33. Al cincilea as – 1978
34. Întâlnire la Elysee – 1983
35. Să nu ne uităm la ceas – 1989
36. A înflorit liliacul – 1990
Povestiri :
37. Grasă și proastă -2000
38. Bărbații sunt niște porci – 2000
Am început „Castelul din orașul meu” într-un moment în care mă sufocam de neputință. Pe măsură ce înaintam cu lectura, realizam că lumea creată de Ioana Bâldea Constantinescuîmblânzea lumea din care aterizasem. O îmblânzea, dar nu-i ignora derapajele. De aceea în „Castelul din orașul meu” s-au împrietenit fraze delicate ca niște stampe japoneze cu fraze necruțătoare și fraze verdict. Scriitoarea a ales să aducă în prim-plan lucruri incomode, să nu-și menajeze personajele, uneori până la dezagreabil, dar și să tulbure prin firesc și sensibilitate. A mizat pe o scriitură stratificată care răsplătește din plin rabdarea cititorului.
Am citit „Castelul din orașul meu” folosind cod de culori pentru citate, adnotari și post-it-uri.
Despre castel
Castelul este o creație arhitecturală interbelică „cu zidăria amintind de o coajă de lămâie siciliană”, sufocat de hortensii, care reprezintă puntea între Lumea Veche și Lumea Nouă. Cele două lumi își dau întâlnire prin Sebastian, un băiețel care așteaptă, în spatele ferestrei lui, mereu la aceeași oră să iasă din castel Hanno, un bătrân care plimbă un cățel. În urma celor doi, din Lumea Veche vine o „copilă-taină”, Martha.
Despre personaje Clara Liebmann este pentru mine cel mai drag personaj din carte. Puterea ei nu vine din resurse emoționale și materiale, puterea ei vine din disperare. Un copil neiubit care se transformă într-un adult capabil să-și iubească fiica chiar dacă este rezultatul unei relații abuzive. Clara nu este eroina principală a romanului, este un personaj „care nu trăiește decât ca să dea replica și să poarte pe umeri dezamăgirile altora”. Rar am mai întâlnit o prezență așa fascinantă, ca această femeie-copil, în literatura română contemporană. Clara nu se ia la trântă cu nimeni, nu vrea să demonstreze nimic, dar oricât de crudă este viața cu ea, nu-și aruncă la coș personalitatea pentru a-și netezi parcursul. A se vedea cum gestionează relația cu tatăl fiicei ei. Îl tolerează de nevoie, dar niciodată acesta nu va reuși să-i supună sufletul.
Foarte sugestivă este alegerea numelui. Clara înseamnă cea luminoasă. Personajul cel mai oropsit de viață din roman, sfidează destinul și luminează. Atât de puternic încât restul personajelor preiau și ele din aura ei. În mod special Hanno. După ce terminați cartea, faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă cum ar fi arătat „Castelul din orașul meu” fără Clara Liebmann.
Hanno, personajul principal este compus din lumini și umbre. Dacă profesional face parte dintre intelectualii de elită ai Europei, pe plan uman nu este la fel de evoluat. Este empatic, dar se pune mereu pe primul plan, este visător, dar este admirabil ancorat în realitate.
Numele meu este Johannes Schell. Am 74 de ani. Sunt un impostor. Un îngâmfat. Un dinozaur. Sufăr de singurătate, de diverse alte boli care mă interesează prea puțin. Sunt posac. Sunt uscat ca un vreasc.
Într-o zi decide că e timpul să emigreaze. Consideră că nu merită să rămână lângă o fetiță ciudată și mama ei. Judecă gestul iubitei, dar asta nu înseamnă că nu profită de banii obținuți de ea într-un mod care îl deranjează. Acel moment când Hanno a cântărit prea mult și a simțit mai puțin, i-a marcat destinul. Ajunge în lumea liberă, devine un superstar academic mondial și un scriitor iubit. Dar la ce-i folosește atâta minte dacă s-a lăsat manipulat și a renunțat la marea dragoste? De aceea, pentru el va veni o zi când regretele vor depăși realizările. Dacă Clara este o victimă a contextului familial, apoi a unui bărbat care profită de acest dezechilibru, Hanno este o victimă a contextului politic.
Acum sunt Johannes Schell și am lumea literară la degetul mic. O țin de coamă ca pe armăsarii din poveste și ea-mi mănâncă din palmă. Sunt Johannes Shell și nu am nimic al meu. Mi-am bătut joc de tot ce am iubit.
Dieter Wolf este, la vedere, profesor universitar, dar, în profunzime, este diavolul reîncarnat. Din nefericire, această tipologie a fost și este des întâlnită în societate. Comportamentul lui Wolf, disecat fără milă de scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, mă tem ca va fi o probă de rezistență psihică pentru multe cititoare.
Theo, este o jurnalistă din Lumea Nouă care „are soarele pe dinăuntru și vocea ei ține lumea în aer” până într-o zi când „durerea devine un companion de fiecare zi”. Suferința provocată de un diagnostic dur o va apropia de Lumea Veche atunci când începe să documenteze un material despre demolările din cartierul Uranus din anii ’80.
Ioan, deși ocupă un spațiu restrâns în roman, este ancora lui Theo.
„Castelul din orașul meu” abundă de personaje copii: Sebastian și Martha. Hanno și Clara, copii în Lumea Veche.
Despre cărți&muzică
Mi-au plăcut trimiterile la cărți: poeziile lui John Donne, o istorie ilustrată a Artei Islamice, trei volume de simboluri (de aici ideea de la finalul recenziei de a scrie despre unul dintre simbolurile cărții) albumul cu palatul Pitti, operele complete ale lui William Shakespeare, Cummings, Graves, Aventurile lui Dyl Ulenspegel, basmele italiene ale lui Italo Calvino etc. Am apreciat cât de frumos a construit Ioana Bâldea Constantinescu povestea fraților Grimm.
Muzica este o prezență pe care nu o poți ignora, indiferent că ești consumator rafinat sau amator. „Castelul din orașul meu” m-a dus cu gândul la dragul meu Proust și la celebra lui fraza muzicală (Vinteuil) din seria „În căutarea timpului pierdut”.
Despre capitolul preferat
„Theo. Vedere din lumea nouă” pentru paginile superbe cu călătorii imaginare în care gastronomia, cărțile și filmele devin personaje. Pagini care dovedesc că Ioana este călătoare, nu turistă și cititoare care pariază pe calitate, nu pe cantitate. Altfel cum i-ar fi ieșit acest capitol în care ea a scris despre culori, arome și mirosuri, iar la noi au ajuns amintiri și emoții?
Despre stilul romanului „Castelul din orașul meu”
Ioana Bâldea Constantinescu scrie admirabil despre urât. Poate construi un personaj cu instincte josnice fără să folosească un vocabular primitiv. Mereu am asociat limbajul vulgar cu torționarii. Când îl întâlnesc într-o carte, în scene normale, de zi cu zi, îl suspectez pe autor că vrea să le aducă un elogiu. Părere subiectivă, dar așa simt. „Castelul din orașul meu” se situează la polul opus și este dovada că șoaptele pot transmite mai mult decât stridența. Poate tocmai de aceea, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, care emană atâta fragilitate, a reușit să transforme lumea din care aterizasem într-un loc mai frumos. Dacă ai disponibilitate, uneori speranța se poate ascunde într-o carte.
Despre copertă
Ilustrația este creația Irinei Neacșu, care este nu doar o artistă talentată, ci și o cititoare atentă la detalii. A ales să deseneze două simboluri din roman, vulpea și hortensiile, cu tușe delicate la fel ca textului Ioanei. Minunată conexiune!
Ce simbolizează vulpea:
• Conform Dicționarului de simboluri acest personaj este „independent, dar mulțumit că este așa; activ, inventiv, dar în același timp distrugător; îndrăzneț, dar temător; neliniștit, șiret și totuși dezinvolt, el încarnează contradicțiile naturii omenești”
• Erou creator, dar și mesager al infernului. Simbol al fertilității, dar și Don Juan. Este capabil să trăiască în mijlocul oamenilor fără să le atragă atenția și „este reflexul din oglindă căci sunt mulți oameni-vulpoi sub soare”.
