Recenzia nr. 3/7 – anul 2020 face parte din proiectul „Șapte recenzii pentru Șapte ani stranii. Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici, recenzia 2/7 aici.
,,Șapte ani stranii” – anul 2020
La începutul anului 2020, Mircea Cărtărescu scrie într-un caiet „cu o mirifică și sclipitoare copertă prerafaelită” care îl intimidează. În notele de jurnal, scriitorul menționează și un caiet cu fluturi, pictați în acuarelă, motiv pentru care îl consideră „de bun augur”. Când lumea se prăbușește, frumusețea supraviețuiește uneori pe o copertă de jurnal. Începe să țină, în paralel, două jurnale. Unul la care, noi cititorii, nu avem acces, poate cititorii din viitor vor fi mai norocoși, și altul destinat publicării.
La sfârșitul lui februarie notează „Abia aștept martie, cu primele drumuri”. De unde să-și imagineze că un virus pervers urma să dea peste cap planurile tuturor. Cu toate acestea, Mircea Cărtărescu a scris unele dintre cele mai lucide însemnări despre pandemie. Era deja un om singur, ruperea de viața socială nu l-a neliniștit ca pe cei care nu puteau funcționa decât în prezența altor persoane. Regretă că nu poate umbla pe urmele lui Borges în Buenos Aires, dar această părere de rău pălește în fața singurei dorințe care conta în acele zile, să rămână sănătos.
Pe plan psihic Mircea Cărtărescu, ca toți oamenii cu o bogată viață interioară, gestionează panica, nu se lasă agățat de scenarii apocaliptice, deși exista un motiv real de îngrijorare. Scriitorul are un sistem respirator cu probleme pentru că în copilărie a contactat bacilul care provoca tuberculoză. Din această cauză, în anotimpul rece, apar episoade când funcționează cu sănătatea pe avarie. În timpul ultimei pneumonii a tușit până și-a rupt o coastă. Cu un astfel de istoric, Coronavirusul nu are cum să te lase indiferent.
De parcă nu era de ajuns, pe lângă panica provocată de virus, omenirea mai are un test de trecut. „Dragostea nu cade niciodată” pare să țină de alte timpuri. Oamenii erau centrați pe supraviețuire și iubirea nu mai era o prioritate. Nu și în familia Cărtărescu. Ioana Nicolae preferă să meargă singură la cumpărături, decât să-și lase soțul să se expună coronavirusului. Pe măsură ce virusul devine normalitate, pierzând din inedit, pe scriitor, mai mult decât boala, îl teroriza teama că nu mai poate scrie. Iar pentru că are timp în exces, se uită prea des în oglinda și nu îi place ce vede. Diferența dintre oamenii obișnuiți și un scriitor este că el poate transformă inesteticul din viață banala în rânduri care te fac să asociezi bătrânețea cu un manuscris bizantin.
Ce citește Mircea Cărtărescu în pandemie (o lista foarte, foarte scurtă, lista integrală o găsiți în jurnal):
• „Prăvăliile de scorțișoară” – Bruno Schultz, despre autorul volumului de povestiri spune că „scrie literatură mare”.
• Deși „Veacul de singurătate este supremul plafon pictat” continuă cu „Toamna Patriarhului”.
• Recitește Salinger „De veghe în lanul cu secară”, „Nouă Povestiri”, „Franny & Zooey.
• Reia Evangheliile, Exodul, Leviticul.
• Scrierile postume ale lui Kafka „Kafka rămâne esențial, izolat și de neatins în direcția lui principală: oniricul ca poartă spre metafizic. Cu neputință de imitat, cu neputință de uitat” Inspirată de această însemnare citesc acum ,,Vizuina”. Franz Kafka este unic pentru Mircea Cărtărescu. Fericiți cititorii care și-au găsit „alesul”.
• Herodot – „Istorii” Voi reveni la Herodot în recenzia 4/7. Așa cum Thomas Mann i-a marcat destinul ca scriitor, cred că recitirea istoriilor i-au marcat personalitatea. A sădit în Domnia Sa o calitate rară.
• „Prințesa și anticarul” – Enzo Siciliano despre care notează în jurnal că este „Frumoasă, poetică, decadentă, minoră. Pasabilă în mod agreabil.”
• „Marele Gatsby”
• Deși încheie anul cu „Infernul” lui Dante, speranța transpare din ultimele însemnări ale anului 2020.
Publică „Creionul de tâmplărie” unde adună articole despre scris și scriitori.
