„Șapte ani stranii” – anul 2019
Recenzia nr. 2/7 – anul 2019 face parte din proiectul Șapte recenzii pentru ,,Șapte ani stranii”. Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici.
6 ianuarie Note de jurnal despre o petrecere, acasă la Mircea Cărtărescu, unde invitații și-au amintit de scriitorii mai în vârstă. În timp ce Mircea Cărtărescu îi enumera și le verifica pe Google vârsta, Emil Brumaru murea într-un spital din Iași la terapie intensivă. „Acum e un val de simpatie și admirație pentru el pe FB ca pentru nici un alt poet care s-a prăpădit vreodată. Nu știu dacă i-au arătat-o destul în timpul vieții – da, a fost mereu foarte cunoscut, dar asta e una și să-i arăți admirație e alta –, dar acum sunt revărsări de iubire stângace pentru bătrânul copil al cărui «Canțonier» e pe buzele tuturor”. Un moment de reflecție pentru cititorul care nu mai găsește timp să-și arate prețuirea pentru un scriitor în timpul vieții, dar are timp, după moartea lui, să scrie texte, să comenteze la postările celor care declară că l-au iubit, stimat și care au dormit cu cărțile lui sub pernă.
În februarie călătorește la Köln „pe un frig de crăpau pietrele și lemnele” pentru un mic festival „de buzunar”. Cum numele sonore chemate nu au venit, Aris Fioretos, organizatorul evenimentului, a fost nevoit să se mulțumească cu „un asezonament de inși din limbul «would be»”. De parcă nu era destul, Christian Kracht, un scriitor neamț din Los Angeles, „a dispărut însă aproape-nainte de-a apărea”. În jurnal, scriitorul dezertor apare ca un „un globe-trotter și-n viață, și în scris”, fan Pynchon cu „ j-de mii romane publicate”, cu un stil vestimentar imposibil de ignorat „îmbrăcat cu pe ce-a pus mâna dimineața” și arătând ca un „beatnic de la Pacific”. Recomand să vă opriți asupra descrierii lui Aris. Pare un personaj desprins dintr-un roman, unde mai pui că poartă numele unui zeu din Elada ales de un tată comunist.
Mircea Cărtărescu călătorește în Columbia însoțit de Ioana și Gabriel. Au de înfruntat nu doar distanța, ci și șocul termic. Pleacă din București de la un ger cumplit (februarie) și aterizează la Cartagena de Indias în plină vară caniculară. Când vede la ce hotel au camere rezervate, chipul polițistul de frontieră glisează de la ferocitate la zâmbet larg. Se pare că „numele hotelului făcea cât toate pașapoartele”, membrii familiei Cărtărescu erau turiști de lux. Columbia reprezintă ineditul prin vegetația luxuriantă, casele excesiv colorate „încărcate de tone de flori”, turiștii înarmați cu aparate foto, vânzătorii ambulanți, hotelul, curtea interioară și camerele care îi lasă fără suflare, micul dejun servit de personalul uleiat&apretat, mirosul intens al cafelei columbiene care le invadează dimineața livingul „a desenat un fel de aureole în jurul capetelor deodată hiperlucide”. „Fericirea neagră a caraibelor” îi amintește diaristului de „lumea pestriță și săracă a copilăriei”.
Pe o vreme incendiară, membrii familiei Cărtărescu merg să vadă casa lui García Márquez. Rătăcesc pe străzi pitorești, cu transpirația curgându-le generos pe fețe, Gabriel pierde uneori direcția și „își tot ciocnește marele sombrero de al meu”, dar nu se lasă distrași și înaintează cu dârzenie „printre biserici coloniale, prăvălii, turiști și vânzători de mărgele”, deși îi cam usturau tălpile de la atâta mers, pentru a constata la finalul expediției că locuința „aparține unui alt Márquez, o figură istorică locală”
Mircea Cărtărescu dă „j-de mii de interviuri”, nu ratează întâlnirea cu fotograful de vedete culturale care ,,mă pozează singur, cu familia și cu Santiago Gamboa în poziții cam embarasante, în fața aceluiași zid stacojiu”, are parte de un „mic triumf”, pe scena unui teatru din vremurile coloniale „cu galerii și loje aurite și plafon pictat” cu o sală ticsită de cititori care îi sorb cuvintele. În librăriile columbiene întâlnește oameni care îi iubesc cu adevărat cărțile. Interacționează cu admiratorii și semnează teancuri de cărți. Pe partea de promovare Columbia sta bine, peste tot standuri cu volume lui Mircea Cărtărescu bine amplasate, afișe și fotografii. În România, în nici o librărie nu există un colț Mircea Cărtărescu.