Pentru ca Lumea Nouă să facă pace cu Lumea Veche, nu-l judeca prea aspru pe Hanno. A greșit, dar și-a răscumpărat greșelile cu suferință. Încercă să o ții de mână pe Clara în timp ce citești romanul. E atât de singură. Caută să vezi lumea prin ochii unui copil și o să capeți o altă perspectivă asupra vieții. În loc să fii turist prin romanele momentului, călătorește cu personajele din „Castelul din orașul meu”.
Dacă ți-a plăcut cartea, chiar dacă nu ai timp de o recenzie, pune o fotografie pe conturile tale de Social Media. Merită să ajungă la cât mai mulți cititori pentru că este creația unei om cu conștiință socială. Scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu și-a încheiat misiunea, acum e rândul tău să dai mai departe ce ai primit. Pentru ca lumea cărților să nu fie înghițită de lumea celor fără cărți este nevoie nu doar de scriitori buni, ci și de cititori buni. Adică cititori care conștientizează că frumosul trebuie dat mai departe.
Autoarea acestei recenzii moderează clubul de lectură Emilia, cărți&cafeași scrie pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Emilia Chebac: Jucați rolul pricipal în filmul regizorului (și producătorului) Toma Enache „Geniul și Prințesa”.Cum a decurs castingul pentru rolul lui George Enescu?
Mircea Dragoman: A fost un proces destul de îndelungat. Prima oară a fost vizual, pe urmă un video făcut acasă cu telefonul, apoi castingul s-a desfășurat în vreo 3 etape împreună cu alți actori și actrițe. Am primit bucăți din scenariu, Toma asigurându-se astfel că nu știm despre ce film este vorba. Habar nu aveam ce rol voi juca, dar mi-am dat seama că am o șansă când am rămas singurul bărbat, iar restul partenerelor erau doamne și domnișoare.
Emilia Chebac: În ce relație erați cu muzica lui George Enescu înainte de film?
Mircea Dragoman: Cunoșteam lucrările lui cele mai populare. Evident că știam dansul lui Sergiu Celibidache pe Rapsodia Română. Dacă pe plan sentimental îmi place Rapsodia Română, văzând spectacolul lui Stefano Poda de la Opera Română am rămas impresionat de ce a reușit să facă din Oedipe. Este o lucrare grea. Nu pot să spun că este preferata mea, dar nu avea cum să mă lase indiferent un spectacol așa grandios.
Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?
Mircea Dragoman: Mama a fost profesoară de muzică. Am crescut într-o casă cu pianina, dar nu s-a prins de mine. Am avut vreo 3 tentative să cânt la chitară, dar tot ce am reușit au fost niște acorduri simple dintr-un cântec al formației Metallica. Când m-am pregătit pentru acest rol am împrumutat de la violonista Rodica Gancea, colega mea la Teatrul Evreiesc, o vioară. Am exersat nu să cânt, ci să țin vioara corect în mână. Am vrut ca în film să se vadă poziția corectă. La fel și la pian am urmărit să reușesc poziția corectă a umerilor, picioarelor și degetelor. Scopul meu a fost să nu-i jignesc pe cei care au studiat muzica, dar este greu să redai într-o lună ceea ce un om a dobândit în ani de studiu.
Cu Theodora Sandu
Emilia Chebac: Care a fost cea mai grea scenă din film?
Mircea Dragoman: Sunt câteva scene la începutul filmului din tinerețea lui George Enescu. Nu erau solicitante mental, și nici fizic, dar era necesar să am alt aer. Trebuia să fiu uimit când o întâlnesc pe Maruca. O uimire de tinerețe. De asemenea există o scenă spre finalul vieții. Nu vreau să dau spoiler.
La filmări
Emilia Chebac: O scenă amuzantă de la filmări?
Mircea Dragoman: S-a petrecut, în împrejurimile orașului Tecuci, într-un lan de grâu. Filmam împreună cu Theodora Sandu (care o joacă pe Maruca) și am pierdut un cercel foarte prețios. Imaginați-vă că noi actorii eram în costume de epocă, iar cei din echipă în bermude, era o zi de vară, și cu toții căutam în lanul de grâu un cercel. Din fericire l-am găsit.
A mai fost o întâmplare. Mi-am scos verigheta ca să nu apară în film o bijuterie contemporană și am lăsat-o în grija Danei Roxana care se ocupa de costume. La final evita să mi-o mai dea înapoi pentru că nu o mai găsea. Era disperată și la un moment dat când am văzut cât se consumă i-am spus: nu e bine, dar liniștește-te. Ca și în cazul cercelului a apărut și verigheta.
Emilia Chebac: Ceva care v-a impresionat?
Mircea Dragoman: Când am filmat la muzeul din Tecuci. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari. Ne-au primit minunat, ne-au pus la dispoziție muzeul, clădirea aceea foarte frumoasă, iar ei s-au pus în slujba noastră. Cred că e cel mai frumos și corect spus despre modul cum ne-au ajutat cu proiectul. Le mulțumim! (Aș vrea să le mulțumesc și celor din Ploiești, domnului Dan Nicodim, doamnei Martha Mocanu, celor de la Muzeul de Artă Ploiești, celor din Iași, de la Opera Națională Iași și de la Muzeul Regina Maria.)
Emilia Chebac: Ați purtat perucă?
Mircea Dragoman: Mi-am lăsat părul să crească ca să pot fi tuns la fel cum era George Enescu. Am fost vopsit pentru că într-o scenă (din tinerețe) trebuia să am părul negru, dar am fost și decolorat pentru că în film Enescu apare și bătrân. Au fost zile în care dimineața eram decolorat și seara vopsit. Poate părea ciudat că s-a întâmplat acest lucru, dar eram legat de locul în care filmam. Se turnau scene diferite din film. În același loc George Enescu era și tânăr și bătrân. În Iași pe parcursul a două zile și jumătate am fost de două ori decolorat și o dată vopsit negru.
Emilia Chebac: Cum a recționat echipa când v-a văzut prima oară machiat și costumat?
Mircea Dragoman: Când am apărut în fața celor din echipă au spus „Wow, este George Enescu.” Atunci am simțit că se întâmplă ceva. Oamenii și-au făcut treaba lor impecabil, acum intervenea partea mea să fiu George Enescu, nu doar să arăt ca George Enescu.
Cu Theodora Sandu
Emilia Chebac: Cum îl vede actorul Mircea Dragoman pe George Enescu după acest rol?
Mircea Dragoman: Este unul dintre marile exemple de perseverență. Viața a demonstrat că era un om extrem de talentat care știa ce face. Foarte important pentru el a fost să-și mențină drumul drept. Există un citat care apare și în carte „să nu vorbești, ci să faci”.
Emilia Chebac: Cine a iubit mai mult, Enescu sau Maruca?
Mircea Dragoman: Cred că George Enescu a iubit mai mult, Maruca a acceptat să fie iubită. George Enescu în această relație pare subjugat.
Theodora Sandu
Emilia Chebac: Cum vedeți relația dintre George Enescu și Nae Ionescu?
Mircea Dragoman: E foarte ciudată relația dintre George Enescu și Nae Ionescu. George Enescu, compozitor și muzician, interpret virtuoz de vioară te duce cu gândul la o personalitate expansivă și un om de viață. Pe Nae Ionescu, profesor de filozofie ai fi tentat să ți-l imaginezi un tip retras. În realitate, au fost exact invers. Nae un fel de playboy care și-a dorit să fie adorat, pe când George Enescu și-a dorit doar să compună.
Știu mai multe despre Nae Ionescu. Acum câțiva ani am avut un spectacol făcut de Alexandru Berceanu, București 41 – Tur Retur despre Pogromul din 1941. În acest spectacol Nae Ionescu era jucat de Liviu Lucaci care repeta o obsesie a lui Nae Ionescu. Era profesor, dar nu avea opera publicată.
