Mircea Cărtărescu a scris prima însemnare în jurnal pe 17 septembrie 1973. Avea 17 ani și nu-și imagina atunci că avea să devină cel mai lung jurnal (integral scris de mână) al unui scriitor român. Peste două luni, în septembrie 2025, jurnalul lui Mircea Cărtărescu va împlini 52 de ani.
La Editura Humanitas au apărut, până acum, cinci jurnale:
• „Jurnal I” (1990 – 1996)
• „Jurnal II” (1997 – 2003)
• „Zen” (2004 – 2010)
• „Un om care scrie” (2011 – 2017)
• „Șapte ani stranii” (2018 – 2024)
Am aflat, dintr-o notă de jurnal, că editura Humanitas are în plan publicarea jurnalului din perioada adolescenței. Sper să se concretizeze cât mai curând acest proiect.
Ultimul jurnal apărut „Șapte ani stranii” stă sub semnul cifrei șapte. Titlul și numărul anilor m-au inspirat să fac o recenzie tot sub semnul lui șapte. O recenzie pentru fiecare an. Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii”.
„Șapte ani stranii” – anul 2018
Deși centrul vieții lui Mircea Cărtărescu este scrisul, iar ponderea cea mai mare a paginilor din acest jurnal este dedicată notelor despre cum&ce scrie, impresii despre cărțile citite, însemnări despre adoratul Kafka „sunt fericit și mai răsplătit ca oricând citind Kafka”, cele mai emoționante fragmente, deși mai reduse ca întindere sunt dedicate fiului, soției, părinților, puținilor prieteni și pisicilor. Mircea Cărtărescu își tratează cu aceeași seriozitate misiunea de scriitor precum și rolul de tată, soț, fiu și prieten.
5 martie „Gabriel are 15 ani și nu (prea) mai e chiar puișor…” „are una dintre cele mai scăzute stime de sine din câte sunt cu putință. Până și succesele îl deprimă.”
27 decembrie notă pentru Gabriel „Nici nu știu ce să-ți urez, în afară de ce-ți dorește, cu un cuvânt învechit, sufletul meu, prieten sincer al sufletului tău: sănătate, seninătate, luciditate. În rest, te rog să te servești cu ce-ți priește din bufetul precar al lumii noastre.”
Pentru că îi aduc bucurie, Mircea Cărtărescu își menționază pisicile în jurnal. Preferata pare să fie Cindy. Iubitorii de pisici vor iubi paginile cu însemnări din 28 iulie dedicate pisoilor mușchetari „doi blegi, doi insurgenți, între care unul mi-a inspirat un respect așa de mare, că o să-i pun numele Cassandra. ”
Mi-a plăcut grozav această abordare în jurnal, în care pisicile sunt consemnate cu nume, dar alege anonimatul pentru cei care îl critică și discreditează, deși le taxează derapajele. Astfel, peste 50 ani, puterea detractorilor se va estompa, pe când Cindy ca continua să seducă cititorii.
În „Șapte ani stranii” am găsit câteva declarații de dragoste superbe făcute de Mircea Cărtărescu soției sale, Ioana Nicolaie. Dar cum aceste însemnări apar în anii următori, voi reveni mai pe larg într-o recenzie viitoare. Prețuiesc nespus oamenii care își ocrotesc iubirea.
O constantă, pe care nu ai cum să o ignori, în jurnalul lui Mircea Cărtărescu este singurătatea omului înconjurat de o mare de oameni.
Anul 2018 vine cu două premii importante
1. Premiul „Thomas Mann” pentru literatură, Lübeck
Pe 19 noiembrie scrie în jurnal despre ceremonia Premiului „Thomas Mann”. Nu vă lăsați înșelați de modestia cu care Mircea Cărtărescu mută zona de interes, de la discursul său, la Michael Krüger. A fost onorat că scriitorul german, deși era foarte bolnav, a venit special să citească discursul lui în limba germană. Apar apoi însemnări cu puternic impact emoțional! După momentul oficial, proaspătul premiat, Inger și soțul ei s-au „îmbrățișat ca nebunii ” (când oare, tu cititorule, te-ai îmbrățișat ultima data ca nebunul cu un prieten?) „Ioana face poze și îi înveselește pe toți”. Aude cum cineva îi spune soției „ai cel mai frumos zâmbet ”, motiv pentru Inger îi spună: „Michael Krüger te-a pupat de cinci ori când și-a luat la revedere, iar pe mine doar de două!
Discursul de primire al Premiului „Thomas Mann”, îl găsiți integral în „Creionul de tâmplărie”.
Ce a însemnat Thomas Mann pentru Mircea Cărtărescu? Avea 17 ani când într-o dimineață de primăvară merge la biblioteca din cartier unde are parte de o experiență memorabilă. Clădirea bibliotecii, pusă pe roți, tocmai era mutată pentru ca șoseaua să poată fi lărgită. În acea zi Mircea Cărtărescu împrumută de la „biblioteca mișcătoare” Doctor Faustus. Se identifică cu Adrian Leverkühn, iar „Până la sfârșitul anului școlar am fost Adrian Leverkühn rătăcit în București”. Recitește Doctor Faustus de mai multe ori, dar lectura care îi clarifică mesajul cărții se petrece pe la 40 de ani. Doctor Faustus „avea să se infiltreze în codul meu genetic și să mă ajute să-mi realizez destinul de scriitor” mărturisește Mircea Cărtărescu în discursul său.
