Love story 1

Love story va fi o proză scurtă. O poveste care se va întinde pe parcursul a 4 articole:

• Articolul 1 Maria – descrierea personajului feminin,
• Articolul 2 Victor – descrierea personajului masculin,
• Articolul 3 povestea lor de dragoste,
• Articolul 4 încheierea.

Bazele acestei povești au fost puse la un curs de scriere creativă unde a trebuit să creionez niște personaje. Atât că eu am continuat cu povestea de iubire și finalul. Totul a rămas într-un caiet. Zilele astea asist la schimbarea unui om. În Romania zilelor noastre, un om alege o altă destinație în viață decât cea cu care era obișnuit. S-a întors de la a avea (și avea din abundență) la a fi. Acest fapt este din ce în ce mai vizibil. Mulți spun că poate face asta pentru că are bani. Eu cred că face asta pentru că mai întâi este om și pe urmă că are bani. Normal că banii îl ajută, atât că banii fără umanitate nu prea au efect. Un astfel de om m-a făcut să am curaj să pun povestea scrisă, cu ceva timp în urmă, pe blog. Mult timp am crezut că un astfel de final ar rămâne în zona ficțiunii. Acest om m-a convins că, în România de azi, pot exista și excepții.

Love story 1

Maria are 34 de ani.  Este subțire și nu foarte înaltă. Privind-o ai zice că a făcut gimnastică. Se vede asta în musculatură bine întreținută, în relaxarea din mișcări și mai ales în rezistența la efort. Greșit are doar gene bune, merge mult pe jos, iar treburile casnice și le face singură. Nu este propriu zis o frumusețe, dar oamenii nu observă asta când sunt în preajma ei. Admiră pielea fină, ochii albaștrii, privirea directă și faptul că este altfel. Atitudinea ei o face atât de specială, iar faptul că nu este conștientă de asta îi conferă un farmec aparte. Asta pentru finii cunoscători, pentru restul nu este decât o persoană inabordabilă cu nasul pe sus.

Trăiește în București, într-un apartament mic pe Dacia moștenit de la bunica, pe care nu l-ar  schimba pentru nimic în lume. Bunica cel mai bun „confesor” al ei, a dispărut din această lume în urmă cu 2 ani. S-a simțit abandonată. Îi lipsește în fiecare zi. De la ea a moștenit pe lângă apartament, actele, documentele și fotografiile familiei. Își amintește și acum momentul în care a deschis „cutia Pandorei” și a aflat ce a însemnat perioada comunistă pentru familia ei. Că bunicul a fost deținut politic timp de 10 ani. Că a murit la 2 ani după ce a ieșit din închisoare, în condiții sfidător de dubioase. Că bunica a rămas singură, fără nici un sprijin cu un copil de 1 an, tatal ei. De ce i-a ascuns? E singurul lucru pe care ar putea să îl reproșeze bunicii. Abia acum înțelege privirea  ei când a surprins-o citind Jurnalul Fericirii, privirea cu care o urmărea când se uita la Memorialul Durerii. În timp ce urmareau emisiunea la televizor ea plângea, dar bunica nu a vărsat nici o lacrimă.

Este singură, după o căsătorie care a durat aproape 10 ani. Ea și George au pus capăt în momentul în care au realizat că nu mai au nimic în comun. Fiecare evoluase pe paliere diferite în viață. George petrecea prea mult timp la spital cu micuții pacienți. Ea petrecea prea mult timp singură, ori Maria nu știa să trăiască singură. N-au transformat divorțul într-o dramoletă bulevardieră. Într-o zi și-a luat cărțile, icoană veche de la părinți, hainele și s-a mutat la bunica. Cunoscuții au așteptat o perioada să apară „motivul” care a produs ruptura. Nu a apărut nici în viața ei, nici în a lui George. Pentru că motivul nu era o persoană.

Diana, cea mai buna prietenă a ei din copilarie, a încurajat-o să facă pasul. I-a intuit nefericirea. Diana are o căsnicie fericită, atipică dar fericită. Ea și soțul ei sunt niște originali, Diana nu se omoară cu bucătăria, dar face cursuri de actorie la 40 de ani, asta după cursuri de desen și caligrafie. El este cel mai bun tata pentru fiica lor de 12 ani și o sprijină pe Diana în tot ce face. Lui îi revine cea mai grea misiune să întrețină fundalul pe care strălucește Diana, pentru că tot ce face ea stârnește admirație. Dacă viața lor pare nefirescă pentru o familie tradițională, concediile par și mai ciudate. De 18 ani pleacă tot singuri în vacanță, nu permit nimănui să le invadeze intimitatea. Întrebând-o dacă nu se plictisește numai cu soțul ei, Diana i-a raspuns: „Cu prietenii petreci o seară în oraș nu un concediu întreg”. Așa ceva își dorea și Maria.