Trădarea lui Einstein – Mircea Dragoman și Nicolae Predica Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Mircea Dragoman: Nu. Am ajuns la Teatru Evreiesc de Stat pentru că vorbesc germană. Am făcut Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara – Secția Germană. O perioadă am fost actor la Teatrul German din Timișoara, iar când m-am hotărât să cuceresc Bucureștiul am dat examen la Teatru Evreiesc de Stat unde am fost admis. Limba evreilor așkenazi este idiș, o limbă care s-a născut din dialectul mediu al limbii germane. Deși majoritatea actorilor suntem non-evrei încercăm să menținem vie cultura evreiască.
Emilia Chebac: Un rolul de care v-ați atașat?
Mircea Dragoman: Ultimul rol, în care am investit cel mai mult, a fost acum câțiva ani Costache Ursu din spectacolul 1916 unde am lucrat cu domnul Titieni. Poate din acest motiv m-am și atașat de acest proiect. Faptul că am avut șansa să joc cu un actor cu o asemenea experiență m-a ajutat foarte mult. La Timișoara am jucat Jan în Neînțelegerea – Camus, l-am jucat pe Treplev în Pescărușul – Cehov, l-am jucat pe Ferdinand în Intrigă și Iubire – Schiller. Cred că este foarte important pentru un actor de orice vârstă să aibă posibilitatea să joace niște roluri care au carne pe ele.
Mircea Dragoman și Adrian Titieni
Emilia Chebac: Cum echilibrați cariera de actor cu viața personală?
Mircea Dragoman: În această etapă a vieții mele când ies din teatru reușesc să mă detașez. Când eram în Timișoara aveam alte obiceiuri. După repetiții sau spectacole ne adunăm actori și regizori la un ceai, cafea sau la o bere și discutam despre proiect. În București, pentru că viață este mult mai agitată, distanțele mai mari și oamenii trebuie să ajungă acasă, ai nevoie de pauze ca să te poți detașa și să revii cu forțe noi. Eu merg foarte mult pe jos și-mi repet rolurile când mă duc la teatru.
Rude pierdute Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea dumneavoastră ce rol ați alege?
Mircea Dragoman: Un rol din Shakespeare. Acum sunt la o vârstă în care sunt între rolurile lui Shakespeare, dar aștept un Shakespeare. Îmi este dor să lucrez cu un text clasic care are gândire și filozofie în el.
Emilia Chebac: În ce proiecte vă pot vedea spectatorii? Mircea Dragoman: Avem acum în lucru un nou spectacol Împăratul Klezmerilor scris special pentru teatrul nostru care va avea premiera în 28 mai. Este o piesă în limba idiș. (Jucăm la TES Rude Pierdute – detalii aici , Trădarea lui Einstein – detalii aici și Sidy Thal – detalii aici) Dintre proiectele cinematografice, în afară de filmul în care joc rolul lui George Enescu, am jucat un mic rol în comedia Tati part-time. În acest film, care a stârnit niște controverse nemeritate, joc un personaj negativ domnul Pârvulescu.
Sidy Thal Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Emilia Chebac: Sunteți vorbitor de limbă germana. Ați fost distribuit în roluri de ofițeri germani?
Mircea Dragoman:
• Am jucat într-un film regizat Ces Amours – LÀ de Claude Lelouch rolul unui tânăr general german. Când m-am dus la casting nu pregătisem nimic. „Fă ceva” mi s-a spus. Pentru că ascultam muzică rock germană, am recitat din Rammstein ca o poezie. „Îl luam” a spus regizorul. Era împreună cu directorul și directorul de imagine. Am jucat rolul unui ofițer german foarte viteaz care a devenit general la 30 de ani.
• Am jucat un ofițer SS și pe scena teatrului evreiesc. Am chiar uniforma mea de ofițer SS.
• Peste o lună va avea loc premiera serialului We wer the lucky ones care s-a jucat în România unde sunt tot ofițer SS. Am jucat destul de mulți pentru că fizicul se potrivește: înalt, ochi albaștri și vorbitor de limbă germană.
Emilia Chebac: Ofițer german în filme, dar și actor la Teatrul Evreiesc. Cum împăcați rolurile?
Mircea Dragoman: Cu o săptămână înainte de premieră piesei Rude pierdute am filmat un ofițer SS în serialul american We were the luckyones în care evident trimiteam un evreu în lagăr. În aceeași zi, dimineața am jucat rolul un călău, iar după amiaza la repetiția generală la teatru jucam un evreu, supraviețuitor al lagărului. Nu a fost ușor.
Mircea Dragoman&cărțile
Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?
Mircea Dragoman: Eu sunt din Brașov. Într-o zi mergeam spre casă cu troleibuzul împreună cu prietenul meu Dragoș Iliescu (prof. univ. la Psihologie în București) și vorbeam despre cărțile recomandate la școală. Un student care ne-a auzit ne-a spus „lăsați asta, citiți Un veac de singurătate” Nu am citit-o atunci, aveam 13-14 ani, dar m-a urmărit. Când am citit-o m-a lovit.
Tot în Brașov, era într-o vară mă jucam cu mingea în curtea școlii, unde mama mea era profesoară, și a trecut un student: „Ce faci aici? Du-te acasă să citești.” Ce să citesc? Albert Camus – Străinul și Ciuma. Sunt două cărți care mi-au rămas în minte pentru că mi-au fost recomandate în decurs de un an. Așa ceva n-ai cum să uiți.
Ca să vedeți cum s-au legat lucrurile. Lucrarea mea de licență a fost spectacolul Neînțelegerea – Albert Camus.
Emilia Chebac: Aveți un gen preferat?
Mircea Dragoman: Sunt un mare fan SF. În anii ’90 cum apărea o carte la Nemira mergeam împreună cu un prieten Nic să o cumpărăm. Acum citesc SF Modern. Cred că este unul dintre cele mai dinamice genuri literare. A evoluat mult datorită dezvoltării tehnologice, dar si datorită faptului că a depășit stadiul de scriere destul de patriarhală, scrisă de bărbați pentru bărbați.
Mircea Dragoman cu soția, scriitoarea Ștefania Mihalache
Emilia Chebac: Recomandați un autor român?
Mircea Dragoman: Voi fi foarte subiectiv și o recomand pe Ștefania Mihalache cu Gene dominantepentru că este soția mea Una dintre povestiri a fost utilizată și dramatizată de către Radu Afrim în ultimul lui spectacol de la Teatrul Național din Iași Antologia dispariției. O altă povestire din acest volum, Bâta a câștigat acum 5 ani un premiu literar în Franța unde a fost dramatizată și jucată într-un castel.
Emilia Chebac: Ce cărți, în afara scriptului, ați citit pentru documentare?
Mircea Dragoman: În primul rând cartea lui Bernard Gavoty Amintirile lui George Enescu. Apoi un set de referințe pregătit de Toma despre Regina Maria și Maruca Cantacuzino plus informații de pe internet. Pe perioada proiectului îmi făcusem notițe, iar dimineața, în timpul celor 30 de zile cât am filmat, îmi puneam un mic citat despre George Enescu: despre munca lui, despre muzica lui sau despre relația lui cu Maruca. Un personaj istoric trebuie obligatoriu documentat ca să-i creezi o identitate. Trebuie să știi de unde vine și unde se duce chiar dacă trece doar o singură dată prin cadru.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Mircea Dragoman: V-am văzut postările despre clubul de carte pe care îl moderați și acesta a fost motivul pentru care am acceptat interviul.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Mircea Dragoman: O sa fac două recomandări subiective și afective:
• Soția mea, scriitoarea Ștefania Mihalache. În curând va apărea un proiect nou al soției mele. Nu vreau să spun prea mult, dar va fi o carte specială care beneficiază de condiții superbe.