Este invitat „la un fel de serată literară într-un apartament privat, ca un salon literar din secolul al XIX-lea, oameni bogați, crema Bogotei, centrul vieții moderne și culturale” Așa i s-a spus, dar în notele de jurnal lucrurile se văd mai nuanțat. Un SUV enorm îi lasă într-o zonă privată cu paznici care poartă veste antiglonț și armele la vedere. Este condus într-un loc plin de oameni unde gazda îl invită să semneze în cartea de onoare. Își face loc cu mare greutate prin marea de bărbați și femei „de o eleganță bine etalată”. Pentru că este filmat în timp ce semnează, devine anxios și face prima gafă, greșește numele gazdei. Vine la el moderatorul, un scriitor cunoscut i se spune, dar lui Mircea Cărtărescu i ce pare mai degrabă „un bătrân comediant”, plin de bunăvoință, dar „cu un umor dubios” care îl ia după umăr și începe să îl prezinte în stânga și în dreapta. Are nevoie la baie, unde merge însoțit de gazda care îl ghidează prin „labirintul apartamentului sufocat de oameni”. Aglomerația îi provoacă un alt episod de neliniște și de aici „un nou moment tâmpit”. Se împiedică, pe întuneric, de „farfuria de tablă a câinelui care zboară până în celălalt perete.” Cu ultimele puteri revine pe podium unde moderatorul îi spune „ e foarte exclusivist aici” „nenumărați oameni incredibil de bogați nici nu visează să fie primiți vreodată, gazda e cea mai tare persoană din societatea înaltă din oraș”. Despre societatea exclusivistă Mircea Cărtărescu notează în jurnal „mulți inși par ieșiți de-a dreptul din Proust”.
27 februarie „Au trecut două săptămâni de-atunci și încă mai suntem puțin acolo. Ne-a plăcut mult în Columbia și ne-a deschis dorința de-a mai merge în locuri îndepărtate.”
24 aprilie primește rezultatele testului ADN. „Sunt destul de fuzzy firește, dar nu lipsite de interes.” Balcanic 54,9%, 36,1% este din Grecia și sudul Italiei. Grecii nu sunt balcanici? Înaintașii lui Mircea Cărtărescu au fost majoritari balcanici și levantini, dar exotismul este dat de restul de 10 procente: 7,8% baltic și 1,2% din Orientul Mijlociu. Rezultatele îl fac să viseze pe scriitor deoarece „baltic ” poate trimite, conform graficelor primite, la Finlanda și Polonia. „Mereu am presimțit un «polonez» în formula mea interioară, cum mereu m-am simțit grec și oriental (deși e posibil ca majoritatea sângelui meu să fie slav). Intuiția mea cea mai persistentă, că aș fi de prin stepele Rusiei – calmuc, kirghiz, naiba știe mai ce – nu se confirma.” Această însemnare m-a cam băgat în ceață. Am citit-o, recitit-o, dar tot confuză sunt. Confuză, dar curioasă, motiv pentru care am căutat pe net cum pot face un test ADN.
Un jurnalist care îl impresionează pe Mircea Cărtărescu
30 mai În Suedia, la Göteborg întâlnește un reporter TV, cu aspect african și trăsături atât de frumoase încât pentru câteva minute crede că este femeie. În timpul interviului, tânărul cu capul plin de codițe vopsite, dovedește nu doar că i-a citit cu mare atenție cartea, dar și că știa multe lucruri despre scriitor. „A fost o plăcere să conversez cu el” notează în jurnal Mircea Cărtărescu.
17 iunie Impresii despre trei zile la Roma, despre „un festival fără sens, prost organizat”, dar salvat de evenimentul principal de la Basilica Massenzio, de lângă Colosseum care a ieșit bine. „Scena e epatantă, ruinele bazilicii proiectează totul în grandios, iar sutele de spectatori pe scaune albe stau sub cerul liber într-un decor de arcuri și bolți antice prin care se vede luna.” Mircea Cărtărescu citește eseul despre clasici după lectura lui Alberto Manuel și face impresie bună. Însemnările despre „Cetatea eternă” nu le recomand celor care iubesc Roma, o să înnebuniți la propriu de dor și drag. „Pini și marmura canelată, iată visul meu roman, fără-ndoială scris în formula mea interioară, alături de amurgul ce-roșește canelurile cu dungi paralele de ambră”
În 2019 termină „Melancolia” Este cartea despre care mărturisește în jurnal „ e o carte delicată, poetică, în care fiecare cuvânt contează”, „e o carte din fire de păianjen”. „Melancolia e semnul izolării mele de lume, al însingurării tot mai mari din ultimii ani, ai sentimentului de «motherless child»”, „Melancolia rămâne cartea mea cea mai autobiografică.”