Adoptă un stil vestimentar simplu pentru necunoscători, dar cine se pricepe ghicește în ținutele ei o cromatică bine ținută în frâu. Se axează pe calitatea materialelor și a accesoriilor. Poartă bijuterii opulente. Piese cu o lucrătură pe care nu o găsești la orice colț de stadă. Când este nevoie să se îmbrace elegant, reușește mereu să nu aibă aspectul acela încremenit semn că s-a străduit prea mult. Efortul are ca rezultat eleganța tipică franțuzoicei, atât de greu de obținut, fără pic de ostentație. Cursul de istoria artei și cel de istoria costumului i-au oferit mai multe ponturi decât toate magazinele de firmă. Pe care oricum nu și le permite. Au învățat-o să fie originală, că eleganța e o chestiune de simț estetic și apoi de bani.

Nu merge regulat la biserică, însă nu este un univers străin pentru ea. Este o lume pe care nu vrea și nu poate să o ignore. Acum a înțeles că pornirea asta este în ea de la bunicul. Bunicul pe care nu l-a cunoscut, bunicul care făcuse 10 ani de temnița grea pentru că nu a vrut să-și lepede credința, bunicul care a rămas toată viața în inima bunicii și în singura fotografie pe care o avea din tinerețe. Pentru că tinerețea bunicului a însemnat Canalul, Aiud și Sighet. Fară credință nu ar fi ieșit niciodata întreg psihic de acolo. Sunt oameni care neagă existența lui Dumnezeu. E drepul lor, dar când se întamplă catastrofe în lumea asta, programele de știri ne arată oameni îngroziți care cer ajutorul divinității în toate limbile Pamântului. În astfel de situații, statistic Dumnezeu este cel mai invocat. Nu poți să nu observi asta.

Îi place să se plimbe, să citească în parc sau într-o cafenea retrasă, să colinde muzeele, târgurile de antichitați și anticariatele. Îi plac la nebunie filmele vechi și îi place să meargă la teatru. A renunțat însă când a murit bunica. Făra ea nu a mai vrut să meargă. O relaxează să deseneze. Nu îi plac sălile de sport și saloanele de frumusețe. Nu se omoară după mersul la cumpărături. Pentru că nu îi pac conversațiile care se înfiripă în asfel de locuri.

Maria este o optimistă, în ciuda aerului grav pe care îl afișează. În afară de moarte și boală nimic nu o sperie. Iar fi mai ușor dacă ar face eforturi să fie mai sociabilă. Să fie mai atentă în jur, să mute zona de interes de la ea către alte persoane, și să nu mai fie atât de perfecționistă. Are un simț al umorului cu ceva personalitate, în sensul că iese la suprafața doar într-un climat unde se simte relaxată. Este temperamentală, dar asta nu este prea vizibil. Este prea educată să intre în polemici, iar daca totuși o face îl desființeaza pe interlocutor cu replici dure și apoi îi intoarce spatele. Replici care atacă mai degraba comportamentul nu persoana.

După absolvirea facultății câțiva ani a lucrat, ca restaurator, la Muzeul Național de Arta, apoi și-a deschis propria afacere în același domeniu. A investit tot ce a avut în acestă afacere: timp, bani și pasiune. Au fost 3 ani grei, cu nopți nedormite în care se întreba dacă a luat decizia corectă și  cu foarte puține rezultate. Câștiga atât cât să-și achite cheltuielile și nu moară de foame. Cunoscuții o acuzau că face pe interesanta, ori ea nu prea avea timp și nici energie să mai iasă cu ei. Până acum jumătate de an când a contactat-o un client. De nevoie, pentru că fusese refuzat de „celebritățile” din domeniu și a fost sedus de tariful Mariei. A riscat. La final extrem de mulțumit i-a spus că ar fi meritat dublu. „Atunci recomandați-mă și altor colecționari, iar dumneavoastră o să aveți mereu reducere”. Fiecare și-a respectat cuvântul. A fost începutul unei prietenii cu un om de o mare noblețe sufletescă și începutul unei recunoașteri pe plan profesional.

Va urma