• Actrița Theodora Sandu care o interpretează pe Maruca Cantacuzino. A jucat incredibil și și-a apărat cu îndârjire rolul. Este super talentată, frumoasă și un om minunat. Este tot din Brașov, a făcut ca și mine liceul german, iar bunica ei locuiește într-un imobil în centrul Brașovului unde am locuit și eu când aveam 3 ani. Ne leagă destule coincidențe.
Omul Mircea Dragoman
Emilia Chebac: Eșec transformat în binecuvântare?
Mircea Dragoman: Când eram adolescent nu mi-am dorit să devin devin actor. Imediat după revoluție, făceam fotbal la Clubul Tractorul Brașov. Aveam 15-16 ani când într-o zi m-a luat antrenorul deoparte și mi-a spus: „Dacă vei lucra bine în continuare poți ajunge un bun jucător de Divizia B.” În acel moment am realizat că eu nu voiam să devin un fotbalist de Divizia B, eu visam să câștig Cupa Campionilor. A intervenit o mică accidentare și am decis să termin cu fotbalul. Visul de a deveni fotbalist se năruise. Eram în punctul în care nu știam ce vreau să fac în viitor.
Emilia Chebac: Ceva simpatic din aceea perioadă? Mircea Dragoman: M-a prins revoluția la Băile Felix unde eram în cantonament cu echipa de fotbal și lotul național de gimnastică. Daniela Silivaș îmi datorează în continuare 1 leu. Eram la coadă la langoși cu gem, ea era în fața mea și pentru că nu-i ajungeau banii am împrumutat-o cu 1 leu.
Emilia Chebac: Cum își dorește actorul Mircea Dragoman să rămână în memoria publicului cu acest rol?
Mircea Dragoman: N-am gânduri ca cei care vor vedea filmul să se ducă acum la operă sau la concerte simfonice, dar m-aș bucura să se întoarcă un pic către muzica clasică. Deși era profesoară de muzică, mama nu ne-a impus niciodată acest lucru. Țin minte foarte bine că profesorul de muzică din gimnaziu, domnul Ernst Phleps care a fost și profesorul mamei mele, ne punea muzică la pick up. Îmi amintesc că ne-a vorbit depre Cavalleria rusticana așa cum acum duminica la Ateneu sunt proiecte unde se explica muzica pe înțelesul tuturor. Am fost și eu cu cei doi copiii ai mei (de 12 și14 ani) care nu sunt foarte interesați de muzica clasică, dar asta nu înseamnă că nu trebuie expuși. Se știe că muzica acționează asupra creierului în feluri pe care noi nici nu le putem bănui.
Emilia Chebac: O întâlnire care v-a marcat în proiectul cu George Enescu?
Mircea Dragoman: Filmul mi-a prilejuit o întâlnire magică cu maestrul Constantin Codrescu care a acceptat să joace în acest proiect. Mă leagă de domnia sa o poveste oarecum personală. În 1955 a filmat în împrejurimile Brașovului Moara cu noroc unde juca rolul principal, Ghiță. Tatăl meu care a copilărit la Bod (lângă Brașov) a ajuns să fie unul dintre copiii care au apărut pentru scurt timp în film. Lică Sămădăul, un personaj din film era crescător de porci. Pentru că în film aveau nevoie de porci, au ajuns la Combinatul de creștere a porcinelor, unde bunicul meu era director. Așa a ajuns tata să joace în Moara cu noroc. Era al treilea film din cariera domnului Codrescu, iar ultimul este proiectul despre George Enescu. Ciudat cum peste mai bine de 60 de ani, eu și tata ne-am întâlnit prin intermediul domnul Codrescu. Odihnească-se în pace!
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Foto credit: Mihail Oprescu + fotografii din arhiva personală a actorului Mircea Dragoman și a regizorului Toma Enache
Găsiți aici interviu cu regizorul filmului Toma Enache.
„Falsificatorii” este o carte inspirată dintr-o poveste reală. Cei doi autori Laney Salisbury și Aly Sujo au documentat desăvârșit despre cea mai mare fraudă cu obiecte de artă din secolul XX pusă la cale de John Drewe (escroc și creierul acestei înșelătorii) și John Myatt (falsificator de opere de artă). În plus, au scris pe înțelesul tuturor cititorilor, aproape cinematografic, despre un domeniu greu înțeles pentru cei care nu au studii de arta, falsul în lumea artei.
Personajele:
Credit foto: Daily Mail
John Drewe aparent este profesor, fizician și o minte sclipitoare. Se plimbă într-un Bentley cu șofer, ia masa la cele mai exclusiviste restaurante în compania elitei artistice mondiale și achită note de plată care dacă ar fi fost deconspirate ar fi devenit știri naționale. Se spunea că este proprietarul unei impresionante colecții de artă. Nimeni nu bănuia că John Drewe nu terminase liceul, dar asta nu l-a împiedicat să pună la cale o escrocherie de proporții. Totul a plecat de la o intuiție simplă, cine are destule reședințe, mașini și iahturi are nevoie și de alte domenii în care să-și plaseze banii.
Credit foto: The Independent
Asociatul lui John Myatt este un pictor sărac și un tată singur. Fost cântăreț de muzică pop, spre deosebire de rafinatul John Drewe are o figură de țăran și poartă costume parcă luate de la second hand. Se prezintă drept istoric de artă la întâlnirile în lumea bună, dar în realitate este falsificator de tablouri.
Contextul: Atunci când guvernanții (din întreagă lume) taie fonduri de la cultură practic invită escrocii să pătrundă pe intrarea principală în lumea artei. Din acest motiv apar colaborări de tip marketing de brand cu anumite companii pentru a ține colecțiile muzeelor pe linia de plutire, administratorii și directorii muzeelor sunt forțați să dea mâna cu orice potențial donator, iar uneori orice potențial donator se dovedește a fi un colecționar escroc care urmărește plasarea unui fals într-o expoziție a unui muzeu renumit.
În timp ce guvernații reduc fonduri de la cultură, poliția poliția încurajează și ea escrocii repartizând fonduri doar departamententelor serioase (crima, droguri etc) considerând infracțiunile legate de artă ,,ceva de domeniul comediei, un fel de material de umplutură pentru segmentul de divertisment al știrilor BBC.”
La final campaniile publicitare agresive și itinerante ale operelor de artă contribuie și ele cu bună știință la marginalizarea rolul civilizator al artei. Din neprețuită devine doar extrem de scumpă și tot mai mult o marfă.
Tipsuri să recunoști un escroc de opere de artă:
• Se arată prea puțin preocupat de aspectul unei persoane, ceea ce-l interesează cu adevărat sunt doar vulnerabilitățile ei.
• Se poziționeză întotdeauna în poziția de expert.
• Excelează în abilitatea de a-l face pe interlocutor să își piardă șirul gândurilor.
• Este un maestru al prefăctoriei. Pentru că o lucrare de artă cu o istorie bogată valorează întotdeauna cu cel puțin 10.000 de dolari mai mult, nimeni nu-l egalează la născocirea un istoric elaborat.
• Este un mitoman care se află în căutarea unui câștig psihologic interior nu neapărat a unei recompense tangibile
• „Acolo unde se află un fals, sigur vei mai găsi încă unul” de cele mai multe ori asortat cu un dosar penal.
• Poate fi enervant de slugarnic, mieros și insistent când este în interesul lui.
• Un e-mail trimis de un escroc este redactat ciudat, are un ton care oscilează între umilință și amenințare.
• De obicei e arogant și îi place să riște.
• Vorbește mult și repede și este un adevărat cameleon.
• Majoritatea victimelor sunt flatate de atitudinea politicoasă a escrocului, iar aerul de expert este întotdeauna un magnet pentru negustorii de visuri.
• Patologia escrocului este o combinație de sociopat și narcisist.
• Nu uită niciodată că dovada demonstrării vinovăției cade pe umerii acuzatorului, de aceea când se simte în pericol atacă primul.
• Vrea să pară rafinat și cultivat pentru ca știe că este lipsit de orice valoare.
• O trăsătură care se regăsește la majoritatea escrocilor este ranchiună față de establishment.