În noiembrie începe „Theodoros”, la mijlocul lunii avea deja primele 10 pagini scrise. Mircea Cărtărescu purta în gând și în suflet această carte de multă vreme. Prima însemnare despre „Theodoros” am găsit-o în „Zen”, trimiterile continuă apoi și în „Un om care scrie”. Aceste note se întind pe parcursul a 11 ani (2011-2022). Nu a fost intenția scriitorului să creeze așteptări, dar asta a reușit, pentru că sinceritatea (din notele de jurnal) și calitatea („Theodoros” este o capodoperă) sunt două ingrediente care țintesc bine. Dacă se mai adaugă și timpul de așteptare programezi un fenomen literar.
Anul 2020 în familia Cărtărescu. Ioana scrie în biroul ei „mereu închisă de parcă ar fi camera unde timpul nu trece din «Great Expectation»”, Gabriel „tot ascultă o pălăvrăgeală continuă din telefon, cu care și mănâncă, și zace pe sofa, aceeași vorbărie a aceluiași ins care se pare că le știe pe toate.” „Doar eu nu exist, pentru că întotdeauna cel ce consemnează dispare: fotograful nu e în poza de grup.” Într-o zi, când face baie, simte ceva ca o „boabă de linte” pe burtă. Își pune ochelarii și face cunoștință pentru prima oară cu o căpușă. Ioana i-o extrage cu penseta, dar intrusa, deloc intimidată, „era vie și bine mersi pe brațul pensetei ”. Își revine cu greu după COVID – 19 și scrie mici poeme „ca niște țipete îndepărtate de păsări.” Lunile de vară vin cu anularea restricțiilor de călătorie. Pleacă în Bucegi, pentru „rododendroni roșu-întunecați, pe tulpinile lor aspre mărunte, ridicându-se până la coamele în ceață ale munților”, unde face fotografii cu Mihai și Sidonia. Merge la Sângeorz unde, conform jurnalului, întâlnește un tip ciudat. La sfârșitul lui august revine pe Facebook „abia aștept să fiu iar acolo, să ronțăi like-uri îi din traistă și «să-mi contabilizez succesurile»”. Se operează de deviație de septembrie „în condiții de film american cu doctori, diagnostice și spitale, la Regina Maria.” Moare Reghina, mama Ioanei Nicolae, femeia care a inspirat „Cartea Reghinei”. Dacă și tu ești un părinte care te învinovățești că nu gestionezi relația cu copilul tău, relaxează-te. Faci parte dintr-un club exclusivist. În 2020 până și Mircea Cărtărescu a avut o „ceartă-monstru” cu fiul său.
Pentru cititorii care nu au auzit strigătul de ajutor din „Solenoid”, în jurnalul ,,Șapte ani stranii” Mircea Cărtărescu declară public acest lucru. Ca cititoare, regret că nu mai sunt la modă jurnalele. Observ tot mai des un fenomen. Mesajul scriitorului este îngropat de părerile criticilor și cititorilor. Puterea deținută doar de una dintre părți se transformă în dictatură. Indiferent ce s-a spus sau ce se va spune despre romanele lui Mircea Cărtărescu, jurnalul este și va rămâne un martor.
Note de jurnal care mi-au atras atenția:
22 iulie „Capacității de a suferi nu i se dă nici o importanță, nu trebuie să existe suferințe, ele sunt de fapt demodate.”
Pe 9 decembrie este rugat să scrie un articol pentru „Dilema” care „să termine optimism anul ăsta dement.” „M-am străduit să găsesc grăuntele de bine pierdut în crăpătura podelei. N-am dat de el, așa c-am renunțat să scriu. Bine e doar că suntem alive and kicking. ”
10 decembrie „Un partid neo-legionar a pătruns nevăzut, necunoscut în Parlamentul României. Vechea nebunie, violență și teroare ar putea reveni după un deceniu și jumătate (cred) fără extremiști. Dar acum lumea însăși și-a ieșit din țâțâni și gura căscată a pământului scuipă monștrii, după monștri de toate orientările și culorile.”
Dacă în 2020, scriitorul Mircea Cărtărescu a pierdut o viață normală, premii și recunoaștere internațională, omul care a scris jurnalul a câștigat. Însemnările Domniei Sale dezvăluie o calitate greu de practicat. De aceea, recenzia 4/7 va fi despre o virtute care rămâne cea mai bună soluție într-o lume imperfectă.
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 4/7 – anul 2020
Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici, recenzia 2/7 – anul 2018 o găsiți aici.
Scriu pe emiliachebac.com și moderez „Clubul de carte Emilia Chebac”. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