Publicare Solenoidului în Suedia dă avânt cronicilor „care vorbesc toate într-un delir entuziast despre roman și despre mine”. Cineva scrie „Solenoid nu e cartea anului, ci cartea începutului de secol” Toată această agitație îi jurul romanului îi induc lui Mircea Cărtărescu o stare de nervozitate. 23 mai „Sursa cea mai mare a neliniștii mele e acum succesul Solenoidului în Suedia, cronicile care spun că «a ridicat literatura la un nou nivel»”
De parcă nu era suficient, se mai se adaugă un nou motiv de neliniște. În țară, pentru că editura Humanitas dorește vânzări record la Bookfest, ca să se redreseze financiar, mizează pe „Melancolia”. Aceste așteptări pun presiune pe scriitor.
În timp ce lui Mircea Cărtărescu i se pretinde să livreze capodopere pe banda rulantă, cititorilor nu li se cere nimic. E drept, majoritatea vin la evenimente pentru că îi iubesc cărțile și îl prețuiesc, dar mai aterizează și câte unii direcționați de personajul cu cornițe care și-a băgat coada în aplicația Google Maps de pe telefonul lor.
Citind fragmentul de mai sus, mi-am amintit de „grupusculele fremătătoare” din „Frumoasele străine” Pentru cei care nu au citit cartea, grupuscule fremătătoare = studente românce (acțiunea se petrece în Franța) la tot soiul de facultăți, preocupate să vadă și să fie văzute, să ia autografe pe cartea ta cea mai ieftină dintre cele mai expuse sau pur și simplu pe o bucată de hârtie, și mai ales să se pozeze cu tine la sfârșit, după vorbăria inevitabilă pe care o suportaseră cu stoicism.”
Oamenii despre oameni
26 iunie „Ionuța (fiica scriitorului) face 32 de ani și e mai departe copilul bun și generos pe care-l știu de exact atâta vreme.”
Mama lui Mircea Cărtărescu împlinește 90 de ani. În notele de jurnal din 12 septembrie găsiți o tulburătoare declarație de dragoste a unui fiu pentru mama sa.
O însemnare plină de umor, peste care nu vreau să trec, este episodul cu renovarea casei. Dacă în literatura universală Mircea Cărtărescu este o forță, când vine vorba de zugravii și meșterii care îi invadează casa, scriitorul se confesează jurnalului. „Ni s-au zburătăcit pisicile terorizate de ciocănituri și bocănituri, ni s-au răsculat vecinii, a fost rău de noi și bine de concertul Lockheed.” Înainte să-l acuzați că a cedat fără luptă, e bine să știți că această categorie este temută în întreaga lume. Am citit, cu niște ani în urmă, într-o carte, o statistică a principaleler cauze de apariție a diabetului de tip 1. Îmi amintesc doar de cutremur și zugrăvirea locuinței, restul mi s-au șters din minte.
Despre jurnal Mircea Cărtărescu își scrie jurnalul de mână. Nu ține să aibă caiete scumpe, dar apreciază stilourile de bună calitate cum este faimosul „negru absolut” al lui Enrique cu care dă sute de autografe în Columbia „Dac-ar scrie și singur, numai pe el l-aș folosi.”
2019 a fost declarat „Anul cărții” în România. Ce s-a făcut știm cu toții. De fapt, 2019 a fost anul cărții lui Mircea Cărtărescu. „Solenoid” a fost recompensat cu două premii: Prix Millepages, Vincennes și Prix Transfuge, Paris.
În această recenzie m-am axat cu bună știință mai mult pe călătoriile lui Mircea Cărtărescu și aproape deloc pe lumea sa interioară pentru că știam ce an va urma.
Fără să bănuiască, însemnarea din 25 februarie avea să se dovedească vizionară pentru 2020 „Cea mai stupidă și mai distructivă – și mai deprimantă – formă de dependență imaginabilă e dependența de vești bune.”
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 3/7 – anul 2020
Prima recenzie 1/7 – anul 2018 o găsiți aici.
Scriu pe emiliachebac.com și moderez „Clubul de carte Emilia Chebac”. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
