Interviu cu Iancu Zuckerman – Supraviețuitor al Trenului Morții

Ideea articolului cu domnul Iancu Zuckerman s-a conturat în timp ce luam un interviu actriței Claudia Motea. Așa l-am descoperit pe omul care a inspirat-o să scrie piesa de teatru „Shalom, Israel!”

Într-o zi de mai, la ora 11, gâtuită de emoție sunam la ușa lui Iancu Zuckerman. Înainte să intru mi-am spus: Să nu îndraznești să plângi! Ești aici să-i asculți povestea. M-a întâmpinat un domn zâmbitor, cu o cățelușă în brațe. Faptul că are un tonus care ar ofensa lejer persoane mult mai tinere, m-a făcut să nu mă mai simt atât de vinovată că-i răscoleam trecutul. Pe perioada cât a durat interviului, am realizat că domnul Zuckerman a rămas o persoană optimistă în ciuda a tot ce a trăit, echilibrată atunci când evocă trecutul și care nu și-a pierdut nici o clipă demnitatea atunci când fantomele trecutului dădeau năvală în spațiul în care ne aflam. Am sesizat că a putut să ierte, dar nu a putut să uite. Și e normal să fie așa!

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 a fost îndreptat împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași. Inițiat de Gen. Ion Antonescu și pus în practică de autoritățile publice locale, a fost unul din cele mai violente acțiuni de acest gen din România. Orașul celor 7 coline a devenit atunci un abator. În 3 zile au fost uciși peste 13 000 de evrei.

În prezent, Iancu Zuckerman supraviețuitor al Trenului Morții Iași-Podul Iloaiei, are 97 de ani.

Emilia Chebac: Înainte de Pogrom v-ați mai confruntat cu episoade de antisemitism?

Iancu Zuckerman: Primul contact cu atisemitismul l-am avut la 14 ani. Eram la școală, într-o pauză și stăteam în fața ușii de intrare la sala de sport. La un moment dat, s-a apropiat de mine un profesor, cu care avusesem, până atunci, o relație normală elev-profesor. Mi-a tras 2 palme și mi-a spus: „Mai jidane, de ce stai în fața ușii?” Am rămas înmărmurit. Cunoșteam anumite aspecte, auzeam „asta e jidan”, dar până la aceea vârstă nu am avut cunoștință de acte agresive în orașul Iași.

În 1939, mama s-a păpădit la vârsta de 50 de ani. Tata a rămas singur. Noi eram 4 copii: 3 fete și un băiat. O singură soră era căsătorită, restul am rămas în grija tatălui. Eu am decis că nu voi mai urma liceul. Terminasem clasa aV-a. I-am spus tatălui că voi rămâne acasă să îl ajut (tata era comerciant), dar voi continua să mă pregătesc în particular pentru examene.

Aici apare elementul legat de antisemitism. La vârsta de 5 ani, la evrei este obiceiul să studiezi cu un profesor care te introduce în alfabetul iudaic. Profesorul meu nu prea vorbea bine românește. M-a întrebat dacă sunt de acord să-mi traducă în limba idiș. A făcut asta de la 5 ani până la 14 ani. Din acest motiv, limba idiș m-a apropiat extraordinar de limba germană. Cine cunoaște limba idiș în 2-3 luni învață germana. Pentru mine germana devenise cel mai facil obiect la care urma să dau examen.

Era anul 1939. M-am înscris în clasa a VI-a. Examenul de germană a fost un fleac. După ce am văzut rezultatele, am mai găsit puterea să glumesc: Tată, ghici la ce m-a lăsat corigent? Tata a crezut că la latină, franceză, dar nu la germană. Am dat corigența, dar când am mers la rezultate: Zuckerman Iancu repetent. A fost primul contact aspru cu viața.

– Iancule o să repeți anul, nu te opri! mi-a spus tata.
– Tată, eu mai departe nu învăț! Observ că se adună nori negri asupra etniei noastre. Când o să fie bine și liniște pentru noi, o să-i ajung din urmă pe ceilalți, dacă nu, o să mor cu 5 clase. Tata a fost îndurerat de hotărârea mea.

