Titlul romanului „Clara citește Proust” (găsiți cartea aici) te duce cu gândul la o intelectuală rasată, dar eroina lui Stephane Carlier este coafeză la un salon din Chalon, un orășel din Saône-et-Loire. Cum a ajuns o fată de doar 23 de ani la această performanță? Vă invit să pătrundem, alături de Clara, în lumea lui Proust.
În prima parte a romanului, Cindy Salon, nu se întâmplă nimic spectaculos în viața Clarei, până într-o zi când un client uită la salon o carte din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust.
Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește, observă o pagină cu colțul de sus îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. „Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.”
Partea a II-a, Marcel este, de departe, preferata mea. Timp de câteva luni, Clara nu este interesată de romanul uitat la salon, abandonându-l în bibliotecă în compania unor titluri scandalos de jenante. Într-o duminică de martie, fiind singură acasă, din plictiseală deschide cartea. Cum nu este deloc impresionată de textul cărții „tipul asta are o problemă, trebuie să se caute”, o închide și o aruncă. Și totuși, stările de confuzie ale autorului le-a experimentat și ea, motiv pentru care e decisă să-i mai dea o șansa lui Proust. Redeschide cartea și când se oprește din citit vede că este ora unu noaptea.
Astăzi a început să citească o carte scrisă în urmă cu peste 100 de ani de către un bărbat care nu s-a dat niciodată jos din pat, o carte cu fraze interminabile despre care ea simte, dintr-un motiv care îi scapă din nou, că o va face mai puternică.
Proust, tipul cu probleme, intră cu pași ușori, dar siguri în viața Clarei bulversând-o total. În autobuz, în drum spre salon, dă peste un pasaj atât de captivant încât ratează coborârea (tema madlenei). Aflată în vizita la părinți se preface bolnavă ca să poată citi, discuțiile cu iubitul încep să o plictisească, iar treburile casnice devin o corvoadă. Este atât de absorbită de Proust, încât va tunde o clientă fidelă, mult mai scurt ca de obicei. Patroana salonului, doamna Habib, o sfătuiește să nu mai discute cu clientele despre Proust pentru că ori le complexează, ori le plictisește. Cu fiecare pagină citită, lumea lui Proust capătă putere și domină lumea Clarei.
Această carte cere un anume angajament, creează o relație atât de puternică, exclusivă cu cititorul ei, încât acesta din urmă poate avea cu ușurință impresia că toți din jurul lui s-au coalizat pentru a-i strica plăcerea.
Până la întâlnirea cu Proust, niciodată, Clara nu mai citise atât de mult. Parcurge câte 30 de pagini pe zi (o performanță pentru o persoană activă), subliniază acolo unde dă peste un pasaj care o impresionează, adaugă o inimioară când se topește după un citat. Călătoria Clarei în lumea lui Proust durează deja de peste nouă luni, de aceea își notează impresiile de lectură într-un caiet roz. Pune pe contul de Instagram o fotografie cu cartea, dar este dezamăgită de reacția urmăritorilor. Primește doar 10 like-uri, spre deosebire de cea mai populară fotografia a ei, cu motanul care a avut 193 like-uri. Cu sau fără aprecieri, Clara știe că „Timpul petrecut citind Proust este timp câștigat, furat de inteligență și nu de la ea.”
Dacă oamenii de pe Instagram sunt imuni la „farmecele” lui Proust, la salon o cunoaște pe Claudie Hansen. În timp ce-i aranja părul, clienta vede pe etajera postului de lucru „La umbra fetelor în floare”. „Cartea asta mi-a salvat viața” exclamă Claudie, iar Clara bucuroasă să cunoască, în sfârșit, pe cineva pasionat de Proust simte că nimic nu o va opri să ducă până la capăt seria „În căutarea timpului pierdut”.
Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat paginii întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură eram salvată.
De ce nu se simțea Claudie acceptată? Pentru că nu este ceea ce pare, nu spun mai mult ca să nu vă răpesc plăcerea lecturii. Claudie decretează ca vocea Clarei este „ca parfumul de păducel” și îi propune un proiect. Să citească Proust, de 3 ori pe săptămanâ, doamnei Renaud.