Să pătrundem în culisele procesului lui John Drewe. „Acuzarea n-a trebuit să depună prea multe eforturi pentru a-l ataca pe Drewe, deoarece el a fost cel mai înverșunat dușman al său. Degaja dispreț față de martorii Coroanei și părea incapabil să se conecteze emoțional cu membrii juriului. Într-o încercare nereușită de a fi amuzant, l-a corectat pe judecătorul Rivlin care făcuse o greșeală de gramatică, iar apoi l-a lăudat pentru abilitățile juridice.”
La proces Drewe a vorbit enorm. Se adresează doamnelor și domnilor din juriu folosindu-se de un limbaj plin de înflorituri, punctându-și uneori performanța actoricească printr-un hohot de râs prin care își arăta disprețul față de acuzare. „La un moment dat, un jurat a vrut să-i adreseze o întrebare, prin intermediul unui unei notițe pe care i-a dat-o judecătorului Rivlin. După ce Drewe a perorat un răspuns timp de 10 minute, același jurat l-a implorat pe judecător să retragă întrebarea.”
Ca să înțelegeți ce misiune grea au avut acești oameni, la finalul procesului judecătorul „Ca răsplată pentru răbdarea dovedită, i-a scutit pe viață de îndatorirea de jurați”.
Pe cine nu poate păcăli un escroc „șarlatanii profesioniști spun că un om total onest este imposibil de păcălit și că escrocii se bazează de obicei pe lăcomia victimei”
Și pe cine poate păcăli. De ce oare colecționarii bogați nu-și plasează banii în construcția unui spital, în ajutorarea refugiaților sau a săracilor lumii? Pentru că sunt plasamente cu care nu se pot lăuda. În fond satisfacția unei vieți privilegiate constă în invidia pe care o stârnește. Ce haz are sa investești în lucruri care nu-ți aparțin?
Între valoare și scandal ce alegem? De cele mai multe ori, interesul societății pentru un om este dictat de notorietate, nu de valoarea acelei persoane. Pictorul necunoscut, John Myatt până să devină falsificator murea de foame. După vâlva stârnită de proces, unul dintre judecători îi cere să picteze un tablou. Tabloul este apreciat, comenzile curg, iar Myatt își face o firmă și va aplica pe tablouri o ștampilă prin care certifică că lucrarea este o copie. A fost nevoie de celebritatea câștigata printr-o escrocherie (Myatt spre deosebire de Drewe a impresionat jurații) pentru ca acest om să își găsească rostul în societate. Lucrurile cinstite nu atrag, dar senzaționalul prinde și mai ales vinde. În prezent Myatt e un om prosper.
Credit foto: Daily Mail
Și ca să complicam și mai mult lucrurile e bine să știți că:
„În anii ’40, un negustor l-a întrebat pe Picasso dacă dorește să-și pună semnătura pe o pictură a lui, rămasă nesemnată și deținută de un client. Picasso a fost de acord, dar când a văzut lucrarea și-a dat seama că, de fapt, nu îi aparține.
– Cât de bun client îți este proprietarul? l-a întrebat el pe negustor.
– Unul dintre cei mai buni.
– În cazul acesta, pictura e a mea, a spus Picasso și a semnat-o.”
Morala acestei cărți se vrea o atenționare că „lumea artei să se trezească și să admire arta pentru ce este, nu pentru cât valorează.”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Mărturiile unor istorici ne-au indus că Doamna Chiajna a fost un personaj malefic, o femeie fără scrupule, excesiv de ambițioasă și obsedată de putere. Alții, mai îngăduitori, au prezentat-o ca o mamă minunată, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și proteja copiii. Se pare că în echipa de PR a Doamnei Chiajna (cronicarii vremii) au fost destui amatori, dacă reputația de monstru e mult mai cunoscută decât faptul că a fost singura femeie din istoria României care a condus o oaste în luptă.
Până la scriitoarea Simona Antonescu nimeni nu a avut curajul, să treacă peste legende și mărturii subiective și să propună, într-un roman istoric, o viziune rezonabilă asupra acestui personaj.
Doamna Chiajna în viziunea Simonei Antonescu
Romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o frescă din perioada Evului Mediu centrată pe viața Chiajnei, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare.
La început Chiajna este un ghilimoț din cetatea Sucevei care își ascunde mâții, refuză să poarte căiță și cerșește povești. Apoi copila pleacă în pribegie în Cetatea Ciceului, unde se metamorfozează în fata care va lega mereu rânduiala femeilor „de trădătorii ce pretind prin înșelăciune tronul țării și de planuri de răzbunare.” Chiajna rămâne cu familia în Cetatea Ciceului de unde va reveni la Suceava atunci când Petru Rareș redobândește tronul Moldovei. Tânăra domniță atinge vârsta măritișului și este cerută în căsătorie de Mircea-Vodă Ciobanul, domnul Valahiei.
Chiajna Rareș Mușatina, fiica lui Petru Rareș Vodă, domnul Moldovei devine soția lui Mircea Basarab din casa Drăculeștilor, domnul Valahiei. Ajunsă în Târgul Bucureștilor, asaltată de provocări și necazuri, dar gustând și din potirul puterii, Chiajna își va descoperi și valorifica potențialul. Va înțelege că în politică curajul fără diplomație și viclenie nu valorează mare lucru. Toată viața ei, Chiajna se va ghida după o carte: Il Principe, viața lui Cesare Borgia.
10 motive pentru care merită să citești „Chiajna din Casa Mușatinilor”
1. În umbra unui om puternic se află mereu un personaj ascuns care îl inspiră. Pentru Chiajna acest personaj este grădinarul Lăcustă. Un suflet mare încătușat într-un trup hidos, împărățind peste o grădină cu plante care prin știința lui se transformă în leacuri ori otrăvuri. Lăcustă știe să prepare o vopsea azurie care robește privirile fiicei de domn, ori de câte ori o vede, vopsea pe care a realizat-o cu gândul la „albastrul ochilor doicii a doua a Chiajnei.”, vopsea cu care se va zugrăvi Voronețul. Există o scenă în carte, despre salvarea unui om, atât de bine scrisă de Simona Antonescu încât cruzimea și splendoarea ei te copleșește. Salvatorul este nimeni altul decât grădinarul schilod.
2. „Țara are domn și acela sunt eu” este capitolul cu cele mai sfâșietoare pagini ale romanului, dar și un excelent studiu despre trădare, lașitate, demnitate și curaj. Îl vedem pe cel care fusese voievodul Moldovei trădat și părăsit de boieri. Îl vedem pe Petru Rareș, stăpânul cetății Ciceu, lăsat să aștepte în fața porții. Îl vedem pe bărbatul puternic doborât și salvat în cele din urmă „de o copilă de lumină”. Vedem un domn care știe să piardă, știe să treacă peste umilințe, știe că trebuie să se întoarcă, știe că țara are un domn chiar dacă o perioadă este nevoit să se dea la o parte. Petru Rareș nu a fost crescut să renunțe. Când situația era mai dramatică sângele moștenit de la Ștefan cel Mare intră în acțiune. Ia drumul Constantinopolului pentru că nu era pregătit, nu putea și nu știa cum să renunțe la Țara Moldovei.
3. Life style la Curtea Sucevei
Paginile despre alegerea rochiei de mireasă a Chiajnei vor fi o încântare chiar și pentru cele mai pretențioase fashioniste. O fiică de domn nu putea fi îmbrăcată de oricine. Chiajna primește „trei sipete stacojii din lemn moale și parfumat de cedru” de unde se revărsau desene cu rochii de toate culorile. Sub fiecare schiță erau menționate materialele și numele atelierului de croitorie. Desenele sunt supuse evaluării doamnelor Curții și după o aprigă dezbatere asupra culorii (în epocă alb purtau doar fetele sărace) decid ca rochia de mireasă a domniței să fie o combinație de albastru și alb. Cum pe atunci nu se comanda online, de la Veneția este adusă croitoreasa Caterina care scandalizează Cetatea de Scaun a Sucevei prin comportamentul direct, vestimentație și culoarea scandaloasă a părului.