Nu a fost un impuls de moment, știam ce se urmărește. Cunoșteam câte ceva din filosofia antisemită a lui Hitler – Mein Kampf. Aflasem că se iau măsuri drastice împotriva evreilor

Emilia Chebac: Ce a însemnat anul 1941 pentru evreii din România?

Iancu Zuckerman:
• Pe 22 iunie 1941 România intră în război alături de Germania și începe un regim de teroare pentru evrei.
• După o săptâmnă pe 29 iunie 1941, într-o zi de duminică (numită Duminica Neagră) la ora 8:30 ne-am trezit cu bătai în ușă: „Jidani ieșiți afară!”

Emilia Chebac: Cum a decurs arestare evreilor din Iași?

Iancu Zuckerman: Prin autoritățile din oraș – sergenți de stradă și militari români, însoțiți de o scursură a societății. Nu era nici un neamț printre ei. Poate la originea organizării au stat nemții. Pe parcursul Pogromului am văzut nemți doar într-un singur loc din Iași. Când am fost duși de acasă până la Chestură, cu mâinile ridicate, nemții (cazați la Colegiul Notre Dame de Sion) erau la toate ferestrele și ne fotografiau.

Au urmărit să aresteze numai bărbați. Femeile au fost cazuri izolate, în calitate de soții, iubite, surori, cele care au insistat să-i însoțească pe bărbați. La Chestură le-au lăsat să plece, au rămas foarte puține. În vagonul în care am fost eu, a fost o femeie care nu a vrut să se despartă de soț.

Emilia Chebac: Ați fost duși la Chestura. Ce s-a întâmplat acolo?

Iancu Zuckerman: Când am ajuns la Chestură am fost întâmpinați extraordinar de frumos. Era un rând de 4-5 soldați sau polițisti, cu cravașe în mâini, care loveau evreii în spate cu asemenea putere încât le crăpa pielea și sângele curgea șuroaie. S-a adunat atâta sânge încât s-a scurs, peste bordură, până afară în stradă. A II-a zi în timp ce noi eram duși spre gară, am văzut femei care deja curățau locul pentru a șterge orice urmă.

În curtea Chesturii erau amplasate 2 mitraliere. Una îndreptată spre poartă, iar alta spre fundul curții, pentru a-i descuraja pe cei care ar fi vrut să fugă. Toți cei care au încercat să sară gardul, au fost împușcați. Unul sau 2 au reușit să scape.

La Chestură s-a stat de duminică până luni la ora 5:30 a.m. Am fost ținuți toată noaptea fără apă și fără mâncare. În toată această perioadă, am fost obligați să stăm întinși pe jos. Aveam dreptul să ne ridicăm doar ca să mergem la toaleta din curte. Ca să ajungi la toaletă trebuia să cobori vreo 20 de trepte. Atunci când am mers eu, nu am putut coborî decât 2-3 trepte. Era plin de urină și excremente.

Organizatorii au recurs la o stratagemă diabolică pentru a aduce cât mai mulți evrei. Au dat drumul bătrânilor, femeilor și copiilor. Le-au înmânat un bilet ștampilat, de 6×4, pe care scria „Liber”. Li s-a spus să-și anunțe rudele, cunoscuții și prietenii să vină să ia acest bilet, altfel dacă a II-a zi vor fi găsiți fără el vor fi împușcați. Au venit mii de evrei care au fost reținuți și urcați apoi în Trenurile Morții.

La Chestură am ajuns eu, tata și cumnatul meu. Tata a fost eliberat. Se pare că și el că a fost unul dintre cei care și-au îndemnat prietenii să vină singuri în gura lupului: „Duceți-vă să luați bilet, altfel o să vă impuște!”

Emilia Chebac: Luni, 30 iunie 1941 de la Chestură ați ajuns la Gară. Cum ați fost tratați?

Iancu Zuckerman: Pe platforma gării iarăși ne-au ordonat să ne întindem pe jos. În 1941 nu erau taxiuri, ci doar trăsuri cu cai. Caii își făceau nevoile pe această platformă, iar birjarii curățau. Când am ajuns noi nu era nici o trăsură în fața gării. Locul fusese eliberat, dar nu și curățat de bălegar. Cine a avut „noroc” a fost nevoit să se întindă peste bălegar.

