Evaluarea nr.1
Oricine este angajat într-o companie știe că o dată pe an vin cei de la Medicina Muncii. Te supun unor evaluări medicale. Astăzi o să vorbesc despre evaluarea psihologică. Se făcea individual. Personalul medical se deplasa la sediul firmei. Întrai în biroul respectiv și stăteai de vorbă cu un specialist în domeniu. Habar nu am pe ce criteriu a fost făcută acea evaluare de care îmi voi aminti toată viața, în ordine alfabetică nu, pe departamente și servicii nu. Am intrat după o persoană pe care o știam după reputație. După salutările de rigoare d-ra psiholog uitându-se pe un tabel și apoi la mine mi-a spus:
– Înțeleg că manageriați departamentul Y d-nă X? Mi se adresa cu numele persoanei care tocmai ieșise.
– Nu, mă numesc Emilia Chebac și nu am funcție de conducere. Odată lămurite lucrurile au început întrebările din partea ei și răspunsurile din partea mea. La final m-a complimentat pentru un inel pe care îl purtam pe mână. Spunându-i de unde l-am cumpărat s-a instalat un climat mai relaxat care a depășit bariera profesionlă. Cum psihologii nu m-am speriat niciodată i-am spus cât de irelevante îmi par testele din reviste. I-am dat și un exemplu și am adaugat că am aceeși părere și despre testările psihologice. Mi-a spus că pe lângă testări sunt evaluate ticurile, limbajul trupului și alte coordonate ce definesc peronalitatea unui individ. Mă măsura din priviri. O vedeam că îi stă pe buze o întrebare, pe care a și pus-o:
– Nu-mi spuneți că persoana care tocmai a ieșit vă este șefă?
– Nu, lucrez la un alt departament. Am început să fiu atentă. Tatona terenul. Oare testa conduita mea vis-a-vis de colegi și superiori? Atât că eu nu prea fac confidențe la necunoscuți, iar nemulțumirile le rezerv unui cerc mai restrâns.
– De ce întrebați?
– Pentru că am inversat numele. In tabel sunteți una după alta. M-am lăsat înșelată de aparențe. D-na X am crezut că este economist, dar sincer răspunsurile nu s-au ridicat nici la nivelul unei persoane cu studii medii. Și conduce un departament? O cunoașteți? Alerta maximă, unde vrea să ajungă?
– N-am avut de-a face cu ea nici profesional, nici personal.
– Înțeleg, mi-a spus privindu-mă direct în ochi. Iar eu nu am putut să-i susțin mult timp privirea. E drept nu avusesem contact direct cu aceea persoană, dar mulți oameni din jurul meu se plângeau de comportamentul ei. Nu numai subalternii, chiar și omologii ei. La ședințele unde participa tensiona mereu atmosfera, avea reputația că este nefiresc de inflexibilă, iar ideele ei nu trebuiau niciodată combătute. Singurul meu contact cu ea era în lift. Nu vorbea cu mine eram prea „neînsemnată”. Își alegea interlocutorii din 2 categorii:
- Ori persoane din top management pe care îi ligușea la greu,
- Ori persoane din subordinea ei cărora le dădea directive de la prima oră.
Ori chestiile astea nu puteam să i le spun. A observat și am apreciat că nu a mai insistat.
– Pot să vă pun o întrebare?
De ce aveam oare senzația că discuția alunecase pe o pantă prea personală?
– Ce căutați în acest loc? Mai precis ce vă ține aici? Sincer nu vă integrați deloc.
– Mă tem că nu înțeleg prea bine?
– Înțelegeți. Și este un… compliment nu o luați ca pe un afront. De cât timp lucrați aici?
– Mulțumesc. De 8 ani.
– Totuși ce vă ține aici?
I-am explicat că am boală pe care îmi este greu să o gestionez într-un climat mai competitiv, dar tensionat. M-a privit.
– Un motiv foarte serios trebuie să recunosc. Mă repet, nu vă integrați deloc. Gândiți-vă că persoana care a fost înaintea dumneavoastră v-ar putea deveni șefă într-o zi. Nu că tipa asta are o fixație! E viața mea, unde vrea să ajungă? Ce nu pricepeam atunci era faptul că ea în câteva minute depistase o realitate care mie mi-a luat ani să o înțeleg.
– Văd că sunteți optimistă asta e bine și suficient de puternică să duceți în spate cu eleganță o boală care pe mulți i-ar doborâ și transforma în victime. Dar faptul că vă încăpățânați să rămăneți aici o să vă coste. Am evaluat multe persoane și știu ce vorbesc. Dacă vreodată se va termina prost aș vrea să vă amintiți un lucru. Nu competența va fi testată atunci ci faptul că sunteți diferită, că refuzați să vă afiliați unui grup majoritar. Ori dumneavoastră vă opuneți cu îndârjire. Vă spun asta pentru că mi-a făcut placere să vorbesc cu dumneavoastră. Plecați de aici, vă risipiți! Am ieșit. Bineînțeles atunci am luat-o personal.