Pentru gurmanzi recomand paginile despre „mieii copți o zi întreagă în pământ”. Un dezmăț de arome care o să pună în pericol dieta multor cititoare.
4. Asemănări între Regina Franței, Caterina de Medici și Doamna Chiajna
• Regele Franței moare în același an cu Mircea Ciobanu (1559)
• Caterina de Medici domnește în locul fiului său minor. La fel și Chiajna.
• Renato Florentinul este parfumierul, dar și cel care prepara otrăvurile Caterinei de Medici. Chiajna îl are pe grădinarul Lăcustă.
5. Vremuri grele, oameni puternici.
Într-o țară în care tronul se pierdea ușor, la fel și capul, abilitatea Chiajnei de a rezista la conducerea Valahiei este de lăudat. Chiajna a domnit 9 ani alături de soțul ei, iar după moartea lui, a domnit 7 ani pentru fiul ei. Niciodată curajul, intrigile și răbdarea nu au făcut un parteneriat mai profitabil decât în cazul Chiajnei.
„Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții.”
6. Documentarea din spatele unui roman istoric
Scrisorile trimise de către Soliman Magnificul (de la Balcic) femeii iubite, Roxelana stau mărturie în acest sens. Poetice, pline de informații politice, iar la final sultanul (astăzi pare amuzant) enumera, nici mai mult, nici mai puțin decât pe 8 rânduri, toate titlurile.
• Soliman Magnificul era educat. Atunci când voia știa să se comporte ca un prinț al Renașterii. A se vedea introducerea din scrisorile sultanului.
• Dacă vă închipuiți că Roxelana era doar o favorită cu rol sexual înseamnă că nu sunteți familiarizați cu viața femeilor otomane. Femeile din haremul sultanului erau educate și nu erau deloc străine de ambițiile politice. Dovada că sultanul îi scrie Roxelanei despre planurile viitoare.
• Titlurile din final au și ele o explicație. După ce și-a creat un renume, Soliman se confruntă cu următorul aspect. Trebuia să dea explicații pentru averea amețitoare, puterea politică și succesul militar. Nu putea să justifice noul statut prin bunicul și tatăl său. De aceea, soluția a fost să se folosească termeni absoluți atunci când cineva îl descria. Ca să întărească acest statut, însuși Soliman folosește acești termeni la sfârșitul scrisorilor.
Dacă o scrisoare de dragoste presupune să cunoști atâtea despre un personaj istoric (plus altele despre care eu nu m-am prins) faceți un exercițiu de imaginație și vizualizați câtă documentare presupune un roman de peste 700 de pagini.
7. Cel mai zguduitor destin din această carte este cel al Domniței Ruxandra, sora mai mică a Chiajnei. Când Alexandru Lăpușneanu pune ochii pe Ruxandra, ea avea 14 ani, iar el 53 de ani. Chiajna e atât de revoltată că „făptura aceasta făcută din miresme tămâiate și lumină” e umilită de Lăpușneanu, un smintit care „azi o cere de soție, mâine spune că nu are nevoie de soție.” încât declanșează o discuție aprigă.
„- Toți regii și ducii Europei îl văd cu ochi buni, vorbi Mircea, fără să mai surâdă de data aceasta. Sultanul îl place, Papa îl place pentru că are mână de fier, iar ei toți văd în el puterea de a păstra echilibrul. Ucide boieri, câteva duzini deodată? Nu asta am făcut și eu? Dorește prunci de la un vlăstar tânăr de-al Mușatinilor? Nu asta am vrut și eu? Ce face el și nu am făcut și eu?
– Tu m-ai cerut cu bunăvoință de la părinții mei și am venit apoi singură, de bunăvoie, răspunse Chiajna, fulgerându-l cu privirea, pentru că alăturarea lui Mircea de Lăpușneanu i se părea cea mai sfruntată înșelăciune, nu exista nici cea mai mică asemănare între soțul său și sălbaticul de la Suceava. Eu am fost mai întâi mireasă și abia după aceea am rămas grea. Asta ai făcut tu și nu face el.”
8. Dragoste sau parteneriat politic între Chiajna și Mircea Ciobanul?
În realitate, nu avem de unde să știm dacă între Chiajna și Mircea Ciobanul, a fost dragoste sau un parteneriat politic. În romanul Simonei Antonescu întâlnim un soț care ar privi disprețuitor la workshop-urile care te învață comunicarea în cuplu. Mircea nu a avut nevoie să fie înștiințat. A priceput singur. „Porți prunc, Chiajna. Pielea ta miroase a rumeguș umed și măr copt. ”
9. Despre femei într-o epocă când erau invizibile
Fie că este vorba despre Chiajna, despre Roxelana, despre Marula, despre doicile Chiajnei, doamne, domnițe sau femei obișnuite, toate capătă voce în cartea Simonei Antonescu.
Există o modă în care romanele (inclusiv cele inspirate de mitologia greacă) se scriu prin perspectivă feministă. Simona Antonescu arată importanța pe care aceste femei au avut-o în istorie, dar nu dezechilibrează. Mircea Ciobanul se sfătuia cu Chiajna, Soliman cu Roxelana, Marula cu Anghel. În „Chiajna din Casa Mușatinilor” aceste perechi funcționează ca parteneriate, nu ca un cuplu în care o persoană domină și alta se supune.
Simona Antonescu (fotografie din arhiva personală)
10 „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o carte a curajului
Să alegi Chiajna ca personaj pentru un roman istoric echivalează cu o misiune imposibilă. Să documentezi o perioadă neprietenoasă în surse despre femei, să cântărești ce merită păstrat, apoi să construiești un personaj fără a lăsa fantezia să zburde ai nevoie de curaj. Să respecți datele istorice, dar și să reții interesul cititorului. Să scrii cu delicatețe ca să nu lezezi istoricii, dar în același timp, cu forță ca să afirmi un personaj fără nici o șansă.
Mai mult, într-o vreme când editurile impun autorilor cărți care să nu depășească 350 de pagini, Simona Antonescu scrie romane impertinent de lungi.
Pentru că a încălcat reguli, iar apoi le-a întors în favoarea ei consider „Chiajna din Casa Mușatinilor” o carte a curajului care va trece proba timpului.
„Uneori adevărul se află în povești, nu în cronici. Îi cunosc eu pe cronicari. Fiecare este plătit de câte un domn.”
Să citesc „Chiajna din Casa Mușatinilor”, într-o perioadă în care oamenii nu mai găsesc timp pentru nimic, a fost un mod de a întoarce spatele prezentului, un mod de a răsturna timpurile, un mod de a pleca în căutarea timpului trecut. Am revenit apoi în prezent, cu o perspectivă mai luminoasă și mai tolerantă asupra țării imperfecte în care trăiesc.
Cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” și scriitoarea Simona Antonescu ne vedem joi, 21 martie, ora 19:00 la Seneca Anticafe. Link eveniment aici. Este al III-lea roman al autoarei pe care îl moderez la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. A fost o bucurie să dezbatem „Fotograful Curții Regale” și „Hanul lui Manuc ”, dar în „Chiajna din Casa Mușatinilor” simt o concurentă aprigă ca personajul care a inspirat-o.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Romanul Cele patru oglinzi ale adevărului, descoperit într-o seară de toamnă în Cărturești Verona, era atât de bine scris încât nu părea prima carte a Anei-Maria Negrilă. Atunci, de ce nu auzisem de această scriitoare? Ulterior, aveam să aflu că publicase literatură SF și fantasy, iar Cele patru oglinzi ale adevărului era primul ei roman istoric. Găsiți aici un interviu cu Ana-Maria Negrilă.
În Cele patru oglinzi ale adevărului, Ștefan, personajul principal, devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el puteri de care nu se credea capabil: rezistența de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc.