Mai trist este un fenomen care dovedea lipsa de educație. În timp ce noi eram întinși pe toată suprafața platformei, trenurile de călători funcționau normal. Când ne vedeau oamenii întrebau ce se întâmplă. „Sunt jidani!” li se răspundea. Unii au ocolit, în vreme ce alții au ales să calce peste oameni vii ca iasă din gară.

Emilia Chebac: Vorbiți-mi despre îmbarcarea în Trenurile Morții?

Iancu Zuckerman: Totul a fost foarte bine gândit. La o săptămână, de la declanșarea războiului, să ai la dispoziți 50 de vagoane nu era puțin lucru.
• Primul tren Iași –Călărași avea 30 de vagoane, a transportat 3000 de evrei
• Al II-lea tren Iași – Podul Iloaiei avea 20 de vagoane, în care am și fost eu, a transportat 2000 de evrei

Când am urcat în vagonul meu era un soldat cu o bâtă în mână care ne număra. Nu-mi mai amintesc al câtelea am intrat. Știu însă că după numărul 137 a primit ordin să închidă ușa vagonul. Eram ca sardelele într-un spațiu cu o capacitate de 45 de persoane. În restul trenului, în vagoane au fost îmbarcați, în medie, câte 100 de persoane.

În vagonul în care am fost eu închis, existau la extremități 2 obloane care se închideau în interior. Un ceferist, a cărui șapcă roșie o am mereu în fața ochilor, a venit și a strigat: „Jidani închideți obloanele!” Cum noi am refuzat, el a adus scânduri și le-a astupat. Vedeam cum vârful cuielor pătrundeau în interiorul vagonului. Până unde poate merge cruzimea.

Pe lângă obloanele astupate a mai fost ceva. În vagon pe jos era un strat de 30 de cm de bălegar, iar deasupra lui a fost presărat var nestins. Această combinație poate crește temperatura până la 60 de grade. Așa se explică de ce din 137 de persoane, în vagonul nostru, au supraviețuit doar 8. În restul vagoanelor au fost, în medie, 40 de supraviețuitori.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii la primul deces?

Iancu Zuckerman: La o oră de la îmbarcare am avut și primul deces – un sportiv. Oamenii au strigat: „Apă, aer, criminalilor!” Eu după 5-10 minute i-am rugat să facă liniște și le-am spus: Oameni buni, noi suntem băgați aici ca să fim exterminați. Avem nevoie de energie. Nu vă agitați, nu strigați pentru că asta nu ajută la nimic. Din acel moment nu am mai scos un cuvânt. Îmi făcusem datoria de a nu fi egoist.

Emilia Chebac: Îmi puteți povesti despre comportamentul oamenilor din vagon?

Iancu Zuckerman: Povestesc ce am conștientizat eu. După o oră oamenii numai puteau respira. S-a instalat panica, dar nu și pentru mine. Pe măsură ce timpul trecea am început să ne împuținăm. Nu m-am panicat nici când am rămas 25. Eu mi-am impus: Nu te văita încearcă, să găsești soluții!

Când decesele s-au înmulțit, am făcut stive de morți așa cum se așeză lemnele. Am lăsat un culoar liber la mijloc, iar supraviețuitorii au stat pe stive de nenorociți, care au fost obligați să părăsească această viață, cum stai pe un scaun. Cum a fost posibil să stai pe cadavre? Am avut 1 caz sau 2 de oameni care au înnebunit. Se rostogoleau ca la circ. Cei care nu se fereau, erau loviți destul de violent.

Nu am avut cum să cronometrez în cât timp au murit, dar am realizat că la 5-10 minute mai deceda cineva. Supraviețuitorii au fost dintre cei care nu s-au agitat, persoane slabe și care nu au avut pretenții exagerate date fiind condițiile în care ne aflam.

După un timp oamenii erau atât de istoviți că numai reacționau. Nu știu cum mi-am păstrat rațiunea. M-am așezat, la un moment dat și chiar am ațipit.