Pe cei doi îi scriitori îi despart multe lucruri, dar îi unește pasiunea pentru scris și convingerea că frică în fața regimurilor totalitare lasă democrația să piară.
Cum se vede în „Șapte ani stranii” situația politică din România. 2018 este un an al protestelor. La sfârșitul lui ianuarie, pe un ger cumplit, echipat „cu o căciulă rusească uriașă ”, Mircea Cărtărescu este unul dintre cei 80 000 de oameni care nu vor și nu pot să închidă ochii la derapajele oamenilor politici. În iunie participă iarăși la manifestații, notând în jurnal cu amărăciune „Curcubeul pe care l-am văzut ieri, splendid arcuit peste cartier, a fost schilod de ultima lui culoare, speranța.” Pe 10 august se alătură din nou protestatarilor din Piața Victoriei. „Nu strig «M..e PSD», dar sunt în piață alături și de ei, și de ceilalți.” Mircea Cărtărescu, autorul „Levantului” , „Orbitorului”, „Solenoidului” și al lui „Theodoros”, se dezice astfel de limbajul folosit de către torționari în închisorile comuniste.
Dacă tot am menționat torționarii îi leg de o însemnare din 18 iulie în care caii sunt „la fel de mândri și neîmblânziți” ca deținuții politici și „frumoși ca lumea platonică a ideilor”.
2. Primește și Premiul internațional Formentor, Mallorca. Discursul îl găsiți integral în „Creionul de tâmplărie”
Relația lui Mircea Cărtărescu cu fotografii 8 octombrie ,,Am muncit la Formentor ca un sclav pe plantații.” Celebritatea vine la pachet nu doar cu premii, ci și cu obligații. Mircea Cărtărescu este răbdător, onorează interviurile care îi sunt stabilite de organizatori într-un ritm infernal, participă la ședințe foto, dar uneori i se pretind lucruri care îl fac să se răzvrătească. Un fotograf specializat în poze de laureați Nobel „m-a scos din minți cu pretenția să mă fotografieze la closet, chiar așezat pe tron cu nădragii-n vine – nu pun de la mine, honest! –, fie la piscină, bălăcindu-ne amândoi ca doi prunci fericiți.” Asta nu e tot, urmează episodul nr. 2 la Bilbao unde „unul vrea să-mi dea joben, eșarfă și baston. Refuz generoasa oferă. Atunci mă duce sub un cap de rinocer înșurubat într-un perete și mă pozează.” Cum poți să-i ceri unui om sensibil&timid ca Mircea Cărtărescu așa ceva? Viziuni ciudate ale domnilor fotografi puteți găsiți și în jurnalul „Un om care scrie”.
Exercițiu de toleranță cu Mircea Cărtărescu
Vă las pe voi să descoperiți ce a citit Mircea Cărtărescu în 2018, dar nu pot să trec peste respectul cu care se raportează la Proust, deși nu este un admirator al lui. Îi recunoaște meritele și îl menționează des în jurnal. Ce frumoasă lecție de toleranță, un scriitor care știe să-și dreseze orgoliul atunci când vorbește despre un scriitor care nu-i mai stârnește interesul (nu este interesat să-l recitească), ce detașare superbă de lumea asta în care doar extremele sunt acceptate. Aprecierea lui Proust este o invitație pentru cititorii extremiști, care țin să-și impună agresiv doar propria părere, să exerseze toleranța.
Lumea literară și cititorii
În 2018 îl doare lipsa ecourilor din partea lumii literare românești. Este o respingere nuanțată. Unii îl invidiază în tăcere, alții, mai activi, se întrec în campanii de calomniere. În timp ce unii cititorii din România încă se mai gândesc dacă Mircea Cărtărescu merită sau nu atenția lor, Enrique îi spune exaltat „Alberto Manguel îți iubește cărțile, în ultimii trei ani te-a propus constant pentru P.N”, J. M. Coetzee vrea să-l cunoască, Argentina este la picioarele lui, America Latină suferă de „febra Cărtărescu”, iar în Spania ,,Solenoid” a devenit o carte cult.
Mircea Cărtărescu și obsesia pentru fluturi
În „Șapte ani stranii” fluturii își fac simțită prezența sub forma un craniu de porțelan alb ornamentat cu fluturi colorați, primit în dar de la Enrique, și a unei cămăși cu fluturi cumpărată de la Bigotti. Obsesia pentru fluturi i s-a furișat când a citit „Doctor Faustus”.
Sunt convinsă că undeva în lume, acum când scriu aceste rânduri, cineva învață limba română ca să-i poată citi cărțile. Un cititor din Spania, citind Solenoid, se va îndrăgosti de România, țara în care Mircea Cărtărescu face anticamera la o instituție care refuză să-i recunoască meritele. Dar pentru cititori aceste evaluări strâmbe nu contează, contează doar cărțile lui pe care le citesc, le recitesc și pe care le vor purta în suflet întreaga viață.
Șapte recenzii pentru „Șapte ani stranii” va continua cu recenzia 2/7 – anul 2019.
Scriu pe emiliachebac.com și moderez „Clubul de carte Emilia Chebac”. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