Cronica barbarăeste continuarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, dar poate fi citită și separat. Este o călătorie în sens invers din lumea civilizată spre locul de unde a plecat Ștefan. O călătorie nu doar fizică (Veneția, Cairo și Constantinopolul din perioada Evului Mediu) ci și una spirituală. O călătorie care îți crește pulsul de revoltă și neputință, dar în același timp îți îmbată simțurile cu parfumul și atmosfera unor vremuri apuse.
Legătura dintre cele două romane este făcută de trădare. Acest derapaj al oamenilor ocupă în cărțile Anei Maria Negrilă un spațiu important. La un eveniment, autoarea a mărturisit că defectul pe care îl detestă cel mai mult este trădarea, probabil de aici nevoia de reparație morală în romanele ei.
Când vei deschide Cronica barbară, vei da peste un jurnal scris de Ymar. Reține acest nume pentru că vei călători alături de el, vei suferi alături de el și vei identifica în Ymar părți deloc flatante din tine. Suntem în 1444, iar dacă până acum perioada Evului Mediu nu te-a atras, e vremea să-ți schimbi perspectiva.
Hamid este răpit dintr-o țară creștină, ajunge sclav printre musulmani, va avea „mai mulți stăpâni decât ar fi fost normal”, trece dintr-o mână în alta ca un obiect oarecare, este maltratat, iar ca să reziste, după cum mărturisește în jurnalul lui, „cu cât eram eu mai supus cu atât încercau ei să-mi facă rău, de aceea am devenit djinn.” Așa ajunge Hamid să se creadă posedat de un djinn de fiecare dată când este în pericol. Un djinn pe nume Ymar.
În Cronica barbară vei descoperi cum arătau în Evul Mediu nu doar Cairo, Veneția, Constantinopol etc, ci și un loc care îți va schimba optica asupra unui popor.
Cairo (1433-1441) era atunci unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Un oraș unde fiecare dintre cele 37 de cartiere avea moscheea și piața lui, un oraș în care cu cât omul era mai important, cu atât turbanul lui era mai mare, un oraș unde numai oamenii săraci umblau pe jos, un oraș unde „cine desfăcea o banană presăra sare ca să-i tempereze dulceața”, un oraș unde Hamid cu pielea lui albă, părul blond și ochii verzi era o marfă de lux, un oraș unde libertatea era greu de dobândit, dar nu și învățătura.
Cairo este orașul unde Hamid trădează pentru a supraviețui „N-a fost să fie, iar prietenia mea nu i-a adus decât necazuri. Atunci am învățat că nu este de ajuns să ții la cineva pentru a-i face viața mai ușoară, ci trebuie să înțelegi lumea în care trăiești dacă vrei ca soarta ta și a celor apropiați să fie mai bună.”
Veneția (1441-1443) era un „loc viu care respira asemeni unui plămân”. Orașul te uimea cu belșugul la vedere, cu podurile, piețele, fântânile publice, bisericile, magazinele și hanurile unde oamenii nu aveau astâmpăr. Strada era un spectacol unde locuitorii Veneției băteau ulițele de plăcere, nu cu un scop precis. Parada bărcilor și ținutele gondolierilor vrăjeau călătorii. Nimeni nu rezista în fața frumuseții statuilor, chiar dacă unele erau luate ca pradă de război din Constantinopol, cazul coloanele sfinților Marcu și Teodor.
Dar Veneția „nu era doar un oraș, ci mai multe într-unul”. Era și un oraș labirint de străduțe și pasaje întunecoase unde se ascundeau hoții și criminalii. Aici ajunge prima oară Hamid. Și la fel ca în Cairo, pentru a supraviețui, fură, minte și comite fărădelegi. Dar învață și limba, se familiarizează cu orașul, schimbă străduțele întunecate cu străzile principale, întâlnește prietenia, găsește dragostea și viața lui pare să capete un rost. Dar lăcomia își bagă coada, iar Hamid își pierde din nou libertatea.
Dacă în Veneția Stefano este o apariție fugitivă, după cum mărturisește Hamid „într-una dintre plimbările mele solitare, te-am văzut și pe tine pentru prima dată, plutind într-o gondolă pe unul dintre canalele de la periferie”, în Constantinopol întâlnirea dintre cei doi are loc la târgul de sclavi. Așa devine Hamid robul lui Stefano.
Constantinopolul (1443- 1444) era un oraș unde „nici Dumnezeu nu era ferit de tocmelile de tarabă ale negustorilor”, un oraș unde bizantinii erau foarte slobozi la gură, un oraș unde latinii nu erau iubiți, un loc în ruină unde se mai vedeau ici și colo splendorile unui oraș numit cândva de aur, un loc plin de trandafiri, un oraș unde doar Sf. Sofia își mai păstra puterea.
Harta Constantinopolului este creația artistului Ionuț Bănuță
Romanul are anexata o superbă hartă a Constantinopolul, creația artistului Ionuț Bănuță. Ce mult m-ar fi ajutat o asemenea hartă, în adolescență, când am citit Căderea Constantinopolului!
Ultimul popas în călătoria lui Hamid este… Pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă invit să descoperiți singuri. Când am citit capitolul despre Constantinopol, am crezut că aici este vârful romanului. Nu știam atunci că finalul Cronicii barbare avea să vină cu o surpriză. Hamid ajunge într-un loc unde trădarea încetează, un loc unde suferința devine mai suportabilă, un loc unde, dacă i se va permite, poate își va găsi rostul. Acest loc este favoritul meu în carte. Despre acest loc Ymar (acum îmblânzit) mărturisește într-o scrisoare către Stefano „când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră.”
Într-o lume a banilor unde totul e de vânzare Hamid și Stefano au fost salvați de oamenii cărților. Am început Cronica barbară convinsă că mă voi atașa de un personaj, dar am sfârșit iubind o parte a lui.
Citez din autograful oferit de Ana-Maria Negrilă „nu-l judeca prea aspru pe nefericitul Ymar.” Cum să-l judec? În fiecare dintre noi există un Ymar. Dacă îl ascundem, sunt șanse mari să ne trăim viața cum ne dictează alții, iar dacă îl lăsăm să preia controlul, ne-o poate ruina. Dar curajul lui Ymar (în doze echilibrate) ne poate inspira.
1. 2066 – Roberto Bolaño, traducere: Eugenia Alexe Munteanu (Cartea anului 2023)
2. Cetatea cucului din nori– Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
3. Josef Anton: Memorii – Salman Rushdie, traducere: Dana Crăciun
4. Infinitul într-o trestie– Irene Vallejo, traducere: Silvia-Alexandra Ștefan
5. Poarta Cerului– Eric-Emmanuel Schmitt, traducere: Doru Mareș
6. O odisee– Daniel Mendelsohn, traducere: Bogdan‑Alexandru Stănescu
7. Atlasul norilor – David Mitchell, traducere: Mihnea Gafița
8. O mie de corăbii – Natalie Haynes, traducere: Ioana Filat
9. Piatra și umbra – Burhan Sönmez, traducere: Veronica D. Niculescu
10. Toata lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
11. Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau Despre forma pură a libertății– Petru Creția
12. Ochiul și lucrurile– Andrei Pleșu
Ce caută Andrei Pleșu și Petru Creția în topul autorilor străini? Cum lista autorilor români (vezi mai jos) a fost întocmită pe 1 decembrie 2023, am adăugat ulterior ce am citit în decembrie: ,,Ahile” și „Ochiul și lucrurile”.
Scurtă vreme după ce a luat ființă Editura Humanitas, am scos în ediție bibliofilă Norii lui Petre Creția și Jurnalul de la Tescani a lui Andrei Pleșu. Am organizat o lansare, cu fastul care era posibil atunci, la Sala Dalles, urmată de o ședință de autografe. Cei doi autori au fost instalați la o masă comună. În dreptul lui Pleșu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În fața lui Creția apărea când și când, prizărit, câte un scriitor care lua semnătura dispărea și lăsa locul gol. Privirea lui Petru care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală neștiind pe ce anume să se așeze, îmi reapare periodic în minte. Era nedrept, era umilitor. (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)
1. Chiajna din Casa Mușatinilor – Simona Antonescu
2. Cronica barbară – Ana-Maria Negrilă
Simona Antonescu mizează pe un roman cu multe pagini, foarte bine documentat, cu o scriitură devenită brand în literatura română contemporană. Punctul forte al Simonei Antonescu este că scrie romane mari (la propriu și figurat) într-o perioadă în care editurile pretind autorilor să se limiteze la 300-350 de pagini.