Evaluarea nr. 2
Evaluarea nr.1 a fost înainte de „marea infuzie de resursă umană” trimisă de partidele de guvernare, de la director până la ultimul post în organigramă. Asta s-a reflectat și în calitatea firmelor care făceau controalele medicale. S-au modificat și procedurile. În rău bineințeles. Pe repede-nainte (credeți-mă este o expresie pe care o urăsc, dar aici se integrează perfect) și fără pic de intimitate. Cineva trebuia să ia niște bani: mulți si repede. Dacă înainte era respectată cât de cât o formalitate, acum se completa fișa psihologică la grămadă vreo 35-40 de persoane, bineînțeles toate cu aceleași răspunsuri. Oricum eram toți niște super eroi. Fără emoții, fără frici, fără traume. Din răspunsuri asta rezulta. Rutină. Aceleași întrebări an de an, aceleași răspunsuri an de an. Apoi așteptam încolonați să stăm de vorba cu cu d-na psiholog. Nu în privat, la grămadă de data asta. Așa că auzeam foarte des cuvântul stres ca răspuns la întrebarea ce problemă aveți, vă supăra ceva? Oare unde au dispărut toți super eroii din fișe? În fața mea erau persoane cu fețe îngrijorate, copleșite de griji care lucrau aici pentru că aveau rate la bancă, pentru că aveau copii la școală, pentru că aveau părinți cu pensii mici, sau Dumnezeu mai știe din ce motive. Oameni care au avut vise și au fost nevoiți să le ignore. Trebuiau să plătească facturi. Toată lumea folosea cuvântul stres, suprasolicitare, au fost și curajoși care au spus că noile schimbari sunt bune doar pentru „pelerinul politic” nu pentru oamenii care lucrează în sistem de ani de zile. Se derulau niște scenarii de viață prin fața mea. Din postura de observator am fost întreruptă de o ușă trântita cu forță, de un domn director politic care venise la evaluare. Care s-a băgat în fața mea, pentru că tocmai îmi venise rândul. Era grăbit, foarte grăbit. In tot acest timp și-a pus masca „uite cât de ocupat și important sunt eu”. Repede vă rog, nu am timp de pierdut. Mesajul pe care îl afișa „dacă lipsesc 5 minute, compania asta se prăbușește fără mine”. Deci, am prioritate! Vrând-nevrând am auzit tot. Așa am aflat cât este de stresat, cum nu doarme el gândindu-se la binele companie, că este copleșit de responsabilitati, că funcția asta este o pacoste la care nu poate renunța pentru că niște oameni depind de el. M-am gândit că nu îl ține nimeni și nimic. Dacă este atât de epuizat de ce nu alege un loc unde să se simtă comfortabil?! În momentul în care a plecat, d-na psiholog a avut un schimb scurt de priviri cu un alt medic. În frenezia lui „pentru binele companiei” nu a realizat că acea ușă trântită l-a supus unei expuneri disprețuitoare pentru cei din jur. Și am realizat brusc că din partea acelui psiholog s-a bucurat de cea mai joasă considerație. Cel puțin în intervalul de timp când eu am fost prezentă acolo. În sfarșit mi-a venit și mie randul. Pentru că el nu a avut decența să se scuze a făcut-o dna psiholog.
– Ce vă supăra, probleme?
– A, nici una. Totul este sub control, vă asigur că la noi totul este… minunat. Puteți observa câtă implicare și grijă există la cel mai înalt nivel.
– Observ, mi-a spus aranjând perfect un teanc de hârtii pe care îl avea în față. Atât că insista prea mult pe fiecare colț. Ridicându-și privirea m-a întrebat. Atunci ce vă face fericită? Trebuie să recunosc inteligentă mișcare. A trebuit să-i raspund, nu mă mai putea eschiva. Mi-a fost ușor pentru că în acel moment experimentam unul din cele mai frumoase momente din viața mea (nici o legatură cu jobul). Am vorbit vreo 5 minute. Îi explicam pentru că a cerut detalii. Îi urmăream expresia feței, era uluită.
-Aveți toată admirația mea doamna. Pentru ce faceți și pentru entuziasmul cu care mi-ați expus asta. Pot să va pun o întrebare? Ce vă ține aici? Nu cred că e locul de muncă potrivit pentru dumneavoastră. Știți ce cred? Că nu o să mai rezistați mult. Era prea mult, la exact 8 ani de la prima evaluare aceiași poveste. Și acum nu se m-ai punea problema că mă testa. Aveam un deja vu. 2 persoane de vârste diferite și același verdict. Acum n-am mai luat-o personal.
– Chiar ce mă reține aici? Ajunsă în birou mi-am facut un bilanț. După 16 ani pe care îi petrecusem aici nu mă reținea absolut nimic în afară de câteva persoane de care mă atașasem. Persoane care vor rămâne alături de mine și dacă plec. În rest eram captivă într-un sistem cu care nu mai aveam absolut nimic în comun.
M-am gândit că e timpul să acționez , să fac o schimbare. Se tot vehiculau liste cu concedieri colective. Trecusem de câteva ori prin asta și am rămas de fiecare dată. Cu un preț prea mare. Îmi doream să plec. Și s-a întâmplat. Cu data de 27 decembrie, asta pentru că cineva „ veghează la interesele acestei companii”. In nopțile de „veghe” un duh i-a șoptit că de sărbători e cel mai potrivit moment să faci concedieri. Și pentru mine chiar a fost. Pentru că de Crăciun magia lucreză, este momentul când se urzesc vise. Eram plecată din țară. La întoarcere am gasit pe birou decizia de concediere. Completată greșit. Adică nulă. Un proces pe care l-aș fi câștigat imediat. Pentru ce, ca să repet aceiași greșeală a III-a oară?
Mi-au răsunat în minte cuvintele acelei domnișoare psiholog. Plecați de aici! Vă spun asta pentru că mi-a făcut plăcere conversația cu dumneavoastră. Acum venise momentul să mă îndrept spre o altă direcție. Era momentul pentru un nou început, era momentul pentru ceva care să mă reprezinte, era momentul pentru oameni noi în viața mea, era momentul acela de care îmi fusese frică mereu. Era momentul să mă desprind definitiv!