Partea a III-a a romanului reprezintă transformarea Clarei. Marea schimbare, în viața Clarei, se va produce la un festival de vară. Dacă vă închipuiți că, prin lectura unor fragmente din Proust, Clara va cunoaște celebritatea peste noapte o să va dezamăgesc. Lumea nu se înghesuie deloc să o asculte, doar un trecător, care nu se oprește nici el, o încurajează din mers „Ca să-l citești pe Proust pe stradă, trebuie să ai cojones!”
Clara citește unele fraze și de 5 ori ca să le înțeleagă. Dacă în trecut, faptul că nu pricepea de prima dată un fragment o enerva, acum din contra îi face plăcere. Adoră ritmul pe care îl impune Proust „lentoare și vigilență, relaxare și concentrare.” Când închide ochii înainte să adoarmă vede flori. Visele Clarei sunt atât de influențate de proza lui Proust, încât lumea ei se colorează intens.
Se hotărăște să rămână acasă, unde redeschide Guermantes, iar Marcel își face din nou apariția. Inteligența lui luminoasă, finețea revin, se întreabă cum s-a putut descurca fără el și începe să citească cu aviditate. Aceste pagini au o putere consolatoare echivalentă sau chiar superioară celei a soarelui sau a ciocolatei, și ea parcurge 150 de pagini în trei zile.
Întoarsă în dormitor, îndreaptă pernele, se așază în pat, își ia sacoșa de unde scoate „La umbra fetelor în floare.” În clipa aceea, îi scapă un oftat lung de plăcere.
Citind aceste pagini, s-a întâmplat ceva puțin magic care, pentru prima dată, a făcut-o să creadă că romanele ar putea fi mai bune decât viața.
Marcel nu are egal în a-și îmbărbăta cititorul părăsit.
De ce mi-a plăcut „Clara citește Proust”:
• Este o carte despre puterea lecturii. Romanul este un omagiu cărților, dar mai presus de toate este un omagiu adus lui Proust.
• Să citești Proust poate fi chinuitor, dar dacă perseverezi o lume la care puțini au acces ți se dezvăluie. Cine se împrietenește cu Proust, îl va purta în suflet întreaga viață. Iar când lumea reală se clătina e suficient să deschizi „În căutarea timpului pierdut ” – o carte scrisă în singurătate care alungă singurătatea – și simți cum prinzi curaj.
• Suntem programați să credem că doar ambiția contează. Acum când totul se uzează moral atât de rapid, când răbdarea este limitată, în compania romanul lui Stephane Carlier, cititorul capătă o altă perspectivă asupra renunțării. Uneori, în viața marile și profundele schimbări vin și de la acțiuni cu impact mic, ignorate de cei din jur.
• Este o carte care te îndeamnă să nu abandonezi, nici pasiunile și nici curajul de a trăi altfel. Nu contează că preferi Proust, Dostoievski sau oricare alt autor pus la index de dictatura cărților care promovează nimicul. Hitler și acoliții lui ardeau marile cărți. Astăzi există o altă modalitate, mai puțin malefică, de a ignora marii autori, dar la fel de periculoasă pentru creierele tinere. Se numește ignoranță.
Închei acest articol povestind despre întâlnirea mea cu Proust. Fără prea multe detalii pentru a nu transforma această recenzie în Emilia citește Proust (citit integral în pandemie) în loc de „Clara citește Proust”. Curioșii pot găsi pe Instagram un hastag dedicat lui Proust (aici) și pe Facebook (aici).
Țin să vă avertizez că este o recenzie nesimțit de subiectivă. Am o pasiune smintită pentru Proust, motiv pentru care m-am regăsit în multe dintre trăirile Clarei. Spre deosebire de ea, nu pot spune că Proust mi-a schimbat viața, dar cu siguranță mi-a salvat-o. Fac insulină de peste 27 de ani. Când a debutat pandemia, de fiecare dată când deschideam televizorul sau intram pe conturile mele de Social Media, pe lista decedaților, invariabil, primele locuri erau deținute de diabetici. Proust a apărut în viața mea în momentul în care panica cucerea și ultima redută a rațiunii. Sensibilul Marcel nu a eradicat virusul, dar i-a anihilat (în cazul meu) forța. Așa că, timp de 8 luni cât Emilia a citit Proust, virusul malefic a făcut anticameră, încercând fără succes, să se infiltreze în viața ei.
Nu a reușit, dovada că astăzi, scrie acest articol-omagiu pentru Marcel Proust, omul care a excelat, ca nimeni altul, în arta de a transforma fragilitatea în putere.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