Ana-Maria Negrilă preferă un text mai concis, dar impecabil documentat. Nici ea nu respectă canoanele editurilor. Abordează teme grele, mai puțin cunoscute, pe care le salvează prin cuvinte simplu apropiindu-și astfel cititorul. Istoria plictisitoare din manualele de istorie în cărțile Anei devine o poveste fascinată. Ana-Maria Negrilă este o prezență recentă (în 2021 a publicat primul roman istoric) în peisajul romanului istoric ( în trecut a abordat genul fantasy și SF), dar recuperează rapid prin talent și cultură.
Simona Antonescu și Ana-Maria Negrilă sunt autoarele mele preferate de ficțiune istorică.
3. Zvonuri despre sfârșitul lumii – Stelian Tănase
4. Pallady– Anca Vieru La ediția nr.48, decembrie 2023, a clubului de carte pe care îl moderez am avut-o invitata pe Anca Vieru.
5. Luchian – Veronica D. Niculescu
Două cărți cu temă comună, despre pictori, dar cu abordare complet diferită. Anca Vieru a scris un volum restrâns unde reușește să capteze personalitatea lui Pallady în ciuda surselor reduse. Pallady este biografia (romanțata) preferată din tot ce am citit din această colecție. Vezi aici interviu cu scriitoarea Anca Vieru.
Veronica D. Niculescu a creionat un Luchian apropiat sufletului meu. Mi-a amintit cum mi-au dat lacrimile în fața autoportretul de la MNAR. Aceeași emoție m-a încercat citindu-i biografia. Nici că se putea o alegere mai bună a celor de la Polirom. Doar sensibilitatea Veronicăi D. Niculescu putea să-l dezvăluie pe Ștefan Luchian cu atâta delicatețe și explozie de culoare.
6. Podul Diavolului – Radu Paraschivescu
La prima vedere pare un roman de vacanță, dar aluzia la Chaucer, fraza repetitivă, cele șase capitole despre poduri (care sunt 100% rodul imaginației autorului), etc contrazic. Cartea îi este dedicată lui Dan C. Mihăilescu. Podul Diavolului mi-a amintit de Radu Paraschivescu care a scris Fluturele negru. Fraza repetitivă pentru curioși: „Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde.”
7. Sufletul Lumii– Camelia Cavadia
8. Negustorul de antichități– Stelian Tănase club 2023
9. Cartea ielelor – Andrei Ruse Aparent, pare un volum scris de o persoană cu experiență vastă de viață, în realitate, când scria și făcea documentarea, autorul abia trecuse de 35 de ani. Să nu vă imaginați o scriitură complicată, din contra, e ușor citit, iar ca bonus înmagazinează în ea toată înțelepciunea lumii. De citit când curajul ți se prăbușește și tristețea îți dă târcoale.
10. Blestemul podului – Mădălina Tanasă a fost pentru mine provocarea anului 2023. Un roman istoric de debut, o recenzie exaltată ( vezi aici) din partea mea (acțiunea se petrece la câțiva kilometri de locul unde m-am născut) au generat un proiect atipic. Un turneu național cu o autoare la început de drum și eu un blogger literar despre care se spune că vede potențialul unei cărți. Un proiect care mi-a demonstrat că nu există nu se poate. Se poate dacă ai doza necesară de nebunie, dacă știi să te bucuri de oamenii pe care îi întâlnești, dacă treci cu eleganță peste momentele generate de stres și dacă atunci când crezi că nu poți, mai poți un pic.
Mi-am propus să nu fac doar un top al cărților citite. Industria cărții este mult mai mult. Lângă autor sunt oamenii mai puțini vizibili: editorii (nu aveți idee câte romane de debut au fost rafinate de acești oameni), traducătorii, cei care fac copertele (recunoaște de câte ori ai cumpărat o carte atras/ă de copertă?), oamenii din spatele evenimentelor de lansare și cei din umbră (o categorie care necesita un articol separat). Toți cei care au o doză masivă de nebunie și care să încăpăținează să nu părăsească această industrie pentru că iubesc cărțile mai mult decât se iubesc pe ei.
Top oameni din industria cărții:
• Traducătorii anului:
– Iulia Gorzo pentru Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr cartea care a reușit să mă vindece de Theodoros. Timp de doua luni după ce am citit romanul domnului Mircea Cărtărescu nu m-am mai putut apropia de ficțiune. Cetatea cucului din nori a rupt vraja lui Theodoros.
– Cristian Fulaș pentru traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”
Altădată mi-ai spus că traducătorul este agentul inconștient al Spiritului, că el este asemenea vântului care, purtând polenul, nu intră în jocul fecundării finale și nu poate fi văzut. De aceea traducătorul trebuie să fie întotdeauna o ființă resemnată. Petre Creția (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)
• Cea mai frumoasa copertă a anului 2023 Ochiul și lucrurile semnată Angela Rotaru. Sunt recunoscătoare pentru călătoria prin istoria artei oferită de detaliile alese de domnia sa pentru copertele Humanitas și Humanitas Fiction.
• Cel mai emoționant eveniment al anului 2023a fost (pentru mine) întâlnirea scriitoarei Camelia Cavadia cu cititorii. Așa ar trebui să arate lumea cărților și oamenii cărții.
• Reeditarea anului 2023 Jurnal esențial – Monica Lovinescu (împreună cu restul volumelor) și toate evenimentele care au adus/readus în atenția publicului pe această doamnă curajoasă.
Doi oameni ( Monica Lovinescu&Virgil Ierunca) restabilind „binele” împotriva unui întreg stat organizând răul.” Imre Toth -1982
• Postarea anului 2023 este textul scriitoarei și traducătoarei Veronica D. Niculescu. Nu numărul de like-uri m-a făcut să o menționez ci schimbarea generată de acestă postare. Un om sensibil, cu un text elegant, dar ferm, a reușit să facă mult mai vizibilă munca traducătorilor.
Dragă cititorule,
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa operei mele. Îmi permiți să fac un comentariu elementar și anume că libertatea de a scrie este strâns legată de libertatea de a citi fără ca lecturile să-ți fie selectate, verificate și cenzurate de vreo tagmă de preoți sau de o Comunitate Indignată? De când e definită o operă de artă de cei cărora nu le place? Valoarea artei constă în iubirea, nu ura pe care o generează. Iubirea este cea care face cărțile se dăinuie. Te rog, continuă să citești. (Salman Rushdie)
Mulțumesc tuturor autorilor, traducătorilor și oamenilor din industria cărții. Fără voi aș fi un om mult mai sărac.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
9. Un ritm constant al romanului. „Dezrădăcinații” începe bine, parcă prea bine ca scriitorul să poată menține ritmul, mi-am spus. Când credeam că nimic nu mă mai poate uimi, urmează partea a doua a romanului în care o paletă de personaje, excelent creionate, ne împărtășesc propria viziune despre dispariția Anei. Asta e partea cea mai strălucita a romanului, mi-am spus din nou. Mai mult nu se poate! Dar, spre încântarea mea și în partea a treia, Cătălin Ceaușoglu, reușește să păstreze ritmul. Finalul neașteptat (motivarea dispariției Anei), declarația de dragoste aproape șoptită, pe care un personaj o face României și reorientarea carierei, aceluiași personaj, din zonă televiziunii într-un domeniu nou, fac loc speranței. Limitată, dar suficientă astfel încât să devină o variantă de luat în calcul, atât pentru personaj, cât și pentru cititorii. „Capătul unei lumi poate fi foarte bine începutul alteia. Totul e să mergi mai departe.”
Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?
„