Am avut un caz intersant. Nu am mai povestit până acum. În Iași exista un rabin, o mare personalitate spirituală a iudaismului, cu care oamenii se consultau. Îl rugau să fie intermediarul între ei și cel de sus. Mergeam la el împreună cu tata. În ziua în care a murit mama am fost de 2-3ori cu tata (era aproape de locuința noastră). Ne spunea să sperăm și că o să ne ajute Dumnezeu. Seara mamei i-a fost foarte rău. Tata mi-a spus: „Iancule dute tu la rabin.” De data asta nu a mai scos nici o vorbă. Când am ajuns acasă mama era moartă.

Acest rabin a fost în vagon cu mine. Eu eram în partea opusă oblonului în fața căruia se afla el. A stat complet nemișcat și nu a scos un cuvant, nici măcar atunci când oamenii mutau morții din jurul lui. Îl văd și acum subțirel în haina lui neagră.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii atunci când au coborât din vagon?

Iancu Zuckerman: Primul tren Iași – Călărași a ajuns la Podul Iloaiaei. Comunitatea evreiască era pregătită să-i întâmpine. Ei așteptați evrei, dar li s-a spus că sunt jidani comuniști. S-au speriat și cât au stat să se consulte, s-a dat ordin ca trenul să plece. Acest tren a ajuns la Călărasi după 6 zile. Din 3000 de evrei au supraviețuit 1200. Am aflat de la regizorul Andrei Călărașu care a fost în tren.

Comunitatea a realizat că se întâmplă ceva când a sosit și al II-lea tren Iași-Podul Iloaiei.

Din trenul nostru, când am ajuns la Podul Iloaiei, au coborât 800 de supraviețuitori. Restul de 1200 au decedat în decurs de 8 ore. Pe o distanță de 20 de km, care în mod normal se parcurge în 20-30 minute, noi am fost ținuți pe linii moarte cu scopul de a fi exterminați.

În momentul în care s-a deschis vagonul, deși eram lângă ușa glisantă, m-am retras în spate. Voiam să mă obișnuiesc treptat cu lumina de afară. Stătusem în întuneric 8 ore. Unii au coborât imediat, eu am mai stat 1-2 minute. În vagonul meu erau 129 de morți și doar 8 supraviețuitori.

Trenul a oprit lângă un imaș, un loc în care în mod normal pășteau oile. Zona a fost golită și pregătită pentru descărcarea morților. Acest imaș avea multe denivelări în care se acumulase apă de la ploile căzute. Unele aveau apă curată, altele doar mâl. Unii s-au repezit să bea din bălțile cu apă mai curată. Cei care au făcut asta acolo au rămas. Alții s-au aruncat în mâl să se răcorească. Eu am căutat un loc mai curat să-mi întind trenciul ca să mă odihnesc. După un asemenea calvar eu eram atent să nu-mi murdăresc trenciul. Cum e posibil așa ceva? Educația primită în familie. De la 3 ani când am început să înțeleg mama, tata mi-au spus: Iancule pantofii se pun aici, hainele le pui ordonat pe scaun.

Emilia Chebac: Acest trenci are o poveste?

Iancu Zuckerman: În perioada de la declanșarea războiului până la Pogrom, o săptâmână am stat în beci ca să ne protejăm de bombardamentele sovietice. Deși era luna iunie, cum în beci era rece, luam întotdeauna un trenci, iar în picioare aveam bocanci. Aceste 2 articole le-am avut cu mine și în tren. Când am auzit „Jidani afară!”, nu ne așteptam să ne aresteze, am crezut că mergem într-un adăpost pentru că e un bombardament. În mod automat am luat trenciul pe mână și am încălțat bocancii. Când am coborât din tren la Podul Iloaiei puteam stoarce bombeurile bocancilor de atâta transpirație.

Acum să fac o glumă. Când am urcat în tren, deși eram foarte înghesuiți, am văzut un cui, dintre cele bătute de ceferistul care a astupat obloanele. Am profitat de acest lucru și am avut un cuier unde mi-am agățat trenciul.

Emilia Chebac: Să înțeleg că Podul Iloaiei a fost punctul terminus al acestui acestui calvar?

