Vizitele mele la Memorialul Durerii

f0
Cortegiul Sacrificaților sculptor Aurel Vlad

De ce simt că trebuie să scriu despre vizitele mele la Memorialul Durerii? Ce mă atrage la acest subiect? Pentru că mă doare, mă doare când văd oameni nepăsători la atâta risipă de personalitate, talent, cultură și șansă.

Când am ajuns, pentru prima dată, la Muzeul Sighet aveam suficiente lecturi în spate să știu exact unde merg. Îmi imaginam că nu va fi vesel, dar eram pregătită. Am scris acest articol pentru că se știe ori prea puțin de acest muzeu ori este ignorat cu bună știință. Oamenii spun că este prea multă suferință și nu pot suporta. Poate ca au dreptate. Poate, numai că dacă îți cumperi în felul asta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor destul de tulbure.

În Maramureș am ajuns prima oară la o tabară de iconografie. 10 zile. Cazarea la  pensiune. La început am crezut că intră și Muzeul de la Sighet în program. După terminarea orelelor nimeni nu mai avea chef de așa ceva. Dacă stau bine să mă gândesc restul cursanților erau genul care preferau plimbările în natură. Între natură și Sighet… am ales Sighetul. Am hotărât ca eu, fiica mea și soțul (care oricum nu participa la cursuri) să ajungem la muzeu. L-am întrebat pe proprietarul pensiunii dacă merită văzut? Cum să nu, e istoria noastră, dar cred că ar trebui să  vă rezervați o zi. Nu e suficientă o după amiază.

f1
Muzeul Sighet – exterior

Prima vizită. Am plecat a 2-a zi dimineață. Când am ajuns căldură devenise înăbușitoare. Chiar mă întrebam cum o să rezist. Dar am văzut zidul închisorii și deodată am avut impresia că s-a răcit brusc. Am intrat. M-am mai relaxat, dar senzația de frig nu a dispărut. La intrare o încăpere banală de unde puteai cumpără bilete și cărți. Am lăsat cărțile, eram nerăbdătoare să intru. Într-un colț al camerei câteva rucsacuri trântite pe jos de un grup de americani. Foarte tineri. Probabil studenți interesați pentru un proiect despre Memorialul Durerii. Unul singur făcea notă discordantă. Mi-a atras atenția râsul foarte puternic. Am considerat că săvârșește o impietate, că insultă suferință consumată acolo. Nu înțelegeam, în acel moment, că era doar teribil de speriat și emoționat. Mi-am spus că e un american tipic, adică ignorant. I-am lăsăt acolo și am intrat…

Într-un loc unde  umanitatea dispăruse complet:

  • unde comuniștii au închis elitele politice și religioase ale acestei țări. Figuri importante ale Romaniei interbelice au murit aici Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu, Ion Camarășescu. Aici s-a sinucis Dinu Brătianu. Aici au fost închiși Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Arlette Coposu, Ilie Lazăr. Renuț să mai adaug nume. În încercarea de a nu comite erori am citit despre decesul fiecăruia în parte. E inuman ce au pățit acești oameni. Mă opresc la Ilie Lazar,
  • după 1948 este transformată în închisoare pentru elevii, studenții și țăranii din Maramureș care au avut curajul să se opună regimului comunist,
  • în noaptea de 5-6 mai 1950 (cea mai neagră noapte) au fost aduși aici peste 100 de demnitari din toate zonele țării, foști miniștri, politicieni, academicieni, economiști, jurnaliști, istorici și ofițeri,
  • locul unde au fost închiși oameni de peste 60 de ani, unul chiar de 93, condamnați la pedepse grele, iar unii au fost închiși fără proces.

Nu știu cât a înțeles fiica mea din această vizită. Făcusem o convenție cu soțul meu. Dacă se plictisește să plece cu ea într-un loc mai atractiv pentru un copil de 12 ani. A rezistat. Concluzia la care a ajuns după ce a citit despre tratamentul aplicat deținuților politici. „Au fost foarte răi, se comportau ca animalele!” La fel crede și astazi la 16 ani.

f2
Curtea interioară – Spaţiul de reculegere şi rugăciune

În timp ce ne îndreptam spre Spaţiul de reculegere şi rugăciune, am trecut pe lângă pereții rampei de coborâre unde sunt gravate, în andezit fumuriu, numele a mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Doar cele care au putut fi descoperite. În realitate sunt mult mai multe. L-am revăzut pe americanul care râdea în hohote. Acum plângea cu fața spre plăcile inscripționate. Mă gândeam că este impresionat de numarul copleșitor de victime. L-am urmărit cu privirea. Și-a strigat unul din prieteni și i-a aratat un… nume. I found him. He is here. Cred că avea ascendență românească. Provenea dintr-o familie care a avut curaj până la capat, îndiferent de consecințe. O familie care scrisese istorie cu sânge pentru România. Acest om străbătuse oceanul să găsesca un nume. Iar mie mi-a fost rușine. Îmi cer scuze public pentru eticheta de american ignorant.

f3
I found him. He is here.

A 2-a oară am ajuns în Maramureș într-o excursie de studii (făceam a 2-a facultate). Iarăși Muzeul de la Sighet nu-și găsise loc în program. S-a preferat o plimbare cu Mocanița. Nu m-am dus. Împreună cu o colegă am ajuns din nou la Sighet. Aveam senzația că mai sunt multe de văzut. Colega mea, pasionată de istorie, a fost un ghid excelent. Emoțional am fost la fel de afectată. Acum am fost mai aplecată asupra rezistenței anticomuniste din munți (Sala 46). Asupra grupărilor de partizani din munții Fagăraș, Banat, Vrancea, Bucovina, Dobrogea, Apuseni. Au rezistat din 1944 până în 1962 când au fost înfrânți. În tot acest timp, romanii au crezut în aceste grupuri de rezistență care au menținut vie speranța, au ținut conștiința națională trează, au impresionat prin curaj și onoare. Nu toți avem stofă de eroi, dar măcar am putea să le cinstim memoria.

Pentru iubitorii de topuri. În 1998 Consiliul Europei așează ,,Memorialul Durerii” de la Sighet printre cele mai importante locuri de păstrare a memoriei din Europa alături de:

  • Memorialul de la Auschwitz
  • Memorialul Păcii din Normandia

În legatură cu Omul care mi-a recomandat muzeul de la Sighet. Are o pensiune pe care o deține împreună cu familia. O familie cu 2 fete și un nepoțel. Asta mi-a inspirat armonia și dragostea dintre ei. De fapt, are un singur copil, o fiică, ultimii doi sunt luați în plasament. M. fata de 15 ani a rămas în familie după ce a făcut practica de vară la pensiune (era elevă la un liceu de turism și alimentație). În toamnă când a trebuit să se întoarcă acasă (provine dintr-o familie dezorganizată și foarte săracă) nu a mai vrut, a spus că rămâne în continuare să muncească acolo, dar ea acasă nu se mai duce. Nu se mai putea întoarce într-un loc unde nu avea parte de iubire. Și a rămas. A., băiețelul, a fost luat din spital când avea 1 an, unde a fost abandonat de familie. Nu a fost ales pentru frumusețe sau inteligență. Nu aveau cum să vadă asta. Când l-au luat era subnutrit, nu putea să stea nici în fund. Asta nu a contat. Între timp A. a făcut 3 ani. S-a dovedit a fi inteligent, frumos și vesel. Atât de comunicativ cu turiștii încât pe undeva am vag sentimentul că a crescut considerabil cota pensiunii.

În vara acelui an, 2013 eu m-am îndragostit fără scăpare de Maramureș. Când cineva îmi povestește de noblețea sufletească a oamenilor din acest loc am în minte această familie. Care a înfiat 2 copii și nu și-a pus niciodată întrebarea pe care o aud atât de des în jurul meu. „Știi pe cine aduci în casă?” Poate că nu au știut, dar cu siguranța au știut că e creștineste să ajuți, mai ales atunci atunci când este nevoie. Ori poate am eu o problemă? Nu cred, bunica mea a înfiat și ea un copil, care nu a fost niciodată o problemă, din contra unchiul meu a fost unul din cei mai buni și charismatici oameni pe care i-am cunoscut. Hipnotiza pe toți cu personalitatea lui.

f4

În spatele fiecărei fotografii stă un om, în spatele fiecărui om un destin. Fiecare destin ar merita o carte, unii chiar mai multe.

Nu treceți pe lângă Sighet nepăsători. Se impune nu o vizită ci vizite la Memorialul Durerii. Dacă este să găsim ceva bun în acest ocean de suferință, este ca noi cei de astăzi să ne regăsim demnitatea. Pentru că una este să te raportezi ca român la astfel de oameni și alta este să te raportezi la non-valorile de astăzi (clasa politică).

Mai multe despre informații despre Memorialul Durerii găsiți aici.

Credit foto: Memorialul Durerii

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

 

În lipsa unui acord scris, pot fi preluate maxim 500 de caractere din acest text, fără a depăşi jumătate din articol. Este obligatorie citarea sursei emiliachebac.com, cu link către site, în primul paragraf, și cu precizarea „Citiţi integral pe emiliachebac.com”, cu link, la finalul paragrafului.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Accept Politica de Confidențialitate.