Iancu Zuckerman: Primul loc civilizat, cu care am luat contact, au fost sinagogile din Podul Iloaiei. Aici ne-au întâmpinat cu apă și ceaiuri. Am luat o înghițitură, dar lichidul în loc să intre normal, a intrat pe căile respiratorii. 5-10 minute am tușit. Am avut convingerea că nu am murit în vagoane, dar voi muri din aceea înghițitură. Când mi-am revenit, am băut restul de ceai cum linge o pisică apa. Am înțeles de ce au murit oamenii pe imaș. În condiții de deshidratare maximă, o cantitate mare de lichid poate fi fatală.

Am fost apoi preluați și găzduiți de Comunitatea evreiască din Podul Iloaiaei. Fiecare a încercat să-și întâlnească rudele, colegii sau cunoscuții. O rudă cu care am fost și coleg de școală a venit spre mine. Când am auzit că mă întreabă: „Tu ești Iancule?” în mintea mea s-a derulat următorul scenariu. Am înțeles că au înnebunit oamenii închiși în vagoane, dar el? Nu i-am spus nimic.

Nu întâmplător acestă rudă nu m-a recunoscut. Avea 3 camere și a putut caza 4 supraviețuitori. În casele evreiești sunt niște dulapuri deasupra cărora se află o oglindă. Când am intrat, am văzut în oglinda: 2 care se mișcau în dreapta, 1 în stânga și cineva pe care nu-l cunoșteam. Când am privit cu atenție mi-am dat seama că Iancu nu s-a recunoscut pe el. Eram numai piele și os, cu ochii adânciți în orbite, iar buzele nu se atingeau. Atunci am realizat că ruda mea nu era nebună. Dacă eu nu m-am recunoscut, cum să mă cunoască el?

Emilia Chebac: E adevărat că, în acea perioadă, evreii făceau muncă obligatorie fără a fi plătiți?

Iancu Zuckerman: Când am ajuns la Podul Iloaiei am fost întrebați unde vrem să muncim: la CFR sau la moșie? Între 30 iunie – 24 noiembrie 1941 am lucrat la moșie.

Noi am făcut muncă obligatorie de la 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 fără să fim plățiți. Cum au supraviețuit acești oameni?,

Emilia Chebac: Când ați fost eliberați?

Iancu Zuckerman: Pe 24 noiembrie 1941 am fost eliberați. Am ajuns, la Iași, seara pe întuneric. Eram singura persoană pe stradă. Acasă când m-au văzut tata și surorile s-au speriat. Mă credeau mort.

Emilia Chebac: Pe cine acuzați pentru calvarul prin care ați trecut?

Iancu Zuckerman: Nu acuz poporul român. Poporul român este la fel ca orice popor cu bune și rele. Nu există pădure fără uscături, dar asta nu-ți dă dreptul să generalizezi. Acuz guvernarea Antonescu și zeloșii. Acele persoane care nu au primit nici un ordin, dar au acționat din propria voință. Poți fi zelos să faci bine, dar și să distrugi.

Emilia Chebac: Cum reacționau restul oamenii la tragedia evreilor?

Iancu Zuckerman: Din partea oamenilor obișnuiți nu a exista nici o recție de împotrivire, dar nici nu venea nimeni să te mângâie. Asta nu înseamnă să nu-i menționez pe acei oameni curajoși care, cu prețul vieții lor, au salvat mulți evrei. Cei care ulterior au primit diploma „Drepți între popoare”.

• Președinta Crucii Roșii din Roman – Viorica Agarici atunci când garnitura de tren Iași – Călărași a oprit în Roman, a impus conducătorului trenului să deschidă vagoanele să dea jos toți morții și să dea apă și ceai evreilor.
• Primarul din Cernăuți – Traian Popovici, în momentul în care s-a dispus trimiterea evreilor la Auschwitz, a întocmit o listă cu 20 000 dintre aceștia. A spus că dacă dă acești evrei, Cernăuțiul moare din punct de vedere economic. S-a luptat pentru viața lor și a reușit să-i salveze.
• Majestatea Sa, Regina mama Elena, mama regelui Mihai, nu a rămas nepăsătoare și s-a implicat în salvarea evreilor.

Emilia Chebac: Cum conviețuiau evreii și românii? Ce procent de populație evreiască avea Iașul în aceea perioadă?

Iancu Zuckerman: Pot spune că a fost o conviețuire normală, iar nivelul de trai era cam asemănător. Din punct de vedere numeric erau părți egale: jumătate evrei, jumătate neevrei. Dar Iașiul pe lângă frumusețile lui să nu uităm că a fost leagănul cuzismului și al legionarismului.

Emilia Chebac: Știu că v-ați continuat studiile. Ce domeniu ați ales?

Iancu Zuckerman: Supraviețuitorii aveau dreptul ca într-o lună – o lună și jumătate să-și dea diferențele pentru fiecare an pierdut. Între decembrie 1944 – aprilie 1945 am dat clasa a VI-a, VII-a, aVIII-a și bacalaureatul. Facultățile au început în toamna lui 1944. Singura facultate care a început în mai 1945 a fost Facultatea de Agronomie. Ca să nu pierd anul, am ales agronomia. Ne-am înscris 10 supraviețuitori.

În vagon atunci când am ațipit am avut un vis, în care mă vedeam într-un lan de grâu cu maci și o livadă alături. La podul Iloaiei când am fost pus să aleg, am preferat munca la moșie.

Emilia Chebac: Ați fost tentat vreodată să părăsiți România?

Iancu Zuckerman: Sunt mereu întrebat cum pot să trăiesc în țara celor care au vrut să mă omoare. Toată familia mea a plecat în Israel. În România am rămas doar eu cu tata. Nu am simțit niciodată un sentiment de repulsie pentru români.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Iancu Zuckerman: Consider că este sarcina mea să povestesc ce s-a întâmplat atunci. Acest lucru nu trebuie să se mai repete niciodată.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Iancu Zuckerman: Martin Sternin – tot un supraviețuitor al Pogromului de la Iași. Avea 15 ani, iar fratele lui 19-20 de ani. La Chestură, în timp ce erau întinși pe jos, se țineau de mână. Se impușca la întâmplare. A simțit cum mâna fratelui lui se răcește.

În timp ce corectam acest articol mi-am amintit că prin anul 2000 am citit Jurnalul (1935-1944) lui Mihail Sebastian. Știu că eram destul de confuză , chiar am crezut la un moment dat că exagerează. Pentru mine Holocaustul echivala cu lagărele de concentrare. Atunci nu știam prea multe despre acțiunile îndreptate împotriva evreilor din România.

După ce am terminat de scris interviul cu Iancu Zuckerman, am recitit câteva pagini din cartea lui Sebastian. Acum mă raportez altfel la acest jurnal. În acea vreme, pentru evrei Europa nu arata deloc bine. Și nici România.

Evreii aveau de înfruntat atât ura celor care își arătau intențiile pe față (prin umilințe, glume brutale, și agresiuni fizice), cât și indiferența celor ce preferau să ignore un fenomen care nu-i afecta direct. N-am să înțeleg niciodată de ce ura exercită o așa fascinație asupra naturii umane. Inchiziția, nazismul și comunismul au expoatat din plin această slăbiciune umană.

Indiferența este și ea la fel de periculoasă. De cele mai multe ori, când vedem un om atacat preferăm să întoarcem capul: din frică, din lașitate sau pur și simplu pentru că nu ne pasă. Alegem siguranța de moment, dar acționând așa perpetuăm răul. Îl hrănim și îi permitem să devină din ce în ce mai puternic. Indiferența este cel mai fertil sol unde se dezvoltă ura.

Al II-lea Război Mondial a fost opera unui nebun. Hitler a trimis la moarte 6 milioane de evrei, dar și 50 milioane de oameni (armată și civili, cifrele reale variază între 50 -70 de milioane). Printre ei au fost cu siguranță mulți care au preferat să întoarcă capul atunci când evreii erau persecutați.

În timpul interviului Iancu Zuckernam a spus la un moment dat: „Nebunii se țin întotdeauna de cuvânt”. Din păcate istoria omenirii e plină de nebuni care nu au fost luați în serios.

Personalitatea lui Iancu Zuckerman cu greu poate fi prinsă de într-un interviu, eventual poate într-o carte. De aceea, m-am bucurat când mi-a dezvăluit că, în prezent, își scrie memoriile.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.